Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    58
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    14.090

Despre blog

Lumea... aşa cum e ea, văzută şi trecută prin filtrele sufletului unui biet muritor dezrădăcinat...

Postări în blog

Motanyc
I. 'Un motor la două roate'

    E toamnă, înaintată. Vremea încă nu s-a stricat de tot, iar week-end-ul acesta se arată a fi plăcut, posibil printre ultimele înainte de hibernarea de iarnă.
     Verificând vremea, cu încrederea în meteorologi cât în rezolvarea integralelor la vrăjitoare, îmi propun să risc o mică ieșire de plăcere.
     Îmi îmbii iubita, prezentând planurile de o ieșire scurtă de două zile. Mergem în vizită la B. Studiem calendarul Mayaș, cel expirat anul trecut, și observăm că șansele de ploaie în B sunt de 89,89%. Atunci hai să mergem în S, ghiocul spune că acolo va fi soare.

    E sâmbătă dimineața, sau vineri noaptea, depinde ce înțelegem prin 05:00 AM. În 15 minute sunt complet echipat, gata de plecare. Mândra, deh, ca 'fomeile', mai trebuie aranjată puțin. Chiar a fost puțin, plecăm la 06:22 AM.

    E încă noapte, deși lumina se strecoară timid dinspre răsărit. Într-acolo e Soarele, spre într-acolo să pornim. Pedalăm cu drag și spor prin negura care dispare treptat, făcând loc luminii aurii de toamnă.
     Peisajul se desfășoară superb în fața noastră, înfățișând tablouri dintre cele mai superbe, acoperind toată gama de culori, umilind până și pe cel mai talentat pictor.
     Kilometri întregi aleargă pe sub roțile mândrei mele, lăsând în urmă locuri și așezări pentru a face loc altora noi și spectaculoase. Peisaje vin și trec, mândra toarce plăcut, muzica mă încântă sub bostan, frigul se instalează tot mai sigur. Din loc în loc, din popas în popas, reușsesc să-l fugăresc din oasele-mi în care s-a cuibărit cu câte o băutură caldă. Mândra e și ea însetată, presupun că tot din cauza frigului, căci consumă lichid multișor. Îmi indică ea, așa subtil, că setea poate fi cauzată de acul acela năstrușnic care se lipește de banda roșie, dar nu mă poate duce pe mine cu astfel de tânguieli.

     Spre prânz, Soarele zâmbește mai larg și reușește să mai demorțească atmosfera. Surâsul său e molipsitor, reușind să-mi lipească și mie un zâmbet tâmp, de copil autist, fericit în lumea lui, neînțeles de semeni.
     Gonim pe șesuri, văi și dealuri, trecem prin păduri, pe lângă râuri și lacuri, toate vechi și totuși noi. Inima se umple de fericire, ochii se îmbată de priveliști, memoria se încarcă cu imagini și amintiri.

    Da-i-ar Zeii fericire, oriunde-ar sălășlui, celui căruia i-a trecut prin țeastă să pună 'un motor la două roate'!

IMAG1336.jpg

    Nu mult după prânz ajungem la destinație, tragem la hanul unde avem cazare, ne luăm în primire colțul cu paie din hambar, lăsăm hainele de călă(to)rie, cazăm iubita, o țesălăm puțin, apoi plec la pas pe aleile vechiului oraș. E o zi frumoasă de toamnă, însorită și îmbietoare. Oamenii zâmbesc, iar stăzile vuiesc de larmă și voie bună.

     Pănă la căderea serii, care nu s-a lăsat mult așteptată, am tocit tălpile pe caldarâmul orașului și am sorbit din priviri tot ce se putea. După ce astrul zilei s-a retras la somnul de frumusețe, am continuat cu sorbitul, de bere de această dată. Noaptea nu poți vedea prea multe, în schimb poți asculta povești depănate într-un han vechi, cu bere de calitate servită în căni de lut. Sigur că lângă bere este loc și de câteva bucăți fragede din mielul care se perpelește într-o tăcere apetisantă la proțap.
     Cu burta pusă la respect, cu berile care se plâng că nu mai au loc lângă miel și-și caută alt loc mai aspirant, către altitudini, mă îndrept către mai modestul han la care sunt cazat, și după o vizită scurtă la mândră, deh, complezanța cavalerului într-o relație, mă afund într-un somn adânc, fericit și împlinit, mulțumit că am mai trăit o zi frumoasă. Înșiră-te, mărgărite...


II. Paparudă rudă, cât poți fi de udă

    Deși îmi propusesem de cu seară să dorm în voie, doar e duminică, m-am trezit cu noaptea în cap. Și e al naibii de grea, mă apasă pe carcasă.
    Nu, nu, nu ne trezim, e încă noapte, dormi Motanyce!
    Căpos am fost de mic, și prin asta nu mă refer la măsura pentru cască. Așa cum am prevăzut, nu am reușit să adorm până spre 8, când a sunat ceasul, astă e semnalul, așa un somn m-a apucat, degeaba m-am luptat cu el, m-a învins. Are experiență, putregaiul.
    În cele din urmă, până la 10, eram mâncat, dușat, cu echipamentul curățat, și decazat.

    Astăzi îmi duc și mândra la plimbare prin oraș. E din nou o zi frumoasă, însorită, care îmbie la hălăduit. Ne plimbăm alandala prin oraș, fără nici un scop anume, ardem gazul cum s-ar spune.
    După prânz, oarecum nu satisfăcuți de plimbare, am mai fi vrut să tropotim pe aleile bătrânului oraș, decidem totuși că e cazul să pornim spre casă. Avem mulți kilometri de făcut, sigur ne va prinde noaptea, dar măcar să nu ne ajungă dimineața din urmă.
    Ne luăm la revedere de la orașul primitor, care ne-a lăsat o amintire dulce, și plecăm spre acasă, pe un drum ocolit. Ar fi prea plictisitor să facem același drum la întoarcere. În plus, ziua se arată fantastică, însorită și călduroasă, cât se poate pentru o zi de toamnă.

    Suntem din nou la drum, vântul în freză, zâmbetul pe buze și Soarele în ochi, reușind astfel să inunde toată ființa. Nu cunosc altă muzică mai încântătoare decât vâjâitul prelung al vântului. Mare artist vântul ăsta, și cum mai știe el să cânte la instrumentul muzical care-mi acoperă urechile. Cred că acesta este și motivul pentru care, bostanele scobite de le purtăm pe golul dintre urechi, se numesc căști. Așadar, să înceapă simfonia de toamnă în "Dă-i major".

    Din nou se scurg kilometri, peisaje, localități, iar eu mă bucur de sentimentul înălțător al libertății.

IMAG1378.jpg

    Iată că ne ajunge din urmă amurgul, și nu vine singur, ci însoțit de ploaie. La început, doar câțiva stropi, care se opresc curând și mă lasă să trăiesc cu speranța că scap doar cu atât.
    Amăgitoare noaptea, mai ceva ca o femeie, îmi dă speranța doar ca să aibă ce-mi răpi. Gluma se îngroașă și sunt nevoit să apelez la armamentul din dotare. Opresc și-mi pun echipamentul de ploaie, care, teoretic, ar trebui să mă apere de ea, spaima motoriștilor, Ploaia, o domnișoară bătrână și parșivă, o fostă curtezană.

    Mai am mai bine de 200 km până acasă, noapte și plouă. Nimic mai potrivit să-mi inchei minusculul sejur de week-end, care până în acest punct a fost reușit.
    Și plouă, plouă, vreme bacoviană, de toamnă. E întuneric beznă, abia mai văd câte ceva, mai mult mă ghidez după stopurile roșii din față, și mă rog aprig la toate zeitățile și puteri ale naturii, la doamna Fortuna însăși, să nu-mi joace vreo festă. Vreau să ajung acasă întreg, fie și ud, dar întreg, pentru că iubesc viața, și-mi doresc atât de mult să călătoresc și să văd lumea, încât vreau s-o fac și mâine.
    Ploaia se întețește, viteza de deplasare scade direct proporțional cu intensitatea ploii, și aproape că-mi lipsește un baston de nevăzător, căci bâjbâi mai mult după drum.

    Echipamentul rezistă eroic la dușul intens, mai puțin gheata dreaptă, care prin nu știu ce fenomen a început să stocheze apă, pe interior. Am trei ore de când înnot spre casă, am adunat apă în ambele ghete, și, ca o împlinire a nefastului, încep să simt apă într-o zonă, să zicem sensibilă, nu ci(n)stită ca la doamne, dar în orice măsură, foarte neplăcută. Din toate zonele posibile, fix acolo, s-a infiltrat apa.
    După o judecată logică, înțeleg de ce s-a întâmplat. O iau pas cu pas în aflarea explicației. Sunt ud la picioare, mai exact, picioarele mi se scaldă în apă. Buun, ce au picioarele? Poi acolo unde-s ud, călcâi, platfus și degete. Așa, și între degete?
    Evrika!!! Arhimede a avut dreptate când a enunțat că un corp scufundat în apă, este cu siguranță, ud. Dar mai multe corpuri!? Tot ude vor fi, aducând completarea că și spațiul dintre corpuri conține apă.
    Așadar, sunt ud, logic, după teorema mai sus enunțată, între degete, mari, de la picioare!

    Fortuna se pare că mi-a auzit ruga, m-a adus acasă, întreg, nevătămat, deși ud, chiar dacă doar parțial ud.
    Nu pot spune că nu sunt fericit, odată ajuns acasă. Parchez 'doamna', urc și mă dezechipez, cu ocazia asta spălând și parchetul, la câtă apă curge din mine.
    O miniexcursie frumoasă, chiar dacă încheiată pe ploaie. Un duș, o pizza în fața unui film, încheie acest week-end plăcut, care a reușit să mai umple o filă din cartea vieții mele.
    Sunt mai bogat cu câteva amintiri!


Viața e frumoasă,
 când ne-o facem frumoasă!




<a href="http://lumeavazutaprintr-unfar.blogspot.com/2013/10/murat-de-ploaie-pan-la-coate.html" rel='external'>Sursa</a>
Motanyc
I. 'Un motor la două roate'

    E toamnă, înaintată. Vremea încă nu s-a stricat de tot, iar week-end-ul acesta se arată a fi plăcut, posibil printre ultimele înainte de hibernarea de iarnă.
     Verificând vremea, cu încrederea în meteorologi cât în rezolvarea integralelor la vrăjitoare, îmi propun să risc o mică ieșire de plăcere.
     Îmi îmbii iubita, prezentând planurile de o ieșire scurtă de două zile. Mergem în vizită la B. Studiem calendarul Mayaș, cel expirat anul trecut, și observăm că șansele de ploaie în B sunt de 89,89%. Atunci hai să mergem în S, ghiocul spune că acolo va fi soare.

    E sâmbătă dimineața, sau vineri noaptea, depinde ce înțelegem prin 05:00 AM. În 15 minute sunt complet echipat, gata de plecare. Mândra, deh, ca 'fomeile', mai trebuie aranjată puțin. Chiar a fost puțin, plecăm la 06:22 AM.

    E încă noapte, deși lumina se strecoară timid dinspre răsărit. Într-acolo e Soarele, spre într-acolo să pornim. Pedalăm cu drag și spor prin negura care dispare treptat, făcând loc luminii aurii de toamnă.
     Peisajul se desfășoară superb în fața noastră, înfățișând tablouri dintre cele mai superbe, acoperind toată gama de culori, umilind până și pe cel mai talentat pictor.
     Kilometri întregi aleargă pe sub roțile mândrei mele, lăsând în urmă locuri și așezări pentru a face loc altora noi și spectaculoase. Peisaje vin și trec, mândra toarce plăcut, muzica mă încântă sub bostan, frigul se instalează tot mai sigur. Din loc în loc, din popas în popas, reușsesc să-l fugăresc din oasele-mi în care s-a cuibărit cu câte o băutură caldă. Mândra e și ea însetată, presupun că tot din cauza frigului, căci consumă lichid multișor. Îmi indică ea, așa subtil, că setea poate fi cauzată de acul acela năstrușnic care se lipește de banda roșie, dar nu mă poate duce pe mine cu astfel de tânguieli.

     Spre prânz, Soarele zâmbește mai larg și reușește să mai demorțească atmosfera. Surâsul său e molipsitor, reușind să-mi lipească și mie un zâmbet tâmp, de copil autist, fericit în lumea lui, neînțeles de semeni.
     Gonim pe șesuri, văi și dealuri, trecem prin păduri, pe lângă râuri și lacuri, toate vechi și totuși noi. Inima se umple de fericire, ochii se îmbată de priveliști, memoria se încarcă cu imagini și amintiri.

    Da-i-ar Zeii fericire, oriunde-ar sălășlui, celui căruia i-a trecut prin țeastă să pună 'un motor la două roate'!

IMAG1336.jpg

    Nu mult după prânz ajungem la destinație, tragem la hanul unde avem cazare, ne luăm în primire colțul cu paie din hambar, lăsăm hainele de călă(to)rie, cazăm iubita, o țesălăm puțin, apoi plec la pas pe aleile vechiului oraș. E o zi frumoasă de toamnă, însorită și îmbietoare. Oamenii zâmbesc, iar stăzile vuiesc de larmă și voie bună.

     Pănă la căderea serii, care nu s-a lăsat mult așteptată, am tocit tălpile pe caldarâmul orașului și am sorbit din priviri tot ce se putea. După ce astrul zilei s-a retras la somnul de frumusețe, am continuat cu sorbitul, de bere de această dată. Noaptea nu poți vedea prea multe, în schimb poți asculta povești depănate într-un han vechi, cu bere de calitate servită în căni de lut. Sigur că lângă bere este loc și de câteva bucăți fragede din mielul care se perpelește într-o tăcere apetisantă la proțap.
     Cu burta pusă la respect, cu berile care se plâng că nu mai au loc lângă miel și-și caută alt loc mai aspirant, către altitudini, mă îndrept către mai modestul han la care sunt cazat, și după o vizită scurtă la mândră, deh, complezanța cavalerului într-o relație, mă afund într-un somn adânc, fericit și împlinit, mulțumit că am mai trăit o zi frumoasă. Înșiră-te, mărgărite...


II. Paparudă rudă, cât poți fi de udă

    Deși îmi propusesem de cu seară să dorm în voie, doar e duminică, m-am trezit cu noaptea în cap. Și e al naibii de grea, mă apasă pe carcasă.
    Nu, nu, nu ne trezim, e încă noapte, dormi Motanyce!
    Căpos am fost de mic, și prin asta nu mă refer la măsura pentru cască. Așa cum am prevăzut, nu am reușit să adorm până spre 8, când a sunat ceasul, astă e semnalul, așa un somn m-a apucat, degeaba m-am luptat cu el, m-a învins. Are experiență, putregaiul.
    În cele din urmă, până la 10, eram mâncat, dușat, cu echipamentul curățat, și decazat.

    Astăzi îmi duc și mândra la plimbare prin oraș. E din nou o zi frumoasă, însorită, care îmbie la hălăduit. Ne plimbăm alandala prin oraș, fără nici un scop anume, ardem gazul cum s-ar spune.
    După prânz, oarecum nu satisfăcuți de plimbare, am mai fi vrut să tropotim pe aleile bătrânului oraș, decidem totuși că e cazul să pornim spre casă. Avem mulți kilometri de făcut, sigur ne va prinde noaptea, dar măcar să nu ne ajungă dimineața din urmă.
    Ne luăm la revedere de la orașul primitor, care ne-a lăsat o amintire dulce, și plecăm spre acasă, pe un drum ocolit. Ar fi prea plictisitor să facem același drum la întoarcere. În plus, ziua se arată fantastică, însorită și călduroasă, cât se poate pentru o zi de toamnă.

    Suntem din nou la drum, vântul în freză, zâmbetul pe buze și Soarele în ochi, reușind astfel să inunde toată ființa. Nu cunosc altă muzică mai încântătoare decât vâjâitul prelung al vântului. Mare artist vântul ăsta, și cum mai știe el să cânte la instrumentul muzical care-mi acoperă urechile. Cred că acesta este și motivul pentru care, bostanele scobite de le purtăm pe golul dintre urechi, se numesc căști. Așadar, să înceapă simfonia de toamnă în "Dă-i major".

