Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    50
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.690

Despre blog

Postări în blog

andreisamoil

Imi amintesc o poveste cu un profesor ce le explica elevilor sai cum este cu viata si cu modul in care ne-o traim. Profesorul adusese un borcan mare si l-a pus pe catedra. Apoi, a scos o cutie cu bolovani. A umplut borcanul pana cand nu mai incapea niciun alt bolovan. Toti elevii au fost de acord ca borcanul este plin. Apoi, profesorul a scos o cutie cu pietris si l-a varsat peste bolovani, scuturand borcanul. Pietrisul a cazut incet pana la fund, printre pietrele mari, pana cand s-a umplut si nu mai incapea mai mult. Si atunci elevii au spus ca borcanul este plin, dar profesorul a scos o cutie cu nisip care, la fel, a alunecat pana la fund, si incet a umplut iar recipientul. Apoi, a explicat care este morala. Spunea el ”Inchipuiti-va ca pietrele mari sunt lucrurile cu adevarat importante pe care le faci in viata, lucruri care ajung sa te defineasca: o scoala, o meserie, o casnicie, un copil. Pietrisul reprezinta lucrurile mai mici, dar totusi importante: o masina, o casa, poate o excursie mai mare, iar nisipul tine locul placerilor si bucuriilor de zi cu zi: o petrecere, o masa in oras, o seara pierduta in fata televizorului, sau o duminica in care dormi tarziu. In viata, regula este ca nu poti sa asezi decat o singura pietricica, pe rand, indiferent de cat de mare este. Acum, daca as fi pus nisipul prima data, bolovanii mari nu ar mai fi avut loc...”

20110813-IMG_9290.jpg

20110813-IMG_9299.jpg
Soarele imi intra in ochi, iar eu merg scufundat pana la brau intr-o apa opaca, plina de alge urat mirositoare. La suprafata este o mazga lucitoare de care imi este scarba. Ma oftic pentru ca mi-am uitat bluza de neopren si o sa imi fie frig. Este ora 9.00 dimineata, am venit in Costinesti, din Vadu, iar Tweety impreuna cu Ioana – cea organica - ma asteapta pe plaja. Am venit aici ca sa imi inchei turul. Asta este ultimul obiectiv de pe lista.

In mintea mea se amesteca tot felul de imagini si amintiri de pe drum, ce imi par a fi de acum o mie de ani. Imi pun ochelarii pe fata, ma incalt cu labele mari si bag capul in apa. Sunt pe drum, calare pe Tweety si merg spre Targoviste, pe sub un plafon de nori gri, incercand sa imi stapanesc o frica teribila de necunoscut. Incep sa inot prin apa rece si murdara, spre epava mare. Acum sunt in turn, la Calnic, in pijama si ma uit cum rasare soarele peste sat. Ce bine a fost atunci... Inca doua brate, mai dau putin din labe si urc prin Strunga Dracului, pe ploaie ca sa scot capul din marea de nori, cand am ajuns pe Negoiu. Mananc in bucataria lui Mircea, in Deva. Am ajuns cu Tweety pe crestele inverzite din Padis si cativa cai alearga cu mine. Ma uit cum pleaca George si ma lasa singur in pestera Ponicova, merg pe Transalpina intr-un sir disciplinat de motociclisti, iar apoi, brusc, sunt pe un canal din Delta, ma bate vantul si fotografiez un pelican care zboara trufas pe langa mine. Mi-am facut un ritm. Apa devine mai clara si incep chiar sa pot vedea fundul marii, la trei metri sub mine. Vad cum ajung din ce in ce mai aproape de botul impunator al epavei ruginite. Nu stiu ce sa inteleg din drumul meu. Singurul lucru care imi vine in minte este ca a fost de nedescris. Nu credeam ca avem atatea locuri frumoase. Avem tot atatea, sau mai multe si cel putin la fel de frumoase, ca orice alta tara in care am fost pana acum. Nu speram sa intalnesc atatia oameni interesanti. Cred ca am mai spus-o, vorba aia de duh cum ca “Avem o tara minunata, dar pacat ca e locuita” mi se pare acum cea mai mare prostie. Am remarcat, cu siguranta, diverse tendinte ale oamenilor din diverse zone. Unii sunt mai primitori, altii sunt mai repeziti, unii sunt mai smecheri, iar altii mai dintr-o bucata, dar peste tot am avut parte de surprize si am avut ceva de invatat de la fiecare persoana cu care am intrat in contact. Daca am ramas cu ceva din toata calatoria mea asta ar fi ca pot afla lucruri interesante vorbind cu oricine. Este drept, am remarcat diverse tendinte specifice fiecarei zone, astea exista si se simt uneori destul de tare, dar, desi mi s-a spus ca am gresit generalizand in cateva ocazii, am incercat sa vad fiecare om asa cum este el, sa ma raportez la el individual, pe cat posibil fara prejudecati si am avut parte de surprize in ambele sensuri. Incep sa ocolesc epava pe la tribord, inspre pupa. Pe jos, pe fund sunt alge si vizibilitatea este nesperat de buna, mai mare de cinci metri. Mi se face frig. Nu stiu de ce, dar in apa sunt foarte rau de frig. De pe punte, aliniati ca matelotii la salut, ma fixeaza zeci de cormorani. Probabil sunt si ei uimiti de inotatorul singuratic ce le face poze de jos. Mi-a fost bine singur. Mi-a placut foarte mult ca imi faceam programul oricum vroiam, ca singurele limite erau ale mele si doar eu resimteam consecintele deciziilor pe care le luam. M-am descurcat si am reusit. Asta ma face sa ma simt foarte bine. Imi da stabilitate, siguranta si imi spune ca nu trebuie sa depind de nimeni si de nimic. Eu singur am fost suficient. Acum stiu ca am optiunea ca relatiile pe care le am cu cei din jurul meu sa fie unele bazate pe decizia mea voluntara si nu izvorate din dependenta, sau nevoie. In laterala navei este o gaura mare care da direct in cala. Nu sunt valuri, asa ca incep sa inot in colo, ca sa vad ce e inauntru. Totul este ruginit, iar zonele scufundate sunt pline de alge si scoici. Tavanul este brazdat de fante si crapaturi prin care vede cerul. Stiu ca se poate urca in epava pe undeva, vad si o scara ruginita care merge pana sus pe punte, la sapte metri inaltime, dar am cu mine labele si mai ales aparatul in husa lui flexibila, asa ca mi-e frica sa incep sa ma catar de capul meu.

20110814-IMG_9310.jpg

20110814-IMG_9323.jpg

20110814-IMG_9311.jpg

20110814-IMG_9348.jpg

20110814-IMG_9321.jpg
De aici, de jos, vaporul gaunos arata de parca un copil s-a jucat si l-a facut din foi de hartie lipite prost. Este destul de sinistru inauntru, singur printre fiare. Multi mi-au spus ca sunt prea repezit, ca prea ma agit tot timpul si nu ma relaxez sa ma bucur de moment, dar mie mi-a fost bine asa. In felul meu, m-am bucurat de excursia asta si de ritmul alert. Poate altii ar face-o mai lent, poate ar face-o mai repede, dar eu am facut-o asa cum mi-a fost mie bine si pentru asta sunt multumit. Pe masura ce inot spre pupa, pe langa chila inalta, cormoranii pleaca pe rand in zbor. Deja mi-e frig bine. Trag mai tare si sper sa ma incalzesc. Obiectivul de astazi l-am lasat intentionat mai tarziu, dar ma gandesc ca as fi putut sa fortez, sa imi termin turul joi, sau cel tarziu vineri, pe 12 august, la doar o zi mai tarziu fata de cum imi calculasem eu programul. Sunt bucuros ca nu am dat-o in bara chiar asa rau atunci cand mi-am facut planul. Ajung la pupa si sper sa vad elicele. Din pacate aici nu este nimic de vazut. In fata mea, spre larg, este ca un zid mare si negru, dar este doar sub apa. Intai nu inteleg ce vad, bag capul in apa, ma uit la zid, scot capul afara, ma uit la soare si la suprafata plata a apei, si apoi ma prind. Vin algele. Scarbos. Incerc sa ocolesc epava fara sa intru prea mult in zona cu alge, dar nu prea imi iese. Sper ca pe partea cealalta sa fie curata apa. Imi amintesc de voi, cei ce m-ati urmarit si de mesajele ce mi-au dat incredere si forta sa imping mai departe atunci cand mi-a fost mai greu. Asta si faptul ca ma asteptau diversi ghizi rasfirati prin toata tara, mi-a dat putere si m-a motivat foarte tare. Am incercat pe cat posibil sa nu dezamagesc pe nimeni si sa respect ce am promis. Nu cred ca mi-a iesit intotdeauna si pentru asta imi pare rau. Imi pare rau si pentru ca am senzatia ca sunt vazut ca un erou ce a facut ceva extraordinar. Mi se pare ciudat. Am fost doar sa ma plimb prin tara. Este ca si cum mi-as fi lipit trei sau patru concedii, la rand si am fost sa vizitez locurile accesibile de sub nasul nostru. Mai mult, in locurile astea m-am intalnit cu oameni normali, ca mine si ca oricine, care au tot doua maini, doua picioare si un cap, multi cu mai putin echipament, sau pregatire fizica, asa ca nu vad nimic extraordinar ca am reusit sa ajung acolo. Asta poate sa faca oricine. Am reusit sa trec de pupa epavei, ma indrept spre mal si apa devine mai curata. Este mai rece, dar mai curata si macar nu se mai lipesc de mine toate algele alea moarte. Inot, mi-e frig si gafai. Este foarte ciudata senzatia. In fata, pe faleza, il vad pe Tweety, galben si bucuros, cum imi face cu ochiul si pe Ioana lungita la soare. Acolo trebuie sa ajung. Aia este linia de finish. Hai Andrei! Ma tot gandesc la ce ar fi trebuit sa invat din toata experienta asta a mea. Ce am invatat? Sigur am invatat ca nu este bine sa astept mereu urmatorul obiectiv ci ca este mai bine sa ma uit cu atentie la cel din fata mea. Urmatorul obiectiv poate fi mult mai urat, sau mai anost decat cel pe care il privesc acum si s-ar putea sa imi para rau, apoi, daca ma grabesc. Imi propun sa tin minte asta si ma gandesc ca, daca asta ar fi singurul lucru pe care ar fi trebuit sa il inteleg, comoara alchimistului, ceea ce nea ala care ma tot inghionteste vroia sa imi arate, probabil a meritat. Pe de alta parte, imi dau seama acum ca poate am gasit deja ce cautam, undeva pe serpentinele pasului Gutai, raspunzand unui perete ce ma intreba daca sunt bine, iar tot drumul de atunci nu este decat intoarcerea mea acasa. Asta trebuia sa aflu despre mine? Ca degeaba pot sa fac orice vreau daca nu am pe cineva de care sa depind, de langa care sa imi fie frica sa plec? Ca doar asa lucrurile si viata sunt interesante? Nu stiu. Poate. Sper. Si acum ca ma gandesc, poate de aia nici nu mi s-a facut dor de casa. Ioana a venit sa ma vada destul de des, nu a apucat sa imi lipseasca asa mult, nu am apucat sa mi se faca dor de ea, iar in locurile in care am fost, oricat de diferite ar fi fost, oricat de inedite si oricat m-ar fi luat cei din jur drept strain, nu mi-au parut deloc nefamiliare. Peste tot m-am simtit destul de in largul meu si foarte “ca acasa”. Pai si atunci de ce sa mi se faca dor? De un apartament la bloc? De un televizor? De un birou, o tastatura si un monitor? Chiar si cu ai mei, parintii si sora mea, m-am vazut pe drum. Atunci ce ar fi putut sa imi lipseasca? Presupun ca Romania este acasa. Ciudat. Foarte ciudat. Pe de alta parte, poate inca nu am ajuns unde trebuie, poate drumul meu inca nu s-a terminat. Intru iar in apa murdara de aproape de mal, dar acum ma bucur. Aproape am ajuns.

20110815-IMG_9352.jpg

Prin masca nu imi vad bine nici macar mainile, dar ajung din ce in ce mai aproape de cei ce ma asteapta pe mal, cu fiecare miscare pe care o fac. Cand am plecat, am spus ca nu sunt patriot. Ma intreb daca acum am devenit. Nu cred. Poate doar partial. Poate doar jumatate daca as lua definitia din dictionar cum ca un om patriot este cel ce isi iubeste tara si lupta pentru interesele ei. Da, acum pot spune ca sunt mandru si bucuros ca stau intr-o tara asa inedita, cu atatea locuri frumoase. Despre luptat, insa, este o alta poveste. Cred ca sunt prea egoist si imi vad doar de ai mei. Casa si locul unde stau sunt, in capul meu, pe planul al doilea. Am ajuns pe nisip. Gata, pot sa ma ridic in picioare. Merg pe plaja mizerabila si ma intind ca sa ma usuc, alaturi de Ioana si de Tweety. Este liniste. Aud doar zgomotul unei pietre care cade in borcanul meu. Nu imi dau seama cat de mare este piatra, unde sta, sau cat de spectaculoasa este in raport cu celelalte, dar sigur este mai haioasa. Este tricolora.

Acum sase luni am spus ca plec sa dovedesc ca avem lucruri care merita vazute si facute in Romania. Spuneam eu ca plec sa le ved si sa le fac pe toate. Nu am reusit. Acum imi dau seama cat de arogant am fost crezand ca pot sa fac asa ceva. Mi-ar trebui mult mai mult timp ca sa vad absolut toate locurile valoroase din punct de vedere turistic. Am reusit, totusi, cred eu, sa trec pe la cele mai cunoscute si pe langa majoritatea celor mai interesante. Am condus, am mers, m-am catarat, am inotat, m-am tarat, nu am vaslit (pentru ca toate barcile aveau motor) si am reusit sa vad 215 obiective din lista mea de 218, precum si multe altele de care nu stiam si pe care nu apucasem sa le includ in programul initial. Fac totalul si vad ca Tweety a alergat cu mine in spate 11.284 de kilometri in decurs de doua luni, trei zile, cinci ore si 43 de minute, dar ceea ce mi se pare cel mai frumos este ca am avut 65 de ghizi, majoritatea straini pe care nu ii cunosteam inainte sa plec, oameni ce m-au ajutat, m-au ghidat, m-au sfatuit, iar multi chiar m-au primit in casele lor, aratand atata ospitalitate si caldura cat nu ma asteptam.

Astfel, iata-ma acum, la cateva ore dupa ce m-am intors de la epava, beat, sub luna stralucitoare, pe plaja de la Vadu, mergand descult prin nisipul fin si rece. In timp ce lucrurile se invart cu mine, cant ingrozitor si incerc sa imi gasesc destinatia precum si sticla pe jumatate plina, va spun bucuros, razand si putin melancolic: “quod erat demonstrandum !!!”.

20110817-IMG_9362.jpg
3471780706984715153-8329763324869762686?

Sursa

andreisamoil

Imi amintesc o poveste cu un profesor ce le explica elevilor sai cum este cu viata si cu modul in care ne-o traim. Profesorul adusese un borcan mare si l-a pus pe catedra. Apoi, a scos o cutie cu bolovani. A umplut borcanul pana cand nu mai incapea niciun alt bolovan. Toti elevii au fost de acord ca borcanul este plin. Apoi, profesorul a scos o cutie cu pietris si l-a varsat peste bolovani, scuturand borcanul. Pietrisul a cazut incet pana la fund, printre pietrele mari, pana cand s-a umplut si nu mai incapea mai mult. Si atunci elevii au spus ca borcanul este plin, dar profesorul a scos o cutie cu nisip care, la fel, a alunecat pana la fund, si incet a umplut iar recipientul. Apoi, a explicat care este morala. Spunea el ”Inchipuiti-va ca pietrele mari sunt lucrurile cu adevarat importante pe care le faci in viata, lucruri care ajung sa te defineasca: o scoala, o meserie, o casnicie, un copil. Pietrisul reprezinta lucrurile mai mici, dar totusi importante: o masina, o casa, poate o excursie mai mare, iar nisipul tine locul placerilor si bucuriilor de zi cu zi: o petrecere, o masa in oras, o seara pierduta in fata televizorului, sau o duminica in care dormi tarziu. In viata, regula este ca nu poti sa asezi decat o singura pietricica, pe rand, indiferent de cat de mare este. Acum, daca as fi pus nisipul prima data, bolovanii mari nu ar mai fi avut loc...”

20110813-IMG_9290.jpg

20110813-IMG_9299.jpg
Soarele imi intra in ochi, iar eu merg scufundat pana la brau intr-o apa opaca, plina de alge urat mirositoare. La suprafata este o mazga lucitoare de care imi este scarba. Ma oftic pentru ca mi-am uitat bluza de neopren si o sa imi fie frig. Este ora 9.00 dimineata, am venit in Costinesti, din Vadu, iar Tweety impreuna cu Ioana – cea organica - ma asteapta pe plaja. Am venit aici ca sa imi inchei turul. Asta este ultimul obiectiv de pe lista.
In mintea mea se amesteca tot felul de imagini si amintiri de pe drum, ce imi par a fi de acum o mie de ani. Imi pun ochelarii pe fata, ma incalt cu labele mari si bag capul in apa. Sunt pe drum, calare pe Tweety si merg spre Targoviste, pe sub un plafon de nori gri, incercand sa imi stapanesc o frica teribila de necunoscut. Incep sa inot prin apa rece si murdara, spre epava mare. Acum sunt in turn, la Calnic, in pijama si ma uit cum rasare soarele peste sat. Ce bine a fost atunci... Inca doua brate, mai dau putin din labe si urc prin Strunga Dracului, pe ploaie ca sa scot capul din marea de nori, cand am ajuns pe Negoiu. Mananc in bucataria lui Mircea, in Deva. Am ajuns cu Tweety pe crestele inverzite din Padis si cativa cai alearga cu mine. Ma uit cum pleaca George si ma lasa singur in pestera Ponicova, merg pe Transalpina intr-un sir disciplinat de motociclisti, iar apoi, brusc, sunt pe un canal din Delta, ma bate vantul si fotografiez un pelican care zboara trufas pe langa mine. Mi-am facut un ritm. Apa devine mai clara si incep chiar sa pot vedea fundul marii, la trei metri sub mine. Vad cum ajung din ce in ce mai aproape de botul impunator al epavei ruginite. Nu stiu ce sa inteleg din drumul meu. Singurul lucru care imi vine in minte este ca a fost de nedescris. Nu credeam ca avem atatea locuri frumoase. Avem tot atatea, sau mai multe si cel putin la fel de frumoase, ca orice alta tara in care am fost pana acum. Nu speram sa intalnesc atatia oameni interesanti. Cred ca am mai spus-o, vorba aia de duh cum ca “Avem o tara minunata, dar pacat ca e locuita” mi se pare acum cea mai mare prostie. Am remarcat, cu siguranta, diverse tendinte ale oamenilor din diverse zone. Unii sunt mai primitori, altii sunt mai repeziti, unii sunt mai smecheri, iar altii mai dintr-o bucata, dar peste tot am avut parte de surprize si am avut ceva de invatat de la fiecare persoana cu care am intrat in contact. Daca am ramas cu ceva din toata calatoria mea asta ar fi ca pot afla lucruri interesante vorbind cu oricine. Este drept, am remarcat diverse tendinte specifice fiecarei zone, astea exista si se simt uneori destul de tare, dar, desi mi s-a spus ca am gresit generalizand in cateva ocazii, am incercat sa vad fiecare om asa cum este el, sa ma raportez la el individual, pe cat posibil fara prejudecati si am avut parte de surprize in ambele sensuri. Incep sa ocolesc epava pe la tribord, inspre pupa. Pe jos, pe fund sunt alge si vizibilitatea este nesperat de buna, mai mare de cinci metri. Mi se face frig. Nu stiu de ce, dar in apa sunt foarte rau de frig. De pe punte, aliniati ca matelotii la salut, ma fixeaza zeci de cormorani. Probabil sunt si ei uimiti de inotatorul singuratic ce le face poze de jos. Mi-a fost bine singur. Mi-a placut foarte mult ca imi faceam programul oricum vroiam, ca singurele limite erau ale mele si doar eu resimteam consecintele deciziilor pe care le luam. M-am descurcat si am reusit. Asta ma face sa ma simt foarte bine. Imi da stabilitate, siguranta si imi spune ca nu trebuie sa depind de nimeni si de nimic. Eu singur am fost suficient. Acum stiu ca am optiunea ca relatiile pe care le am cu cei din jurul meu sa fie unele bazate pe decizia mea voluntara si nu izvorate din dependenta, sau nevoie. In laterala navei este o gaura mare care da direct in cala. Nu sunt valuri, asa ca incep sa inot in colo, ca sa vad ce e inauntru. Totul este ruginit, iar zonele scufundate sunt pline de alge si scoici. Tavanul este brazdat de fante si crapaturi prin care vede cerul. Stiu ca se poate urca in epava pe undeva, vad si o scara ruginita care merge pana sus pe punte, la sapte metri inaltime, dar am cu mine labele si mai ales aparatul in husa lui flexibila, asa ca mi-e frica sa incep sa ma catar de capul meu.