    Din nou se scurg kilometri, peisaje, localități, iar eu mă bucur de sentimentul înălțător al libertății.

IMAG1378.jpg

    Iată că ne ajunge din urmă amurgul, și nu vine singur, ci însoțit de ploaie. La început, doar câțiva stropi, care se opresc curând și mă lasă să trăiesc cu speranța că scap doar cu atât.
    Amăgitoare noaptea, mai ceva ca o femeie, îmi dă speranța doar ca să aibă ce-mi răpi. Gluma se îngroașă și sunt nevoit să apelez la armamentul din dotare. Opresc și-mi pun echipamentul de ploaie, care, teoretic, ar trebui să mă apere de ea, spaima motoriștilor, Ploaia, o domnișoară bătrână și parșivă, o fostă curtezană.

    Mai am mai bine de 200 km până acasă, noapte și plouă. Nimic mai potrivit să-mi inchei minusculul sejur de week-end, care până în acest punct a fost reușit.
    Și plouă, plouă, vreme bacoviană, de toamnă. E întuneric beznă, abia mai văd câte ceva, mai mult mă ghidez după stopurile roșii din față, și mă rog aprig la toate zeitățile și puteri ale naturii, la doamna Fortuna însăși, să nu-mi joace vreo festă. Vreau să ajung acasă întreg, fie și ud, dar întreg, pentru că iubesc viața, și-mi doresc atât de mult să călătoresc și să văd lumea, încât vreau s-o fac și mâine.
    Ploaia se întețește, viteza de deplasare scade direct proporțional cu intensitatea ploii, și aproape că-mi lipsește un baston de nevăzător, căci bâjbâi mai mult după drum.

    Echipamentul rezistă eroic la dușul intens, mai puțin gheata dreaptă, care prin nu știu ce fenomen a început să stocheze apă, pe interior. Am trei ore de când înnot spre casă, am adunat apă în ambele ghete, și, ca o împlinire a nefastului, încep să simt apă într-o zonă, să zicem sensibilă, nu ci(n)stită ca la doamne, dar în orice măsură, foarte neplăcută. Din toate zonele posibile, fix acolo, s-a infiltrat apa.
    După o judecată logică, înțeleg de ce s-a întâmplat. O iau pas cu pas în aflarea explicației. Sunt ud la picioare, mai exact, picioarele mi se scaldă în apă. Buun, ce au picioarele? Poi acolo unde-s ud, călcâi, platfus și degete. Așa, și între degete?
    Evrika!!! Arhimede a avut dreptate când a enunțat că un corp scufundat în apă, este cu siguranță, ud. Dar mai multe corpuri!? Tot ude vor fi, aducând completarea că și spațiul dintre corpuri conține apă.
    Așadar, sunt ud, logic, după teorema mai sus enunțată, între degete, mari, de la picioare!

    Fortuna se pare că mi-a auzit ruga, m-a adus acasă, întreg, nevătămat, deși ud, chiar dacă doar parțial ud.
    Nu pot spune că nu sunt fericit, odată ajuns acasă. Parchez 'doamna', urc și mă dezechipez, cu ocazia asta spălând și parchetul, la câtă apă curge din mine.
    O miniexcursie frumoasă, chiar dacă încheiată pe ploaie. Un duș, o pizza în fața unui film, încheie acest week-end plăcut, care a reușit să mai umple o filă din cartea vieții mele.
    Sunt mai bogat cu câteva amintiri!


Viața e frumoasă,
 când ne-o facem frumoasă!



Motanyc
    I. Matrimoniale

    În fiecare dimineaţă mă trezesc cu un sentiment ciudat, îmi lipseşte ceva. Parcă nu sunt complet.
    Tot aud poveştile de genu' "Sufletul pereche" şi mă macină invidia, mai ales că a dat vara şi tot văd cupluri fericite prin oraş. Mi-e greu, în singurătatea asta, puţin auto-impusă.
    De mai bine de 5 luni, mă dau (navighez) pe site-urile matrimoniale de specialitate. Mă uit şi le admir pe toate, sunt frumoase, arătoase, deşi puţin uzate. Deh, la vârsta şi situaţia mea financiară nu mă pot uita la adolescente, sunt prea mici pentru mine.
    Şi totuşi, iată-mă, după 5 luni de adunat ghindă, îmi iau inima-n dinţi şi contactez câteve "oferte". Doar trei mi-au făcut cu ochiul, aşa că le dau întâlnire.
    Nici una nu e din aceeaşi localitate cu mine, ceea ce presupune că va trebui să călătoresc. Sunt un cavaler adevărat, deci mă voi deplasa eu la locaţia dânsei.
    După discuţii şi un schimb coridal de impresii stabilesc două întâlniri în aceeaşi zi.
    Joc la două capete cum s-ar spune.


    II. La întâlnire

    E sâmbătă dimineaţa, o zi mare mă aşteaptă. Mă trezesc devreme, nespecific mie, mă aranjez, mă ferchezuiesc şi plec spre prima întâlnire, cu prima domnişoară.
    Drumul a durat aproximativ o oră, interval în care oricât m-aş fi concentrat, nu puteam să mă gândesc la altceva decât la cum v-a decurge întâlnirea. "Oare mă place? Oare arată aşa cum era în poze? Ce voce o avea? Ne potrivim? N-o fi prea pretenţioasă?"
    Aşa m-am frământat tot drumul. Dar iată că veni şi clipa întâlnirii.
    Trag aer în piept, păşesc cu dreptul înainte şi mă prezint cordial. Domnişoara e cam trecută, deşi ca şi vârstă e încă tânără, formele nu sunt chiar excelente, dar cu siguranţă nu e de aruncat. Are ceva experienţă, după câte bag de seamă. Sunetul vocii e aproape în regulă, deşi mai tuşeşte puţin, nimic grav totuşi.
    Facem câţiva paşi împreună, ieşind la o mică plimbare, pe aleile oraşului ei. Ne înţelegem bine, cel puţin la plimbare, pare să existe un oarecare sentiment reciproc de atracţie.
    Întâlnirea aceasta, deşi scurtă, a fost plăcută şi am rămas cu un sentiment plăcut. Ne luăm la revedere cordial, cu promisiunea de a ne mai auzi, dacă nu chiar şi vedea, şi fug să prind trenul către următoarea locaţie, la cea de-a doua întălnire de azi.
    Drumul e lung, fac mai bine de 5 ore cu trenul, iar gândul mi-a rămas puţin la întâlnirea abia încheiată. Dacă nu o să găsesc nimic interesant în localitatea A, rămân cu domnişoara din localitatea R, chiar de nu e tocmai cea mai frumoasă, cert e că ne-am plăcut şi cred că o să ne înţelegem bine împreună.
    Ajuns la destinaţie, pe seară, mă prezint la domiciliul celei de-a doua domnişoară, aşa cum stabilisem iniţial.
    Aştept să iasă din "casă" făcându-mi tot felul de gânduri despre cum e realitatea faţă cu reclama de pe matrimoniale.
    Clipa cea mare a sosit, uşa se deschide, şi apare, în toată splendoarea ei de "doamnă", frumoasă, elegant îmbrăcată într-o "rochie de seară" roşu-grena, strălucind în toată splendoarea ei.
    Pe moment rămân cu gura căscată, e mai frumoasă decât în poze. De forme ce să mai vorbim, echipată complet.


    III. Îndrăgostit

    Sunt lovit de zeul amorului, ce să mai, e dragoste la prima vedere. Am şi uitat că am mai avut o întâlnire azi. Mii de clopote îmi sună în cap, inima îmi bate nebuneşte, iar în urechi îmi sună iritant o voce: "Ea e aleasa!".
    Trec peste momentele de adolescent îndrăgostit şi încep conversaţia, apoi facem o mică plimbare cu ajutorul căreia m-a cucerit şi mai mult, deşi nu mai era nevoie.
    Aşadar, iată-mă îndrăgostit, dânsa se pare că mă place, totul pare şi este frumos, o seară minunată aş zice.


    IV. Decizie

    Cuget două minute, doar pentru a-mi limpezi mintea înfierbântată de adolescent îndrăgostit, şi mă decid, o iau acasă, ne mutăm împreună.
    După o discuţie scurtă, ajungem la o înţelegere şi căutăm soluţii cum aş putea s-o iau cu mine. E aproape 9 seara, bilet la tren am doar pentru mine, aşa că hotărâm să o luăm pe jos.
    Pe jos??? 450 de kilometri???
    Cum să duci o domnişoară 450 de kilometri pe jos, acum la căderea nopţii???
    Cum, cum? Călare, cum altfel, doar am spus că sunt un cavaler adevărat.
    Fostul ei prieten, fost, căci acum are o "relaţie" cu mine, îmi inmânează toate bunurile şi posesiile dânsei, ba îmi dă şi un fel de bostan scobit, ce ar ţine loc de cască, să îmi pot duce domnişoara acasă.


    V. Dragoste târzie

    Zece trecute fix, noaptea s-a cam lăsat, cheia în contact, bostanul pe cap, încalec "domnişoara" şi-i dau pinteni.
    În noaptea asta vom face amor nebun, o voi călări toată noaptea, dar cu grijă căci nu avem protecţie.
    Gândul că trebuie să parcurg 450 km, noaptea, pe frig, cu doar o cască, jumătate doar din scoci, nu mă bucură nicicum. Ştiu foarte bine ce înseamnă să crăpi de frig pe motor. Tot ce aveam la mine, în afară de blugi, tricou, adidaşi şi o geacă scurtă de piele, nicicum moto, e un rucsac în care am cărat apă şi o carte să mă întreţin pe tren.
    Dragostea e mare, împreună învingem totul. Fac o cruce mare, pun căştile în urechi, măcar să îngheţ pe muzică, trag jumătatea de bostan pe cap şi mă avânt în noapte.
    Domnişoara mea toarce plăcut sub mine, şi asta îmi încălzeşte sufletul, în timp ce tot restul trupului îngheaţă treptat, dar sigur.

    VI. Viaţa nu e perfectă

    Nu apucăm să ieşim bine din oraş, când deja mi-au îngheţat toate cele; o fi mai, dar noaptea e al draqului de frig, şi mersul pe autostradă nu ajută.
    Prima broblemă, frigul. Soluţie: nu mergem pe autostradă, folosim drumuri laterale, vorbă din bătrâni: "încet da' sigur".
    Abordăm prima ieşire şi iată-ne pe drumuri lăturalnice, care de altfel sunt pustii. Acum apare cea de-a doua broblemă: nu cunosc zona, n-am mai fost şi nu am GPS. Deci, către încotro? Ştiu că trebuie să merg spre sud. Asta e bine, doar că-i noapte, şi al draqu' să fiu dacă-mi dau seama încotro e sudul. Pădure să căutăm muşchi, ioc. Să-i folosesc pe-ai mei!? Nici n-am şi nici nu ştiu în ce parte să stau cu faţa. Ştiu, căutăm Steaua Ciobanului, aşazisă a Nordului, după care se orientează navigatorii. Ai draqu' ei să fie de nori, nu văd nici o stea. Nori??? Nori, ai spus!? Băgai-aş, asta mai lipsea, o ploaie bună, tot suntem aşa fain echipaţi.
    Lightbulb! În era tehnologiei şi a comunicaţiilor, putem folosi smart phone-ul, că de aia-i smart. Şi asta-i cât se poate de bine, avem internet mobil, GPS, tot ce trebuie, mai puţin baterie. A rezistat fix 3 minute, totuşi suficient să-mi fac o ideie de câteva localităţi, şi ce drumuri să folosesc, măcar pentru  câţiva kilometri.
    Bună tehnologia asta dom'le, bună doar atunci când nu ai disperată nevoie de ea. Aşa că suntem în beznă, şi la propriu şi la figurat.


    Am prins direcţia măcar, merg înspre petecul de lună ce se mai iveşte din când în când dintre nori.
    Frigul deja m-a pătruns prin toate cotloanele, şi am ajuns expert la condus cu o mână pe ghidon, una pe motor. Nu cred să mai fi existat kilometri care să treacă mai greu, cred că făceau în ciuda roţilor, dându-mi impresia că galopez pe loc.

    Noaptea devine tot mai adâncă, frigul tot mai înţepător, kilometrii se încăpăţânează să rămână tot mulţi. Caut prin rucsac, doar-doar oi găsi ceva să mă ajute. Găsesc o sticlă de suc rece. Asta ajută ca funia la spânzurătoare. Totuşi, rucsacul golit de toate cele şi legat bine la spate ţine geaca să nu mai fluture şi să-mi pătrundă vântul până la piele.

     Prima sută de kilometri a trecut, şi mi-a mâncat două ore şi jumătate. În ritmul ăsta ajungem acasă spre dimineaţă, ceea ce nu e chiar rău, dimineaţă înseamnă soare, soare adică căldură.
    Oprim la un peco să-mi hrănesc domnişoara şi să mă mai încălzesc şi eu puţin. Plecăm din peco ceva mai echipaţi, domnişoara cu stomacul plin, eu cu mănuşi. Mănuşi da, din acelea de pungă, de unică folosinţă. Deşi mi s-a părut o idee hilară, am zis să ţină barem de vânt, totuşi, două pungi din acelea, trase peste degete, reuşsesc să creeze condens între ele, ceea ce înseamnă că mâinile nu mai pierd căldură aşa repede. Sună stupid, dar e adevărat, pungile sunt mai bune decât nimic.

    Încet, cu talent, târându-ne practic, am mai parcurs 100 de km, apoi încă 100, şi tocmai când eram aproape hotărât să cedez, să caut un motel şi să înoptez, iată că apare mult doritul Soare. Ne-a oferit un spectacol superb, îngheţat şi tremurând din toate balamalele, nu pot spune că nu m-am bucurat văzându-l, ba am fost chiar mişcat de extraordinarul spectacol pe care ni l-a oferit.
    Şi, din nou mulţumesc tehnologiei care lipseşte când ai nevoie mai mult, căci nu am putut imortaliza un asemenea răsărit, care trebuie să recunosc, nu am mai văzut multe astfel.
    Soarele aduce căldură, ar spune logica simplă. Adevărat, dar nu în primele două ore când răsare. Cel mai frig a devenit la apariţia mult aşteptatului astru al zilei. Îi înţeleg strategia, răsare şi alungă umbrele reci ale nopţii, umbre care pe cât de reci pe atât de doritoare de prieteni, căci toate s-au retras în mine. Nu ştiu ce se auzea mai tare, torsul motorului sau clănţănitul dinţilor mei.


    VII. Acasă, dulce acasă.

    Cu toate acestea, am ajuns cu bine la destinaţie, eu şi iubita mea, după 450 km şi 10 ore de tropotit în noapte.
    Îngheţat, cocoşat şi cu dureri de oase, am mai avut putere să îmi învelesc drăguţa, norii aceia nu prevestesc ceva bun; să pun o cană de ţuică cu zahăr şi piper la fiert, trebuie să scot frigul din oase; să mă dezbrac, lăsând o dâră de haine de la uşă la pat; şi să adorm, învelit bine şi cu lichidul aburind în stomac.

    Aşa am adormit, obosit, dar fericit, astăzi m-am îndrăgostit! De mâine, o să mergem, şi ... o să ... de-acum ... numa' bine ... Zzzz.