20110814-IMG_9310.jpg

20110814-IMG_9323.jpg

20110814-IMG_9311.jpg

20110814-IMG_9348.jpg

20110814-IMG_9321.jpg
De aici, de jos, vaporul gaunos arata de parca un copil s-a jucat si l-a facut din foi de hartie lipite prost. Este destul de sinistru inauntru, singur printre fiare. Multi mi-au spus ca sunt prea repezit, ca prea ma agit tot timpul si nu ma relaxez sa ma bucur de moment, dar mie mi-a fost bine asa. In felul meu, m-am bucurat de excursia asta si de ritmul alert. Poate altii ar face-o mai lent, poate ar face-o mai repede, dar eu am facut-o asa cum mi-a fost mie bine si pentru asta sunt multumit. Pe masura ce inot spre pupa, pe langa chila inalta, cormoranii pleaca pe rand in zbor. Deja mi-e frig bine. Trag mai tare si sper sa ma incalzesc. Obiectivul de astazi l-am lasat intentionat mai tarziu, dar ma gandesc ca as fi putut sa fortez, sa imi termin turul joi, sau cel tarziu vineri, pe 12 august, la doar o zi mai tarziu fata de cum imi calculasem eu programul. Sunt bucuros ca nu am dat-o in bara chiar asa rau atunci cand mi-am facut planul. Ajung la pupa si sper sa vad elicele. Din pacate aici nu este nimic de vazut. In fata mea, spre larg, este ca un zid mare si negru, dar este doar sub apa. Intai nu inteleg ce vad, bag capul in apa, ma uit la zid, scot capul afara, ma uit la soare si la suprafata plata a apei, si apoi ma prind. Vin algele. Scarbos. Incerc sa ocolesc epava fara sa intru prea mult in zona cu alge, dar nu prea imi iese. Sper ca pe partea cealalta sa fie curata apa. Imi amintesc de voi, cei ce m-ati urmarit si de mesajele ce mi-au dat incredere si forta sa imping mai departe atunci cand mi-a fost mai greu. Asta si faptul ca ma asteptau diversi ghizi rasfirati prin toata tara, mi-a dat putere si m-a motivat foarte tare. Am incercat pe cat posibil sa nu dezamagesc pe nimeni si sa respect ce am promis. Nu cred ca mi-a iesit intotdeauna si pentru asta imi pare rau. Imi pare rau si pentru ca am senzatia ca sunt vazut ca un erou ce a facut ceva extraordinar. Mi se pare ciudat. Am fost doar sa ma plimb prin tara. Este ca si cum mi-as fi lipit trei sau patru concedii, la rand si am fost sa vizitez locurile accesibile de sub nasul nostru. Mai mult, in locurile astea m-am intalnit cu oameni normali, ca mine si ca oricine, care au tot doua maini, doua picioare si un cap, multi cu mai putin echipament, sau pregatire fizica, asa ca nu vad nimic extraordinar ca am reusit sa ajung acolo. Asta poate sa faca oricine. Am reusit sa trec de pupa epavei, ma indrept spre mal si apa devine mai curata. Este mai rece, dar mai curata si macar nu se mai lipesc de mine toate algele alea moarte. Inot, mi-e frig si gafai. Este foarte ciudata senzatia. In fata, pe faleza, il vad pe Tweety, galben si bucuros, cum imi face cu ochiul si pe Ioana lungita la soare. Acolo trebuie sa ajung. Aia este linia de finish. Hai Andrei! Ma tot gandesc la ce ar fi trebuit sa invat din toata experienta asta a mea. Ce am invatat? Sigur am invatat ca nu este bine sa astept mereu urmatorul obiectiv ci ca este mai bine sa ma uit cu atentie la cel din fata mea. Urmatorul obiectiv poate fi mult mai urat, sau mai anost decat cel pe care il privesc acum si s-ar putea sa imi para rau, apoi, daca ma grabesc. Imi propun sa tin minte asta si ma gandesc ca, daca asta ar fi singurul lucru pe care ar fi trebuit sa il inteleg, comoara alchimistului, ceea ce nea ala care ma tot inghionteste vroia sa imi arate, probabil a meritat. Pe de alta parte, imi dau seama acum ca poate am gasit deja ce cautam, undeva pe serpentinele pasului Gutai, raspunzand unui perete ce ma intreba daca sunt bine, iar tot drumul de atunci nu este decat intoarcerea mea acasa. Asta trebuia sa aflu despre mine? Ca degeaba pot sa fac orice vreau daca nu am pe cineva de care sa depind, de langa care sa imi fie frica sa plec? Ca doar asa lucrurile si viata sunt interesante? Nu stiu. Poate. Sper. Si acum ca ma gandesc, poate de aia nici nu mi s-a facut dor de casa. Ioana a venit sa ma vada destul de des, nu a apucat sa imi lipseasca asa mult, nu am apucat sa mi se faca dor de ea, iar in locurile in care am fost, oricat de diferite ar fi fost, oricat de inedite si oricat m-ar fi luat cei din jur drept strain, nu mi-au parut deloc nefamiliare. Peste tot m-am simtit destul de in largul meu si foarte “ca acasa”. Pai si atunci de ce sa mi se faca dor? De un apartament la bloc? De un televizor? De un birou, o tastatura si un monitor? Chiar si cu ai mei, parintii si sora mea, m-am vazut pe drum. Atunci ce ar fi putut sa imi lipseasca? Presupun ca Romania este acasa. Ciudat. Foarte ciudat. Pe de alta parte, poate inca nu am ajuns unde trebuie, poate drumul meu inca nu s-a terminat. Intru iar in apa murdara de aproape de mal, dar acum ma bucur. Aproape am ajuns.

20110815-IMG_9352.jpg

Prin masca nu imi vad bine nici macar mainile, dar ajung din ce in ce mai aproape de cei ce ma asteapta pe mal, cu fiecare miscare pe care o fac. Cand am plecat, am spus ca nu sunt patriot. Ma intreb daca acum am devenit. Nu cred. Poate doar partial. Poate doar jumatate daca as lua definitia din dictionar cum ca un om patriot este cel ce isi iubeste tara si lupta pentru interesele ei. Da, acum pot spune ca sunt mandru si bucuros ca stau intr-o tara asa inedita, cu atatea locuri frumoase. Despre luptat, insa, este o alta poveste. Cred ca sunt prea egoist si imi vad doar de ai mei. Casa si locul unde stau sunt, in capul meu, pe planul al doilea. Am ajuns pe nisip. Gata, pot sa ma ridic in picioare. Merg pe plaja mizerabila si ma intind ca sa ma usuc, alaturi de Ioana si de Tweety. Este liniste. Aud doar zgomotul unei pietre care cade in borcanul meu. Nu imi dau seama cat de mare este piatra, unde sta, sau cat de spectaculoasa este in raport cu celelalte, dar sigur este mai haioasa. Este tricolora.
Acum sase luni am spus ca plec sa dovedesc ca avem lucruri care merita vazute si facute in Romania. Spuneam eu ca plec sa le ved si sa le fac pe toate. Nu am reusit. Acum imi dau seama cat de arogant am fost crezand ca pot sa fac asa ceva. Mi-ar trebui mult mai mult timp ca sa vad absolut toate locurile valoroase din punct de vedere turistic. Am reusit, totusi, cred eu, sa trec pe la cele mai cunoscute si pe langa majoritatea celor mai interesante. Am condus, am mers, m-am catarat, am inotat, m-am tarat, nu am vaslit (pentru ca toate barcile aveau motor) si am reusit sa vad 215 obiective din lista mea de 218, precum si multe altele de care nu stiam si pe care nu apucasem sa le includ in programul initial. Fac totalul si vad ca Tweety a alergat cu mine in spate 11.284 de kilometri in decurs de doua luni, trei zile, cinci ore si 43 de minute, dar ceea ce mi se pare cel mai frumos este ca am avut 65 de ghizi, majoritatea straini pe care nu ii cunosteam inainte sa plec, oameni ce m-au ajutat, m-au ghidat, m-au sfatuit, iar multi chiar m-au primit in casele lor, aratand atata ospitalitate si caldura cat nu ma asteptam.
Astfel, iata-ma acum, la cateva ore dupa ce m-am intors de la epava, beat, sub luna stralucitoare, pe plaja de la Vadu, mergand descult prin nisipul fin si rece. In timp ce lucrurile se invart cu mine, cant ingrozitor si incerc sa imi gasesc destinatia precum si sticla pe jumatate plina, va spun bucuros, razand si putin melancolic: “quod erat demonstrandum !!!”.

20110817-IMG_9362.jpg

andreisamoil

Pe la ora 5.00 ma ploua si ma bate vantul. Vad ca s-a deschis lucarna mica din acoperis si ma intind sa o inchid mai bine. Mai dorm putin si apoi ma apuc sa scriu. Sunt mahmur, ma doare capul, si nu prea am chef. Este prima data cand ma simt asa. Acum  ceva timp, in urma unui mic accident la o scufundare am ramas cu o sensibilitate la un sinus pe partea stanga a fetei si vad ca scufundarea de ieri, impreuna cu raceala mea mai veche, de spatamana trecuta, si mahmureala dupa vodka de ieri, imi dau o senzatie ciudata si neplacuta. Pe la ora 10.00 ma urnesc, imi duc bagajele la Tweety si exact cand ii scot prelata incepe sa ploua. Bah, ce noroc. Tweety se uita la mine incruntat si nu ii vine sa creada ca il pun sa mearga pe o vreme din asta. Hai ba, ca ai vazut mai rau. Singura diferenta este ca acum este si cald.

Ma opresc la centrul SCUBA sa imi iau ramas bun de la Alina si Nicu. Imi spun ca merg si ei spre Constanta ca sa isi rezolve niste probleme, profitand de vremea rea si de lipsa clientilor si ca ar trebui sa trec si pe la Dan care sta in hotelul de alaturi, sa iau pozele de ieri. Merg putin prin ploaie pana ma ud bine si il vad pe Dan in receptie. Imi transfera pozele, ii promit sa mentionez autorul pe pozele lui si plec spre Tweety. Este ora 10.30 si la ora 12.00 trebuie sa ma intalnesc in Constanta cu Ella, ultimul meu ghid din acest tur. Imi pun pe mine costumul de ploaie si Tweety protesteaza. Nu prea ii convine ca il pun sa mearga pe vremea asta, parca vibreaza mai mult si derapeaza pe nisipul ud. Da, bai canar, nici mie nu imi convine, dar nu vreau sa las fata sa astepte aiurea. Mergem pe soseaua lata, si la un moment dat, ne blocam in trafic. Inaintez incet, foarte incet si tot sper sa fie un blocaj mai in fata. Nu e. Asa e drumul. La ora asta, pe vremea asta, toata lumea a iesit din statiuni si se indreapta spre Constanta. Acum regret ca imi inchei turul aici, in aglomeratia litoralului, unde nu am mai fost de cativa ani, tocmai incercand sa fug de haosul de aici. Macar ploaia inceteaza si asfaltul devine uscat, dar coloana lunga de masini inainteaza din ce in ce mai greu. O sa intarzii. Deja este aproape ora 12.00 si eu nu am intrat nici macar nu in Eforie. Opresc, o sun pe Ella, imi cer scuze si continui sa merg mai departe. Depasesc pe toate partile, in cateva locuri o iau pe trotuar, mor de cald in hainele de ploaie, dar nu am timp sa ma opresc sa le scot si ajung cu fix o ora intarziere. Nu imi vine sa cred ca am facut doua ore si jumatate din Vama pana in Constanta. Imi scot costumul de ploaie si las vantul sa ma usuce pana cand apare si Ella, ce a intrat sa isi omoare timpul intr-un magazin. Ultimul meu ghid, ce mi-a scris dupa plecarea mea in tur, se pare ca trebuia sa fie si cel mai tanar si cel mai placut vederii. Ella, o pustioaica de 18 ani, draguta, articulata, rebela, vrea sa dea la medicina in Cluj si isi ia rolul de ghid foarte in serios. Si-a facut un plan clar, are o lista de obiective pe care vrea sa mi le arate si ma duce pe un traseu bine gandit. Mai intai mergem sa vedem harta asezarilor antice din Dobrogea, realizata din placari de piatra pe fatada unei cladiri. Aceasta harta este un motiv recurent in Constanta, dar aici, in centru, spune ca este cea care ii place cel mai mult. Ne plimbam pe strazi, imi arata bulevardul unde la sfarsit de saptamana iese toata protipendada sa isi etaleze jucariile, trecem pe langa muzeul de arheologie, o cladire interesanta, neo-romaneasca si ajungem la Mozaicul Roman. Aici s-a pastrat o mica zona din vechiul Tomis si se pot vedea cam 450 din cei 2000 de metri patrati de mozaic frumos lucrat cu modele florale si geometrice. Intotdeauna cand ajung in cate un loc de genul asta, unde vad urme ale civilizatiei romane, atat de sofisticata si infloritoare, ma intreb unde am fi acum daca nu ar fi existat Evul Mediu. Imi place si arhitectura muzeului, simpla, curata si intr-un contrast placut cu exponatele. Mie imi este foame, asa ca mergem sa mancam la terasa la Cin-Cin. Apuc doar sa comand, moment in are sunt sunat de cineva de la Radio Romania International ca sa dau inca un interviu. Nici nu am timp sa ma gandesc prea mult si iar vorbesc pentru multi oameni, dar de data asta parca nodul ala din stomac parca nu mai este atat de mare. Sper doar sa nu fi spus vreo tampenie. Este urat ca o las si pe saraca fata sa manace singura. Ce-o fi crezand despre mine? Cat de porc sa fiu sa intarzii o ora si apoi sa plec de la masa ca sa vorbesc la telefon. Termin, iar imi cer scuze si sper sa nu se supere prea tare. Cred ca avea dreptate Diana cand imi spunea ca m-am salbaticit. Stam nitel la povesti, Ella imi zice ca ar vrea sa mute muntii, sa plece, sa calatoreasca, este foarte suparata ca au lasat-o balta niste prieteni cu care trebuia sa mearga pe Transfagarasan si imi amintesc cum era cand atarnam si eu la unul sau altul sa mearga in cine stie ce tura pentru ca nu puteam singur. Incerc sa ii explic ca este foarte bine sa fii singur sa faci ce vrei, cand vrei, sa nu depinzi de nimeni si nu ai nevoie de nimic altceva decat de dorinta de a pleca, dar imi inchide gura cu argumentul “Eu sunt fata si pentru noi e mai periculos”. Da, asa e, dar parca totusi...

De la masa mergem la Casa cu Lei, o casa emblematica pentru oras, dar mai putin cunoscuta. Desi se pierde in peisaj, constructia eclectica pe fatada careia se gasesc elemente preormantice si genoveze are un stil si un aer foarte interesant. Ulterior, aflu amuzat ca, inainte sa fie o ruina ferecata, inainte sa fie restaurant, a fost un bordel nedeclarat unde se strangea toata lumea buna a Constantei. Acum este un lacat mare pe usa si cei patru lei ce stateau mandri la capatul coloanelor de pe fatada principala, privesc inerti si resemnati in zare.

De aici se vede o biserica frumoasa, catolica, din caramida rosie in care intram putin si ne palace spatiul interior. Nici Ella nu mai fusese aici si este bucuroasa ca a gasit un loc nou. Mergem la moschee sa urcam in minaret. Aici se plateste intrarea, 4 lei, vedem spatiul de rugaciune si urmarim o scara in spirala pana sus in turn. De pe balconul ingust vedem orasul, dar ne bate vantul infiorator de tare. Vremea este rea si nu da semne ca se va imbunatati curand. Totusi, este bine ca nu mai ploua. Coboram, margem sa vedem catedrala ortodoxa si ne oprim langa Cazino care este intr-adevar foarte interesant, arhitectura si decoratiile exterioare sunt fascinanate si inteleg de ce este emblema orasului. Mi se pare mare pacat ca este lasat in paragina si stiu ca exact acum este in toi un mare scandal despre cine sa il ia si cine sa se ocupe de el. Faleza este plina de lume iesita la plimbare, asa ca incercam sa ocolim cazinoul pe latura dinspre mare. Accesul pe terasa din spate este interzis asa ca ajungem pe stabilopozi si reusesc sa vad si fatada din spate dupa ce ma catar pe un zid, sub privirile a doi puradei ce au sarit gardul ignorand semnul. Ella vrea sa ii fac niste poze printre stabilopozi, clicai aparatul si plecam mai departe pe faleza, pana in port unde vad cateva veliere mici si incep sa visez cum ar fi sa invat sa navighez si sa fac o calatorie lunga pe o barca cu panze. De aici, ne intoarcem la Tweety ca sa mergem in zona unde o sa si stau si unde pot vedea delfinariul. Ella da niste telefoane, apare un baiat cu o masina si eu ii urmaresc pana la o casa micuta, cu o gradina si mai micuta, unde o cunosc pe Kesy, gazda mea tatara. Chiar ma intrebam cum de sunt atatea comunitati de musulmani prin zona si ma bucur ca o sa am ocazia sa stau de vorba cu cineva din interior. Camera este foarte curata, dar si foarte calduroasa si nu are geam spre exterior, iar baia este in curte. O intreb cat vrea ca sa stau o noapte si imi cere direct 100 de lei. Mie nu imi place sa negociez si ii spun ca este prea mult, dar da repede mai jos. Nu imi place deloc stilul asta. Nu stiu cum gasesc unii placere in jocul asta, dar mie imi repugna total. Ma invoiesc pentru 80 de lei si imi desfac bagajele. Ma schimb, ma fac mai prezentabil si plec alaturi de Ella spre delfinariu. Aici gasesc o coada pana la coltul strazii si vad ca au comasat in acelasi parc (si acelasi bilet) trei lucruri: delfinariul, planetariul si o microrezervatie ca un fel de gradina zoologica. Ne facem un calcul si decidem ca nu are rost sa stam la toata coada asta asa ca plecam mai departe prin parc, in jurul unui lac, pana intram in satul de vacanta. Aici incepe haosul. Mergem pe o alee larga flancata de ambele parti de tonete si gherete unde se vinde orice, de la haine si ochelari pana la covrigi, kebap, papuci si alte trancanele. In plus este ingrozitor de aglomerat.si ma calc in picioare cu tot felul de oameni care mai de care. Pe de alta parte, este foarte haios pentru ca este ca si cum as fi luat toti oamenii pe care i-am intalnit in excursia mea, oameni din toata tara, si i-as fi pus la un loc, iar eu ar trebui sa recunosc care de unde este. Sunt din toate genurile, de peste tot si ma simt ca intr-o gradina zoologica, uitandu-ma la toate animalele in acelasi timp. Ajungem si in zona parcului de distractii o provoc pe Ella la un air-hockey si parca se transforma din ghidul cu raspunsuri la toate, in copil razaret si cu ochii mari. O bat de doua ori si apoi imi pare rau. Nu degeaba imi spune tot timpul Ioana ca nu stiu sa ma joc si ca iau totul prea in serios. Oricum, cateva minute mai tarziu imi da clasa la un simulator de motociclete pe care eu nu ratez niciun stalp, bolovan sau tufis, dar ea il parcurge usor si natural. Mergem mai departe, spre Mamaia, ajungem in zona cluburilor de fite, vad si gondola si acum pot sa mor fericit. Ce ma faceam eu daca nu treceam pe aici, prin haosul asta? Oricum, asa cum ii spun si Ellei, este un punct valoros din punct de vedere turistic, asa ca ar fi trebuit sa am pe lista si balciul asta. Na, gata. S-a facut tarziu, mancam un aluat mexican ciudat, pe care il luam de pe strada, ne uitam la un scamator care face o gramada de smecherii si ne intoarcem. Ghida mea trebuie sa mearga acasa, iar eu am de povestit si butonat, asa ca luam un microbuz si ne ducem fiecare pe drumul lui. Imi face mare placere sa vad tineri ca Ella care viseaza la calatorii si aventuri spectaculoase, citesc si au si alte pasiuni in afara de butonasele de pe facebook. Da, clar, am imbatranit. Si nici macar nu am facut 30 de ani. Imi pare foarte bine ca am stat astazi cu Ella care, asa expansiva si vorbareata, m-a facut sa uit ca sunt la final si ca aproape mi-am epuizat lista de locuri de vazut. Ii multumesc si ma duc sa ma culc.

20110811-IMG_9080.jpg

20110811-IMG_9086.jpg

20110811-IMG_9094.jpg

20110811-IMG_9095.jpg

20110811-IMG_9099.jpg

20110811-IMG_9108.jpg

20110811-IMG_9109.jpg

20110811-IMG_9113.jpg

20110811-IMG_9126.jpg

20110811-IMG_9146.jpg

20110811-IMG_9148.jpg

20110811-IMG_9162.jpg

20110811-IMG_9179.jpg

20110811-IMG_9191.jpg

20110811-IMG_9196.jpg

20110811-IMG_9198.jpg

20110811-IMG_9201.jpg

20110811-IMG_9217.jpg

A doua zi dimineata ma trezesc devreme, butonez pana pe la ora 9.30 si apoi vorbesc cu Kesy pana plec. Imi da si ceva de mancare si imi vorbeste despre comunitatea lor. Aparent au ramas aici de cand Dobrogea a fost sub stapanire otomana, dar zice ca ei nu sunt turci, ci tatari. Au venit din Peninsula Crimea si au ramas aici, dar si-au pastrat traditiile, anumite obiceiuri si chiar si limba. Intre ei vorbesc “tataraste”. Kesy este croitoreasa si este foarte directa, dar primitoare si familiara. Ma roaga sa ii arat pozele de pe drum si se bucura sa descopere cateva locuri despre care nu stia, imi povesteste de copii ei si recunoaste singura ca mi-a luat cam multi bani, dar promite ca o sa se revanseze urmatoarea data cand trec pe la ei. Aparent, in zona litoralului este un sistem smecher cu cazarea. Sunt oameni la marginea drumului care ofera cazare, dar de fapt ei nu sunt decat intermediari, doar te conduc la adevarata gazda si isi iau comision de la ea. In felul asta, gazdele care nu au pensiuni autorizate, sunt protejate de controale, dar sunt la mana intermediarilor.

Plec spre nord. Am vazut la televizor, intamplator, niste imagini cu Histria si mi-a placut, asa ca mi-am propus sa merg si acolo inainte sa ajung la Vadu. Alimentez, intru putin la banca sa mai mut niste bani de colo colo si ies din oras. Astazi ma inteleg bine cu Tweety. Simt iarasi cum ma conectez la el, cum pozitia in sa si comenzile sunt atat de placut de familiare si vajaim impreuna pe drumul drept. Acum realizez brusc si brutal ca aproape mi-am terminat lista de obiective. Mai am doar unul singur, ultimul – epava de la Costinesti – si trebuie sa astept sa se linisteasca marea ca sa merg acolo. Sunt trist. Am ajuns la final. Pe marginea drumului sunt campuri largi, intinse, de floarea soarelui si toate florile sunt si ele triste. Nu mai au chef sa se uite dupa soare. Nu stiu de ce sunt trist, dar asta simt. Nu mi-e dor de casa. Acum as mai sta pe drum. Ma simt foarte bine in rutina mea, calare pe Tweety, avand toata casa in spate, singur. Mi-e bine. Am un echilibru, am ritm, sunt liber si sunt singurul care decide pentru mine. I-oana imi spune foarte tarziu ca trebuia sa fac dreapta la o intersectie, iar acum nu pot sa intorc peste linia dubla continua si cele doua benzi pe sens, asa ca ocolesc putin si intru pe un drum mai prost. O sa imi fie dor sa-mi boscorodesc ghida mea electronica, blonda si toanta. Si iar ma intorc la gandurile mele. Eu ce o sa fac acum? Cum pot sa ma intorc de la viata din ultimele doua luni la camasa si liniute pe ecran? Cum sa imi dau jos barba asta care imi povesteste despre tot ce am vazut si, mai mult, despre cat de bine mi-a fost pe drum. Ce ar fi daca as trage acum de acceleratie si as pleca in lume. As disparea.

20110812-IMG_9232.jpg

20110812-IMG_9237.jpg

20110812-IMG_9240.jpg

20110812-IMG_9250.jpg

20110812-IMG_9244.jpg

20110812-IMG_9258.jpg

Ajung la Histria si fac din nou ritualul cunoscut cu mutatul bagajelor. Mi-a intrat in sange. Casca in top-case, aparatul la gat, rucsacul in spate, geaca in rucsac, incuiat top-case-ul, incuiat bagajul de pe rezervor, gata. In muzeu capul nu imi sta deloc la ce vad. Sunt vase vechi, grecesti si romane, frize, basoreliefuri si altele. Ies afara si ma plimb prin cetate, fac o poza si cu vestita coloana ionica asezata acolo doar pentru turisti, pentru ca in realitate era mult mai inalta inainte sa se termine in capitelul cu volute si gandurile imi zboara aiurea. Hai ba, asta de m-ai inghiontit pana acum si m-ai tot pus pe un drum sau altul, ce trebuie sa inteleg? Unde trebuia sa ajung? Ce a insemnat toata chestia asta? Nu stiu. Imi propun sa ma gandesc la asta alta data, poate in timp ce inot spre epava. Acum mi-e frica sa sap prea adanc.

Plec spre Vadu si ajung la gospodaria doamnei Claudia, gazda mea zambareata si plina de viata. Ma primeste bucuroasa, imi da pepene rece si imi spune ca se bucura ca am ajuns. Da, si eu ma bucur, intr-un fel. O astept aici pe Ioana care vine din nou impreuna cu Smara si cu Raluca, la un loc cu mult alcool. Avem o casa mare si veche cu tot ce ne trebuie si o sa ne gospodarim singuri, dar anticipez ca mai mult voi sta pe plaja. Il pun pe Tweety la umbra, sub streasina si vad ca si el ma fixeaza ganditor si tacut. Da, bai, aproape am terminat. Nici tie nu iti convine ca de acum o sa stai ca prostu’ sa lancezesti in garaj, nu? Nu am receptie, dar ma chinui sa vorbesc putin la telefon, cocotat intr-un pom, scriu nitel si apar si ai mei la ora 22.00. Facem un gratar si incep o sticla de palinca din care bem cu spor. Pe la ora 1.00 ne si culcam, ametiti bine, rasetele ne rasuna puternic rostogolindu-se pe campul de langa noi si in mintea mea este gol. Mi-am inceput transformarea.

 

3471780706984715153-5421592016718202214?

Sursa

andreisamoil

Pe la ora 5.00 ma ploua si ma bate vantul. Vad ca s-a deschis lucarna mica din acoperis si ma intind sa o inchid mai bine. Mai dorm putin si apoi ma apuc sa scriu. Sunt mahmur, ma doare capul, si nu prea am chef. Este prima data cand ma simt asa. Acum  ceva timp, in urma unui mic accident la o scufundare am ramas cu o sensibilitate la un sinus pe partea stanga a fetei si vad ca scufundarea de ieri, impreuna cu raceala mea mai veche, de spatamana trecuta, si mahmureala dupa vodka de ieri, imi dau o senzatie ciudata si neplacuta. Pe la ora 10.00 ma urnesc, imi duc bagajele la Tweety si exact cand ii scot prelata incepe sa ploua. Bah, ce noroc. Tweety se uita la mine incruntat si nu ii vine sa creada ca il pun sa mearga pe o vreme din asta. Hai ba, ca ai vazut mai rau. Singura diferenta este ca acum este si cald.
Ma opresc la centrul SCUBA sa imi iau ramas bun de la Alina si Nicu. Imi spun ca merg si ei spre Constanta ca sa isi rezolve niste probleme, profitand de vremea rea si de lipsa clientilor si ca ar trebui sa trec si pe la Dan care sta in hotelul de alaturi, sa iau pozele de ieri. Merg putin prin ploaie pana ma ud bine si il vad pe Dan in receptie. Imi transfera pozele, ii promit sa mentionez autorul pe pozele lui si plec spre Tweety. Este ora 10.30 si la ora 12.00 trebuie sa ma intalnesc in Constanta cu Ella, ultimul meu ghid din acest tur. Imi pun pe mine costumul de ploaie si Tweety protesteaza. Nu prea ii convine ca il pun sa mearga pe vremea asta, parca vibreaza mai mult si derapeaza pe nisipul ud. Da, bai canar, nici mie nu imi convine, dar nu vreau sa las fata sa astepte aiurea. Mergem pe soseaua lata, si la un moment dat, ne blocam in trafic. Inaintez incet, foarte incet si tot sper sa fie un blocaj mai in fata. Nu e. Asa e drumul. La ora asta, pe vremea asta, toata lumea a iesit din statiuni si se indreapta spre Constanta. Acum regret ca imi inchei turul aici, in aglomeratia litoralului, unde nu am mai fost de cativa ani, tocmai incercand sa fug de haosul de aici. Macar ploaia inceteaza si asfaltul devine uscat, dar coloana lunga de masini inainteaza din ce in ce mai greu. O sa intarzii. Deja este aproape ora 12.00 si eu nu am intrat nici macar nu in Eforie. Opresc, o sun pe Ella, imi cer scuze si continui sa merg mai departe. Depasesc pe toate partile, in cateva locuri o iau pe trotuar, mor de cald in hainele de ploaie, dar nu am timp sa ma opresc sa le scot si ajung cu fix o ora intarziere. Nu imi vine sa cred ca am facut doua ore si jumatate din Vama pana in Constanta. Imi scot costumul de ploaie si las vantul sa ma usuce pana cand apare si Ella, ce a intrat sa isi omoare timpul intr-un magazin. Ultimul meu ghid, ce mi-a scris dupa plecarea mea in tur, se pare ca trebuia sa fie si cel mai tanar si cel mai placut vederii. Ella, o pustioaica de 18 ani, draguta, articulata, rebela, vrea sa dea la medicina in Cluj si isi ia rolul de ghid foarte in serios. Si-a facut un plan clar, are o lista de obiective pe care vrea sa mi le arate si ma duce pe un traseu bine gandit. Mai intai mergem sa vedem harta asezarilor antice din Dobrogea, realizata din placari de piatra pe fatada unei cladiri. Aceasta harta este un motiv recurent in Constanta, dar aici, in centru, spune ca este cea care ii place cel mai mult. Ne plimbam pe strazi, imi arata bulevardul unde la sfarsit de saptamana iese toata protipendada sa isi etaleze jucariile, trecem pe langa muzeul de arheologie, o cladire interesanta, neo-romaneasca si ajungem la Mozaicul Roman. Aici s-a pastrat o mica zona din vechiul Tomis si se pot vedea cam 450 din cei 2000 de metri patrati de mozaic frumos lucrat cu modele florale si geometrice. Intotdeauna cand ajung in cate un loc de genul asta, unde vad urme ale civilizatiei romane, atat de sofisticata si infloritoare, ma intreb unde am fi acum daca nu ar fi existat Evul Mediu. Imi place si arhitectura muzeului, simpla, curata si intr-un contrast placut cu exponatele. Mie imi este foame, asa ca mergem sa mancam la terasa la Cin-Cin. Apuc doar sa comand, moment in are sunt sunat de cineva de la Radio Romania International ca sa dau inca un interviu. Nici nu am timp sa ma gandesc prea mult si iar vorbesc pentru multi oameni, dar de data asta parca nodul ala din stomac parca nu mai este atat de mare. Sper doar sa nu fi spus vreo tampenie. Este urat ca o las si pe saraca fata sa manace singura. Ce-o fi crezand despre mine? Cat de porc sa fiu sa intarzii o ora si apoi sa plec de la masa ca sa vorbesc la telefon. Termin, iar imi cer scuze si sper sa nu se supere prea tare. Cred ca avea dreptate Diana cand imi spunea ca m-am salbaticit. Stam nitel la povesti, Ella imi zice ca ar vrea sa mute muntii, sa plece, sa calatoreasca, este foarte suparata ca au lasat-o balta niste prieteni cu care trebuia sa mearga pe Transfagarasan si imi amintesc cum era cand atarnam si eu la unul sau altul sa mearga in cine stie ce tura pentru ca nu puteam singur. Incerc sa ii explic ca este foarte bine sa fii singur sa faci ce vrei, cand vrei, sa nu depinzi de nimeni si nu ai nevoie de nimic altceva decat de dorinta de a pleca, dar imi inchide gura cu argumentul “Eu sunt fata si pentru noi e mai periculos”. Da, asa e, dar parca totusi...
De la masa mergem la Casa cu Lei, o casa emblematica pentru oras, dar mai putin cunoscuta. Desi se pierde in peisaj, constructia eclectica pe fatada careia se gasesc elemente preormantice si genoveze are un stil si un aer foarte interesant. Ulterior, aflu amuzat ca, inainte sa fie o ruina ferecata, inainte sa fie restaurant, a fost un bordel nedeclarat unde se strangea toata lumea buna a Constantei. Acum este un lacat mare pe usa si cei patru lei ce stateau mandri la capatul coloanelor de pe fatada principala, privesc inerti si resemnati in zare.
De aici se vede o biserica frumoasa, catolica, din caramida rosie in care intram putin si ne palace spatiul interior. Nici Ella nu mai fusese aici si este bucuroasa ca a gasit un loc nou. Mergem la moschee sa urcam in minaret. Aici se plateste intrarea, 4 lei, vedem spatiul de rugaciune si urmarim o scara in spirala pana sus in turn. De pe balconul ingust vedem orasul, dar ne bate vantul infiorator de tare. Vremea este rea si nu da semne ca se va imbunatati curand. Totusi, este bine ca nu mai ploua. Coboram, margem sa vedem catedrala ortodoxa si ne oprim langa Cazino care este intr-adevar foarte interesant, arhitectura si decoratiile exterioare sunt fascinanate si inteleg de ce este emblema orasului. Mi se pare mare pacat ca este lasat in paragina si stiu ca exact acum este in toi un mare scandal despre cine sa il ia si cine sa se ocupe de el. Faleza este plina de lume iesita la plimbare, asa ca incercam sa ocolim cazinoul pe latura dinspre mare. Accesul pe terasa din spate este interzis asa ca ajungem pe stabilopozi si reusesc sa vad si fatada din spate dupa ce ma catar pe un zid, sub privirile a doi puradei ce au sarit gardul ignorand semnul. Ella vrea sa ii fac niste poze printre stabilopozi, clicai aparatul si plecam mai departe pe faleza, pana in port unde vad cateva veliere mici si incep sa visez cum ar fi sa invat sa navighez si sa fac o calatorie lunga pe o barca cu panze. De aici, ne intoarcem la Tweety ca sa mergem in zona unde o sa si stau si unde pot vedea delfinariul. Ella da niste telefoane, apare un baiat cu o masina si eu ii urmaresc pana la o casa micuta, cu o gradina si mai micuta, unde o cunosc pe Kesy, gazda mea tatara. Chiar ma intrebam cum de sunt atatea comunitati de musulmani prin zona si ma bucur ca o sa am ocazia sa stau de vorba cu cineva din interior. Camera este foarte curata, dar si foarte calduroasa si nu are geam spre exterior, iar baia este in curte. O intreb cat vrea ca sa stau o noapte si imi cere direct 100 de lei. Mie nu imi place sa negociez si ii spun ca este prea mult, dar da repede mai jos. Nu imi place deloc stilul asta. Nu stiu cum gasesc unii placere in jocul asta, dar mie imi repugna total. Ma invoiesc pentru 80 de lei si imi desfac bagajele. Ma schimb, ma fac mai prezentabil si plec alaturi de Ella spre delfinariu. Aici gasesc o coada pana la coltul strazii si vad ca au comasat in acelasi parc (si acelasi bilet) trei lucruri: delfinariul, planetariul si o microrezervatie ca un fel de gradina zoologica. Ne facem un calcul si decidem ca nu are rost sa stam la toata coada asta asa ca plecam mai departe prin parc, in jurul unui lac, pana intram in satul de vacanta. Aici incepe haosul. Mergem pe o alee larga flancata de ambele parti de tonete si gherete unde se vinde orice, de la haine si ochelari pana la covrigi, kebap, papuci si alte trancanele. In plus este ingrozitor de aglomerat.si ma calc in picioare cu tot felul de oameni care mai de care. Pe de alta parte, este foarte haios pentru ca este ca si cum as fi luat toti oamenii pe care i-am intalnit in excursia mea, oameni din toata tara, si i-as fi pus la un loc, iar eu ar trebui sa recunosc care de unde este. Sunt din toate genurile, de peste tot si ma simt ca intr-o gradina zoologica, uitandu-ma la toate animalele in acelasi timp. Ajungem si in zona parcului de distractii o provoc pe Ella la un air-hockey si parca se transforma din ghidul cu raspunsuri la toate, in copil razaret si cu ochii mari. O bat de doua ori si apoi imi pare rau. Nu degeaba imi spune tot timpul Ioana ca nu stiu sa ma joc si ca iau totul prea in serios. Oricum, cateva minute mai tarziu imi da clasa la un simulator de motociclete pe care eu nu ratez niciun stalp, bolovan sau tufis, dar ea il parcurge usor si natural. Mergem mai departe, spre Mamaia, ajungem in zona cluburilor de fite, vad si gondola si acum pot sa mor fericit. Ce ma faceam eu daca nu treceam pe aici, prin haosul asta? Oricum, asa cum ii spun si Ellei, este un punct valoros din punct de vedere turistic, asa ca ar fi trebuit sa am pe lista si balciul asta. Na, gata. S-a facut tarziu, mancam un aluat mexican ciudat, pe care il luam de pe strada, ne uitam la un scamator care face o gramada de smecherii si ne intoarcem. Ghida mea trebuie sa mearga acasa, iar eu am de povestit si butonat, asa ca luam un microbuz si ne ducem fiecare pe drumul lui. Imi face mare placere sa vad tineri ca Ella care viseaza la calatorii si aventuri spectaculoase, citesc si au si alte pasiuni in afara de butonasele de pe facebook. Da, clar, am imbatranit. Si nici macar nu am facut 30 de ani. Imi pare foarte bine ca am stat astazi cu Ella care, asa expansiva si vorbareata, m-a facut sa uit ca sunt la final si ca aproape mi-am epuizat lista de locuri de vazut. Ii multumesc si ma duc sa ma culc.

20110811-IMG_9080.jpg

20110811-IMG_9086.jpg

20110811-IMG_9094.jpg

20110811-IMG_9095.jpg

20110811-IMG_9099.jpg

20110811-IMG_9108.jpg

20110811-IMG_9109.jpg

20110811-IMG_9113.jpg

20110811-IMG_9126.jpg

20110811-IMG_9146.jpg

20110811-IMG_9148.jpg

20110811-IMG_9162.jpg

20110811-IMG_9179.jpg

20110811-IMG_9191.jpg

20110811-IMG_9196.jpg

20110811-IMG_9198.jpg

20110811-IMG_9201.jpg

20110811-IMG_9217.jpg


A doua zi dimineata ma trezesc devreme, butonez pana pe la ora 9.30 si apoi vorbesc cu Kesy pana plec. Imi da si ceva de mancare si imi vorbeste despre comunitatea lor. Aparent au ramas aici de cand Dobrogea a fost sub stapanire otomana, dar zice ca ei nu sunt turci, ci tatari. Au venit din Peninsula Crimea si au ramas aici, dar si-au pastrat traditiile, anumite obiceiuri si chiar si limba. Intre ei vorbesc “tataraste”. Kesy este croitoreasa si este foarte directa, dar primitoare si familiara. Ma roaga sa ii arat pozele de pe drum si se bucura sa descopere cateva locuri despre care nu stia, imi povesteste de copii ei si recunoaste singura ca mi-a luat cam multi bani, dar promite ca o sa se revanseze urmatoarea data cand trec pe la ei. Aparent, in zona litoralului este un sistem smecher cu cazarea. Sunt oameni la marginea drumului care ofera cazare, dar de fapt ei nu sunt decat intermediari, doar te conduc la adevarata gazda si isi iau comision de la ea. In felul asta, gazdele care nu au pensiuni autorizate, sunt protejate de controale, dar sunt la mana intermediarilor.
Plec spre nord. Am vazut la televizor, intamplator, niste imagini cu Histria si mi-a placut, asa ca mi-am propus sa merg si acolo inainte sa ajung la Vadu. Alimentez, intru putin la banca sa mai mut niste bani de colo colo si ies din oras. Astazi ma inteleg bine cu Tweety. Simt iarasi cum ma conectez la el, cum pozitia in sa si comenzile sunt atat de placut de familiare si vajaim impreuna pe drumul drept. Acum realizez brusc si brutal ca aproape mi-am terminat lista de obiective. Mai am doar unul singur, ultimul – epava de la Costinesti – si trebuie sa astept sa se linisteasca marea ca sa merg acolo. Sunt trist. Am ajuns la final. Pe marginea drumului sunt campuri largi, intinse, de floarea soarelui si toate florile sunt si ele triste. Nu mai au chef sa se uite dupa soare. Nu stiu de ce sunt trist, dar asta simt. Nu mi-e dor de casa. Acum as mai sta pe drum. Ma simt foarte bine in rutina mea, calare pe Tweety, avand toata casa in spate, singur. Mi-e bine. Am un echilibru, am ritm, sunt liber si sunt singurul care decide pentru mine. I-oana imi spune foarte tarziu ca trebuia sa fac dreapta la o intersectie, iar acum nu pot sa intorc peste linia dubla continua si cele doua benzi pe sens, asa ca ocolesc putin si intru pe un drum mai prost. O sa imi fie dor sa-mi boscorodesc ghida mea electronica, blonda si toanta. Si iar ma intorc la gandurile mele. Eu ce o sa fac acum? Cum pot sa ma intorc de la viata din ultimele doua luni la camasa si liniute pe ecran? Cum sa imi dau jos barba asta care imi povesteste despre tot ce am vazut si, mai mult, despre cat de bine mi-a fost pe drum. Ce ar fi daca as trage acum de acceleratie si as pleca in lume. As disparea.