<a href="http://lumeavazutaprintr-unfar.blogspot.com/2013/05/in-chiloti-pe-motor-sau-cum-sa.html">Sursa</a>
Motanyc
    I. Matrimoniale

    În fiecare dimineaţă mă trezesc cu un sentiment ciudat, îmi lipseşte ceva. Parcă nu sunt complet.
    Tot aud poveştile de genu' "Sufletul pereche" şi mă macină invidia, mai ales că a dat vara şi tot văd cupluri fericite prin oraş. Mi-e greu, în singurătatea asta, puţin auto-impusă.
    De mai bine de 5 luni, mă dau (navighez) pe site-urile matrimoniale de specialitate. Mă uit şi le admir pe toate, sunt frumoase, arătoase, deşi puţin uzate. Deh, la vârsta şi situaţia mea financiară nu mă pot uita la adolescente, sunt prea mici pentru mine.
    Şi totuşi, iată-mă, după 5 luni de adunat ghindă, îmi iau inima-n dinţi şi contactez câteve "oferte". Doar trei mi-au făcut cu ochiul, aşa că le dau întâlnire.
    Nici una nu e din aceeaşi localitate cu mine, ceea ce presupune că va trebui să călătoresc. Sunt un cavaler adevărat, deci mă voi deplasa eu la locaţia dânsei.
    După discuţii şi un schimb coridal de impresii stabilesc două întâlniri în aceeaşi zi.
    Joc la două capete cum s-ar spune.


    II. La întâlnire

    E sâmbătă dimineaţa, o zi mare mă aşteaptă. Mă trezesc devreme, nespecific mie, mă aranjez, mă ferchezuiesc şi plec spre prima întâlnire, cu prima domnişoară.
    Drumul a durat aproximativ o oră, interval în care oricât m-aş fi concentrat, nu puteam să mă gândesc la altceva decât la cum v-a decurge întâlnirea. "Oare mă place? Oare arată aşa cum era în poze? Ce voce o avea? Ne potrivim? N-o fi prea pretenţioasă?"
    Aşa m-am frământat tot drumul. Dar iată că veni şi clipa întâlnirii.
    Trag aer în piept, păşesc cu dreptul înainte şi mă prezint cordial. Domnişoara e cam trecută, deşi ca şi vârstă e încă tânără, formele nu sunt chiar excelente, dar cu siguranţă nu e de aruncat. Are ceva experienţă, după câte bag de seamă. Sunetul vocii e aproape în regulă, deşi mai tuşeşte puţin, nimic grav totuşi.
    Facem câţiva paşi împreună, ieşind la o mică plimbare, pe aleile oraşului ei. Ne înţelegem bine, cel puţin la plimbare, pare să existe un oarecare sentiment reciproc de atracţie.
    Întâlnirea aceasta, deşi scurtă, a fost plăcută şi am rămas cu un sentiment plăcut. Ne luăm la revedere cordial, cu promisiunea de a ne mai auzi, dacă nu chiar şi vedea, şi fug să prind trenul către următoarea locaţie, la cea de-a doua întălnire de azi.
    Drumul e lung, fac mai bine de 5 ore cu trenul, iar gândul mi-a rămas puţin la întâlnirea abia încheiată. Dacă nu o să găsesc nimic interesant în localitatea A, rămân cu domnişoara din localitatea R, chiar de nu e tocmai cea mai frumoasă, cert e că ne-am plăcut şi cred că o să ne înţelegem bine împreună.
    Ajuns la destinaţie, pe seară, mă prezint la domiciliul celei de-a doua domnişoară, aşa cum stabilisem iniţial.
    Aştept să iasă din "casă" făcându-mi tot felul de gânduri despre cum e realitatea faţă cu reclama de pe matrimoniale.
    Clipa cea mare a sosit, uşa se deschide, şi apare, în toată splendoarea ei de "doamnă", frumoasă, elegant îmbrăcată într-o "rochie de seară" roşu-grena, strălucind în toată splendoarea ei.
    Pe moment rămân cu gura căscată, e mai frumoasă decât în poze. De forme ce să mai vorbim, echipată complet.


    III. Îndrăgostit

    Sunt lovit de zeul amorului, ce să mai, e dragoste la prima vedere. Am şi uitat că am mai avut o întâlnire azi. Mii de clopote îmi sună în cap, inima îmi bate nebuneşte, iar în urechi îmi sună iritant o voce: "Ea e aleasa!".
    Trec peste momentele de adolescent îndrăgostit şi încep conversaţia, apoi facem o mică plimbare cu ajutorul căreia m-a cucerit şi mai mult, deşi nu mai era nevoie.
    Aşadar, iată-mă îndrăgostit, dânsa se pare că mă place, totul pare şi este frumos, o seară minunată aş zice.


    IV. Decizie

    Cuget două minute, doar pentru a-mi limpezi mintea înfierbântată de adolescent îndrăgostit, şi mă decid, o iau acasă, ne mutăm împreună.
    După o discuţie scurtă, ajungem la o înţelegere şi căutăm soluţii cum aş putea s-o iau cu mine. E aproape 9 seara, bilet la tren am doar pentru mine, aşa că hotărâm să o luăm pe jos.
    Pe jos??? 450 de kilometri???
    Cum să duci o domnişoară 450 de kilometri pe jos, acum la căderea nopţii???
    Cum, cum? Călare, cum altfel, doar am spus că sunt un cavaler adevărat.
    Fostul ei prieten, fost, căci acum are o "relaţie" cu mine, îmi inmânează toate bunurile şi posesiile dânsei, ba îmi dă şi un fel de bostan scobit, ce ar ţine loc de cască, să îmi pot duce domnişoara acasă.


    V. Dragoste târzie

    Zece trecute fix, noaptea s-a cam lăsat, cheia în contact, bostanul pe cap, încalec "domnişoara" şi-i dau pinteni.
    În noaptea asta vom face amor nebun, o voi călări toată noaptea, dar cu grijă căci nu avem protecţie.
    Gândul că trebuie să parcurg 450 km, noaptea, pe frig, cu doar o cască, jumătate doar din scoci, nu mă bucură nicicum. Ştiu foarte bine ce înseamnă să crăpi de frig pe motor. Tot ce aveam la mine, în afară de blugi, tricou, adidaşi şi o geacă scurtă de piele, nicicum moto, e un rucsac în care am cărat apă şi o carte să mă întreţin pe tren.
    Dragostea e mare, împreună învingem totul. Fac o cruce mare, pun căştile în urechi, măcar să îngheţ pe muzică, trag jumătatea de bostan pe cap şi mă avânt în noapte.
    Domnişoara mea toarce plăcut sub mine, şi asta îmi încălzeşte sufletul, în timp ce tot restul trupului îngheaţă treptat, dar sigur.

    VI. Viaţa nu e perfectă

    Nu apucăm să ieşim bine din oraş, când deja mi-au îngheţat toate cele; o fi mai, dar noaptea e al draqului de frig, şi mersul pe autostradă nu ajută.
    Prima broblemă, frigul. Soluţie: nu mergem pe autostradă, folosim drumuri laterale, vorbă din bătrâni: "încet da' sigur".
    Abordăm prima ieşire şi iată-ne pe drumuri lăturalnice, care de altfel sunt pustii. Acum apare cea de-a doua broblemă: nu cunosc zona, n-am mai fost şi nu am GPS. Deci, către încotro? Ştiu că trebuie să merg spre sud. Asta e bine, doar că-i noapte, şi al draqu' să fiu dacă-mi dau seama încotro e sudul. Pădure să căutăm muşchi, ioc. Să-i folosesc pe-ai mei!? Nici n-am şi nici nu ştiu în ce parte să stau cu faţa. Ştiu, căutăm Steaua Ciobanului, aşazisă a Nordului, după care se orientează navigatorii. Ai draqu' ei să fie de nori, nu văd nici o stea. Nori??? Nori, ai spus!? Băgai-aş, asta mai lipsea, o ploaie bună, tot suntem aşa fain echipaţi.
    Lightbulb! În era tehnologiei şi a comunicaţiilor, putem folosi smart phone-ul, că de aia-i smart. Şi asta-i cât se poate de bine, avem internet mobil, GPS, tot ce trebuie, mai puţin baterie. A rezistat fix 3 minute, totuşi suficient să-mi fac o ideie de câteva localităţi, şi ce drumuri să folosesc, măcar pentru  câţiva kilometri.
    Bună tehnologia asta dom'le, bună doar atunci când nu ai disperată nevoie de ea. Aşa că suntem în beznă, şi la propriu şi la figurat.


    Am prins direcţia măcar, merg înspre petecul de lună ce se mai iveşte din când în când dintre nori.
    Frigul deja m-a pătruns prin toate cotloanele, şi am ajuns expert la condus cu o mână pe ghidon, una pe motor. Nu cred să mai fi existat kilometri care să treacă mai greu, cred că făceau în ciuda roţilor, dându-mi impresia că galopez pe loc.

    Noaptea devine tot mai adâncă, frigul tot mai înţepător, kilometrii se încăpăţânează să rămână tot mulţi. Caut prin rucsac, doar-doar oi găsi ceva să mă ajute. Găsesc o sticlă de suc rece. Asta ajută ca funia la spânzurătoare. Totuşi, rucsacul golit de toate cele şi legat bine la spate ţine geaca să nu mai fluture şi să-mi pătrundă vântul până la piele.

     Prima sută de kilometri a trecut, şi mi-a mâncat două ore şi jumătate. În ritmul ăsta ajungem acasă spre dimineaţă, ceea ce nu e chiar rău, dimineaţă înseamnă soare, soare adică căldură.
    Oprim la un peco să-mi hrănesc domnişoara şi să mă mai încălzesc şi eu puţin. Plecăm din peco ceva mai echipaţi, domnişoara cu stomacul plin, eu cu mănuşi. Mănuşi da, din acelea de pungă, de unică folosinţă. Deşi mi s-a părut o idee hilară, am zis să ţină barem de vânt, totuşi, două pungi din acelea, trase peste degete, reuşsesc să creeze condens între ele, ceea ce înseamnă că mâinile nu mai pierd căldură aşa repede. Sună stupid, dar e adevărat, pungile sunt mai bune decât nimic.

    Încet, cu talent, târându-ne practic, am mai parcurs 100 de km, apoi încă 100, şi tocmai când eram aproape hotărât să cedez, să caut un motel şi să înoptez, iată că apare mult doritul Soare. Ne-a oferit un spectacol superb, îngheţat şi tremurând din toate balamalele, nu pot spune că nu m-am bucurat văzându-l, ba am fost chiar mişcat de extraordinarul spectacol pe care ni l-a oferit.
    Şi, din nou mulţumesc tehnologiei care lipseşte când ai nevoie mai mult, căci nu am putut imortaliza un asemenea răsărit, care trebuie să recunosc, nu am mai văzut multe astfel.
    Soarele aduce căldură, ar spune logica simplă. Adevărat, dar nu în primele două ore când răsare. Cel mai frig a devenit la apariţia mult aşteptatului astru al zilei. Îi înţeleg strategia, răsare şi alungă umbrele reci ale nopţii, umbre care pe cât de reci pe atât de doritoare de prieteni, căci toate s-au retras în mine. Nu ştiu ce se auzea mai tare, torsul motorului sau clănţănitul dinţilor mei.


    VII. Acasă, dulce acasă.

    Cu toate acestea, am ajuns cu bine la destinaţie, eu şi iubita mea, după 450 km şi 10 ore de tropotit în noapte.
    Îngheţat, cocoşat şi cu dureri de oase, am mai avut putere să îmi învelesc drăguţa, norii aceia nu prevestesc ceva bun; să pun o cană de ţuică cu zahăr şi piper la fiert, trebuie să scot frigul din oase; să mă dezbrac, lăsând o dâră de haine de la uşă la pat; şi să adorm, învelit bine şi cu lichidul aburind în stomac.

    Aşa am adormit, obosit, dar fericit, astăzi m-am îndrăgostit! De mâine, o să mergem, şi ... o să ... de-acum ... numa' bine ... Zzzz.




Motanyc

I. Matrimoniale

În fiecare dimineaţă mă trezesc cu un sentiment ciudat, îmi lipseşte ceva. Parcă nu sunt complet.

Tot aud poveştile de genu' "Sufletul pereche" şi mă macină invidia, mai ales că a dat vara şi tot văd cupluri fericite prin oraş. Mi-e greu, în singurătatea asta, puţin auto-impusă.

De mai bine de 5 luni, mă dau (navighez) pe site-urile matrimoniale de specialitate. Mă uit şi le admir pe toate, sunt frumoase, arătoase, deşi puţin uzate. Deh, la vârsta şi situaţia mea financiară nu mă pot uita la adolescente, sunt prea mici pentru mine.

Şi totuşi, iată-mă, după 5 luni de adunat ghindă, îmi iau inima-n dinţi şi contactez câteve "oferte". Doar trei mi-au făcut cu ochiul, aşa că le dau întâlnire.

Nici una nu e din aceeaşi localitate cu mine, ceea ce presupune că va trebui să călătoresc. Sunt un cavaler adevărat, deci mă voi deplasa eu la locaţia dânsei.

După discuţii şi un schimb coridal de impresii stabilesc două întâlniri în aceeaşi zi.

Joc la două capete cum s-ar spune.

II. La întâlnire

E sâmbătă dimineaţa, o zi mare mă aşteaptă. Mă trezesc devreme, nespecific mie, mă aranjez, mă ferchezuiesc şi plec spre prima întâlnire, cu prima domnişoară.

Drumul a durat aproximativ o oră, interval în care oricât m-aş fi concentrat, nu puteam să mă gândesc la altceva decât la cum v-a decurge întâlnirea. "Oare mă place? Oare arată aşa cum era în poze? Ce voce o avea? Ne potrivim? N-o fi prea pretenţioasă?"

Aşa m-am frământat tot drumul. Dar iată că veni şi clipa întâlnirii.

Trag aer în piept, păşesc cu dreptul înainte şi mă prezint cordial. Domnişoara e cam trecută, deşi ca şi vârstă e încă tânără, formele nu sunt chiar excelente, dar cu siguranţă nu e de aruncat. Are ceva experienţă, după câte bag de seamă. Sunetul vocii e aproape în regulă, deşi mai tuşeşte puţin, nimic grav totuşi.

Facem câţiva paşi împreună, ieşind la o mică plimbare, pe aleile oraşului ei. Ne înţelegem bine, cel puţin la plimbare, pare să existe un oarecare sentiment reciproc de atracţie.

Întâlnirea aceasta, deşi scurtă, a fost plăcută şi am rămas cu un sentiment plăcut. Ne luăm la revedere cordial, cu promisiunea de a ne mai auzi, dacă nu chiar şi vedea, şi fug să prind trenul către următoarea locaţie, la cea de-a doua întălnire de azi.

Drumul e lung, fac mai bine de 5 ore cu trenul, iar gândul mi-a rămas puţin la întâlnirea abia încheiată. Dacă nu o să găsesc nimic interesant în localitatea A, rămân cu domnişoara din localitatea R, chiar de nu e tocmai cea mai frumoasă, cert e că ne-am plăcut şi cred că o să ne înţelegem bine împreună.

Ajuns la destinaţie, pe seară, mă prezint la domiciliul celei de-a doua domnişoară, aşa cum stabilisem iniţial.

Aştept să iasă din "casă" făcându-mi tot felul de gânduri despre cum e realitatea faţă cu reclama de pe matrimoniale.

Clipa cea mare a sosit, uşa se deschide, şi apare, în toată splendoarea ei de "doamnă", frumoasă, elegant îmbrăcată într-o "rochie de seară" roşu-grena, strălucind în toată splendoarea ei.

Pe moment rămân cu gura căscată, e mai frumoasă decât în poze. De forme ce să mai vorbim, echipată complet.

III. Îndrăgostit

Sunt lovit de zeul amorului, ce să mai, e dragoste la prima vedere. Am şi uitat că am mai avut o întâlnire azi. Mii de clopote îmi sună în cap, inima îmi bate nebuneşte, iar în urechi îmi sună iritant o voce: "Ea e aleasa!".

Trec peste momentele de adolescent îndrăgostit şi încep conversaţia, apoi facem o mică plimbare cu ajutorul căreia m-a cucerit şi mai mult, deşi nu mai era nevoie.

Aşadar, iată-mă îndrăgostit, dânsa se pare că mă place, totul pare şi este frumos, o seară minunată aş zice.

IV. Decizie

Cuget două minute, doar pentru a-mi limpezi mintea înfierbântată de adolescent îndrăgostit, şi mă decid, o iau acasă, ne mutăm împreună.