20110812-IMG_9232.jpg

20110812-IMG_9237.jpg

20110812-IMG_9240.jpg

20110812-IMG_9250.jpg

20110812-IMG_9244.jpg

20110812-IMG_9258.jpg


Ajung la Histria si fac din nou ritualul cunoscut cu mutatul bagajelor. Mi-a intrat in sange. Casca in top-case, aparatul la gat, rucsacul in spate, geaca in rucsac, incuiat top-case-ul, incuiat bagajul de pe rezervor, gata. In muzeu capul nu imi sta deloc la ce vad. Sunt vase vechi, grecesti si romane, frize, basoreliefuri si altele. Ies afara si ma plimb prin cetate, fac o poza si cu vestita coloana ionica asezata acolo doar pentru turisti, pentru ca in realitate era mult mai inalta inainte sa se termine in capitelul cu volute si gandurile imi zboara aiurea. Hai ba, asta de m-ai inghiontit pana acum si m-ai tot pus pe un drum sau altul, ce trebuie sa inteleg? Unde trebuia sa ajung? Ce a insemnat toata chestia asta? Nu stiu. Imi propun sa ma gandesc la asta alta data, poate in timp ce inot spre epava. Acum mi-e frica sa sap prea adanc.
Plec spre Vadu si ajung la gospodaria doamnei Claudia, gazda mea zambareata si plina de viata. Ma primeste bucuroasa, imi da pepene rece si imi spune ca se bucura ca am ajuns. Da, si eu ma bucur, intr-un fel. O astept aici pe Ioana care vine din nou impreuna cu Smara si cu Raluca, la un loc cu mult alcool. Avem o casa mare si veche cu tot ce ne trebuie si o sa ne gospodarim singuri, dar anticipez ca mai mult voi sta pe plaja. Il pun pe Tweety la umbra, sub streasina si vad ca si el ma fixeaza ganditor si tacut. Da, bai, aproape am terminat. Nici tie nu iti convine ca de acum o sa stai ca prostu’ sa lancezesti in garaj, nu? Nu am receptie, dar ma chinui sa vorbesc putin la telefon, cocotat intr-un pom, scriu nitel si apar si ai mei la ora 22.00. Facem un gratar si incep o sticla de palinca din care bem cu spor. Pe la ora 1.00 ne si culcam, ametiti bine, rasetele ne rasuna puternic rostogolindu-se pe campul de langa noi si in mintea mea este gol. Mi-am inceput transformarea.
 

andreisamoil

Bule

Toata seara am murit de cald si m-am luptat cu niste muste enervante care se tot asezau pe mine. Am adormit la ora 23.00 visand numai butoane.

Acum ma trezesc, este bine, racoare si liniste. Imi termin de sortat pozele din Delta si ies afara sa mananc ceva. Doamna Claudia imi da doua rosii, o bucata de branza si nu imi mai trebuie alceva. Aici vad ca nu am receptie la net, nu am receptie decenta nici macar la mobil, asa ca imi propun sa opresc mai tarziu, sa postez.

Strang bagajele, il inham pe Tweety si plec. As fi vrut sa pornesc mai devreme, sa profit de racoarea diminetii, dar nu am reusit decat acum, la ora 10.00. Asta e.

Merg pana la prima benzinarie decenta, alimentez pentru ca stiu ca pe aici este o problema cu benzinariile si o cotesc spre est. Vreau sa ajung in Cheile Dobrogei, undeva pe langa localitatile Cheia si Targusor. Este cald. Mergem pe niste drumuri cu gropi mari si adanci si de vreo doua ori evit cate un crater in care mi-as fi facut roata covrig. Este foarte periculos pe aici pentru ca asfaltul este bun, dar apar brusc surprize din astea, adanci si de cate 40 de centimetri. Drumul se strica mai rau de la un punct, probabil pentru ca am ales sa merg pe o scurtatura, dar gasesc un loc, in campul asta nesfarsit, unde stau semete doua antene GSM. Opresc sa ne iradiem bine si sa postez. Ma bag la umbra lui Tweety si scot laptopul. Pe asta cu umbra am invatat-o de la Mihai si vad ca merge bine. Si conexiunea la net merge bine. Zici ca zboara. Tac, pac, trei taste si doua clicuri si am urcat articolul. Sper sa va placa. Acum sunt la zi, am bateriile incarcate, maine pot sta oriunde. Perfect. Plecam, mai mergem putin pe drumul cu gropi si apoi asfaltul devine bun, apar si niste curbe si ajung in localitatea Cheia. Zona Cheilor Dobrogei este foarte interesanta. Aparent nu este nimic de capul ei, sunt niste stanci inalte de cate douazeci de metri si destul de departate intre ele, strabatute de o sosea ce merge la Targusor, dar haios este ca aceste doua zone stancoase sunt facute la origine din corali. Zona asta a fost un mare atol ce s-a calcifiat si, daca ma uit cu atentie la stanca si pun mana pe ea, se vede ca are alta textura decat calcarul cu care sunt obisnuit. Nu se compara cu Cheile Bicazului, dar sunt haioase si cheile astea. Putin mai departe sunt si niste pesteri dragutele, cu lilieci, dar ar trebui sa merg pe niste drumuri de pamant, rupte in doua si mi-e mult prea cald. Parcurg cheile, merg mai departe spre sud si planuiesc sa termin astazi cu obiectivele din josul Dobrogei. Intru in niste sosele mai mari, depasesc o gramada de camioane, nici Tweety nu mai poate de cald, scoate aer fierbinte de peste tot de unde poate si pe cer nu este niciun nor. Intram in drumul ce face legatura intre Ostrov si Constanta si parchez in fata monumentului de la Adamclisi.

Tropaeum Traiani este un monument circular realizat in onoarea victoriei imparatului Traian in lupta de la Admclisi din anul 102, refacut recent de arheologi in forma lui initiala. Aici nu exista taxa foto, ci se plateste doar o taxa de intrare de 7 lei. Simt arsita in cap si ma plimb in jurul monumentului, neplacut impresionat de faptul ca arata de parca ar fi fost terminat ieri. Reconstructia urmareste imaginea si volumetria initiala, dar nu lasa deloc senzatia unui lucru vechi de aproape 2000 de ani. Putin mai departe de monument se afla un altar circular in care se pare ca au fost inmormantati soldatii romani morti in batalie, impreuna cu generalul lor. Acum a mai ramas doar o groapa in care se mai vad cateva pietre. Na, ca nici asa nu e bine. Oricum, imaginea monumentului in sine este mai putin importanta si mi se pare foarte interesanta exprimarea de pe unul din panouri cum ca acest monument este un certificat de nastere, in piatra, al poporului roman.

Ma intorc la motor, imi leg haina in spate si o vreme mi-e mai bine cu vantul in piept. Opresc si la cetatea de langa Adamclisi si il las pe Tweety, total contrariat si uimit, parcat in helioportul de langa intrarea in cetate. Ma plimb putin pe strada principala, dar imi este prea cald. Fac cateva poze si merg spre Pestera Sfantului Andrei, intru pe niste drumuri laturalnice, inguste dar bine asfaltate si opresc sub niste copaci din fata manastirii. Ma plimb putin, intru in biserica noua, construita abia in 2001 si nu imi spune nimic. Pe pereti sunt picturile traditionale care, in comparatie chiar cu cele ortodoxe pe care le-am vazut pana acum, imi par scoase din desene animate, sunt cativa calugari care se plimba de colo colo si turisti, putini, ce au venit sa vada pestera legendara. In grota sapata partial in stanca sunt cateva icoane un mic altar luminat de un reflector si o turla de biserica facuta deasupra unei gauri verticale din tavan. Da, nu sunt extrem de impresionat si iarasi incerc sa vad semnificatia locului, ca simbol al intrarii crestinismului in tara noastra si sa nu ma uit doar la cum arata.

Mi-e foame. Ma intorc la Tweety, mananc doua rosii ce mi-au ramas de zilele trecute si merg mai departe spre manastrirea Dervent. Ma tot gandesc ca o sa scada putin temperatura si o sa ajung sa ma imbrac, asa ca nu vreau sa ma dau cu creme sau alte zemuri scarboase si ma grabesc sa ajung in urmatorul loc. Drumul de la Ion Corvin la manastire, aproape de Ostrov, este foarte frumos, asfaltul este foarte bun, vad ca l-au refacut de curand si se merge excelent. Nu ma intalnesc cu nicio masina, este pustiu si opresc de cateva ori ca sa intreb, sa fiu sigur ca sunt pe drumul bun. Opresc si in dreptul unor tigani care culeg nuci dintr-un copac si unul ma roaga sa ii dau niste apa pentru copilul lui ce asteapta pe o patura. Din pacate nu mai am apa, tot ce am lichid este in motor si o doza de energizant in bagaje. Plec mai departe, si ajung in fata manastirii. Gasesc ceresetorii traditionali care ma asalteaza, ii goneste un paznic, il asigur pe Tweety cat de bine pot si intru prin portile rotunde. Inteleg de ce vine lumea aici, manastirea este frumoasa si linistita, arhitectura are personalitate si regasesc cateva influente bizantine foarte interesante. Sunt si elemente noi, dar se imbina destul de armonios cu cele vechi. Aici se spune ca sunt doua cruci vechi, ce s-au pastrat de cand a aparut prima oara manastirea, in secolul IX. Una este afara, pentru vindecat animalele ce sunt legate cate o noapte de crucea de piatra si alta inauntru, pentru vindecat oamenii ce se culca si dorm acolo. Foarte tare. Ma amuz vazand cum incearca enoriasii sa isi indeplineasca dorintele si imi amintesc ca am mai intalnit in Israel practica bileletelelor indesate in obiectele de cult, la Zidul Plangerii unde fiecare crapatura este plina de astfel de misive religioase.  Cica ar fi si un izvor aici si merg sa il gasesc ca sa imi umplu sticla de apa. Urmaresc semnele si merg cam un kilometru, pe un drum de piatra, pe jos, pana ajung la o capela mica unde gasesc izvorul si doi preoti ce isi umplu la randul lor sticlele. Astept, ma invita sa o iau inainte pentru ca am o sticla mai mica, imi potolesc setea, umplu sticla din nou si plec. La iesire asist la o cearta intre o bunica cu gura mare si un nepot adolescent, obraznic si furios ca a fost trimis de doua ori sa bata drumul inainte si inapoi dupa apa. La tot acest circ si scandal, puradeii se uita satisfacuti, zmbind de pe marginea drumului prafos, piranda ii tine isonul bunicii, nepotul injura de mama focului si arunca sticlele cu apa, iar eu regret ca mi-am parcat motorul in fata manastirii. Intr-un final pleaca, lucrurile se linistesc, ma duc in prima localitate unde gasesc o terasa sa pot sa mananc si ma gandesc sa ii sun pe cei ce fac scufundari in Eforie, sa ma programez. Vorbesc la telefon cu un barbat ce imi cere din start 300 de lei pentru o singura scufundare la epava, sau 400 daca fac doua in aceeasi zi, indiferent ca am brevet si ar mai trebui sa dau 100 de lei si pe inchirierea echipamentului. Inteleg ca trebuie mers cu barca, dar tot mi se pare mult. La naiba, faceam scufundari in Bali cu 25 de dolari si stateam toata ziua in larg. O sa ma mai gandesc. Mancarea nu este excelenta, nici nu ma asteptam sa fie, dar macar mi-am rezolvat problema.  Ma sui in sa si plec spre litoral. Mi-e frica de jecmaneala pe care o sa o gasesc acolo. Pe drum, ma opresc la tiganii care culeg nuci, intreb un barbat daca ei sunt cei ce mi-au cerut apa, imi spune ca da si ii dau sticla mea de 0.5. Vad cum ii infloreste un zambet mare pe toata fata, imi multumeste, apare si copilul mic, gol si murdar care apuca sticla cu doua maini si bea cu sete. Plec si acum am si eu un zambet mare, pe fata. Merg pe drumul vechi, cel mai sudic posibil, spre Vama Veche si este superb. Soarele apune incet, lumina este foarte calda si placuta, iar drumul este superb, cu tot cu gropile ocazionale. Cand trec prin Dobromir, un sat plin de tigani, vad pe un deal o ruina foarte frumoasa, a unei bazilici vechi si vreau sa merg mai aproape. Il urc pe Tweety pana langa ea, trec de mai multe BMW-uri lasate la umbra cocioabelor din chirpici si il parchez exact langa zidurile fostei biserici. Pana sa se prinda localnicii, fac cateva poze, intru putin in biserica frumoasa, din caramida rosie, unde gasesc un maldar de gunoi si plec mai departe. La coborare, dau peste un copil mic, abia mergator, gol pusca, ce sta in praful din mijlocul drumului si se uita la mine fara sa se miste. Franez, merg foarte incet, il ocolesc cu grija, iar el este fascinat. Sper sa nu ii vina vreo idee sa o tunda spre mine si sper ca nu ii place prea tare roata mea din fata. Trec exact cand dintr-o curte iesea un individ mare si incruntat. Sper ca nu era incruntat la mine ci aia era starea lui naturala. Intru din nou in drumul de asfalt si merg mai departe. Mai opresc de cateva ori si imi place zona foarte mult. Sunt sate decrepite, sarace si prafuite, cu multe case lasate in paragina, uneori mai apare cate un minaret ciudat si deduc ca pe aici sunt comunitati de musulmani, iar drumul nu este rau deloc. Intr-un singur loc, pe zona dintre Tufani si Viroaga, intru putin pe un drum de pamant, dar este atat de lat si de drept incat nu mai conteaza. Ma amuz teribil cand imi dau seama ca, de cand am plecat de acasa, de aproape doua luni, nu a fost o singura zi in care sa merg cu Tweety si sa nu fim nevoiti sa iesim de pe asfalt. Probabil ar trebui sa trag o concluzie cu privire la optiunea pentru tipul de motocicleta necesar vietii si calatoriilor in Romania, dar nu vreau sa ma gandesc acum la concluzii. Mi se pare ca, daca as face-o, sfarsitul calatoriei ar fi mai aproape, asa ca imi propun sa ma bucur de drum.

Ajung in vama pe la ora 18.00 si sunt putin enervat de ideea ca ar trebui sa incep sa imi caut cazare si sa tot triez optiunile numeroase. Sper sa dau peste niste fete prietenoase, poate niste motociclisti si sa ma lipesc de ei. Merg pe drumul de langa plaja, spre sud si nu gasesc nimic interesant. Merg pana se termina drumul, intorc si vad o rulota pe care scrie mare “scuba diving center” Aha, bun, aici e de mine. Ii mai cheama si “Marine Explorers” si imi place. Intru si il cunosc pe Nicu, patronul, ghidul, administratorul, cel care centreaza si cel care da cu capul. Acum nu isi vede capul de treaba, dar imi spune ca ma costa 80 de lei o scufundare de la mal si 130 una la epava, din barca, cu tot cu echipament. Apoi fuge in apa spunandu-mi sa revin dupa 20.00 si raman sa discut cu Alina, sotia lui. Dupa doua telefoane, Alina imi recomanda si o cazare decenta, plec in colo si gasesc destul de greu casa. Mai sunt cativa motociclisti aici, niste harley-uri din Cluj si iau asta ca pe un semn bun. Proprietara imi cere 70 de lei pe noapte, imi da o camera foarte mica si simpla, in mansarda, dar stiind zona sunt multumit. Baia nu are cabina de dus ci doar o baterie extensibila la chiuveta, am insa apa calda si ma bucur sa spal mizeria drumului de pe mine.

Curat si uscat, imi iau o bere de pe drum si ma duc la Nicu. Vad ca s-au linistit cat de cat, ma asez la masa din fata rulotei lor, mai apar niste beri, mancam niste midii prajite si stam la vorba pana mai tarziu. Aici sunt in elementul meu. In jur este echipament de scufundare, curg povestile si merge berea. Luam si niste mancare de la restaurantul de langa si aflu tot felul de chestii interesante. Nicu este scafandru profesionist si are o educatie militara serioasa. Se vede in fizicul lui, in modul in care se misca si cum se organizeaza. Pana de curand, era partener cu cei de alaturi de el, dar acum s-au certat, s-au despartit si au ajuns in situatia absurda in care sunt doua centre SCUBA unul langa altul, iar singurul mod in care isi impart clientii este in functie de primul care apuca sa intre in vorba cu ei. Totusi, la Nicu este plin, iar la concurenta este aproape gol. Imi place de el. Este direct, profesionist, dintr-o bucata, nu negociaza cu nimeni, din principiu si iti spune verde’n fata ce crede. Stabilim ca maine sa ma duc sa ma scufund la epava si ii las sa se culce. Mai dau o tura pe plaja, incep petrecerile, ma bucur ca ascult niste muzica buna, dar sunt singur cu berea mea si nu prea am de ce sa zabovesc prea mult. Se lasa si frigul si plec in camera mea sa mai butonez. Am imbatranit. Totusi, atmosfera imi place si as mai fi stat daca as fi avut cu cine.