După o discuţie scurtă, ajungem la o înţelegere şi căutăm soluţii cum aş putea s-o iau cu mine. E aproape 9 seara, bilet la tren am doar pentru mine, aşa că hotărâm să o luăm pe jos.

Pe jos??? 450 de kilometri???

Cum să duci o domnişoară 450 de kilometri pe jos, acum la căderea nopţii???

Cum, cum? Călare, cum altfel, doar am spus că sunt un cavaler adevărat.

Fostul ei prieten, fost, căci acum are o "relaţie" cu mine, îmi inmânează toate bunurile şi posesiile dânsei, ba îmi dă şi un fel de bostan scobit, ce ar ţine loc de cască, să îmi pot duce domnişoara acasă.

V. Dragoste târzie

Zece trecute fix, noaptea s-a cam lăsat, cheia în contact, bostanul pe cap, încalec "domnişoara" şi-i dau pinteni.

În noaptea asta vom face amor nebun, o voi călări toată noaptea, dar cu grijă căci nu avem protecţie.

Gândul că trebuie să parcurg 450 km, noaptea, pe frig, cu doar o cască, jumătate doar din scoci, nu mă bucură nicicum. Ştiu foarte bine ce înseamnă să crăpi de frig pe motor. Tot ce aveam la mine, în afară de blugi, tricou, adidaşi şi o geacă scurtă de piele, nicicum moto, e un rucsac în care am cărat apă şi o carte să mă întreţin pe tren.

Dragostea e mare, împreună învingem totul. Fac o cruce mare, pun căştile în urechi, măcar să îngheţ pe muzică, trag jumătatea de bostan pe cap şi mă avânt în noapte.

Domnişoara mea toarce plăcut sub mine, şi asta îmi încălzeşte sufletul, în timp ce tot restul trupului îngheaţă treptat, dar sigur.

VI. Viaţa nu e perfectă

Nu apucăm să ieşim bine din oraş, când deja mi-au îngheţat toate cele; o fi mai, dar noaptea e al draqului de frig, şi mersul pe autostradă nu ajută.

Prima broblemă, frigul. Soluţie: nu mergem pe autostradă, folosim drumuri laterale, vorbă din bătrâni: "încet da' sigur".

Abordăm prima ieşire şi iată-ne pe drumuri lăturalnice, care de altfel sunt pustii. Acum apare cea de-a doua broblemă: nu cunosc zona, n-am mai fost şi nu am GPS. Deci, către încotro? Ştiu că trebuie să merg spre sud. Asta e bine, doar că-i noapte, şi al draqu' să fiu dacă-mi dau seama încotro e sudul. Pădure să căutăm muşchi, ioc. Să-i folosesc pe-ai mei!? Nici n-am şi nici nu ştiu în ce parte să stau cu faţa. Ştiu, căutăm Steaua Ciobanului, aşazisă a Nordului, după care se orientează navigatorii. Ai draqu' ei să fie de nori, nu văd nici o stea. Nori??? Nori, ai spus!? Băgai-aş, asta mai lipsea, o ploaie bună, tot suntem aşa fain echipaţi.

Lightbulb! În era tehnologiei şi a comunicaţiilor, putem folosi smart phone-ul, că de aia-i smart. Şi asta-i cât se poate de bine, avem internet mobil, GPS, tot ce trebuie, mai puţin baterie. A rezistat fix 3 minute, totuşi suficient să-mi fac o ideie de câteva localităţi, şi ce drumuri să folosesc, măcar pentru câţiva kilometri.

Bună tehnologia asta dom'le, bună doar atunci când nu ai disperată nevoie de ea. Aşa că suntem în beznă, şi la propriu şi la figurat.

Am prins direcţia măcar, merg înspre petecul de lună ce se mai iveşte din când în când dintre nori.

Frigul deja m-a pătruns prin toate cotloanele, şi am ajuns expert la condus cu o mână pe ghidon, una pe motor. Nu cred să mai fi existat kilometri care să treacă mai greu, cred că făceau în ciuda roţilor, dându-mi impresia că galopez pe loc.

Noaptea devine tot mai adâncă, frigul tot mai înţepător, kilometrii se încăpăţânează să rămână tot mulţi. Caut prin rucsac, doar-doar oi găsi ceva să mă ajute. Găsesc o sticlă de suc rece. Asta ajută ca funia la spânzurătoare. Totuşi, rucsacul golit de toate cele şi legat bine la spate ţine geaca să nu mai fluture şi să-mi pătrundă vântul până la piele.

Prima sută de kilometri a trecut, şi mi-a mâncat două ore şi jumătate. În ritmul ăsta ajungem acasă spre dimineaţă, ceea ce nu e chiar rău, dimineaţă înseamnă soare, soare adică căldură.

Oprim la un peco să-mi hrănesc domnişoara şi să mă mai încălzesc şi eu puţin. Plecăm din peco ceva mai echipaţi, domnişoara cu stomacul plin, eu cu mănuşi. Mănuşi da, din acelea de pungă, de unică folosinţă. Deşi mi s-a părut o idee hilară, am zis să ţină barem de vânt, totuşi, două pungi din acelea, trase peste degete, reuşsesc să creeze condens între ele, ceea ce înseamnă că mâinile nu mai pierd căldură aşa repede. Sună stupid, dar e adevărat, pungile sunt mai bune decât nimic.

Încet, cu talent, târându-ne practic, am mai parcurs 100 de km, apoi încă 100, şi tocmai când eram aproape hotărât să cedez, să caut un motel şi să înoptez, iată că apare mult doritul Soare. Ne-a oferit un spectacol superb, îngheţat şi tremurând din toate balamalele, nu pot spune că nu m-am bucurat văzându-l, ba am fost chiar mişcat de extraordinarul spectacol pe care ni l-a oferit.

Şi, din nou mulţumesc tehnologiei care lipseşte când ai nevoie mai mult, căci nu am putut imortaliza un asemenea răsărit, care trebuie să recunosc, nu am mai văzut multe astfel.

Soarele aduce căldură, ar spune logica simplă. Adevărat, dar nu în primele două ore când răsare. Cel mai frig a devenit la apariţia mult aşteptatului astru al zilei. Îi înţeleg strategia, răsare şi alungă umbrele reci ale nopţii, umbre care pe cât de reci pe atât de doritoare de prieteni, căci toate s-au retras în mine. Nu ştiu ce se auzea mai tare, torsul motorului sau clănţănitul dinţilor mei.

VII. Acasă, dulce acasă.

Cu toate acestea, am ajuns cu bine la destinaţie, eu şi iubita mea, după 450 km şi 10 ore de tropotit în noapte.

Îngheţat, cocoşat şi cu dureri de oase, am mai avut putere să îmi învelesc drăguţa, norii aceia nu prevestesc ceva bun; să pun o cană de ţuică cu zahăr şi piper la fiert, trebuie să scot frigul din oase; să mă dezbrac, lăsând o dâră de haine de la uşă la pat; şi să adorm, învelit bine şi cu lichidul aburind în stomac.

Aşa am adormit, obosit, dar fericit, astăzi m-am îndrăgostit! De mâine, o să mergem, şi ... o să ... de-acum ... numa' bine ... Zzzz.

Motanyc
1+(1).jpg

    Conform planului, reuşim să ne trezim dis-de-dimineaţă, împachetăm şi încărcăm căluţul, pregătiţi de drumul spre Bucureşti. Tot în hotel cu noi, fuseseră cazaţi o familie din Giurgiu, care şi ei se întorceau tot azi spre ţară. Îşi beau cafelele liniştiţi la terasă, nu aveau de legat bagaje pe mobră, ca mine, aşa că stăteau şi se tot minunau cum încarc căluţul.
    Când am pus şi ultima chingă pe bagaje şi am răsuflat uşurat, capul familiei mă întreabă, în glumă, râzând de multitudinea de bagaje: "Asta-i tot!?"
    Dacă nu i-aş fi văzut chipul, glumeţ şi binedispus, aş fi zis că mă ia la mişto. Omul totuşi zâmbea admirativ, apoi, adresându-se către soţie spune: "La noi în maşină nu încap atâtea bagaje".
    Ne bem cafeluţa şi ne mâncăm biscuitele, răsuflu şi eu, că deja m-am încins tot legând la bagaje. Parcă nu erau aşa multe când am plecat din Bucureşti, iar bagaj suplimentar nu am adunat, abia ce-am aruncat scoicile culese cu gând de suveniruri pentru prieteni. Nu de alta, dar începuseră să miroase a roze, şi nu voiam să stric mirosul de eşapament.

    În fine, ne punem căştile şi ne strecurăm şi noi, pe lângă bagaje, în şa, şi la drum. Ioana deschide gura şi începe dirijarea circulaţiei. De data aceasta, nu ne-a mai rătăcit chiar aşa de tare. Acum ne ghidează liniştită către Silistra. Totuşi ne-a scos din Balchik pe centură, observând târziu că eu ştiam un drum mai scurt spre ieşire, dar m-am încrezut, din nou, în talentele ascunse ale navigatoarei Ioana.

    E zi senină şi frumoasă, călărim liniştiţi pe drumul ce şerpuieşte prin câmpiile bulgare, alternând de la verdele crud, ce se regăseşte şi pe flamura bulgară, la galbenul aprins al câmpiilor de rapiţă. E încă dimineaţă şi drumul pare pustiu, foarte rar mai întâlnim câte un tractor pornit spre ale ogoarelor munci.
    Căluţul se descurcă minunat cu pasagerii şi bagajele. E primul drum pe care îl face încărcat cu saci de povară şi doi călăreţi în spate, dar se ţine mândru şi ne încântă la trapu-i frumos şi aşezat.
    Nu mult înainte de Dobrich, ajungem din urmă maşina de Giurgiu, care fusese cazată la acelaşi hotel cu noi, făcuseră o mică pană de şanţ, pentru că tocmai când îi depăşim observ cum iese satisfăcută din porumbi mezina familiei.
    O bună bucată de drum ne-am însoţit cu giurgiuvenii, care aveau aproximativ acelaşi stil de mers ca trapul nostru. Uneori, în afara localităţilor ne mai întrecea, pentru ca la prima localitate să trecem noi în frunte. Căluţul galopa constant, în timp ce maşina mergea mai cu frică în localităţi. Ce-i drept, la Silistra ne-am pierdut, căci noi am oprit să luăm micul dejun, chiar dacă mai târziu, în apropiere de amiezi.

    La intrarea în Silistra, Lina ochise o terasă mai arătoasă, şi am stabilit că dacă nu găsim ceva drăguţ în centru, avem unde ne retrage. Aşa s-a şi întâmplat, după două ture de centru, trecut prin piaţă şi pe bulevardul de promenadă al oraşului, ne-am îndreptat, cu burţile făcând deja scandal, către terasa ochită de Lina.
    Terasa era elegantă, iar mâncarea a fost delicioasă, ambii servind câte o omletă cu diverse legume bulgăreşti. Trebuie menţionat că la bulgari, pâinea se cere separat, şi se serveşte la felie. Chelneriţa, deşi foarte amabilă, nu ştie boabă de engleză, română, sau orice altă limbă în afară de bulgară. Reuşim să ne facem înţeleşi deoarece prietenii noştri de peste Dunăre au meniuri şi în limba română, ceea ce e de admirat.
    Cu burţile pline, ne facem siesta, Lina delectându-se cu o cafea, iar eu cu apă minerală. Soarele se înalţă to mai sus pe cer, iar atmosfera începe uşor-uşor să se încingă. Se presimt zilele caniculare specifice zonei danubiano-pontice, deşi e doar 1 mai.

    Ne facem curaj să ne avântăm în soarele tot mai dogoritor şi ne îndreptăm spre vama românească. Ajungem la bac cât să constat că se desprinde de mal în momentul când eram la 2 m de el. Dacă eram mai adormit, sau mai topit de soare, ajungeam să mă scald în Dunăre, cu cal cu tot, noroc că Lina venea în urma noastră pe jos. Am rămas pe barja din chei unde ancorau bac-urile, aşteptând următorul transport, în soarele care încingea absolut tot ce-i stătea în cale. Aproape nu mai conta faptul că echipamentele noastre erau negre, oricum nu aveam curaj să ating nimic cu mâna.
    Într-un târziu, când limbile ajungeau până la cot, apare barja care ne va trece pe malul stâng, căci e o barjă, impinsă cu străşnicie şi voinicie de vasul Perla.
IMG_6877.JPG

    Am urcat primii, căci eram deja pe chei, apoi barja s-a umplut de maşini pline de conaţionali care se întorceau, ca şi noi, din week-endul prelungit.
    Trecerea a durat, nu mult peste un sfert de ceas, un "pătrar de vreme" cum ar fi spus Creangă în operele sale. Suntem pe malul stâng, debarcaţi, traşi la umbră unde ne răcorim cu câte un suc rece, unii dintre noi ajutând cu un fum de ţigară.
    Cum stătea Yggdrasil, obosit şi transpirat, în arşiţa zilei, iată că se apropie timid, şi puţin încurcat, un om cu suflet şi ochi de visător, care cere, la fel de timid, permisiunea de a fotografia căluţul. Voie de la noi, ca de la Banu Ghica!

1+(4).jpg1+(2).jpg

    Şi se pune Cristian, un pictor de interioare de biserici, un adevărat maestru, dacă e voie să-mi explirm eu părerea, la pozat căluţul din diverse unghiuri şi poziţii. Interesul pentru motociclism se citeşte vădit în ochii săi, în care se citeşte mult mai mult decât poate îşi închipuie el.


1+(7).jpg1+(5).jpg

    În scurt timp devenim prieteni, şi pe bună dreptate poţi numi prieten un artist cu poate prea mult bun simţ. O calitate pe care am remarcat-o la Cristian, cu care Lina a fost foarte de acord, e că acest nou prieten avea un iz rar întâlnit, anume mirosea a om.

1+(6).jpg    Am depănat povestiri şi am făcut schimb de date de contact, ar fi păcat să nu ţii legătura cu cineva care 'miroase a om'. Ne-am luat la revedere, de la artistul visător cu promisiunea să păstrăm legătura, şi ne-am îndreptat către Călăraşi, continuându-ne drumul spre aglomeratul şi încinsul Bucureşti. Am hotărât să evităm autostrada, şi bine am făcut, căci drumul vechi a fost plăcut şi mai răcoros probabil.
    După un ultim popas la Lehliu-Gară, la o bodegă specifică zonei, posibil cea în care s-au cunoscut Tanţa şi Costel, ne stabilim cu prietenii care rămăseseră în Bucureşti, să ne vedem pe seară la o bere în răcoarea unei terase, ajunsă deja 'acasă' pentru unii.
    Aşadar, iată-ne ajunşi în încinsul şi aglomeratul Bucureşti, încheind o nouă filă în existenţa călătorului deprins cu drumul. Sper ca pasagerul, îndurătoarea Lina, să ne fi suportat apucăturile de bătători de cărări şi să se fi simţit bine în compania noastră.



Întru tot mai multe cărări 
bătute în drumul vieţii!
9153600733300861767-2701967107991474919?


<a href="http://lumeavazutaprintr-unfar.blogspot.com/2012/08/balchik-ziua-iv-yggdrasil-fotomodel.html">Sursa</a>
Motanyc
1+(1).jpg

    Conform planului, reuşim să ne trezim dis-de-dimineaţă, împachetăm şi încărcăm căluţul, pregătiţi de drumul spre Bucureşti. Tot în hotel cu noi, fuseseră cazaţi o familie din Giurgiu, care şi ei se întorceau tot azi spre ţară. Îşi beau cafelele liniştiţi la terasă, nu aveau de legat bagaje pe mobră, ca mine, aşa că stăteau şi se tot minunau cum încarc căluţul.
    Când am pus şi ultima chingă pe bagaje şi am răsuflat uşurat, capul familiei mă întreabă, în glumă, râzând de multitudinea de bagaje: "Asta-i tot!?"
    Dacă nu i-aş fi văzut chipul, glumeţ şi binedispus, aş fi zis că mă ia la mişto. Omul totuşi zâmbea admirativ, apoi, adresându-se către soţie spune: "La noi în maşină nu încap atâtea bagaje".
    Ne bem cafeluţa şi ne mâncăm biscuitele, răsuflu şi eu, că deja m-am încins tot legând la bagaje. Parcă nu erau aşa multe când am plecat din Bucureşti, iar bagaj suplimentar nu am adunat, abia ce-am aruncat scoicile culese cu gând de suveniruri pentru prieteni. Nu de alta, dar începuseră să miroase a roze, şi nu voiam să stric mirosul de eşapament.