20110809-IMG_8959.jpg

20110809-IMG_8965.jpg

20110809-IMG_8967.jpg

20110809-IMG_8975.jpg

20110809-IMG_8981.jpg

20110809-IMG_8983.jpg

20110809-IMG_8991.jpg

20110809-IMG_8992.jpg

20110809-IMG_8994.jpg

20110809-IMG_8995.jpg

20110809-IMG_9007.jpg

20110809-IMG_9009.jpg

20110809-IMG_9013.jpg

20110809-IMG_9015.jpg

20110809-IMG_9018.jpg

20110809-IMG_9021.jpg

20110809-IMG_9025.jpg

20110809-IMG_9028.jpg

20110809-IMG_9030.jpg

20110809-IMG_9031.jpg

20110809-IMG_9037.jpg

A doua zi ma trezesc tarziu, merg si mananc o omleta mare si pe la ora 12.00 ajung la Nicu, la centrul scuba. Aici iar e haos si il ajut putin, cat pot, cu organizarea echipamentului si cu pregatirea celor ce urmeaza sa intre in apa. Il cunosc si pe Rares cu care urmeaza sa ma scufund astazi la epava din larg, chemat de Nicu sa il mai ajute putin sa scape de valul de clienti noi. Pe la ora 13.30 suntem gata sa mergem si au mai aparut si ceilalti doi colegi de scufundare. Unul este Andi, un baiat foarte tanar, dar cu destule scufundari la activ, ce si-a adus un munte de echipament si face acum un nou curs, iar celalat este Dan, pasionat de fotografie si foarte prietenos. Rares face misto de tot si toate, are replica la orice, pana sa plecam pregateste niste clienti noi pentru prima lor scufundare si eu lesin de ras pe margine. Apare intr-un tarziu si salvamarul ce trebuie sa ne duca la epava cu barca si ne caram tot echipamentul pana pe plaja. Tocmai acum au inceput valurile, barca este una mica, de cauciuc cu fundul tare si ne suim destul de greu, incarcati cu cele 25 de kilograme de echipament. din spate. Oricum, este mai simplu asa decat sa ne apucam sa ne echipam in apa. Urcam si coboram valurile mari, barca este prea incarcata si ia apa, dar ajungem repede la ciotul de metal ce iese din apa. Imi amintesc ca acum cinci ani am sarit de pe epava asta dupa ce am inotat pana la ea si am intrat inauntru, iar atunci mi s-a parut foarte sus sa ma arunc de la cei sapte metri inaltime. Acum Rares spune ca a mai ramas deasupra apei doar acest ciot metalic pentru ca s-a scufundat in nisip si au taiat-o “magnetii”. Se pare ca sunt grupuri organizate de astfel de “magneti” care vin cu barcile, cu aparate de sudura si fura fier vechi din corpul navelor. Ajungem in laterala epavei, Rares ne mai explica o data traseul, verificam ultimele lucruri, imi umflu vesta compensatoare si ne aruncam toti pe spate. Salvamarul pleaca si stabilim sa vina sa ne ia in 35 de minute, iar noi ne scufundam pe fundul plin de scoici. Nu ma asteptam la mare lucru de la scufundarea asta, obisnuit cu apele cristaline din tarile consacrate pentru acest sport nu speram sa vad mare lucru aici, dar sunt placut surprins. Uneori am avut vizibilitate mai proasta in Bali. Acum se vede la cinci metri, pe fund sunt scoici mari si negre, melci cat pumnul, anemone, crabi, nesperat de multi pesti si noi inotam la umbra epavei ruginite. Scufundarile se fac intr-un sistem de perechi, fiecare avand desemnat de la inceput un “prieten” (buddy) langa care sta tot timpul, avand grija unul de altul pentru a putea fi ajutat in caz ca apare orice problema. Eu sunt cuplat cu Andi, care vad ca stie ce face, este tot timpul in coasta mea, si raspunde cuminte la semne. Se vede ca are experienta. Ne verificam periodic manometrele si vad ca stie sa si respire bine, pentru ca isi consuma aerul foarte incet. Dan, pe de alta parte, cu aparatul lui subacvatic, face poze continuu si tot ramane in urma. Dan este cuplat cu Rares, care fiind si ghidul nostru ar trebui sa stea in fata, dar ne tot oprim sa nu ne pierdem fotograful. Eu stiu cum este sa faci poze, cat iti ia si cum trebuie sa alergi de la un obiectiv la altul si este foarte important sa ai un partener care te intelege si care te urmeaza peste tot. Aici, insa, Rares fiind ghid nu poate sta pasiv in urma lui Dan si de cateva ori ii face niste semne explicite. Gasim pe jos niste carti de joc aruncate de cineva, ma asez cu Rares pe o piatra si incercam sa facem un tabinet mic, razand in masca. Nu ne prea iese si nu avem toate cartile, dar macar il asteptam pe Dan. O poza ne trebuia aici. Epava este interesanta, gasesc macaraua, o padure de cabluri incolacite, niste hublouri si tot felul de constructii invadate de scoici si alge. Ar fi fost haios sa gasesc elicea. Este foarte interesant aici pentru ca nu sunt adancimi foarte mari, doar vreo sapte metri in punctul cel mai jos si scufundarea este una usoara, putand oricand sa ne ridicam. Nu trebuie nici macar sa facem oprire de siguranta. Dan este primul care isi termina aerul, ajunge la 50 de bari in butelie si iesim la suprafata dupa ce am facut un tur complet al epavei. Salvamarii ne asteapta deja in barca lor de cauciuc, ne urcam pe rand echipamentul si ne cataram si noi in barca. A fost nesperat de interesant. Acum imi pare rau ca nu m-am organizat in asa fel incat sa imi fi adus si eu husa subacvatica a aparatuli meu, dar unde naiba era sa o mai pun si pe aia.

20110810-IMG_9039.jpg

20110810-IMG_9041.jpg

20110810-IMG_9043.jpg

20110810-IMG_9051.jpg

20110810-IMG_9058.jpg

20110810-IMG_9061.jpg

20110810-IMG_9063.jpg

20110810-IMG_9068.jpg

20110810-P1020146.jpg

20110810-P1020228.jpg

20110810-P1020254.jpg

20110810-P1020274.jpg

20110810-P1020307.jpg

Salvamarii ne spun ca se anunta furtuna si ne arata o dunga de ceata la orizont, semn ca vine vreme rea. De fapt, spun chiar ca au arborat steagul rosu si ca nu mai lasa pe nimeni in apa. Este hula. Am iesit la fix. Eu ar mai trebui, zilele viitoare, sa ajung la epava de la Costinesti, dar ma gandesc ca mai am suficient timp sa astept sa se linisteasca apele. Ajungem inapoi pe mal, ne desfacem si ne spalam echipamentul, Dan imi promite ca o sa imi dea pozele de sub apa si mai stau putin la ei asteptand sa mi se usuce bluza mea de neopren pe care nu vreau sa o pun uda in bagaj. Nicu este teleghidat, vine pe mal cateva minute, incarca doua butelii si intra din nou. Si Rares intra iar in apa cu niste incepatori. Este haos. Nu stiu cum rezista sa faca asta zilnic si inca nu este weekend. Cred ca atunci este si mai rau. Dupa jumatate de ora, Rares apare la umbrela clipind des. Ma uit la el si imi spune ca si-a uitat masca pe mal si ca s-a scufundat fara. Nu il cred, dar asa e. A stat sub apa 25 de minute sa plimbe incepatorii fara masca. Nu e normal... Nici nu stiu cand se face seara, pe la ora 19.00 ma duc in camera sa fac un dus, ies si iau jumatate de kilogram de hamsii cu usturoi si iata-ma din nou sub umbrela scafandrilor, band bere si mancand peste. Ii ajut putin sa stranga si stau de vorba cu un Nicu extenuat si moale. Apare si Dan, apare o sticla de palinca ce ne tine la masa pana la ora 1.00 cand se sparge gasca si mergem fiecare spre patul lui. Vantul bate din ce in ce mai tare, rastoarna umbrele si ridica nori de nisip, nu mai am chef de stat pe plaja si ma duc sa ma culc. Adorm in camaruta mica ce se invarte cu mine, dupa ce am inchis bine geamul mic, din acoperis, in asteptarea ploii.

3471780706984715153-8649528767532643732?

Sursa

andreisamoil

Bule

Toata seara am murit de cald si m-am luptat cu niste muste enervante care se tot asezau pe mine. Am adormit la ora 23.00 visand numai butoane.
Acum ma trezesc, este bine, racoare si liniste. Imi termin de sortat pozele din Delta si ies afara sa mananc ceva. Doamna Claudia imi da doua rosii, o bucata de branza si nu imi mai trebuie alceva. Aici vad ca nu am receptie la net, nu am receptie decenta nici macar la mobil, asa ca imi propun sa opresc mai tarziu, sa postez.
Strang bagajele, il inham pe Tweety si plec. As fi vrut sa pornesc mai devreme, sa profit de racoarea diminetii, dar nu am reusit decat acum, la ora 10.00. Asta e.
Merg pana la prima benzinarie decenta, alimentez pentru ca stiu ca pe aici este o problema cu benzinariile si o cotesc spre est. Vreau sa ajung in Cheile Dobrogei, undeva pe langa localitatile Cheia si Targusor. Este cald. Mergem pe niste drumuri cu gropi mari si adanci si de vreo doua ori evit cate un crater in care mi-as fi facut roata covrig. Este foarte periculos pe aici pentru ca asfaltul este bun, dar apar brusc surprize din astea, adanci si de cate 40 de centimetri. Drumul se strica mai rau de la un punct, probabil pentru ca am ales sa merg pe o scurtatura, dar gasesc un loc, in campul asta nesfarsit, unde stau semete doua antene GSM. Opresc sa ne iradiem bine si sa postez. Ma bag la umbra lui Tweety si scot laptopul. Pe asta cu umbra am invatat-o de la Mihai si vad ca merge bine. Si conexiunea la net merge bine. Zici ca zboara. Tac, pac, trei taste si doua clicuri si am urcat articolul. Sper sa va placa. Acum sunt la zi, am bateriile incarcate, maine pot sta oriunde. Perfect. Plecam, mai mergem putin pe drumul cu gropi si apoi asfaltul devine bun, apar si niste curbe si ajung in localitatea Cheia. Zona Cheilor Dobrogei este foarte interesanta. Aparent nu este nimic de capul ei, sunt niste stanci inalte de cate douazeci de metri si destul de departate intre ele, strabatute de o sosea ce merge la Targusor, dar haios este ca aceste doua zone stancoase sunt facute la origine din corali. Zona asta a fost un mare atol ce s-a calcifiat si, daca ma uit cu atentie la stanca si pun mana pe ea, se vede ca are alta textura decat calcarul cu care sunt obisnuit. Nu se compara cu Cheile Bicazului, dar sunt haioase si cheile astea. Putin mai departe sunt si niste pesteri dragutele, cu lilieci, dar ar trebui sa merg pe niste drumuri de pamant, rupte in doua si mi-e mult prea cald. Parcurg cheile, merg mai departe spre sud si planuiesc sa termin astazi cu obiectivele din josul Dobrogei. Intru in niste sosele mai mari, depasesc o gramada de camioane, nici Tweety nu mai poate de cald, scoate aer fierbinte de peste tot de unde poate si pe cer nu este niciun nor. Intram in drumul ce face legatura intre Ostrov si Constanta si parchez in fata monumentului de la Adamclisi.
Tropaeum Traiani este un monument circular realizat in onoarea victoriei imparatului Traian in lupta de la Admclisi din anul 102, refacut recent de arheologi in forma lui initiala. Aici nu exista taxa foto, ci se plateste doar o taxa de intrare de 7 lei. Simt arsita in cap si ma plimb in jurul monumentului, neplacut impresionat de faptul ca arata de parca ar fi fost terminat ieri. Reconstructia urmareste imaginea si volumetria initiala, dar nu lasa deloc senzatia unui lucru vechi de aproape 2000 de ani. Putin mai departe de monument se afla un altar circular in care se pare ca au fost inmormantati soldatii romani morti in batalie, impreuna cu generalul lor. Acum a mai ramas doar o groapa in care se mai vad cateva pietre. Na, ca nici asa nu e bine. Oricum, imaginea monumentului in sine este mai putin importanta si mi se pare foarte interesanta exprimarea de pe unul din panouri cum ca acest monument este un certificat de nastere, in piatra, al poporului roman.
Ma intorc la motor, imi leg haina in spate si o vreme mi-e mai bine cu vantul in piept. Opresc si la cetatea de langa Adamclisi si il las pe Tweety, total contrariat si uimit, parcat in helioportul de langa intrarea in cetate. Ma plimb putin pe strada principala, dar imi este prea cald. Fac cateva poze si merg spre Pestera Sfantului Andrei, intru pe niste drumuri laturalnice, inguste dar bine asfaltate si opresc sub niste copaci din fata manastirii. Ma plimb putin, intru in biserica noua, construita abia in 2001 si nu imi spune nimic. Pe pereti sunt picturile traditionale care, in comparatie chiar cu cele ortodoxe pe care le-am vazut pana acum, imi par scoase din desene animate, sunt cativa calugari care se plimba de colo colo si turisti, putini, ce au venit sa vada pestera legendara. In grota sapata partial in stanca sunt cateva icoane un mic altar luminat de un reflector si o turla de biserica facuta deasupra unei gauri verticale din tavan. Da, nu sunt extrem de impresionat si iarasi incerc sa vad semnificatia locului, ca simbol al intrarii crestinismului in tara noastra si sa nu ma uit doar la cum arata.
Mi-e foame. Ma intorc la Tweety, mananc doua rosii ce mi-au ramas de zilele trecute si merg mai departe spre manastrirea Dervent. Ma tot gandesc ca o sa scada putin temperatura si o sa ajung sa ma imbrac, asa ca nu vreau sa ma dau cu creme sau alte zemuri scarboase si ma grabesc sa ajung in urmatorul loc. Drumul de la Ion Corvin la manastire, aproape de Ostrov, este foarte frumos, asfaltul este foarte bun, vad ca l-au refacut de curand si se merge excelent. Nu ma intalnesc cu nicio masina, este pustiu si opresc de cateva ori ca sa intreb, sa fiu sigur ca sunt pe drumul bun. Opresc si in dreptul unor tigani care culeg nuci dintr-un copac si unul ma roaga sa ii dau niste apa pentru copilul lui ce asteapta pe o patura. Din pacate nu mai am apa, tot ce am lichid este in motor si o doza de energizant in bagaje. Plec mai departe, si ajung in fata manastirii. Gasesc ceresetorii traditionali care ma asalteaza, ii goneste un paznic, il asigur pe Tweety cat de bine pot si intru prin portile rotunde. Inteleg de ce vine lumea aici, manastirea este frumoasa si linistita, arhitectura are personalitate si regasesc cateva influente bizantine foarte interesante. Sunt si elemente noi, dar se imbina destul de armonios cu cele vechi. Aici se spune ca sunt doua cruci vechi, ce s-au pastrat de cand a aparut prima oara manastirea, in secolul IX. Una este afara, pentru vindecat animalele ce sunt legate cate o noapte de crucea de piatra si alta inauntru, pentru vindecat oamenii ce se culca si dorm acolo. Foarte tare. Ma amuz vazand cum incearca enoriasii sa isi indeplineasca dorintele si imi amintesc ca am mai intalnit in Israel practica bileletelelor indesate in obiectele de cult, la Zidul Plangerii unde fiecare crapatura este plina de astfel de misive religioase.  Cica ar fi si un izvor aici si merg sa il gasesc ca sa imi umplu sticla de apa. Urmaresc semnele si merg cam un kilometru, pe un drum de piatra, pe jos, pana ajung la o capela mica unde gasesc izvorul si doi preoti ce isi umplu la randul lor sticlele. Astept, ma invita sa o iau inainte pentru ca am o sticla mai mica, imi potolesc setea, umplu sticla din nou si plec. La iesire asist la o cearta intre o bunica cu gura mare si un nepot adolescent, obraznic si furios ca a fost trimis de doua ori sa bata drumul inainte si inapoi dupa apa. La tot acest circ si scandal, puradeii se uita satisfacuti, zmbind de pe marginea drumului prafos, piranda ii tine isonul bunicii, nepotul injura de mama focului si arunca sticlele cu apa, iar eu regret ca mi-am parcat motorul in fata manastirii. Intr-un final pleaca, lucrurile se linistesc, ma duc in prima localitate unde gasesc o terasa sa pot sa mananc si ma gandesc sa ii sun pe cei ce fac scufundari in Eforie, sa ma programez. Vorbesc la telefon cu un barbat ce imi cere din start 300 de lei pentru o singura scufundare la epava, sau 400 daca fac doua in aceeasi zi, indiferent ca am brevet si ar mai trebui sa dau 100 de lei si pe inchirierea echipamentului. Inteleg ca trebuie mers cu barca, dar tot mi se pare mult. La naiba, faceam scufundari in Bali cu 25 de dolari si stateam toata ziua in larg. O sa ma mai gandesc. Mancarea nu este excelenta, nici nu ma asteptam sa fie, dar macar mi-am rezolvat problema.  Ma sui in sa si plec spre litoral. Mi-e frica de jecmaneala pe care o sa o gasesc acolo. Pe drum, ma opresc la tiganii care culeg nuci, intreb un barbat daca ei sunt cei ce mi-au cerut apa, imi spune ca da si ii dau sticla mea de 0.5. Vad cum ii infloreste un zambet mare pe toata fata, imi multumeste, apare si copilul mic, gol si murdar care apuca sticla cu doua maini si bea cu sete. Plec si acum am si eu un zambet mare, pe fata. Merg pe drumul vechi, cel mai sudic posibil, spre Vama Veche si este superb. Soarele apune incet, lumina este foarte calda si placuta, iar drumul este superb, cu tot cu gropile ocazionale. Cand trec prin Dobromir, un sat plin de tigani, vad pe un deal o ruina foarte frumoasa, a unei bazilici vechi si vreau sa merg mai aproape. Il urc pe Tweety pana langa ea, trec de mai multe BMW-uri lasate la umbra cocioabelor din chirpici si il parchez exact langa zidurile fostei biserici. Pana sa se prinda localnicii, fac cateva poze, intru putin in biserica frumoasa, din caramida rosie, unde gasesc un maldar de gunoi si plec mai departe. La coborare, dau peste un copil mic, abia mergator, gol pusca, ce sta in praful din mijlocul drumului si se uita la mine fara sa se miste. Franez, merg foarte incet, il ocolesc cu grija, iar el este fascinat. Sper sa nu ii vina vreo idee sa o tunda spre mine si sper ca nu ii place prea tare roata mea din fata. Trec exact cand dintr-o curte iesea un individ mare si incruntat. Sper ca nu era incruntat la mine ci aia era starea lui naturala. Intru din nou in drumul de asfalt si merg mai departe. Mai opresc de cateva ori si imi place zona foarte mult. Sunt sate decrepite, sarace si prafuite, cu multe case lasate in paragina, uneori mai apare cate un minaret ciudat si deduc ca pe aici sunt comunitati de musulmani, iar drumul nu este rau deloc. Intr-un singur loc, pe zona dintre Tufani si Viroaga, intru putin pe un drum de pamant, dar este atat de lat si de drept incat nu mai conteaza. Ma amuz teribil cand imi dau seama ca, de cand am plecat de acasa, de aproape doua luni, nu a fost o singura zi in care sa merg cu Tweety si sa nu fim nevoiti sa iesim de pe asfalt. Probabil ar trebui sa trag o concluzie cu privire la optiunea pentru tipul de motocicleta necesar vietii si calatoriilor in Romania, dar nu vreau sa ma gandesc acum la concluzii. Mi se pare ca, daca as face-o, sfarsitul calatoriei ar fi mai aproape, asa ca imi propun sa ma bucur de drum.
Ajung in vama pe la ora 18.00 si sunt putin enervat de ideea ca ar trebui sa incep sa imi caut cazare si sa tot triez optiunile numeroase. Sper sa dau peste niste fete prietenoase, poate niste motociclisti si sa ma lipesc de ei. Merg pe drumul de langa plaja, spre sud si nu gasesc nimic interesant. Merg pana se termina drumul, intorc si vad o rulota pe care scrie mare “scuba diving center” Aha, bun, aici e de mine. Ii mai cheama si “Marine Explorers” si imi place. Intru si il cunosc pe Nicu, patronul, ghidul, administratorul, cel care centreaza si cel care da cu capul. Acum nu isi vede capul de treaba, dar imi spune ca ma costa 80 de lei o scufundare de la mal si 130 una la epava, din barca, cu tot cu echipament. Apoi fuge in apa spunandu-mi sa revin dupa 20.00 si raman sa discut cu Alina, sotia lui. Dupa doua telefoane, Alina imi recomanda si o cazare decenta, plec in colo si gasesc destul de greu casa. Mai sunt cativa motociclisti aici, niste harley-uri din Cluj si iau asta ca pe un semn bun. Proprietara imi cere 70 de lei pe noapte, imi da o camera foarte mica si simpla, in mansarda, dar stiind zona sunt multumit. Baia nu are cabina de dus ci doar o baterie extensibila la chiuveta, am insa apa calda si ma bucur sa spal mizeria drumului de pe mine.
Curat si uscat, imi iau o bere de pe drum si ma duc la Nicu. Vad ca s-au linistit cat de cat, ma asez la masa din fata rulotei lor, mai apar niste beri, mancam niste midii prajite si stam la vorba pana mai tarziu. Aici sunt in elementul meu. In jur este echipament de scufundare, curg povestile si merge berea. Luam si niste mancare de la restaurantul de langa si aflu tot felul de chestii interesante. Nicu este scafandru profesionist si are o educatie militara serioasa. Se vede in fizicul lui, in modul in care se misca si cum se organizeaza. Pana de curand, era partener cu cei de alaturi de el, dar acum s-au certat, s-au despartit si au ajuns in situatia absurda in care sunt doua centre SCUBA unul langa altul, iar singurul mod in care isi impart clientii este in functie de primul care apuca sa intre in vorba cu ei. Totusi, la Nicu este plin, iar la concurenta este aproape gol. Imi place de el. Este direct, profesionist, dintr-o bucata, nu negociaza cu nimeni, din principiu si iti spune verde’n fata ce crede. Stabilim ca maine sa ma duc sa ma scufund la epava si ii las sa se culce. Mai dau o tura pe plaja, incep petrecerile, ma bucur ca ascult niste muzica buna, dar sunt singur cu berea mea si nu prea am de ce sa zabovesc prea mult. Se lasa si frigul si plec in camera mea sa mai butonez. Am imbatranit. Totusi, atmosfera imi place si as mai fi stat daca as fi avut cu cine.

20110809-IMG_8959.jpg

20110809-IMG_8965.jpg

20110809-IMG_8967.jpg

20110809-IMG_8975.jpg

20110809-IMG_8981.jpg

20110809-IMG_8983.jpg

20110809-IMG_8991.jpg

20110809-IMG_8992.jpg

20110809-IMG_8994.jpg

20110809-IMG_8995.jpg

20110809-IMG_9007.jpg

20110809-IMG_9009.jpg

20110809-IMG_9013.jpg

20110809-IMG_9015.jpg

20110809-IMG_9018.jpg

20110809-IMG_9021.jpg

20110809-IMG_9025.jpg

20110809-IMG_9028.jpg

20110809-IMG_9030.jpg

20110809-IMG_9031.jpg

20110809-IMG_9037.jpg


A doua zi ma trezesc tarziu, merg si mananc o omleta mare si pe la ora 12.00 ajung la Nicu, la centrul scuba. Aici iar e haos si il ajut putin, cat pot, cu organizarea echipamentului si cu pregatirea celor ce urmeaza sa intre in apa. Il cunosc si pe Rares cu care urmeaza sa ma scufund astazi la epava din larg, chemat de Nicu sa il mai ajute putin sa scape de valul de clienti noi. Pe la ora 13.30 suntem gata sa mergem si au mai aparut si ceilalti doi colegi de scufundare. Unul este Andi, un baiat foarte tanar, dar cu destule scufundari la activ, ce si-a adus un munte de echipament si face acum un nou curs, iar celalat este Dan, pasionat de fotografie si foarte prietenos. Rares face misto de tot si toate, are replica la orice, pana sa plecam pregateste niste clienti noi pentru prima lor scufundare si eu lesin de ras pe margine. Apare intr-un tarziu si salvamarul ce trebuie sa ne duca la epava cu barca si ne caram tot echipamentul pana pe plaja. Tocmai acum au inceput valurile, barca este una mica, de cauciuc cu fundul tare si ne suim destul de greu, incarcati cu cele 25 de kilograme de echipament. din spate. Oricum, este mai simplu asa decat sa ne apucam sa ne echipam in apa. Urcam si coboram valurile mari, barca este prea incarcata si ia apa, dar ajungem repede la ciotul de metal ce iese din apa. Imi amintesc ca acum cinci ani am sarit de pe epava asta dupa ce am inotat pana la ea si am intrat inauntru, iar atunci mi s-a parut foarte sus sa ma arunc de la cei sapte metri inaltime. Acum Rares spune ca a mai ramas deasupra apei doar acest ciot metalic pentru ca s-a scufundat in nisip si au taiat-o “magnetii”. Se pare ca sunt grupuri organizate de astfel de “magneti” care vin cu barcile, cu aparate de sudura si fura fier vechi din corpul navelor. Ajungem in laterala epavei, Rares ne mai explica o data traseul, verificam ultimele lucruri, imi umflu vesta compensatoare si ne aruncam toti pe spate. Salvamarul pleaca si stabilim sa vina sa ne ia in 35 de minute, iar noi ne scufundam pe fundul plin de scoici. Nu ma asteptam la mare lucru de la scufundarea asta, obisnuit cu apele cristaline din tarile consacrate pentru acest sport nu speram sa vad mare lucru aici, dar sunt placut surprins. Uneori am avut vizibilitate mai proasta in Bali. Acum se vede la cinci metri, pe fund sunt scoici mari si negre, melci cat pumnul, anemone, crabi, nesperat de multi pesti si noi inotam la umbra epavei ruginite. Scufundarile se fac intr-un sistem de perechi, fiecare avand desemnat de la inceput un “prieten” (buddy) langa care sta tot timpul, avand grija unul de altul pentru a putea fi ajutat in caz ca apare orice problema. Eu sunt cuplat cu Andi, care vad ca stie ce face, este tot timpul in coasta mea, si raspunde cuminte la semne. Se vede ca are experienta. Ne verificam periodic manometrele si vad ca stie sa si respire bine, pentru ca isi consuma aerul foarte incet. Dan, pe de alta parte, cu aparatul lui subacvatic, face poze continuu si tot ramane in urma. Dan este cuplat cu Rares, care fiind si ghidul nostru ar trebui sa stea in fata, dar ne tot oprim sa nu ne pierdem fotograful. Eu stiu cum este sa faci poze, cat iti ia si cum trebuie sa alergi de la un obiectiv la altul si este foarte important sa ai un partener care te intelege si care te urmeaza peste tot. Aici, insa, Rares fiind ghid nu poate sta pasiv in urma lui Dan si de cateva ori ii face niste semne explicite. Gasim pe jos niste carti de joc aruncate de cineva, ma asez cu Rares pe o piatra si incercam sa facem un tabinet mic, razand in masca. Nu ne prea iese si nu avem toate cartile, dar macar il asteptam pe Dan. O poza ne trebuia aici. Epava este interesanta, gasesc macaraua, o padure de cabluri incolacite, niste hublouri si tot felul de constructii invadate de scoici si alge. Ar fi fost haios sa gasesc elicea. Este foarte interesant aici pentru ca nu sunt adancimi foarte mari, doar vreo sapte metri in punctul cel mai jos si scufundarea este una usoara, putand oricand sa ne ridicam. Nu trebuie nici macar sa facem oprire de siguranta. Dan este primul care isi termina aerul, ajunge la 50 de bari in butelie si iesim la suprafata dupa ce am facut un tur complet al epavei. Salvamarii ne asteapta deja in barca lor de cauciuc, ne urcam pe rand echipamentul si ne cataram si noi in barca. A fost nesperat de interesant. Acum imi pare rau ca nu m-am organizat in asa fel incat sa imi fi adus si eu husa subacvatica a aparatuli meu, dar unde naiba era sa o mai pun si pe aia.

20110810-IMG_9039.jpg

20110810-IMG_9041.jpg

20110810-IMG_9043.jpg

20110810-IMG_9051.jpg

20110810-IMG_9058.jpg

20110810-IMG_9061.jpg

20110810-IMG_9063.jpg

20110810-IMG_9068.jpg

20110810-P1020146.jpg

20110810-P1020228.jpg

20110810-P1020254.jpg

20110810-P1020274.jpg

20110810-P1020307.jpg


Salvamarii ne spun ca se anunta furtuna si ne arata o dunga de ceata la orizont, semn ca vine vreme rea. De fapt, spun chiar ca au arborat steagul rosu si ca nu mai lasa pe nimeni in apa. Este hula. Am iesit la fix. Eu ar mai trebui, zilele viitoare, sa ajung la epava de la Costinesti, dar ma gandesc ca mai am suficient timp sa astept sa se linisteasca apele. Ajungem inapoi pe mal, ne desfacem si ne spalam echipamentul, Dan imi promite ca o sa imi dea pozele de sub apa si mai stau putin la ei asteptand sa mi se usuce bluza mea de neopren pe care nu vreau sa o pun uda in bagaj. Nicu este teleghidat, vine pe mal cateva minute, incarca doua butelii si intra din nou. Si Rares intra iar in apa cu niste incepatori. Este haos. Nu stiu cum rezista sa faca asta zilnic si inca nu este weekend. Cred ca atunci este si mai rau. Dupa jumatate de ora, Rares apare la umbrela clipind des. Ma uit la el si imi spune ca si-a uitat masca pe mal si ca s-a scufundat fara. Nu il cred, dar asa e. A stat sub apa 25 de minute sa plimbe incepatorii fara masca. Nu e normal... Nici nu stiu cand se face seara, pe la ora 19.00 ma duc in camera sa fac un dus, ies si iau jumatate de kilogram de hamsii cu usturoi si iata-ma din nou sub umbrela scafandrilor, band bere si mancand peste. Ii ajut putin sa stranga si stau de vorba cu un Nicu extenuat si moale. Apare si Dan, apare o sticla de palinca ce ne tine la masa pana la ora 1.00 cand se sparge gasca si mergem fiecare spre patul lui. Vantul bate din ce in ce mai tare, rastoarna umbrele si ridica nori de nisip, nu mai am chef de stat pe plaja si ma duc sa ma culc. Adorm in camaruta mica ce se invarte cu mine, dupa ce am inchis bine geamul mic, din acoperis, in asteptarea ploii.

andreisamoil

Este sambata diminetata si vreau sa imi verific mesajele cand vad ca Tweety si-a bagat nasul in articolele mele. M-a facut “barbos amarat”, dar si eu i-am zis mai demult “galbejit mecanic”, asa ca suntem chit.

Aseara, tarziu, a venit Ioana impreuna cu Raluca, Diana si Ninu. Au ajuns tarziu, morti de foame, la ora 12.30, Sorin, proprietarul pensiunii inchisese deja bucataria, si eu nu mai puteam de somn. Am stat totusi la vorba pana la ora 2.00, si-au pacalit foamea cu niste beri si am hotarat sa ne trezim la 7.00 ca sa plecam cu barca prin Delta. Am vorbit si cu Sorin, care ne-a asigurat ca putem merge la Padurea Letea si la Sfantul Gheorghe intr-o singura zi si ca o sa ne dea o barca rapida.

Acum ma trezesc in reluare, Ioana m-a tot inghiontit in somn si cobor la micul dejun destul de adormit. Pensiunea “La Sorin” nu este cine stie ce, la fel ca multe din Murghiol si nu stiu cum de am senzatia asta tampita ca ma tot pandeste cineva sa ma mai ciupeasca de niste bani. Camera este destul de curata, dar in baie curge apa din tavan si se pare ca nu am alta optiune decat sa fac dus, orice ar fi. Chiar si asa, este aglomerat, toate camerele sunt pline, ocupate de pescari profesionisti, foarte seriosi si gomosi, veniti majoritatea din Bucuresti, cu masinile de teren pline de scule si de familii galagioase La ora 8.00 apare si Sorin care brusc nu mai este sigur ca putem ajunge si la Letea si la Sfantul Gheorghe. Insist, ii spun ca este musai sa ajung in ambele locuri si nu prea imi convine ca incearca sa ma faca sa merg maine la Sfantul Gheorghe, ca sa ii mai platesc barca inca o zi. Pana la urma spune ca mine, imi face cunostinta cu Nelu, barcagiul si isi continua drumul asaltat de clientii numerosi. Plecam spre debarcader si vad ca, din barcile disponibile, ne-a dat cea mai mica barca, cu un motor de 20, in conditiile in care noi aveam cel mai lung drum de facut si restul faceau doar niste plimbari mici. Ah, ce ma enerveaza stilul asta de turism din topor. Urasc sa fiu pus in fata faptului implinit. Ma asteptam la genul asta de faze, dar niciodata nu imi pica bine. Nelu se chinuie o vreme sa porneasca motorul carpit, porneste, se opreste, alunecam in deriva, ne bagam nasul in el, legam niste conducte si vruuum, part, part, vruuum, plecam.

Este frumos aici, soarele este destul de jos, nu este foarte cald, bate un vant racoros, placut si navigam pe canale inguste. Nelu pare ca stie ce face si pe unde merge. Ne spune ca nu este angajat la Sorin, ca altii, face pe ghidul doar ocazional, este pescar de meserie si ca il enerveaza motorul mic de nu mai poate. Pe de alta parte, a inteles unde vrem sa ajungem si se straduieste sa ne faca pe plac. Punem benzina de la o statie plutitoare, intram pe canale si ne bucuram de peisaj. La inceput trecem pe langa multe vile si locuri dragute la care nu se poate ajunge decat cu barca, iar apoi intram in zone mari cu balti, lacuri intinse din care sar pesti fugariti de pelicani hrapareti. La un moment dat vedem un pelican destul de aproape de noi, ii fac semn lui Nelu sa incetineasca, stau in picioare si reusesc sa fac cateva poze in timp ce zboara. Fetele sunt infrigurate de la atata vant, s-au acoperit cu tot ce au la ele si s-au asezat pe fundul barcii. Trecem pe langa multe tabere de corturi pe marginea canalelor, locuri unde oamenii platesc barcagii sa fie adusi si stau cateva zile pescuind si uitandu-se la balta si la peisajul linistit si plat. Acum inteleg de ce toata lumea este innebunita dupa zona asta, dar pe mine nu prea ma atrage statul asta degeaba. Ma acresc repede. Ninu imi spune ca nu am inteles nimic. Zice ca dupa ce te uiti la balta o zi intreaga este normal ca iti vine sa iti bei mintile si abia asta este ideea. O fi, dar acum nu ma atrage nici asta.

Ajungem intr-un final la Padurea Letea, unde ne primeste un om, sunat de Sorin, care ar trebui sa ne ia intr-o trasura si sa ne plimbe pana in padure, sa ne arate locurile de interes. Trasura de fapt este o caruta modificata putin, fara suspensii si cu cateva banchete, trasa de doi cai aschilambici de care imi este mila de cum ii vad. Distractia costa 25 de lei de persoana si plecam pe drumul de nisip si plin de denivelari. Ma bucur ca nu mi-a venit ideea sa il aduc pe Tweety pe aici. As fi putut sa il aduc pe bac pana in Sulina si apoi sa incerc sa navighez drumurile proaste, dar vazand cum este nisipul de pe jos nu mi-l imaginez decat ingropat pana la lant si eu stand in soare si asteptand pe cineva care sa ma ajute sa il scot. Satul este frumos, cu case vechi, paraginite, traditionale, cu stuf pe acoperis si ancadramente albastre la geamuri. Dupa multe hurducaieli si dupa ce oasele bazinului meu au devenit mai plate, fiind constant batute de bancheta tare, intram in padure. Pe jos este nisip si aflam de la localnicul ce tot trage de haturi ca primavara toata zona este inundata si pe aici se poate merge cu barca. Se si vede urma apei pe copaci, la aproximativ un metru inaltime. Oprim la umbra si continuam drumul pe o poteca ce ne aduce la copacii seculari. De fapt, este vorba de copacul secular. Este doar unul, gol pe dinauntru, jumatate uscat, pe moarte, perdut in padure. Doar vreo doua ramuri mai sunt inverzite. Trunchiul este intr-adevar destul de gros, are mai mult de un metru in diametru, dar nu este mai gros decat Gorunul lui Horea. Nu sunt foarte impresionat. Apoi, mergem la dunele de nisip, niste delusoare partial inverzite, ce mai au si nisip pe jos, inalte cam de zece metri. Ghidul ne spune ca locul unde suntem, cel mai inalt din zona se numeste “Dealul lui Mer”, dupa un batran sihastru care statea in zona si tot cutreiera padurile. Cica tot in zona, demult, s-ar fi gasit si un catarg de corabie turceasca, naufragiata in nisip. Ne intoarcem la caruta, stau langa ghid, exact in spatele cailor, ma hurducai, mor de cald, ma topesc si am o priveliste minunata, din primul rand, spre cum se caca calul in timp ce imi face vant cu coada. Foarte tare.

Tot pe aici, ar fi trebuit sa vad caii salbatici, care de fapt nu erau salbatici si acum nici nu mai sunt. Erau caii oamenilor din sat, lasati liberi, luati in urma cu cateva luni de organizatiile pentru protectia animalelor pentru ca nu ar mai fi avut ce manca. Ghidul nostru vorbeste la telefon si ne spune senin ca trebuia sa mai mergem si la lacul sarat, dar nu ne mai duce pentru ca l-a chemat seful lui inapoi, ca mai are un grup. Fara drept de apel. Da ma, anticipam ca asa se va pune problema pe aici. Intamplator nu tineam musai sa vad lacul sarat pentru ca deja este cam tarziu, este ora 13.00, si mai avem drum lung pana la Sfantul Gheorghe, dar ma enerveaza sa fiu pus iar in fata faptului implinit, fara sa fiu macar intrebat daca imi convine. Oricum, Padurea Letea mi se pare foarte supraapreciata. O fi frumoasa primavara, cand este inundata, dar acum este doar un pretext de luat banii turistilor. Ne hurducaim din nou pana in sat, mai fac cateva poze caselor, ajungem inapoi la barci si lasam bacsis fix... aia. Deja, dupa caldura si balansul carutei, barca ni se pare un lux. Mergem spre Sfantul Gheorghe. Nelu stie niste scurtaturi si ne baga pe cateva canale frumoase, pline de pasari sperioase, iar eu ajung la concluzia ca nu sufar prea tare ca barca este lenta. Tocmai bine ma bucur de peisaj si pot sa fac niste poze. Aflu si eu cum arata o egreta, un pelican, o rata sau un cormoran. Pasaroii astia au fete ciudate rau, dar sunt foarte frumosi cand zboara. Zona este foarte greu de inteles daca nu o vizitezi. Eu, cel putin, nu am inteles-o pana acum. Oricat m-as stradui, nu pot captura in imagini atmosfera si linistea stufului care fosneste, a baltii calme si a pasarilor ce zboara de colo colo in cautarea pestelui. Imi propun sa vin la un moment dat sa stau mai multe zile, poate chiar asa, cu cortul intr-un colt de canal, sa invat sa pescuiesc si sa ajung sa ma plictisesc. Cred ca de plictisit o sa ma plictisesc repede, dar macar sa ajung, cum spune Ninu, sa imi beau mintile alaturi de un peste prins de mine, pus la frigare.

Intram brusc intr-un canal mare, navigabil, bratul Sfantul Gheorghe, si ne indreptam spre mare. Oprim intai in localitate si mergem la un restaurant ca sa ne potolim foamea ce nu ne da pace. Nelu spune ca vorbeste el la bucatarie ca sa ne faca o mancare mai speciala, storceag. Este un fel de ciorba de peste, mai consistenta, satioasa, foarte gustoasa, din morun. Initial am o retinere sa mananc stiind ca pentru moftul meu a fost omorat un peste rar si protejat de lege, dar Nelu ma imbuneaza spunand ca astia sunt pesti omorati accidental, prinsi in plasele pescarilor, si ar fi pacat sa se piarda. Nu stiu cat este poveste, sau cat cumpara restaurantul de la braconieri, dar ma gandesc ca ar fi pacat, daca tot am ocazia, sa nu mananc. Ghidul nostru a avut dreptate. Cred ca este cea mai buna ciorba de peste pe care am mancat-o si, dupa un bol mare, nu imi mai trebuie altceva. Il luam si pe Nelu la masa si ascultam povestile lui. Aparent pare din topor, un om simplu si limitat, dar mie imi place. Imi pare ca este omul curat, direct, fara pretentii, cu preocuparile si viata lui si mi se pare foarte interesant sa il aud vorbind. In tot turul asta asa am aflat foarte multe lucruri interesante, vorbind cu oamenii simpli si incercand sa discut cu ei de pe acelasi nivel. Imi aminteste de Ghita de la Scarisoara, padurarul care stia toate cotloanele si care avea povesti cat pentru o suta. De la restaurant mergem spre plaja.

Incep valurile, se simte briza ce bate din fata si Nelu mana barca ce topaie indracit pana langa  plaja, exact in punctul in care Dunarea se varsa in mare. Aici este pustiu. Da, inteleg de ce este toata lumea innebunita dupa locul asta. Este o plaja mare, salbatica si destul de goala. Vad in zare o zona in care sunt multi oameni, umbrele si ale acareturi, dar pana acolo mai este un kilometru de plaja pustie. Stam putin, ne plimbam in sus si in jos, fugaresc niste pescarusi ce se odihnesc pe o limba de nisip si stam putin la soare.. Nu prea am chef de baie si vad ca nici ceilalti nu prea se inghesuie. Ne intoarcem la barca, Nelu ma pune sa o trag putin spre larg ca sa o scoatem din nisipul de pe fund si plecam inapoi spre Murighiol. Pe drum, Nelu ne spune povesti pescaresti, spre disperarea fetelor care, infrigurate, s-au infofolit cu tot ce aveau si mi-au luat si mie hainele. Iar le boscorodesc ca nu au venit pregatite cu ce le trebuie, ca si-au adus gentute in loc de polare si haine de vant, dar sunt prea captivat de povestile lui Nelu. Cica a prins mai demult un morun de 100 de kilograme, pe care l-a dus viu, sa il vanda, cu dacia lui veche. Spune ca a luat atunci 20 de milioane pe el si ca pe drum s-a zbatut si i-a smuls tot bordul masinii. Ne mai povesteste ca, alta data, a prins un alt sturion care a avut 10 kilograme de caviar si ca si atunci a luat o gramada de bani.