    În fine, ne punem căştile şi ne strecurăm şi noi, pe lângă bagaje, în şa, şi la drum. Ioana deschide gura şi începe dirijarea circulaţiei. De data aceasta, nu ne-a mai rătăcit chiar aşa de tare. Acum ne ghidează liniştită către Silistra. Totuşi ne-a scos din Balchik pe centură, observând târziu că eu ştiam un drum mai scurt spre ieşire, dar m-am încrezut, din nou, în talentele ascunse ale navigatoarei Ioana.

    E zi senină şi frumoasă, călărim liniştiţi pe drumul ce şerpuieşte prin câmpiile bulgare, alternând de la verdele crud, ce se regăseşte şi pe flamura bulgară, la galbenul aprins al câmpiilor de rapiţă. E încă dimineaţă şi drumul pare pustiu, foarte rar mai întâlnim câte un tractor pornit spre ale ogoarelor munci.
    Căluţul se descurcă minunat cu pasagerii şi bagajele. E primul drum pe care îl face încărcat cu saci de povară şi doi călăreţi în spate, dar se ţine mândru şi ne încântă la trapu-i frumos şi aşezat.
    Nu mult înainte de Dobrich, ajungem din urmă maşina de Giurgiu, care fusese cazată la acelaşi hotel cu noi, făcuseră o mică pană de şanţ, pentru că tocmai când îi depăşim observ cum iese satisfăcută din porumbi mezina familiei.
    O bună bucată de drum ne-am însoţit cu giurgiuvenii, care aveau aproximativ acelaşi stil de mers ca trapul nostru. Uneori, în afara localităţilor ne mai întrecea, pentru ca la prima localitate să trecem noi în frunte. Căluţul galopa constant, în timp ce maşina mergea mai cu frică în localităţi. Ce-i drept, la Silistra ne-am pierdut, căci noi am oprit să luăm micul dejun, chiar dacă mai târziu, în apropiere de amiezi.

    La intrarea în Silistra, Lina ochise o terasă mai arătoasă, şi am stabilit că dacă nu găsim ceva drăguţ în centru, avem unde ne retrage. Aşa s-a şi întâmplat, după două ture de centru, trecut prin piaţă şi pe bulevardul de promenadă al oraşului, ne-am îndreptat, cu burţile făcând deja scandal, către terasa ochită de Lina.
    Terasa era elegantă, iar mâncarea a fost delicioasă, ambii servind câte o omletă cu diverse legume bulgăreşti. Trebuie menţionat că la bulgari, pâinea se cere separat, şi se serveşte la felie. Chelneriţa, deşi foarte amabilă, nu ştie boabă de engleză, română, sau orice altă limbă în afară de bulgară. Reuşim să ne facem înţeleşi deoarece prietenii noştri de peste Dunăre au meniuri şi în limba română, ceea ce e de admirat.
    Cu burţile pline, ne facem siesta, Lina delectându-se cu o cafea, iar eu cu apă minerală. Soarele se înalţă to mai sus pe cer, iar atmosfera începe uşor-uşor să se încingă. Se presimt zilele caniculare specifice zonei danubiano-pontice, deşi e doar 1 mai.

    Ne facem curaj să ne avântăm în soarele tot mai dogoritor şi ne îndreptăm spre vama românească. Ajungem la bac cât să constat că se desprinde de mal în momentul când eram la 2 m de el. Dacă eram mai adormit, sau mai topit de soare, ajungeam să mă scald în Dunăre, cu cal cu tot, noroc că Lina venea în urma noastră pe jos. Am rămas pe barja din chei unde ancorau bac-urile, aşteptând următorul transport, în soarele care încingea absolut tot ce-i stătea în cale. Aproape nu mai conta faptul că echipamentele noastre erau negre, oricum nu aveam curaj să ating nimic cu mâna.
    Într-un târziu, când limbile ajungeau până la cot, apare barja care ne va trece pe malul stâng, căci e o barjă, impinsă cu străşnicie şi voinicie de vasul Perla.
IMG_6877.JPG

    Am urcat primii, căci eram deja pe chei, apoi barja s-a umplut de maşini pline de conaţionali care se întorceau, ca şi noi, din week-endul prelungit.
    Trecerea a durat, nu mult peste un sfert de ceas, un "pătrar de vreme" cum ar fi spus Creangă în operele sale. Suntem pe malul stâng, debarcaţi, traşi la umbră unde ne răcorim cu câte un suc rece, unii dintre noi ajutând cu un fum de ţigară.
    Cum stătea Yggdrasil, obosit şi transpirat, în arşiţa zilei, iată că se apropie timid, şi puţin încurcat, un om cu suflet şi ochi de visător, care cere, la fel de timid, permisiunea de a fotografia căluţul. Voie de la noi, ca de la Banu Ghica!

1+(4).jpg1+(2).jpg

    Şi se pune Cristian, un pictor de interioare de biserici, un adevărat maestru, dacă e voie să-mi explirm eu părerea, la pozat căluţul din diverse unghiuri şi poziţii. Interesul pentru motociclism se citeşte vădit în ochii săi, în care se citeşte mult mai mult decât poate îşi închipuie el.


1+(7).jpg1+(5).jpg

    În scurt timp devenim prieteni, şi pe bună dreptate poţi numi prieten un artist cu poate prea mult bun simţ. O calitate pe care am remarcat-o la Cristian, cu care Lina a fost foarte de acord, e că acest nou prieten avea un iz rar întâlnit, anume mirosea a om.

1+(6).jpg    Am depănat povestiri şi am făcut schimb de date de contact, ar fi păcat să nu ţii legătura cu cineva care 'miroase a om'. Ne-am luat la revedere, de la artistul visător cu promisiunea să păstrăm legătura, şi ne-am îndreptat către Călăraşi, continuându-ne drumul spre aglomeratul şi încinsul Bucureşti. Am hotărât să evităm autostrada, şi bine am făcut, căci drumul vechi a fost plăcut şi mai răcoros probabil.
    După un ultim popas la Lehliu-Gară, la o bodegă specifică zonei, posibil cea în care s-au cunoscut Tanţa şi Costel, ne stabilim cu prietenii care rămăseseră în Bucureşti, să ne vedem pe seară la o bere în răcoarea unei terase, ajunsă deja 'acasă' pentru unii.
    Aşadar, iată-ne ajunşi în încinsul şi aglomeratul Bucureşti, încheind o nouă filă în existenţa călătorului deprins cu drumul. Sper ca pasagerul, îndurătoarea Lina, să ne fi suportat apucăturile de bătători de cărări şi să se fi simţit bine în compania noastră.



Întru tot mai multe cărări 
bătute în drumul vieţii!

Motanyc
    Ne trezim ceva mai relaxaţi, azi nu avem griji, o vizită la Capul Kaliakra, apoi plajă şi relaxare.
    De data aceasta ne luăm gecile pe noi, nu am uitat încă frigul îndurat ieri la întoarcerea de la Dalboka. Ne urcăm pe căluţ şi pornim spre Kaliakra. Ştim unde e, doar am văzut ieri că e la 'doar 3 km' de Dalboka.

Mott_at_Kaliakra.jpg    Capul Kaliakra e mai plin de lume decât Balchik-ul însăşi. Ne amestecăm şi noi printre zecile de turişti, ne salutăm respectuos şi cu o multitudine de alţi mobrişti, şi ne punem pe făcut poze.

IMG_6806.JPGIMG_6795.JPG
Dita_at_Kaliakra.jpg
IMG_6824.JPG    Cetatea a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare, s-a extins şi s-a retras, după vremuri. Chiar şi astăzi există o bază militară activă, totuşi nu se îngrădeşte accesul turiştilor. Ne învârtim, ne minunăm, mai pozăm pietre, apoi ne decidem să dăm ascultare şoriceilor din burtă, şi ne aşezăm la singura terasă de pe peninsulă şi comandăm specific maritim, cum deja ne-am obişnuit, eu aleg peşte prăjit, iar Lina, după multe răsfoiri şi indecizii, se riscă la o salată de midii. După experienţa de la Dalboka era puţin cam sceptică cu privire la scoici, dar cum ea avusese noroc, a riscat şi pare-se că a avut baftă şi de această dată. Midiile din salată erau decorticate şi salata s-a dovedit a fi gustoasă.

    Soarele ardea ca-n luna lui cuptor, deşi e sfârşit de aprilie, aşa că ne-a copt puţin. Ca să ne răcorim, am comandat câte două beri, mari şi reci; da, a mea era fără alcool.
    Cu burţile aranjate, ne-am mai învârtit pe peninsulă, am făcut poze la diverse păsări şi chiar la delfini. Mă rog, pozele nu prea au ieşit, pare-se delfinii nu au bunul simţ de a sta frumos la poză. Măcar ne-am delectat privirile cu jocul lor copilăresc, arcuindu-şi spinările peste valuri în razele soarelui.
    Hotărâm că ne-a bătut suficient soarele în cap încât să ne punem căştile şi să pornim din nou spre Albena să ne bucurăm de vreme, lăsând soarele să ardă şi alte părţi ale corpului.

Mott_Ygg_faleza.jpg

    Ajunşi pe plaja de la Albena, ne punem la plajă, după ce ne mai răcorim cu două beri. Berea bulgărească e chiar bună, spune Lina, căci eu nu aş putea confirma, berea fără alcool are acelaşi gust peste tot, pipi de cal.
    E cald şi frumos, şi îmbie la lene, aşa că stăm tolăniţi la soare, pălăvrăgim, dezbatem unele aspecte ale vieţii, ne băgăm picioarele în apă, doar picioarele căci apa numai nu face gheaţă la mal. Îmi fac curaj, şi hotărăsc că nu se poate să ajung la mare fără să fac o baie. Îmi iau inima-n dinţi şi mă avânt în mare. Nu pot spune dacă am stat un minut, sau trei, cert e că am înnotat puţin, apoi am descoperit că e mult mai bine în afara apei, aşa că am ieşit să mă încălzesc la soarele care bate în retragere.
Mott_la_apa.jpgIMG_6872.JPG

    Chiar spre vest sunt munţii, şi soarele apune repede aici, ori dacă nu apune, ştiu că se ascunde foarte bine după creste. E totuşi aprilie, la umbră e o idee răcoare, aşa că ne îmbrăcăm şi ne întoarcem spre Balchik.
    Toate zilele cât am stat aici, am mâncat specific marinăresc, peşte, scoici, iar peşte, aşa că în seara aceasta, hotărâm că vrem să mâncăm şi altcevea, o legumă, o trufanda. După ce am legat căluţul şi am lăsat lucrurile în cameră, o luăm la pas să căutăm o terasă unde se mănâncă bine. Sunt pieton şi vreau să mă desfăt şi eu cu o bere adevărată.

    Alegem terasa după felul frumos în care era decorată, şi după faptul că era populată, semn că mâncarea e bună. Chelnerul ne întâmpină binevoitor şi ne vorbeşte în română chiar. Cum eram sătui de peşte, scoici, midii şi alte fructe de mare, hotărâm să ne 'porcim', aşa că servim cea mai bună legumă bulgărească, porcul. Eu costiţe, iar Lina o tigaie picantă, care s-a dovedit delicioasă şi imensă. La aşa trufandale, nu ne putem încurca cu bere, aşa că luăm un Muscat din partea locului. Alegere mai bună nu cred că se putea, vinul s-a dovedit extraordinar de bun, atât de bun, că în scurt timp chelnerul desfăcea cea de-a doua sticlă.
    Am mâncat bine, am băut bine, am pălăvrăgit vrute şi nevrute, şi în cele din urmă ne-am retras, cu burţile pline, la somn. Mâine urmează întoarcerea spre casă, şi ne hotărâm s-o luăm mai de dimineaţă din loc, sperând să evităm aglomeraţia.


Adormim obosiţi în ultima noapte
la poalele oraşului lui Dionisos.
9153600733300861767-9047408170195176141?


Sursa
Motanyc
    Ne trezim ceva mai relaxaţi, azi nu avem griji, o vizită la Capul Kaliakra, apoi plajă şi relaxare.
    De data aceasta ne luăm gecile pe noi, nu am uitat încă frigul îndurat ieri la întoarcerea de la Dalboka. Ne urcăm pe căluţ şi pornim spre Kaliakra. Ştim unde e, doar am văzut ieri că e la 'doar 3 km' de Dalboka.

Mott_at_Kaliakra.jpg    Capul Kaliakra e mai plin de lume decât Balchik-ul însăşi. Ne amestecăm şi noi printre zecile de turişti, ne salutăm respectuos şi cu o multitudine de alţi mobrişti, şi ne punem pe făcut poze.

IMG_6806.JPGIMG_6795.JPG
Dita_at_Kaliakra.jpg
IMG_6824.JPG    Cetatea a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare, s-a extins şi s-a retras, după vremuri. Chiar şi astăzi există o bază militară activă, totuşi nu se îngrădeşte accesul turiştilor. Ne învârtim, ne minunăm, mai pozăm pietre, apoi ne decidem să dăm ascultare şoriceilor din burtă, şi ne aşezăm la singura terasă de pe peninsulă şi comandăm specific maritim, cum deja ne-am obişnuit, eu aleg peşte prăjit, iar Lina, după multe răsfoiri şi indecizii, se riscă la o salată de midii. După experienţa de la Dalboka era puţin cam sceptică cu privire la scoici, dar cum ea avusese noroc, a riscat şi pare-se că a avut baftă şi de această dată. Midiile din salată erau decorticate şi salata s-a dovedit a fi gustoasă.

    Soarele ardea ca-n luna lui cuptor, deşi e sfârşit de aprilie, aşa că ne-a copt puţin. Ca să ne răcorim, am comandat câte două beri, mari şi reci; da, a mea era fără alcool.
    Cu burţile aranjate, ne-am mai învârtit pe peninsulă, am făcut poze la diverse păsări şi chiar la delfini. Mă rog, pozele nu prea au ieşit, pare-se delfinii nu au bunul simţ de a sta frumos la poză. Măcar ne-am delectat privirile cu jocul lor copilăresc, arcuindu-şi spinările peste valuri în razele soarelui.
    Hotărâm că ne-a bătut suficient soarele în cap încât să ne punem căştile şi să pornim din nou spre Albena să ne bucurăm de vreme, lăsând soarele să ardă şi alte părţi ale corpului.

Mott_Ygg_faleza.jpg

    Ajunşi pe plaja de la Albena, ne punem la plajă, după ce ne mai răcorim cu două beri. Berea bulgărească e chiar bună, spune Lina, căci eu nu aş putea confirma, berea fără alcool are acelaşi gust peste tot, pipi de cal.
    E cald şi frumos, şi îmbie la lene, aşa că stăm tolăniţi la soare, pălăvrăgim, dezbatem unele aspecte ale vieţii, ne băgăm picioarele în apă, doar picioarele căci apa numai nu face gheaţă la mal. Îmi fac curaj, şi hotărăsc că nu se poate să ajung la mare fără să fac o baie. Îmi iau inima-n dinţi şi mă avânt în mare. Nu pot spune dacă am stat un minut, sau trei, cert e că am înnotat puţin, apoi am descoperit că e mult mai bine în afara apei, aşa că am ieşit să mă încălzesc la soarele care bate în retragere.
Mott_la_apa.jpgIMG_6872.JPG

    Chiar spre vest sunt munţii, şi soarele apune repede aici, ori dacă nu apune, ştiu că se ascunde foarte bine după creste. E totuşi aprilie, la umbră e o idee răcoare, aşa că ne îmbrăcăm şi ne întoarcem spre Balchik.
    Toate zilele cât am stat aici, am mâncat specific marinăresc, peşte, scoici, iar peşte, aşa că în seara aceasta, hotărâm că vrem să mâncăm şi altcevea, o legumă, o trufanda. După ce am legat căluţul şi am lăsat lucrurile în cameră, o luăm la pas să căutăm o terasă unde se mănâncă bine. Sunt pieton şi vreau să mă desfăt şi eu cu o bere adevărată.

    Alegem terasa după felul frumos în care era decorată, şi după faptul că era populată, semn că mâncarea e bună. Chelnerul ne întâmpină binevoitor şi ne vorbeşte în română chiar. Cum eram sătui de peşte, scoici, midii şi alte fructe de mare, hotărâm să ne 'porcim', aşa că servim cea mai bună legumă bulgărească, porcul. Eu costiţe, iar Lina o tigaie picantă, care s-a dovedit delicioasă şi imensă. La aşa trufandale, nu ne putem încurca cu bere, aşa că luăm un Muscat din partea locului. Alegere mai bună nu cred că se putea, vinul s-a dovedit extraordinar de bun, atât de bun, că în scurt timp chelnerul desfăcea cea de-a doua sticlă.
    Am mâncat bine, am băut bine, am pălăvrăgit vrute şi nevrute, şi în cele din urmă ne-am retras, cu burţile pline, la somn. Mâine urmează întoarcerea spre casă, şi ne hotărâm s-o luăm mai de dimineaţă din loc, sperând să evităm aglomeraţia.


Adormim obosiţi în ultima noapte
la poalele oraşului lui Dionisos.

Motanyc
  
IMG_6600.JPG    Cu toate că ne-am pus la somn târziu, după o zi întreagă de călărit, obosiți nevoie mare, am reușit să ne trezim până în 11. Știu că nu mai e dimineață, dar uneori e devreme pentru un week-end.
    Duşaţi, spălaţi, echipaţi, ieşim în oraş, mânaţi de la spate de foame, să căutăm un loc drăguţ unde să dejunăm, de prânz.
    Căluţul e şi el somnoros, dar se trezeşte la apropierea noastră. Il mângâi uşor pe coamă şi-l linştesc, deocamdată nu călărim, mai poate dormi în voia cea bună.

    Coborâm pantele abrupte ale Balchik-ului îndreptându-ne către apă, căutăm să mâncăm la o terasă pe faleză, unde ne poate atinge briza mării.
IMG_6609.JPG
  
După puţin învârtit în sus şi-n jos pe faleza unică a Balchik-ului, cedăm nevoii imperioase de a mânca, şi alegem o terasă unde observăm că lumea se cam înghesuie, şi se vorbeşte română. Nu că nu s-ar vorbi şi la alte terase, căci toate au un mesaj clar: "Bine aţi venit dragi prieteni români". Nemaivorbind că toate meniurile conţin şi limba română, şi bineînţeles, se acceptă şi lei.
  

Aşa cum am mai spus, alegem "Old boat", pentru că e plină, semn că mâncarea e bună, şi patroana reuşeşte să ne convingă să alegem "Barca Veche", doar vrem să mâncăm, nu să navigăm pe mare.

IMG_6619.JPG

    Dacă tot am venit la mare, chipurile de 1 Mai, să ne încadrăm în peisaj şi să mâncăm specific pescăresc. Răsfoind meniul foarte bogat şi plin de diverse feluri de mâncare, ochii mi se opresc asupra unui lavrachi, şi-mi aduc aminte cu câtă ardoare şi poftă, pronunţa 'Luna' cuvântul 'lavrachi', peştele ei favorit. Retrăiesc cu plăcere clipele din 'Geamandura' şi mă hotărăsc asupra lavrachi-ului. Lina păstrează specificul, dar ca să nu comandăm la fel, hotărăşte să savureze un somon la gratar.
    Trebuie să mulţumim respectuos bucătarului de la "Barca Veche", peştii au fost excelenţi, şi gătiţi atât de gustos, încât aproape nici oasele nu le-am mai lăsat în farfurie.
IMG_6630.JPG    Cu burţile pline, încântaţi de calitatea serviciilor de la "Old Boat", ne continuăm plimbarea, agale, pe faleza Balchik-ului, pe sub pomii fără soţ, îndreptându-ne spre ceea ce părea a fi "Cuibul liniştit", vila de vară a Reginei Maria, propunându-ne pentru astăzi să vizităm domeniile Regniei Mamă a României.
    Pentru cine nu ştie, Balchik-ul, împreună cu restul Cadrilaterului, intra în componenţa Regatului României, din 1913, după al doilea război balcanic. Cadrilaterul a fost redobândit de Bulgaria în 1940 odată cu cel de-al doilea răboi mondial.
    Grădinile Reginei Maria sunt unice în Europa, şi sunt opera Reginei însăşi, o mare iubitoare de flori şi plante exotice. Locul în sine, grădinile pline de verdeaţă şi flori, cu alei labirintice, liniştea şi umbra oferită de vile şi curţile alăturate, toate duc către o stare de relaxare şi împăcare. Nici nu e de mirare, că marii artişti plastici ai vremii, erau mereu prezenţi printre invitaţii Reginei. Balchik-ul, cu domeniile regale, devenise un Mecca a artiştilor, care îşi găseau deseori inspiraţia pe aleile domeniului de la Balchik.
IMG_6643.JPGIMG_6642.JPG

    Ne pierdem şi noi în visare, plimbându-ne şi admirând splendoarea locului. Păşim agale pe aleile umbrite şi răcorite cu fântâni şi izvoare, unde soarele şi umbra duc o luptă continuă pentru fiecare bucăţică de sol.

IMG_6663.JPGIMG_6658.JPG


IMG_6703.JPGIMG_6665.JPG


IMG_6713.JPGIMG_6709.JPG


IMG_6722.JPG    Ne trezim în apropiere de vila Rândunica, unde observăm oarece aglomeraţie. Degustare gratuită de vinuri. Aici poposim şi noi, şi după ce degustăm două soiuri, alegem să luăm o sticlă, pentru mai târziu, care chipurile ar avea 60 de ani vechime. Praful şi ceara de pe sticlă ar putea convinge, însă preţul, 10 leva, cam spune altceva. Totuşi vinul e bun, l-am degustat, aşa că punem sticla la rucsac pentru diseară la cină.

    Ne mai învârtim pe lângă cactuşi, plante exotice, havuzuri răcoritoare, în cele din urmă părăsim grădinile, plăcuţi impresionaţi, şi plecăm spre hotel, să luăm căluţul şi să prindem ceva plajă, nu înainte de a ne răcori cu câte o îngheţată mare şi delicioasă.

    Aşadar, ne punem costumele de baie, luăm câte un prosop, izoprene, cască şi mănuşi şi pornim, călare, spre Albena, staţiunea din apropiere, recunoscută pentru plaja cu nisip fin.

IMG_6740.JPGIMG_6738.JPG

    Ne bucurăm de soare, însă nu şi de apă. Dacă aş spune că era rece aş jicni orice frigider care se respectă, era insuportabil de rece, mă mir că nu se vedeau cuburile de gheaţă. Aşadar ne relaxăm citind şi stând la soare.

gust_de_libertate.jpg

    Aproape de şapte, umbrele se lungesc şi încet încet cuceresc plaja. Când soarele nu te bate direct să te încălzească, ne dăm seama că încă e aprilie, şi statul în chiloţi la umbră nu are nimic interesant. Aşadar, pe căluţ, înapoi la hotel. Pe drum, doar 5 km, ne dăm seama că e o ţâră friguţ, aşa că la hotel punem gecile pe noi şi hotărâm să mergem la Dalboka, o crescătorie de midii, ni s-a recomandat să nu o ratăm.

    Căştile pe cap, o întrebare scurtă la recepţie despre direcţie. "La 3 km de Kavarna, care-i după Balchik, drumul spre România". Bun, deci aproape, haidem la drum.
    După 17 km încep să-mi pun întrebări, aşa departe o fi!? Vedem un indicator cu Kavarna, dar tot departe pare. Burta cere umplută, deja am mers cam multişor, îi dăm înainte. Noaptea s-a lăsat, frigul începe să se instaleze, dăm de Kavarna, da în ce direcţie-i Dalboka? Ioana doarme bine mersi în camera de hotel. Ce rost avea s-o trezesc pentru 3 km??? Întrebăm nişte puştoaice care par a rupe ceva engleză, dar nu ştiu să ne spună direcţia. Singura care vorbea engleză ne trimite înainte, apoi dreapta, cam la 3 km. Iar 3 km??? O fi însemnând ceva expresia "3 km". După ce vorbitoarea de engleză schimbă câteva cuvinte cu celelalte două puştoaice, şi află de intenţiile noastre, auzim, la unison un "aaaa" convins din 3 piepturi tinere, şi vedem pe faţa lor cum se luminează.
    Mă bucur nespus că au înţeles ce vrem, şi deja zâmbesc; puţin cam pripit, căci faţa imi pica, cu un zgomot mai mare decât viziera închisă cu viteză, când văd trei braţe in direcţii total opuse. Una zice înainte, una să întoarcem, una ne trimitea în parc. Lina începe să râdă în spate, eu le trimit pe coclauri pe fetele cu bune intenţii şi-i dau înainte.
    Văd un peco, opresc, întrebăm direcţii. "Out of town, turn right, 3 km". Bă să-i bag, am făcut deja 30 km, tot 3 mai am? Omul părea serios, aşa că ieşim din oraş şi vedem semn cu Dalboka 7 km. Eeeeexact 3 km.
    Ajungem, destul de târziu, la ferma de midii, pe drumuri bulgăreşti, iar ferma e lângă apă, doar deh, creşte midii Motanyce, nu oi; se coboară pe un drum cu o singură bandă şi atât de abrupt că deja îmi făceam probleme pentru drumul de întors. Nu-i nimic, îmi zic, acu să-l vedem pe Yggdrasil, doar e un armăsar în toată regula, făcut pentru astfel de drumuri.

IMG_6769.JPG    Avem noroc şi restaurantul terasă a fermei e încă deschis şi se mai serveşte, aşa că ne aşezăm la o masă şi ne uităm pe meniul cu diverse feluri de mâncare, toate făcute din midii. Aplicăm aceeaşi regulă, comandăm două feluri principale: 'Midii a la Burgas' - midii cu orez şi eu aleg 'Midii în sos picant la tigaie'. Primesc o oală mare şi plină cu midii întregi, adică cu scoică cu tot. La ce foame am avut, am suferit rău pigulind la cele scoici, şi uitându-mă cu ce poftă se înfrupta Lina din porţia ei. Noroc că mi-a trecut prin cap să comand şi nişte aperitive: midii la grătar, midiii afumate şi midii pane. Aş fi vrut eu şi un melc de mare, dar se terminaseră, aşa că m-am mulţumit cu midii garnisate cu midii, la felul principal midii. Mâncărurile foarte gustoase, nimic de zis, doar că foamea mă zorea, iar scoicile mă păcăleau, multe fiind goale, rămânându-mi doar să ling sosul de pe ele.

    E noapte, spre 11, s-a lăsat frigul şi ne aşteaptă un drum de 40, 40+ km,aaaa, pardon, doar 3 km. Plecăm încet, odată cu ultimii oameni de la terasă, şi luăm în piept, cu avânt, urcuşul abrupt care ne scoate de la fermă. Yggdrasil, armăsarul, trage liniştit şi nu-şi face griji, deşi farul bate undeva spre lună, iar drumul e foarte prost, rinichii noştri o pot confirma. Acum înţeleg de ce alţi turişti lăsau maşinile sus, şi coborau la pas. Totuşi căluţul şi-a făcut cu prisosinţă datoria şi m-a făcut mândru de el.

    Ne întoarcem spre Balchik, puţin îngheţaţi, avem noi gecile, dar prin blugi cam bate vântul, şi genunchii se revoltă, aşa că mergem uşor la trap, să ne mai mângâie din aburul revărsat de respiraţia caldă a murgului.

    Leg căluţul în acelaşi loc, sub balconul nostru şi la lumină, aşa cum ne-au indicat gazdele, şi ne încălzim cu vinul roşu luat de la "Rândunica", chipurile de 60 de ani. Somnul ne îmbie, odată cu căldura ce ne-o pompează vinul în vene, şi ne târâm spre paturi, în noaptea tăcută, într-un oraş deja adormit.


Noapte bună îţi urăm,
oraş adormit.
9153600733300861767-1965580722985659702?


Sursa
Motanyc
  
IMG_6600.JPG    Cu toate că ne-am pus la somn târziu, după o zi întreagă de călărit, obosiți nevoie mare, am reușit să ne trezim până în 11. Știu că nu mai e dimineață, dar uneori e devreme pentru un week-end.
    Duşaţi, spălaţi, echipaţi, ieşim în oraş, mânaţi de la spate de foame, să căutăm un loc drăguţ unde să dejunăm, de prânz.
    Căluţul e şi el somnoros, dar se trezeşte la apropierea noastră. Il mângâi uşor pe coamă şi-l linştesc, deocamdată nu călărim, mai poate dormi în voia cea bună.

    Coborâm pantele abrupte ale Balchik-ului îndreptându-ne către apă, căutăm să mâncăm la o terasă pe faleză, unde ne poate atinge briza mării.
IMG_6609.JPG
  
După puţin învârtit în sus şi-n jos pe faleza unică a Balchik-ului, cedăm nevoii imperioase de a mânca, şi alegem o terasă unde observăm că lumea se cam înghesuie, şi se vorbeşte română. Nu că nu s-ar vorbi şi la alte terase, căci toate au un mesaj clar: "Bine aţi venit dragi prieteni români". Nemaivorbind că toate meniurile conţin şi limba română, şi bineînţeles, se acceptă şi lei.
  

Aşa cum am mai spus, alegem "Old boat", pentru că e plină, semn că mâncarea e bună, şi patroana reuşeşte să ne convingă să alegem "Barca Veche", doar vrem să mâncăm, nu să navigăm pe mare.

IMG_6619.JPG

    Dacă tot am venit la mare, chipurile de 1 Mai, să ne încadrăm în peisaj şi să mâncăm specific pescăresc. Răsfoind meniul foarte bogat şi plin de diverse feluri de mâncare, ochii mi se opresc asupra unui lavrachi, şi-mi aduc aminte cu câtă ardoare şi poftă, pronunţa 'Luna' cuvântul 'lavrachi', peştele ei favorit. Retrăiesc cu plăcere clipele din 'Geamandura' şi mă hotărăsc asupra lavrachi-ului. Lina păstrează specificul, dar ca să nu comandăm la fel, hotărăşte să savureze un somon la gratar.
    Trebuie să mulţumim respectuos bucătarului de la "Barca Veche", peştii au fost excelenţi, şi gătiţi atât de gustos, încât aproape nici oasele nu le-am mai lăsat în farfurie.
IMG_6630.JPG    Cu burţile pline, încântaţi de calitatea serviciilor de la "Old Boat", ne continuăm plimbarea, agale, pe faleza Balchik-ului, pe sub pomii fără soţ, îndreptându-ne spre ceea ce părea a fi "Cuibul liniştit", vila de vară a Reginei Maria, propunându-ne pentru astăzi să vizităm domeniile Regniei Mamă a României.
    Pentru cine nu ştie, Balchik-ul, împreună cu restul Cadrilaterului, intra în componenţa Regatului României, din 1913, după al doilea război balcanic. Cadrilaterul a fost redobândit de Bulgaria în 1940 odată cu cel de-al doilea răboi mondial.
    Grădinile Reginei Maria sunt unice în Europa, şi sunt opera Reginei însăşi, o mare iubitoare de flori şi plante exotice. Locul în sine, grădinile pline de verdeaţă şi flori, cu alei labirintice, liniştea şi umbra oferită de vile şi curţile alăturate, toate duc către o stare de relaxare şi împăcare. Nici nu e de mirare, că marii artişti plastici ai vremii, erau mereu prezenţi printre invitaţii Reginei. Balchik-ul, cu domeniile regale, devenise un Mecca a artiştilor, care îşi găseau deseori inspiraţia pe aleile domeniului de la Balchik.
IMG_6643.JPGIMG_6642.JPG

    Ne pierdem şi noi în visare, plimbându-ne şi admirând splendoarea locului. Păşim agale pe aleile umbrite şi răcorite cu fântâni şi izvoare, unde soarele şi umbra duc o luptă continuă pentru fiecare bucăţică de sol.