Ajungem inapoi la pensiunie, la Sorin, la ora 21.00, nu este apa calda, in baie tot ploua, desi i-am spus dimineata de problema asta si gasim cu greu o masa libera ca sa manacam. Macar potolul este bun si este asa cum imi doream, axat doar pe peste. Avem icre, ciorba, saramura si o placinta buna la desert. Cred ca, pana acum, in tot drumul meu, in Delta am mancat cel mai bine, sau poate este doar pofta mea nebuna de peste. Suntem toti obositi, terminati, imi descarc pozele ca sa vad ce pasaroi am reusit sa prind si ne culcam. De betie nu mai poate fi vorba.

IMG_7958.jpg

IMG_8051.jpg

IMG_8108.jpg

IMG_8120.jpg

IMG_8141.jpg

IMG_8151.jpg

IMG_8158.jpg

IMG_8164.jpg

IMG_8166.jpg

IMG_8211.jpg

IMG_8215.jpg

IMG_8335.jpg

IMG_8413.jpg

IMG_8477.jpg

IMG_8577.jpg

IMG_8596.jpg

IMG_8604.jpg

IMG_8634.jpg

IMG_8682.jpg

IMG_8694.jpg

IMG_8734.jpg

IMG_8749.jpg

IMG_8751.jpg

Reusesc sa ma trezesc abia la ora 10.00. A sunta ceasul telefonului si l-am oprit. La fel s-a intamplat si cu telefonul Ioanei si al Ralucai. Ninu si Diana deja sunt la micul dejun si ne asteapta. Dupa ce mananc, am treaba, trebuie sa il surubaresc pe Tweety. Este timpul sa ii schimb uleiul. Ma apuc la ora 11.00 si pana la ora 12.00 am reusit sa nu ma mozolesc prea tare si sa termin. Am schimbat uleiul, am strans flansa de cauciuc care face legatura intre motor si sistemul de injectie si sper ca m-am descurcat. Este prima data cand fac operatia asta si nu sunt foarte sigur ca am facut ce trebuie. Am luat-o pas cu pas si sper ca nu am gresit nimic. Mancam de pranz a ora 13.00, asteptam mult ca sa ne faca nota si de vreo doua ori nevasta patronului este obraznica cu Ioana, sau o ignora cand ii cerem cate ceva. Eu nu prea am masura atunci cand ma enervez, asa ca evit sa intervin pana cand lucrurile nu depasesc o anumita limita. Bineinteles ca incearca sa ne si umfle nota, ne-au promis ca o camera cu trei paturi este 160 de lei si ei au trecut-o ca fiind 195, au mai aparut cateva beri aiurea, apare si Sorin, ne certam putin si lucrurile par ca se rezolva. Platesc preturile mari, dar macar sunt cele pe care le stiam si le acceptasem la inceput. Sistemul meselor a fost singurul de care eu am fost multumit, manacrea a fost buna, si pentru 20 de lei cina si 15 lei micul dejun, lucrurile mi s-au parut rezonabile. Il incarc pe Tweety si plecam la drum. Am ramas cu un gust amar si vad ca am ajuns sa regret stilul neorganizat dar cinstit al celor din Ardeal, sau stilul bine organizat, scump, dar macar zambitor si placut al celor din Maramures.

Plecam la drum si mergem impreuna spre Enisala. I-oana ma calauzeste pe drumurile de asfalt dar nesemnalizate si Ninu ma urmareste in BMW-ul lui. Tweety face misto de fratele lui vitreg cu patru roti si vajaie pe drumul usor denivelat si cu gropi ocazionale, iar eu am o senzatie foarte placuta cum ca m-am mufat in sa. Parca fac parte din utilajul de sub mine, sau el face parte din mine. Sunt relaxat, toate comenzile imi vin usor si Tweety raspunde prompt, iar drumul pare atat de lin si drept. Este minunat. Da, mai Tweety, mi-a fost dor de tine in barca si mai ales in caruta aia agitata. Ajungem langa cetate, vedem un drum de pamant care urca sus pe deal, eu il depasesc din greseala si il vad pe Ninu ca face stanga pe el. Aha, deci se incumeta sa urce. Il intorc pe Tweety, intram si noi, trec prin praful lui Ninu, il depasesc si sunt in extaz. Topai pe drumul de pamant, pe un deal verde, sub zidurile de piatra si am o priveliste superba a lacurilor si a canalelor din jur. Ajung sus si intru intr-o parcare mare, proaspat asfaltata, la care vad ca ajungea si un drum la fel de frumos, nou si negru. Mie mi-a placut pe drumul rau, dar Ninu face spume si noi radem de el. Urcam in cetate, platim taxa de intarare de 2 lei si il intrebam pe cel de la tejghea ce ne poate spune despre ce urmeaza sa vedem. Foarte evaziv si incurcat de asa o intrebare neobisnuita, reuseste sa indruge ca este facute de genovezi, ca a fost ocupata la un moment dat de turci si incheie monologul balbait cu “Nu ar fi prea multe de zis...”. Ne invita totusi sa cumparam pliante unde ar fi mai multe explcatii. Diana imi spune ca pana de curand nu exista taxa de intare aici si, intr-adevar, totul este incropit. Tejgheaua este de fapt o masa din cornier metalic pusa sub un pom, accesul spre interiorul donjonului este placat cu o bucata de gard de sarma si jos, pe semnul rotund de acces interzis scrie de mana, manjit cu vopsea neagra “Vizita cu taxa”. In cetate nu prea este foarte spectaculos, nu a ramas mare lucru in afara zidurilor incintei rectangulare si a unui turn, iar privelistea frumoasa imi pare a fi din exterior, de la poala dealului.

Iesim cu totii si aici ne despartim. Ei pleaca spre Bucuresti, iar eu, impreuna cu Tweety, mergem spre Jurilovca, sa incerc sa ajung la Gura Portitei. In sat, ma opresc sa scot niste bani si I-oana ma duce pana la port. Este ora 16.00 Aici lucrurile decurg foarte repede. Apare un paznic care ma intreaba daca vreau sa merg la Gura Portitei, imi spune ca urmatorul vapor este peste doua ore si apare un alt om, care imi spune ca ma duce la acelasi pret ca vaporul, 25 de lei, dar pleaca acum, cu o barca rapida. Il las pe Tweety in parcarea platita si paznicul imi povesteste care este sistemul aici. Se pare ca la Gura Portitei, de cealalta parte a lacului Razim, este o statiune operata de o singura companie si acolo se gasesc casute pe plaja, casute mai mari, camere, locuri de cort, restaurante si bai cu dusuri. Transportul cu vaporasul este organizat de aceeasi companie, sunt trei curse pe zi, dar sunt si localnici cu barci rapide care mai pleaca si intre curse, dar care, de obicei, vor mai multi bani. Mie o sa imi ia doar 25 de lei pentru ca oricum pleaca sa aduca pe cineva si nu vrea sa faca un drum gol. Imi reorganizez cu greu bagajele, imi iau si cortul si ma urc in barca. Aici ii cunosc pe Corina si pe Horea, un cuplu linistit, din Cluj, veniti si ei pentru prima data. Barca porneste si, fata de cea mica, din Delta, asta, cu motor de 150, pare avion cu reactie. Si localnicul asta o conduce ca nebunul, iar eu am senzatia ca piloteaza un avion de vanatoare. Pacat ca nu pot sa filmez. Barca sare pe crestele valurilor si ajungem la Gura Portitei in doar 15 minute. Coboram, ne aranjam frezele si incepem sa exploram zona. Aici este o singura mare dezvoltare si, pe langa facilitatile de cazare, mai gasim si restaurante, piscina, zona cu aparate de forta, muzica house si fite. Dincolo de zona in care camparea se plateste, spre sud, este o zona lunga de mai bine de un kilometru unde sunt foarte multe corturi, unele langa altele, aglomeratie si multe gratare. Spre nord, este o plaja foarte frumoasa, protejata, plina de scoici dar accesul este restrictionat, asa ca este pustie. Ma gandesc ca ar fi mult mai comod sa stau in incinta, chiar daca trebuie sa platesc, vad ca si Horea cu Corina gandesc la fel asa ca mergem la receptie sa vedem care ne sunt optiunile. Este inchis, dar aflam de pe un afis ca pentru cort trebuie sa dam 30 de lei, o casuta costa 15 euro si apoi preturile incep sa mearga in sus pana la 100 de euro pentru o noapte intr-un apartament. Dupa o ora de asteptat si o bere bauta, apare cineva si la receptie, platim si mergem sa ne montam corturile. Fac o baie profitand de soarele ce apune repede si imi iau aparatul sa fac niste poze. O iau pe plaja pustie si parcurg un kilometru ca sa simt si eu “natura neatinsa” pe care o anuntau cei de la Gura Portitei in reclame. Nu prea o vad. Incerc sa fotografiez niste pescarusi ce stau in stufaris si imi dau seama si de ce nu sunt foarte impresionat. Aici, plaja trebuia sa aiba doar 10 metri latime si, in schimb, are cam 100. Lacul Razim este foarte jos, iar pe latura dispre mare este o mare mlastina in care eu am cazut fugarind pasaroii. Imi extrag gladiolele din noroi si ma duc in mare sa ma spal. Ma intorc la cort si aflu ca ne-au vizitat niste baieti responsabili cu organizarea si ne-au spus ca nu este bine unde ne-am instalat corturile, ca sunt prea in mijloc si trebuie sa mergem mai in margine pana maine cel tarziu la ora 10.00. Pai uite tocmai de aia intrebasem la receptie unde avem voie sa punem corturile si nu inteleg de ce omul ala ne-a spus sa le punem oriunde. Da, clar, nu sunt deloc impresionat. Ma asteptam la altceva. Speram la un loc pustiu, cu trei casute si un dus imputit, iar urmatorul meu vecin de cort sa fie la 100 de metri de mine. Nu ma asteptam la house, reguli si fete cu ochelari cat juma’ de fata. Ii cunosc si pe Edwin si Tina, ceilalti vecini, care sunt in aceeasi situatie, cu corturile montate ilegal si pe cale sa fie evacuati. Edwin este neamt, din Jimbolia, stabilit in Germania si vorbeste cu accent, iar Tina este prietena lui, venita sa ii vada radacinile. Eu ignor complet problema relocarii si imi propun sa plec maine cu vaporul de la ora 12.00. Merg sa beau o bere cu Horea si Corina si ne asezam la o masa de pe malul lacului. Mananc niste paste pentru ca ciorba de peste nu mai au, povestim pana se insereaza si suntem goniti de tantari. In cort, mai butonez putin, ma sui pe dig sa raspund la niste mailuri, mai carpesc cativa sugatori bazaietori, ma scarpin de nebun si ma bag in carpe.

IMG_8776.jpg

IMG_8779.jpg

IMG_8783.jpg

IMG_8789.jpg

IMG_8793.jpg

IMG_8805.jpg

IMG_8812.jpg

IMG_8840.jpg

IMG_8855.jpg

IMG_8862.jpg

IMG_8890.jpg

IMG_7921.jpg

Toata noaptea nu am stare, ma tot foiesc pentru ca am uitat sa nivelez nisipul de sub mine si ma inghionteste, dar imi place ca vad foarte multe stele prin plasa intrarii, digul si luna ce apune incet. Ma trezesc la 5.30 sa vad rasaritul, ridic capul de pe perna improvizata din catea tricouri, vad ca mai am de asteptat si ma culc la loc. Pe la ora 6.30 ies din cort si fac cateva poze cu soarele rosu ce imi intra in ochi. Este liniste si pustiu. O singura fata alearga pe plaja, spre zona protejata. Intru la loc in sac si ma culc. Nu am chef de scris acum. Pe la ora 7.30 este musai sa ies, nu mai pot de cald. Imi strang catrafusele, fac un dus, ma programez pentru vaporasul de la ora 12.00 si ma retrag sub un umbrar unde gasesc chiar si o priza si pot sa butonez afara din caldura amiezii, pana vine ora de plecare. Pe vapor dau peste acelasi stil de disperare romaneasca, lumea se bate pe scaune, ocupa mai multe decat are nevoie si pentru ca am ajuns tarziu nu mai am unde sa stau. Imi gasesc un colt si ma asez confortabil pe niste tamburi mari, metalici, imi scot laptopul si butonez in continuare. Oamenii se uita ciudat la mine si cred ca prezint o imagine foarte interesanta asa, barbos, jerpelit, sleampat, asezat pe niste fiare si butonand vesel de pe vapor, dar nu ma intereseaza. Daca la venire drumul cu barca rapida a durat 15 minute, acum dureaza o ora si jumatate, iar eu ajung chiaun si batut in cap de soarele puternic. De abia astept sa plec. Imi ia jumatate de ora sa imi organizez bagajele si iata-ma din nou in spatele lui Tweety, alergand spre sud, prin caldura. Acum nu mai am senzatia aia de euforie, mi-e doar cald. Urmaresc drumul, asa cum mi-l sopteste I-oana in casca si intru in localitatea Corbu. Deja mi s-a facut foame. Intreb un batran cum ajung la plaja si nu este in stare decat sa scoata niste sunete nearticulate. Mai intreb, la finalul satului cotesc pe un drum de beton care se transforma in drum de pietris, apoi de nisip si, intr-un final, ajung la plaja. Aici iar sunt dezamagit. Ma asteptam sa fie un loc cat de cat salbatic, sau macar nu foarte populat. In schimb, este plin de oameni, o gramada de masini, iar sunt corturi insirate pe toata plaja, doua puncte cu salvamari si cateva baruri. Mai este o cherhana unde si mananc niste guvizi cam scumpi si un hotel select si cam fitos, caruia nu ii gasesc intrarea, dar imi este frica sa o caut prea tare. Toate astea sunt pe plaja, iar in zare se vede o mare uzina, de la Navodari. Nu ma inspira deloc sa stau aici, desi este 16.00 si nu ar fi rau sa incep sa imi caut un loc. Am auzit ca ar mai fi o plaja, mai departe, spre nord, la Vadu si ma gandesc sa merg in colo. Parcurg iar toata localitatea Corbu, lunga cat o zi de post, in capat fac dreapta, mai merg cativa kilometri si ajung la Vadu. Continui drumul spre plaja, mai merg vreo trei kilometri pe drum de beton si apoi intru pe un drum de nisip care in unele zone este destul de afanat. Am ceva probleme, imi fuge fata de cateva ori, dar ma descurc, redresez la timp si ajung la marginea plajei un pic transpirat. Asa da! Aici e gol. Sunt eu, mai este un cort la 50 de metri, si inca unul, in cealalta directie, la 100 de metri. Pai da. Asta vroiam sa vad. Ma dezbrac, stau putin, ma plimb pe plaja, dar nu am chef de baie. Niste pescarusi vin sa il inspecteze pe Tweety si ma gandesc sa pun cortul aici. Gata, m-am hotarat, la finalul turului meu voi sta aici trei zile. Sambata, duminica si luni voi fi pe plaja si in prima zi voi gata o sticla de palinca, in a doua una de whisky si luni o sa beau una de tequila, macar ca nu m-am imbatat niciodata din asa ceva. Ma gandesc sa fac cumva trecerea de la viata mea de pana acum, de nomad scufundat in stilul neaos al locului, spre vechea mea viata din Bucuresti. La Bucuresti nu beau decat foarte rar, dar ma sper ca astfel, resetarea mea va fi totala si voi putea sa ma intorc mai usor la vechile si puierilele mele probleme de acasa.

IMG_8907.jpg

IMG_8909.jpg

IMG_8916.jpg

IMG_8933.jpg

IMG_8936.jpg

IMG_8943.jpg

IMG_8945.jpg

IMG_8948.jpg

Pentru astazi insa, problema ar fi ca nu am mancare, apa destul de putina, imi este foarte cald si nu am pic de umbra. In plus, am destul de multe chestii de incarcat, asa ca nu mi-ar fi stricat o pensiune. Ma duc in sat sperand sa gasesc o gazda, sau in cel mai rau caz sa iau niste mancare si ajung din vorba in vorba la doamna Claudia care mai primeste turisti. Imi ia 50 de lei pentru o camera destul de curata, cu baia pe hol, micuta, dar imi spune ca o sa am niste vecini mai galagiosi. Da, deja m-am obisnuit, nu ma mai deranjeaza. Eu incep sa scriu, imi pun toate cele la incarcat si mai vorbesc cu gazda mea. Imi povesteste ca are copii in America, in fiecare iarna merge in Florida, are o casa in Bucuresti, un apartament in Constanta, dar cel mai mult ii place aici. Nu are stare, trebuie tot timpul sa faca ceva si, chiar daca este din Bucuresti, nu ii mai place acolo. Mai spune ca este foarte incantata aici, desi nu face bani din pensiunea ei, dar “ma bucur de fiecare lucru marunt”. “Ma bucur de fiecare pasarica pe care o vad, de vant, de apus, de copiii celor pe care ii iau in gazda. Am avut rude carora le-am propus sa stea aici cu mine, au incercat si au spus ca nu pot sa stea la tara, ca vor inapoi in oras. Pai daca nu sti sa te relaxezi... Fericirea este aici, in cap. Tu alegi. Poate sa iti fie bine oriunde. Mie aici imi place.” Hmmm, inteleg... Da, acum inteleg de ce a trebuit sa ajung aici, in gazda la doamna Claudia. Sper sa tin minte chestia asta. De la inceputul turei mele mi s-a parut ca am tot primit indicatii, semne si ghionturi care m-au calauzit spre ceva. Acum, cu numai cateva zile ramase, ma intreb catre ce am fost condus. Poate doar mi s-a parut si, de fapt nu e nimic special la final. Sau poate ca va fi. Nu imi plac surprizele.

Dus. Butoane. Somn. Multe ganduri...

3471780706984715153-6016562217414288690?