IMG_6663.JPGIMG_6658.JPG


IMG_6703.JPGIMG_6665.JPG


IMG_6713.JPGIMG_6709.JPG


IMG_6722.JPG    Ne trezim în apropiere de vila Rândunica, unde observăm oarece aglomeraţie. Degustare gratuită de vinuri. Aici poposim şi noi, şi după ce degustăm două soiuri, alegem să luăm o sticlă, pentru mai târziu, care chipurile ar avea 60 de ani vechime. Praful şi ceara de pe sticlă ar putea convinge, însă preţul, 10 leva, cam spune altceva. Totuşi vinul e bun, l-am degustat, aşa că punem sticla la rucsac pentru diseară la cină.

    Ne mai învârtim pe lângă cactuşi, plante exotice, havuzuri răcoritoare, în cele din urmă părăsim grădinile, plăcuţi impresionaţi, şi plecăm spre hotel, să luăm căluţul şi să prindem ceva plajă, nu înainte de a ne răcori cu câte o îngheţată mare şi delicioasă.

    Aşadar, ne punem costumele de baie, luăm câte un prosop, izoprene, cască şi mănuşi şi pornim, călare, spre Albena, staţiunea din apropiere, recunoscută pentru plaja cu nisip fin.

IMG_6740.JPGIMG_6738.JPG

    Ne bucurăm de soare, însă nu şi de apă. Dacă aş spune că era rece aş jicni orice frigider care se respectă, era insuportabil de rece, mă mir că nu se vedeau cuburile de gheaţă. Aşadar ne relaxăm citind şi stând la soare.

gust_de_libertate.jpg

    Aproape de şapte, umbrele se lungesc şi încet încet cuceresc plaja. Când soarele nu te bate direct să te încălzească, ne dăm seama că încă e aprilie, şi statul în chiloţi la umbră nu are nimic interesant. Aşadar, pe căluţ, înapoi la hotel. Pe drum, doar 5 km, ne dăm seama că e o ţâră friguţ, aşa că la hotel punem gecile pe noi şi hotărâm să mergem la Dalboka, o crescătorie de midii, ni s-a recomandat să nu o ratăm.

    Căştile pe cap, o întrebare scurtă la recepţie despre direcţie. "La 3 km de Kavarna, care-i după Balchik, drumul spre România". Bun, deci aproape, haidem la drum.
    După 17 km încep să-mi pun întrebări, aşa departe o fi!? Vedem un indicator cu Kavarna, dar tot departe pare. Burta cere umplută, deja am mers cam multişor, îi dăm înainte. Noaptea s-a lăsat, frigul începe să se instaleze, dăm de Kavarna, da în ce direcţie-i Dalboka? Ioana doarme bine mersi în camera de hotel. Ce rost avea s-o trezesc pentru 3 km??? Întrebăm nişte puştoaice care par a rupe ceva engleză, dar nu ştiu să ne spună direcţia. Singura care vorbea engleză ne trimite înainte, apoi dreapta, cam la 3 km. Iar 3 km??? O fi însemnând ceva expresia "3 km". După ce vorbitoarea de engleză schimbă câteva cuvinte cu celelalte două puştoaice, şi află de intenţiile noastre, auzim, la unison un "aaaa" convins din 3 piepturi tinere, şi vedem pe faţa lor cum se luminează.
    Mă bucur nespus că au înţeles ce vrem, şi deja zâmbesc; puţin cam pripit, căci faţa imi pica, cu un zgomot mai mare decât viziera închisă cu viteză, când văd trei braţe in direcţii total opuse. Una zice înainte, una să întoarcem, una ne trimitea în parc. Lina începe să râdă în spate, eu le trimit pe coclauri pe fetele cu bune intenţii şi-i dau înainte.
    Văd un peco, opresc, întrebăm direcţii. "Out of town, turn right, 3 km". Bă să-i bag, am făcut deja 30 km, tot 3 mai am? Omul părea serios, aşa că ieşim din oraş şi vedem semn cu Dalboka 7 km. Eeeeexact 3 km.
    Ajungem, destul de târziu, la ferma de midii, pe drumuri bulgăreşti, iar ferma e lângă apă, doar deh, creşte midii Motanyce, nu oi; se coboară pe un drum cu o singură bandă şi atât de abrupt că deja îmi făceam probleme pentru drumul de întors. Nu-i nimic, îmi zic, acu să-l vedem pe Yggdrasil, doar e un armăsar în toată regula, făcut pentru astfel de drumuri.

IMG_6769.JPG    Avem noroc şi restaurantul terasă a fermei e încă deschis şi se mai serveşte, aşa că ne aşezăm la o masă şi ne uităm pe meniul cu diverse feluri de mâncare, toate făcute din midii. Aplicăm aceeaşi regulă, comandăm două feluri principale: 'Midii a la Burgas' - midii cu orez şi eu aleg 'Midii în sos picant la tigaie'. Primesc o oală mare şi plină cu midii întregi, adică cu scoică cu tot. La ce foame am avut, am suferit rău pigulind la cele scoici, şi uitându-mă cu ce poftă se înfrupta Lina din porţia ei. Noroc că mi-a trecut prin cap să comand şi nişte aperitive: midii la grătar, midiii afumate şi midii pane. Aş fi vrut eu şi un melc de mare, dar se terminaseră, aşa că m-am mulţumit cu midii garnisate cu midii, la felul principal midii. Mâncărurile foarte gustoase, nimic de zis, doar că foamea mă zorea, iar scoicile mă păcăleau, multe fiind goale, rămânându-mi doar să ling sosul de pe ele.

    E noapte, spre 11, s-a lăsat frigul şi ne aşteaptă un drum de 40, 40+ km,aaaa, pardon, doar 3 km. Plecăm încet, odată cu ultimii oameni de la terasă, şi luăm în piept, cu avânt, urcuşul abrupt care ne scoate de la fermă. Yggdrasil, armăsarul, trage liniştit şi nu-şi face griji, deşi farul bate undeva spre lună, iar drumul e foarte prost, rinichii noştri o pot confirma. Acum înţeleg de ce alţi turişti lăsau maşinile sus, şi coborau la pas. Totuşi căluţul şi-a făcut cu prisosinţă datoria şi m-a făcut mândru de el.

    Ne întoarcem spre Balchik, puţin îngheţaţi, avem noi gecile, dar prin blugi cam bate vântul, şi genunchii se revoltă, aşa că mergem uşor la trap, să ne mai mângâie din aburul revărsat de respiraţia caldă a murgului.

    Leg căluţul în acelaşi loc, sub balconul nostru şi la lumină, aşa cum ne-au indicat gazdele, şi ne încălzim cu vinul roşu luat de la "Rândunica", chipurile de 60 de ani. Somnul ne îmbie, odată cu căldura ce ne-o pompează vinul în vene, şi ne târâm spre paturi, în noaptea tăcută, într-un oraş deja adormit.


Noapte bună îţi urăm,
oraş adormit.

Motanyc
    Dimineaţa începe cu împachetat şi făcut bagaje. Pregătesc echipamentul, hotărâm ce să purtăm căci se anunţă o vreme caniculară de 30 de grade Celsius, cu toate că suntem încă în aprilie.
    Genţile sunt făcute, umplute cu un rând de haine pe care să-l purtăm în Balchik, doar n-om umbla cu echipamentul moto. Din păcate, sunt nevoit să încarc căluţul cu genţile textile şi să leg echipamentul de camping pe coadă, întrucât nici genţile laterale, nici topcase-ul nu sunt pregătite încă; am fost prins cu garda jos.
    Dar cum călătorului îi şade bine la drum, şi după cum şi Dana spunea: "tu ai fi în stare să pleci şi-n chiloţi". Probabil are dreptate, totuşi iau echipamentul şi când ajung la cască, observ că viziera devenise mată. Motivul!? Casca era plină cu şerveţele. O glumă de-a lui Melciu, de la ieşirea pe Ceahlău de Paşte, când s-a decretat de către grup că am o problemă cu şerveţelele.
    Golesc casca de şerveţele peste Dana, care se preface a nu înţelege, şi râde ştrengăreşte în colţul gurii. Probabil pentru că farsa încă nu se încheiase. Aşa că iau la verificat fiecare bucăţică de echipament. Totul în regulă, doar cheia mobrei avea şi ea legat un şerveţel. Ieftin, zic, şi pornesc spre garaj să scoatem căluţul la lumină spre a-l încărca cu bagaje.
    Pentru că sunt în ţară, şi urmează să motociclesc spre Bulgaria, profit de drumul spre garaj spre a vorbi la telefon cu parte din prieteni. Ajung la garaj, cobor la căluţ şi rămân crăcănat şi cu gura deschisă, telefonul îmi scapă din mână şi aud vocea de la capat: "Alo, alo, mai eşti acolo?"

    Căluţul meu, mândrul meu armăsar, dreptul şi bunul Yggdrasil zăcea împachetat complet în hârtie igienică. L-am recunoscut doar după formă, căci nu există nici o bucăţică neînvelită în hârtie igienică. Ba mai avea şi o fondă roz care trona cu nesimţire în capul căluţului.
IMAG0467.jpg
    Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin din şoc şi să încep să raţionez. Pun mâna pe telefon şi sun la Dana. Ghiduşii erau adunaţi şi aşteptau reacţia mea. Şi acum îmi sună în urechi vocea Danei: "stai să te pun pe speaker".
    Reuşită gluma, trebuie să recunosc, am gustat-o şi eu, chiar dacă m-a întârziat cu jumătate de oră, căci am avut ceva de despachetat la cel frumos cadou.
    Termin într-un final de despachetat căluţul şi plecăm spre casă, cu un zâmbet cât casca. Bineînţeles că Dana şi Melciu dispăruseră, de frica represaliilor. Cu Lina nu mă pot război căci mi-e pasager pe toată durata excursiei şi nu mă încumet să-mi ţin "duşmanul" la spate.
IMAG0477.jpg
    Ne echipăm, coborâm la căluţ, îl încarc bine cu toate bagajele, ungem lanţul, mai bem o gură de apă şi suntem gata de drum.


    E prima dată când pornesc la drum, călare, aşa de târziu, orologiul bate ora două, no binie, binie, ora doi. Soarele arde nespecific de puternic pentru aprilie. Iată-ne porniţi la drum. După aproximativ o oră, suntem pe Podul Prieteniei, care e blocat de o coloană de tiruri care nu înaintează deloc. Noi ne topim, uşor dar sigur, în soarele care arde ca un cuptor.
    Stau bine cu răbdarea, nu însă şi Lina, iar Yggdrasil nechează nervos, vrea la drum nu la păscut, aşa că ne avântăm cu tupeu pe contrasens şi reuşim să ajungem la vamă, prezentăm "bolentinele" şi ne vedem de drum. Oprim puţin în Ruse, pentru hidratare, fie ea şi afumată.
    Cu ocazia popasului, o scot de la naftalină pe Ioana, mândra GPSă al cărui proprietar şi mai mândru sunt. Are Ioana nişte drumuri in ea, de l-ar face gelos chiar şi pe Melciu. Verific că are loc şi că îi place pe crupa lui Yggdrasil, ea fiind învăţată doar cu Argos. Observ că-i place de minune şi cei doi se înţeleg bistoş, e dragoste la prima vedere.
    Ţigara-i gata, apa s-a încălzit, încălecăm şi pornim la trap spre Veliko Târnovo, prima oprire în traseul nostru.
    Soarele bate spre după-amiezi, drumul se întinde frumos în faţa noastră, când unele zgomote de la rezervorul propriu se aud distante, dar se înteţesc cu fiecare kilometru. Bag seama că nu doar rezervorul meu sună a gol, dar şi Lina are aceeaşi problemă. Căluţul spune că mai poate face 180 km, insă nu şi noi. Tot trecem prin peisaje montane superbe, dar ratăm fiecare popas sau loc de oprit. Reuşim într-un târziu, tocmai când s-a terminat cu peisajul montan şi când s-au terminat şi pădurile, şi oprim pe un drum lateral, unde am găsit puţin loc să parcăm. Am păţit ca în povestea însetatului nehotărât, care neştiind din care fântână să bea, a sorbit apă dintr-o băltoacă cu apă stătută dintre cele două fântâni cu apă limpede.
    Totuşi ne mulţumim cu faptul că am oprit şi putem umple canistrele pline de broaşte orăcăitoare ce le avem sub căşti. Băgăm la ghiozdan din mâncarea pregătită de Lina, neuitând însă de fantasticul gust al libertăţii la cutie de conservă.
IMG_6559.JPG
    Cu şoriceii hrăniţi şi cu sufletul tras, o pornim mai departe spre Veliko, care se lasă descoperit după nici 50 de kilometri. Parcurgem de câteva ori oraşul călare, încercând să descoperim cum putem ajunge cel mai aproape de cetate. Ioana nu înţelege nimic şi ţipă haotic când stânga, când dreapta. Bag seama, era plictisită si vroia popas. O reduc la tăcere şi mergem după instinct.
    Veliko e un oraş frumos, semi-medieval, de munte, populat şi frumos aranjat, cocoţat pe dealuri şi versanţi, cu o privelişte superbă. Parcăm şi o luăm la pas să ne desfătăm ochii cu frumuseţea oraşului, şi vederea largă asupra cetăţii, pe care ne mulţumim s-o privim din afară, căci e trecut de şase şi nu mai putem pătrunde între zidurile ei.
IMG_6567.JPGIMG_6570.JPG
Mott_Dita_at_Veliko.jpg
    Mai privim, mai povestim, mai chicotim, mai facem o poză, apoi hotărâm că mai avem drum lung până la Balchik, aşa că încălecăm, şi duă încă o tură prin oraş şi un popas pentru furaj la căluţ, ieşim din vechea capitală a Bulgariei şi galopăm spre est, către mare.
    Drumul este ... bulgăresc, cu porţiuni bune, porţiuni frumoase, oarecum mai mult frumoase. Înserarea se apropie şi nou suntem încă departe de destinaţie. Un apus superb, de-ţi taie respiraţia, ne însoţeşte bună bucată de drum, şi atât cât soarele încă ne călăuzeşte, nu ştim de frig. Situaţia se schimbă repede, căci intrăm în munţi, şi Soarele ne părăseşte pentru totdeauna pentru această zi.
apus_superb.jpg
    Cam începem să simţim că e încă aprilie, şi simţim bine. Căluţul e fierbinte şi galopează liniţtit, dar trebuie să reducem la trap, căci frigul se simte tot mai tare, chiar dacă Lina suportă cu stoicism.
    Nou popas, de noapte, pentru adăparea călăreţilor şi o supraechipare corespunzătoare, cu care încercăm să facem faţă nopţii tot mai reci.
IMG_6588.JPG

    Ne apropiem de Varna, şi se simte o uşoară încălzire a atmosferei. Am zis uşoară, cu toate că era să mă ia cu transpiraţii, căci în nişte viraje superbe, unde căluţul tropăia bucuros, un baston luceşte-n noapte şi ne forţează să oprim. Domnul cască lată nu ştie vorbi engleză, eu nu ştiu bulgăreşte. Ce-i de făcut!? După ce se asigură că nu fac mişto de el că nu vorbesc bulgara, vede număr de 'românski' şi-mi desenează cu degetul limita de viteză: 60, siiixty, încearcă domnul uniformă. Eu i-o prezint pe Ioana, care flutura nevinovată o limită de viteză de 90. Nici localitate nu era, nici semn nu văzusem. După ce îmi explică că circulam cu 80, limita e de 60, întreabă destinaţia; află că vrem la Varna, ne arată direcţia dorită şi ne face semn de drum bun, dojenind puţin cu degetul şi repetând convulsiv: "siiixtii".
    Mulţumim, asemenea vă dorim şi noi, să prindeţi "sixty" sănătos şi vonic. Continui spre Varna şi bag seama că intru pe autostradă. Aparent, ba chiar şi testat, între Shumen şi Varna este autostradă. E drept că nu e cea mai excelentă autostradă, dar măcar e lată. Noaptea e tot mai adâncă, peisajele inexistente sau ascunse, drumul pe autostradă tot mai plictisitor. Observ că Lina se plictiseşte de moarte căci îmi iau tot mai des căşti peste ceafă, şi nu frânez deloc. Încerc să merg în valuri, cu frânări, accelerări şi decelerări, cu viraje în curbe imaginare, ocolind jaloane virtuale, doar-doar nu o adormi complet pasagerul.
    Când căştile în ceafă se înteţesc, trag pe dreapta, e momentul pentru un refresh. Un popas de ţigară, mai o gură de suc, mai o poveste, până departe mult nu este. Stăm zece minute întinşi pe o iarbă moale şi primitoare, excelent răgaz pentru spate, care începe să dea semne de tensiune.
    Suntem aproape de Varna, unde intrăm după câteva minute şi facem un popas de cafea, jar pentru căluţ, şi golirea rezervoarelor la călăreţi.

    Noaptea e frumoasă şi plăcută, frigul nu ne mai chinuie, după cafea suntem fresh din nou, aşa că o pornim pe ultima bucăţică până la Balchik. Ne dăm seama că ajungem după 12, şi propunem să tragem la malul mării, să campăm unde apucăm şi om vedea dimineaţă ce e de făcut.
    Iată-ne ajunşi în Balchik, e trecut de ora 12 şi oraşul staţiune e pustiu, nici ţipenie de om. Ne-am învârtit de câteva ori şi nu am dat peste nimic viu, părea un sat fără câini. Oprim, o pun pe Ioana să caute camping-uri în zonă, găseşte ceva şi o pun să ne ducă înspre acolo, doar că în oraş pierde străzile şi ne vede călărind stânci sau înotând în valurile mării. Încercând să ies la drumul principal, pe care bănuiam că Ioana îl cunoaşte, ajungem pe o stradă care se închide într-un hotel, Hotel Balchik. Trebuie să întoarcem, calul e greu şi îl uşurez coborând pasagerul. Dacă tot s-a dat jos Lina, ce-ar fi să intri în hotel să vezi de preţuri şi camere libere.
    După ce aflăm că există camere şi preţul e 30 leva pentru o cameră dublă, hotărâm rapid că ne ajunge cu hoinăritul pe azi şi tragem la Hotel Balchik.
    E aproape 2 noaptea, bagjele desfăcute, căluţul doarme liniştit sub copac în faţa hotelului, iar noi ne băgăm istoviţi în pat, după ce ne răcorim cu o bere locală, al cărui nume nu pot să-l pronunţ, darămite să-l mai scriu.
IMG_6599.JPG

    Un somn binemeritat, într-un pat moale în care ne putem întinde "şalele", după un durm de 12 ore.



Bine te-am găsit,
Oraş Alb, Dionysopolis!
9153600733300861767-3759157942175606525?


Sursa
Motanyc
    Dimineaţa începe cu împachetat şi făcut bagaje. Pregătesc echipamentul, hotărâm ce să purtăm căci se anunţă o vreme caniculară de 30 de grade Celsius, cu toate că suntem încă în aprilie.
    Genţile sunt făcute, umplute cu un rând de haine pe care să-l purtăm în Balchik, doar n-om umbla cu echipamentul moto. Din păcate, sunt nevoit să încarc căluţul cu genţile textile şi să leg echipamentul de camping pe coadă, întrucât nici genţile laterale, nici topcase-ul nu sunt pregătite încă; am fost prins cu garda jos.
    Dar cum călătorului îi şade bine la drum, şi după cum şi Dana spunea: "tu ai fi în stare să pleci şi-n chiloţi". Probabil are dreptate, totuşi iau echipamentul şi când ajung la cască, observ că viziera devenise mată. Motivul!? Casca era plină cu şerveţele. O glumă de-a lui Melciu, de la ieşirea pe Ceahlău de Paşte, când s-a decretat de către grup că am o problemă cu şerveţelele.
    Golesc casca de şerveţele peste Dana, care se preface a nu înţelege, şi râde ştrengăreşte în colţul gurii. Probabil pentru că farsa încă nu se încheiase. Aşa că iau la verificat fiecare bucăţică de echipament. Totul în regulă, doar cheia mobrei avea şi ea legat un şerveţel. Ieftin, zic, şi pornesc spre garaj să scoatem căluţul la lumină spre a-l încărca cu bagaje.
    Pentru că sunt în ţară, şi urmează să motociclesc spre Bulgaria, profit de drumul spre garaj spre a vorbi la telefon cu parte din prieteni. Ajung la garaj, cobor la căluţ şi rămân crăcănat şi cu gura deschisă, telefonul îmi scapă din mână şi aud vocea de la capat: "Alo, alo, mai eşti acolo?"

    Căluţul meu, mândrul meu armăsar, dreptul şi bunul Yggdrasil zăcea împachetat complet în hârtie igienică. L-am recunoscut doar după formă, căci nu există nici o bucăţică neînvelită în hârtie igienică. Ba mai avea şi o fondă roz care trona cu nesimţire în capul căluţului.
IMAG0467.jpg
    Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin din şoc şi să încep să raţionez. Pun mâna pe telefon şi sun la Dana. Ghiduşii erau adunaţi şi aşteptau reacţia mea. Şi acum îmi sună în urechi vocea Danei: "stai să te pun pe speaker".
    Reuşită gluma, trebuie să recunosc, am gustat-o şi eu, chiar dacă m-a întârziat cu jumătate de oră, căci am avut ceva de despachetat la cel frumos cadou.
    Termin într-un final de despachetat căluţul şi plecăm spre casă, cu un zâmbet cât casca. Bineînţeles că Dana şi Melciu dispăruseră, de frica represaliilor. Cu Lina nu mă pot război căci mi-e pasager pe toată durata excursiei şi nu mă încumet să-mi ţin "duşmanul" la spate.
IMAG0477.jpg
    Ne echipăm, coborâm la căluţ, îl încarc bine cu toate bagajele, ungem lanţul, mai bem o gură de apă şi suntem gata de drum.


    E prima dată când pornesc la drum, călare, aşa de târziu, orologiul bate ora două, no binie, binie, ora doi. Soarele arde nespecific de puternic pentru aprilie. Iată-ne porniţi la drum. După aproximativ o oră, suntem pe Podul Prieteniei, care e blocat de o coloană de tiruri care nu înaintează deloc. Noi ne topim, uşor dar sigur, în soarele care arde ca un cuptor.
    Stau bine cu răbdarea, nu însă şi Lina, iar Yggdrasil nechează nervos, vrea la drum nu la păscut, aşa că ne avântăm cu tupeu pe contrasens şi reuşim să ajungem la vamă, prezentăm "bolentinele" şi ne vedem de drum. Oprim puţin în Ruse, pentru hidratare, fie ea şi afumată.
    Cu ocazia popasului, o scot de la naftalină pe Ioana, mândra GPSă al cărui proprietar şi mai mândru sunt. Are Ioana nişte drumuri in ea, de l-ar face gelos chiar şi pe Melciu. Verific că are loc şi că îi place pe crupa lui Yggdrasil, ea fiind învăţată doar cu Argos. Observ că-i place de minune şi cei doi se înţeleg bistoş, e dragoste la prima vedere.
    Ţigara-i gata, apa s-a încălzit, încălecăm şi pornim la trap spre Veliko Târnovo, prima oprire în traseul nostru.
    Soarele bate spre după-amiezi, drumul se întinde frumos în faţa noastră, când unele zgomote de la rezervorul propriu se aud distante, dar se înteţesc cu fiecare kilometru. Bag seama că nu doar rezervorul meu sună a gol, dar şi Lina are aceeaşi problemă. Căluţul spune că mai poate face 180 km, insă nu şi noi. Tot trecem prin peisaje montane superbe, dar ratăm fiecare popas sau loc de oprit. Reuşim într-un târziu, tocmai când s-a terminat cu peisajul montan şi când s-au terminat şi pădurile, şi oprim pe un drum lateral, unde am găsit puţin loc să parcăm. Am păţit ca în povestea însetatului nehotărât, care neştiind din care fântână să bea, a sorbit apă dintr-o băltoacă cu apă stătută dintre cele două fântâni cu apă limpede.
    Totuşi ne mulţumim cu faptul că am oprit şi putem umple canistrele pline de broaşte orăcăitoare ce le avem sub căşti. Băgăm la ghiozdan din mâncarea pregătită de Lina, neuitând însă de fantasticul gust al libertăţii la cutie de conservă.
IMG_6559.JPG
    Cu şoriceii hrăniţi şi cu sufletul tras, o pornim mai departe spre Veliko, care se lasă descoperit după nici 50 de kilometri. Parcurgem de câteva ori oraşul călare, încercând să descoperim cum putem ajunge cel mai aproape de cetate. Ioana nu înţelege nimic şi ţipă haotic când stânga, când dreapta. Bag seama, era plictisită si vroia popas. O reduc la tăcere şi mergem după instinct.
    Veliko e un oraş frumos, semi-medieval, de munte, populat şi frumos aranjat, cocoţat pe dealuri şi versanţi, cu o privelişte superbă. Parcăm şi o luăm la pas să ne desfătăm ochii cu frumuseţea oraşului, şi vederea largă asupra cetăţii, pe care ne mulţumim s-o privim din afară, căci e trecut de şase şi nu mai putem pătrunde între zidurile ei.
IMG_6567.JPGIMG_6570.JPG
Mott_Dita_at_Veliko.jpg
    Mai privim, mai povestim, mai chicotim, mai facem o poză, apoi hotărâm că mai avem drum lung până la Balchik, aşa că încălecăm, şi duă încă o tură prin oraş şi un popas pentru furaj la căluţ, ieşim din vechea capitală a Bulgariei şi galopăm spre est, către mare.
    Drumul este ... bulgăresc, cu porţiuni bune, porţiuni frumoase, oarecum mai mult frumoase. Înserarea se apropie şi nou suntem încă departe de destinaţie. Un apus superb, de-ţi taie respiraţia, ne însoţeşte bună bucată de drum, şi atât cât soarele încă ne călăuzeşte, nu ştim de frig. Situaţia se schimbă repede, căci intrăm în munţi, şi Soarele ne părăseşte pentru totdeauna pentru această zi.
apus_superb.jpg
    Cam începem să simţim că e încă aprilie, şi simţim bine. Căluţul e fierbinte şi galopează liniţtit, dar trebuie să reducem la trap, căci frigul se simte tot mai tare, chiar dacă Lina suportă cu stoicism.
    Nou popas, de noapte, pentru adăparea călăreţilor şi o supraechipare corespunzătoare, cu care încercăm să facem faţă nopţii tot mai reci.
IMG_6588.JPG

    Ne apropiem de Varna, şi se simte o uşoară încălzire a atmosferei. Am zis uşoară, cu toate că era să mă ia cu transpiraţii, căci în nişte viraje superbe, unde căluţul tropăia bucuros, un baston luceşte-n noapte şi ne forţează să oprim. Domnul cască lată nu ştie vorbi engleză, eu nu ştiu bulgăreşte. Ce-i de făcut!? După ce se asigură că nu fac mişto de el că nu vorbesc bulgara, vede număr de 'românski' şi-mi desenează cu degetul limita de viteză: 60, siiixty, încearcă domnul uniformă. Eu i-o prezint pe Ioana, care flutura nevinovată o limită de viteză de 90. Nici localitate nu era, nici semn nu văzusem. După ce îmi explică că circulam cu 80, limita e de 60, întreabă destinaţia; află că vrem la Varna, ne arată direcţia dorită şi ne face semn de drum bun, dojenind puţin cu degetul şi repetând convulsiv: "siiixtii".
    Mulţumim, asemenea vă dorim şi noi, să prindeţi "sixty" sănătos şi vonic. Continui spre Varna şi bag seama că intru pe autostradă. Aparent, ba chiar şi testat, între Shumen şi Varna este autostradă. E drept că nu e cea mai excelentă autostradă, dar măcar e lată. Noaptea e tot mai adâncă, peisajele inexistente sau ascunse, drumul pe autostradă tot mai plictisitor. Observ că Lina se plictiseşte de moarte căci îmi iau tot mai des căşti peste ceafă, şi nu frânez deloc. Încerc să merg în valuri, cu frânări, accelerări şi decelerări, cu viraje în curbe imaginare, ocolind jaloane virtuale, doar-doar nu o adormi complet pasagerul.
    Când căştile în ceafă se înteţesc, trag pe dreapta, e momentul pentru un refresh. Un popas de ţigară, mai o gură de suc, mai o poveste, până departe mult nu este. Stăm zece minute întinşi pe o iarbă moale şi primitoare, excelent răgaz pentru spate, care începe să dea semne de tensiune.
    Suntem aproape de Varna, unde intrăm după câteva minute şi facem un popas de cafea, jar pentru căluţ, şi golirea rezervoarelor la călăreţi.

    Noaptea e frumoasă şi plăcută, frigul nu ne mai chinuie, după cafea suntem fresh din nou, aşa că o pornim pe ultima bucăţică până la Balchik. Ne dăm seama că ajungem după 12, şi propunem să tragem la malul mării, să campăm unde apucăm şi om vedea dimineaţă ce e de făcut.
    Iată-ne ajunşi în Balchik, e trecut de ora 12 şi oraşul staţiune e pustiu, nici ţipenie de om. Ne-am învârtit de câteva ori şi nu am dat peste nimic viu, părea un sat fără câini. Oprim, o pun pe Ioana să caute camping-uri în zonă, găseşte ceva şi o pun să ne ducă înspre acolo, doar că în oraş pierde străzile şi ne vede călărind stânci sau înotând în valurile mării. Încercând să ies la drumul principal, pe care bănuiam că Ioana îl cunoaşte, ajungem pe o stradă care se închide într-un hotel, Hotel Balchik. Trebuie să întoarcem, calul e greu şi îl uşurez coborând pasagerul. Dacă tot s-a dat jos Lina, ce-ar fi să intri în hotel să vezi de preţuri şi camere libere.
    După ce aflăm că există camere şi preţul e 30 leva pentru o cameră dublă, hotărâm rapid că ne ajunge cu hoinăritul pe azi şi tragem la Hotel Balchik.
    E aproape 2 noaptea, bagjele desfăcute, căluţul doarme liniştit sub copac în faţa hotelului, iar noi ne băgăm istoviţi în pat, după ce ne răcorim cu o bere locală, al cărui nume nu pot să-l pronunţ, darămite să-l mai scriu.
IMG_6599.JPG

    Un somn binemeritat, într-un pat moale în care ne putem întinde "şalele", după un durm de 12 ore.



Bine te-am găsit,
Oraş Alb, Dionysopolis!

Motanyc
28 april - 1 mai 2012, 850 km


    Traseu: Bucureşti - Veliko Târnovo - Varna - Balchik - Călăraşi - Bucureşti.
    Protagonişti:
- Diţa - domniţa
- Yggdrasil, noul căluţ metalic, un Transalp XL 700 V
- Ioana - nelipsita Ioana, cea mai guraliva GiiPieSă din lume
- Motanyc, subsemnatul, călăreţul cu ochii la stele.
9153600733300861767-5318576254072904671?


Sursa
Motanyc
28 april - 1 mai 2012, 850 km


    Traseu: Bucureşti - Veliko Târnovo - Varna - Balchik - Călăraşi - Bucureşti.
    Protagonişti:
- Lina - domniţa
- Yggdrasil, noul căluţ metalic, un Transalp XL 700 V
- Ioana - nelipsita Ioana, cea mai guraliva GiiPieSă din lume
- Motanyc, subsemnatul, călăreţul cu ochii la stele.

Autentifica-te  
×