Sursa

andreisamoil

Este sambata diminetata si vreau sa imi verific mesajele cand vad ca Tweety si-a bagat nasul in articolele mele. M-a facut “barbos amarat”, dar si eu i-am zis mai demult “galbejit mecanic”, asa ca suntem chit.
Aseara, tarziu, a venit Ioana impreuna cu Raluca, Diana si Ninu. Au ajuns tarziu, morti de foame, la ora 12.30, Sorin, proprietarul pensiunii inchisese deja bucataria, si eu nu mai puteam de somn. Am stat totusi la vorba pana la ora 2.00, si-au pacalit foamea cu niste beri si am hotarat sa ne trezim la 7.00 ca sa plecam cu barca prin Delta. Am vorbit si cu Sorin, care ne-a asigurat ca putem merge la Padurea Letea si la Sfantul Gheorghe intr-o singura zi si ca o sa ne dea o barca rapida.
Acum ma trezesc in reluare, Ioana m-a tot inghiontit in somn si cobor la micul dejun destul de adormit. Pensiunea “La Sorin” nu este cine stie ce, la fel ca multe din Murghiol si nu stiu cum de am senzatia asta tampita ca ma tot pandeste cineva sa ma mai ciupeasca de niste bani. Camera este destul de curata, dar in baie curge apa din tavan si se pare ca nu am alta optiune decat sa fac dus, orice ar fi. Chiar si asa, este aglomerat, toate camerele sunt pline, ocupate de pescari profesionisti, foarte seriosi si gomosi, veniti majoritatea din Bucuresti, cu masinile de teren pline de scule si de familii galagioase La ora 8.00 apare si Sorin care brusc nu mai este sigur ca putem ajunge si la Letea si la Sfantul Gheorghe. Insist, ii spun ca este musai sa ajung in ambele locuri si nu prea imi convine ca incearca sa ma faca sa merg maine la Sfantul Gheorghe, ca sa ii mai platesc barca inca o zi. Pana la urma spune ca mine, imi face cunostinta cu Nelu, barcagiul si isi continua drumul asaltat de clientii numerosi. Plecam spre debarcader si vad ca, din barcile disponibile, ne-a dat cea mai mica barca, cu un motor de 20, in conditiile in care noi aveam cel mai lung drum de facut si restul faceau doar niste plimbari mici. Ah, ce ma enerveaza stilul asta de turism din topor. Urasc sa fiu pus in fata faptului implinit. Ma asteptam la genul asta de faze, dar niciodata nu imi pica bine. Nelu se chinuie o vreme sa porneasca motorul carpit, porneste, se opreste, alunecam in deriva, ne bagam nasul in el, legam niste conducte si vruuum, part, part, vruuum, plecam.
Este frumos aici, soarele este destul de jos, nu este foarte cald, bate un vant racoros, placut si navigam pe canale inguste. Nelu pare ca stie ce face si pe unde merge. Ne spune ca nu este angajat la Sorin, ca altii, face pe ghidul doar ocazional, este pescar de meserie si ca il enerveaza motorul mic de nu mai poate. Pe de alta parte, a inteles unde vrem sa ajungem si se straduieste sa ne faca pe plac. Punem benzina de la o statie plutitoare, intram pe canale si ne bucuram de peisaj. La inceput trecem pe langa multe vile si locuri dragute la care nu se poate ajunge decat cu barca, iar apoi intram in zone mari cu balti, lacuri intinse din care sar pesti fugariti de pelicani hrapareti. La un moment dat vedem un pelican destul de aproape de noi, ii fac semn lui Nelu sa incetineasca, stau in picioare si reusesc sa fac cateva poze in timp ce zboara. Fetele sunt infrigurate de la atata vant, s-au acoperit cu tot ce au la ele si s-au asezat pe fundul barcii. Trecem pe langa multe tabere de corturi pe marginea canalelor, locuri unde oamenii platesc barcagii sa fie adusi si stau cateva zile pescuind si uitandu-se la balta si la peisajul linistit si plat. Acum inteleg de ce toata lumea este innebunita dupa zona asta, dar pe mine nu prea ma atrage statul asta degeaba. Ma acresc repede. Ninu imi spune ca nu am inteles nimic. Zice ca dupa ce te uiti la balta o zi intreaga este normal ca iti vine sa iti bei mintile si abia asta este ideea. O fi, dar acum nu ma atrage nici asta.
Ajungem intr-un final la Padurea Letea, unde ne primeste un om, sunat de Sorin, care ar trebui sa ne ia intr-o trasura si sa ne plimbe pana in padure, sa ne arate locurile de interes. Trasura de fapt este o caruta modificata putin, fara suspensii si cu cateva banchete, trasa de doi cai aschilambici de care imi este mila de cum ii vad. Distractia costa 25 de lei de persoana si plecam pe drumul de nisip si plin de denivelari. Ma bucur ca nu mi-a venit ideea sa il aduc pe Tweety pe aici. As fi putut sa il aduc pe bac pana in Sulina si apoi sa incerc sa navighez drumurile proaste, dar vazand cum este nisipul de pe jos nu mi-l imaginez decat ingropat pana la lant si eu stand in soare si asteptand pe cineva care sa ma ajute sa il scot. Satul este frumos, cu case vechi, paraginite, traditionale, cu stuf pe acoperis si ancadramente albastre la geamuri. Dupa multe hurducaieli si dupa ce oasele bazinului meu au devenit mai plate, fiind constant batute de bancheta tare, intram in padure. Pe jos este nisip si aflam de la localnicul ce tot trage de haturi ca primavara toata zona este inundata si pe aici se poate merge cu barca. Se si vede urma apei pe copaci, la aproximativ un metru inaltime. Oprim la umbra si continuam drumul pe o poteca ce ne aduce la copacii seculari. De fapt, este vorba de copacul secular. Este doar unul, gol pe dinauntru, jumatate uscat, pe moarte, perdut in padure. Doar vreo doua ramuri mai sunt inverzite. Trunchiul este intr-adevar destul de gros, are mai mult de un metru in diametru, dar nu este mai gros decat Gorunul lui Horea. Nu sunt foarte impresionat. Apoi, mergem la dunele de nisip, niste delusoare partial inverzite, ce mai au si nisip pe jos, inalte cam de zece metri. Ghidul ne spune ca locul unde suntem, cel mai inalt din zona se numeste “Dealul lui Mer”, dupa un batran sihastru care statea in zona si tot cutreiera padurile. Cica tot in zona, demult, s-ar fi gasit si un catarg de corabie turceasca, naufragiata in nisip. Ne intoarcem la caruta, stau langa ghid, exact in spatele cailor, ma hurducai, mor de cald, ma topesc si am o priveliste minunata, din primul rand, spre cum se caca calul in timp ce imi face vant cu coada. Foarte tare.
Tot pe aici, ar fi trebuit sa vad caii salbatici, care de fapt nu erau salbatici si acum nici nu mai sunt. Erau caii oamenilor din sat, lasati liberi, luati in urma cu cateva luni de organizatiile pentru protectia animalelor pentru ca nu ar mai fi avut ce manca. Ghidul nostru vorbeste la telefon si ne spune senin ca trebuia sa mai mergem si la lacul sarat, dar nu ne mai duce pentru ca l-a chemat seful lui inapoi, ca mai are un grup. Fara drept de apel. Da ma, anticipam ca asa se va pune problema pe aici. Intamplator nu tineam musai sa vad lacul sarat pentru ca deja este cam tarziu, este ora 13.00, si mai avem drum lung pana la Sfantul Gheorghe, dar ma enerveaza sa fiu pus iar in fata faptului implinit, fara sa fiu macar intrebat daca imi convine. Oricum, Padurea Letea mi se pare foarte supraapreciata. O fi frumoasa primavara, cand este inundata, dar acum este doar un pretext de luat banii turistilor. Ne hurducaim din nou pana in sat, mai fac cateva poze caselor, ajungem inapoi la barci si lasam bacsis fix... aia. Deja, dupa caldura si balansul carutei, barca ni se pare un lux. Mergem spre Sfantul Gheorghe. Nelu stie niste scurtaturi si ne baga pe cateva canale frumoase, pline de pasari sperioase, iar eu ajung la concluzia ca nu sufar prea tare ca barca este lenta. Tocmai bine ma bucur de peisaj si pot sa fac niste poze. Aflu si eu cum arata o egreta, un pelican, o rata sau un cormoran. Pasaroii astia au fete ciudate rau, dar sunt foarte frumosi cand zboara. Zona este foarte greu de inteles daca nu o vizitezi. Eu, cel putin, nu am inteles-o pana acum. Oricat m-as stradui, nu pot captura in imagini atmosfera si linistea stufului care fosneste, a baltii calme si a pasarilor ce zboara de colo colo in cautarea pestelui. Imi propun sa vin la un moment dat sa stau mai multe zile, poate chiar asa, cu cortul intr-un colt de canal, sa invat sa pescuiesc si sa ajung sa ma plictisesc. Cred ca de plictisit o sa ma plictisesc repede, dar macar sa ajung, cum spune Ninu, sa imi beau mintile alaturi de un peste prins de mine, pus la frigare.
Intram brusc intr-un canal mare, navigabil, bratul Sfantul Gheorghe, si ne indreptam spre mare. Oprim intai in localitate si mergem la un restaurant ca sa ne potolim foamea ce nu ne da pace. Nelu spune ca vorbeste el la bucatarie ca sa ne faca o mancare mai speciala, storceag. Este un fel de ciorba de peste, mai consistenta, satioasa, foarte gustoasa, din morun. Initial am o retinere sa mananc stiind ca pentru moftul meu a fost omorat un peste rar si protejat de lege, dar Nelu ma imbuneaza spunand ca astia sunt pesti omorati accidental, prinsi in plasele pescarilor, si ar fi pacat sa se piarda. Nu stiu cat este poveste, sau cat cumpara restaurantul de la braconieri, dar ma gandesc ca ar fi pacat, daca tot am ocazia, sa nu mananc. Ghidul nostru a avut dreptate. Cred ca este cea mai buna ciorba de peste pe care am mancat-o si, dupa un bol mare, nu imi mai trebuie altceva. Il luam si pe Nelu la masa si ascultam povestile lui. Aparent pare din topor, un om simplu si limitat, dar mie imi place. Imi pare ca este omul curat, direct, fara pretentii, cu preocuparile si viata lui si mi se pare foarte interesant sa il aud vorbind. In tot turul asta asa am aflat foarte multe lucruri interesante, vorbind cu oamenii simpli si incercand sa discut cu ei de pe acelasi nivel. Imi aminteste de Ghita de la Scarisoara, padurarul care stia toate cotloanele si care avea povesti cat pentru o suta. De la restaurant mergem spre plaja.
Incep valurile, se simte briza ce bate din fata si Nelu mana barca ce topaie indracit pana langa  plaja, exact in punctul in care Dunarea se varsa in mare. Aici este pustiu. Da, inteleg de ce este toata lumea innebunita dupa locul asta. Este o plaja mare, salbatica si destul de goala. Vad in zare o zona in care sunt multi oameni, umbrele si ale acareturi, dar pana acolo mai este un kilometru de plaja pustie. Stam putin, ne plimbam in sus si in jos, fugaresc niste pescarusi ce se odihnesc pe o limba de nisip si stam putin la soare.. Nu prea am chef de baie si vad ca nici ceilalti nu prea se inghesuie. Ne intoarcem la barca, Nelu ma pune sa o trag putin spre larg ca sa o scoatem din nisipul de pe fund si plecam inapoi spre Murighiol. Pe drum, Nelu ne spune povesti pescaresti, spre disperarea fetelor care, infrigurate, s-au infofolit cu tot ce aveau si mi-au luat si mie hainele. Iar le boscorodesc ca nu au venit pregatite cu ce le trebuie, ca si-au adus gentute in loc de polare si haine de vant, dar sunt prea captivat de povestile lui Nelu. Cica a prins mai demult un morun de 100 de kilograme, pe care l-a dus viu, sa il vanda, cu dacia lui veche. Spune ca a luat atunci 20 de milioane pe el si ca pe drum s-a zbatut si i-a smuls tot bordul masinii. Ne mai povesteste ca, alta data, a prins un alt sturion care a avut 10 kilograme de caviar si ca si atunci a luat o gramada de bani.
Ajungem inapoi la pensiunie, la Sorin, la ora 21.00, nu este apa calda, in baie tot ploua, desi i-am spus dimineata de problema asta si gasim cu greu o masa libera ca sa manacam. Macar potolul este bun si este asa cum imi doream, axat doar pe peste. Avem icre, ciorba, saramura si o placinta buna la desert. Cred ca, pana acum, in tot drumul meu, in Delta am mancat cel mai bine, sau poate este doar pofta mea nebuna de peste. Suntem toti obositi, terminati, imi descarc pozele ca sa vad ce pasaroi am reusit sa prind si ne culcam. De betie nu mai poate fi vorba.

IMG_7958.jpg

IMG_8051.jpg

IMG_8108.jpg

IMG_8120.jpg

IMG_8141.jpg

IMG_8151.jpg

IMG_8158.jpg

IMG_8164.jpg

IMG_8166.jpg

IMG_8211.jpg

IMG_8215.jpg

IMG_8335.jpg

IMG_8413.jpg

IMG_8477.jpg

IMG_8577.jpg

IMG_8596.jpg

IMG_8604.jpg

IMG_8634.jpg

IMG_8682.jpg

IMG_8694.jpg

IMG_8734.jpg

IMG_8749.jpg

IMG_8751.jpg



Reusesc sa ma trezesc abia la ora 10.00. A sunta ceasul telefonului si l-am oprit. La fel s-a intamplat si cu telefonul Ioanei si al Ralucai. Ninu si Diana deja sunt la micul dejun si ne asteapta. Dupa ce mananc, am treaba, trebuie sa il surubaresc pe Tweety. Este timpul sa ii schimb uleiul. Ma apuc la ora 11.00 si pana la ora 12.00 am reusit sa nu ma mozolesc prea tare si sa termin. Am schimbat uleiul, am strans flansa de cauciuc care face legatura intre motor si sistemul de injectie si sper ca m-am descurcat. Este prima data cand fac operatia asta si nu sunt foarte sigur ca am facut ce trebuie. Am luat-o pas cu pas si sper ca nu am gresit nimic. Mancam de pranz a ora 13.00, asteptam mult ca sa ne faca nota si de vreo doua ori nevasta patronului este obraznica cu Ioana, sau o ignora cand ii cerem cate ceva. Eu nu prea am masura atunci cand ma enervez, asa ca evit sa intervin pana cand lucrurile nu depasesc o anumita limita. Bineinteles ca incearca sa ne si umfle nota, ne-au promis ca o camera cu trei paturi este 160 de lei si ei au trecut-o ca fiind 195, au mai aparut cateva beri aiurea, apare si Sorin, ne certam putin si lucrurile par ca se rezolva. Platesc preturile mari, dar macar sunt cele pe care le stiam si le acceptasem la inceput. Sistemul meselor a fost singurul de care eu am fost multumit, manacrea a fost buna, si pentru 20 de lei cina si 15 lei micul dejun, lucrurile mi s-au parut rezonabile. Il incarc pe Tweety si plecam la drum. Am ramas cu un gust amar si vad ca am ajuns sa regret stilul neorganizat dar cinstit al celor din Ardeal, sau stilul bine organizat, scump, dar macar zambitor si placut al celor din Maramures.
Plecam la drum si mergem impreuna spre Enisala. I-oana ma calauzeste pe drumurile de asfalt dar nesemnalizate si Ninu ma urmareste in BMW-ul lui. Tweety face misto de fratele lui vitreg cu patru roti si vajaie pe drumul usor denivelat si cu gropi ocazionale, iar eu am o senzatie foarte placuta cum ca m-am mufat in sa. Parca fac parte din utilajul de sub mine, sau el face parte din mine. Sunt relaxat, toate comenzile imi vin usor si Tweety raspunde prompt, iar drumul pare atat de lin si drept. Este minunat. Da, mai Tweety, mi-a fost dor de tine in barca si mai ales in caruta aia agitata. Ajungem langa cetate, vedem un drum de pamant care urca sus pe deal, eu il depasesc din greseala si il vad pe Ninu ca face stanga pe el. Aha, deci se incumeta sa urce. Il intorc pe Tweety, intram si noi, trec prin praful lui Ninu, il depasesc si sunt in extaz. Topai pe drumul de pamant, pe un deal verde, sub zidurile de piatra si am o priveliste superba a lacurilor si a canalelor din jur. Ajung sus si intru intr-o parcare mare, proaspat asfaltata, la care vad ca ajungea si un drum la fel de frumos, nou si negru. Mie mi-a placut pe drumul rau, dar Ninu face spume si noi radem de el. Urcam in cetate, platim taxa de intarare de 2 lei si il intrebam pe cel de la tejghea ce ne poate spune despre ce urmeaza sa vedem. Foarte evaziv si incurcat de asa o intrebare neobisnuita, reuseste sa indruge ca este facute de genovezi, ca a fost ocupata la un moment dat de turci si incheie monologul balbait cu “Nu ar fi prea multe de zis...”. Ne invita totusi sa cumparam pliante unde ar fi mai multe explcatii. Diana imi spune ca pana de curand nu exista taxa de intare aici si, intr-adevar, totul este incropit. Tejgheaua este de fapt o masa din cornier metalic pusa sub un pom, accesul spre interiorul donjonului este placat cu o bucata de gard de sarma si jos, pe semnul rotund de acces interzis scrie de mana, manjit cu vopsea neagra “Vizita cu taxa”. In cetate nu prea este foarte spectaculos, nu a ramas mare lucru in afara zidurilor incintei rectangulare si a unui turn, iar privelistea frumoasa imi pare a fi din exterior, de la poala dealului.
Iesim cu totii si aici ne despartim. Ei pleaca spre Bucuresti, iar eu, impreuna cu Tweety, mergem spre Jurilovca, sa incerc sa ajung la Gura Portitei. In sat, ma opresc sa scot niste bani si I-oana ma duce pana la port. Este ora 16.00 Aici lucrurile decurg foarte repede. Apare un paznic care ma intreaba daca vreau sa merg la Gura Portitei, imi spune ca urmatorul vapor este peste doua ore si apare un alt om, care imi spune ca ma duce la acelasi pret ca vaporul, 25 de lei, dar pleaca acum, cu o barca rapida. Il las pe Tweety in parcarea platita si paznicul imi povesteste care este sistemul aici. Se pare ca la Gura Portitei, de cealalta parte a lacului Razim, este o statiune operata de o singura companie si acolo se gasesc casute pe plaja, casute mai mari, camere, locuri de cort, restaurante si bai cu dusuri. Transportul cu vaporasul este organizat de aceeasi companie, sunt trei curse pe zi, dar sunt si localnici cu barci rapide care mai pleaca si intre curse, dar care, de obicei, vor mai multi bani. Mie o sa imi ia doar 25 de lei pentru ca oricum pleaca sa aduca pe cineva si nu vrea sa faca un drum gol. Imi reorganizez cu greu bagajele, imi iau si cortul si ma urc in barca. Aici ii cunosc pe Corina si pe Horea, un cuplu linistit, din Cluj, veniti si ei pentru prima data. Barca porneste si, fata de cea mica, din Delta, asta, cu motor de 150, pare avion cu reactie. Si localnicul asta o conduce ca nebunul, iar eu am senzatia ca piloteaza un avion de vanatoare. Pacat ca nu pot sa filmez. Barca sare pe crestele valurilor si ajungem la Gura Portitei in doar 15 minute. Coboram, ne aranjam frezele si incepem sa exploram zona. Aici este o singura mare dezvoltare si, pe langa facilitatile de cazare, mai gasim si restaurante, piscina, zona cu aparate de forta, muzica house si fite. Dincolo de zona in care camparea se plateste, spre sud, este o zona lunga de mai bine de un kilometru unde sunt foarte multe corturi, unele langa altele, aglomeratie si multe gratare. Spre nord, este o plaja foarte frumoasa, protejata, plina de scoici dar accesul este restrictionat, asa ca este pustie. Ma gandesc ca ar fi mult mai comod sa stau in incinta, chiar daca trebuie sa platesc, vad ca si Horea cu Corina gandesc la fel asa ca mergem la receptie sa vedem care ne sunt optiunile. Este inchis, dar aflam de pe un afis ca pentru cort trebuie sa dam 30 de lei, o casuta costa 15 euro si apoi preturile incep sa mearga in sus pana la 100 de euro pentru o noapte intr-un apartament. Dupa o ora de asteptat si o bere bauta, apare cineva si la receptie, platim si mergem sa ne montam corturile. Fac o baie profitand de soarele ce apune repede si imi iau aparatul sa fac niste poze. O iau pe plaja pustie si parcurg un kilometru ca sa simt si eu “natura neatinsa” pe care o anuntau cei de la Gura Portitei in reclame. Nu prea o vad. Incerc sa fotografiez niste pescarusi ce stau in stufaris si imi dau seama si de ce nu sunt foarte impresionat. Aici, plaja trebuia sa aiba doar 10 metri latime si, in schimb, are cam 100. Lacul Razim este foarte jos, iar pe latura dispre mare este o mare mlastina in care eu am cazut fugarind pasaroii. Imi extrag gladiolele din noroi si ma duc in mare sa ma spal. Ma intorc la cort si aflu ca ne-au vizitat niste baieti responsabili cu organizarea si ne-au spus ca nu este bine unde ne-am instalat corturile, ca sunt prea in mijloc si trebuie sa mergem mai in margine pana maine cel tarziu la ora 10.00. Pai uite tocmai de aia intrebasem la receptie unde avem voie sa punem corturile si nu inteleg de ce omul ala ne-a spus sa le punem oriunde. Da, clar, nu sunt deloc impresionat. Ma asteptam la altceva. Speram la un loc pustiu, cu trei casute si un dus imputit, iar urmatorul meu vecin de cort sa fie la 100 de metri de mine. Nu ma asteptam la house, reguli si fete cu ochelari cat juma’ de fata. Ii cunosc si pe Edwin si Tina, ceilalti vecini, care sunt in aceeasi situatie, cu corturile montate ilegal si pe cale sa fie evacuati. Edwin este neamt, din Jimbolia, stabilit in Germania si vorbeste cu accent, iar Tina este prietena lui, venita sa ii vada radacinile. Eu ignor complet problema relocarii si imi propun sa plec maine cu vaporul de la ora 12.00. Merg sa beau o bere cu Horea si Corina si ne asezam la o masa de pe malul lacului. Mananc niste paste pentru ca ciorba de peste nu mai au, povestim pana se insereaza si suntem goniti de tantari. In cort, mai butonez putin, ma sui pe dig sa raspund la niste mailuri, mai carpesc cativa sugatori bazaietori, ma scarpin de nebun si ma bag in carpe.

IMG_8776.jpg

IMG_8779.jpg

IMG_8783.jpg

IMG_8789.jpg

IMG_8793.jpg

IMG_8805.jpg

IMG_8812.jpg

IMG_8840.jpg

IMG_8855.jpg

IMG_8862.jpg

IMG_8890.jpg

IMG_7921.jpg


Toata noaptea nu am stare, ma tot foiesc pentru ca am uitat sa nivelez nisipul de sub mine si ma inghionteste, dar imi place ca vad foarte multe stele prin plasa intrarii, digul si luna ce apune incet. Ma trezesc la 5.30 sa vad rasaritul, ridic capul de pe perna improvizata din catea tricouri, vad ca mai am de asteptat si ma culc la loc. Pe la ora 6.30 ies din cort si fac cateva poze cu soarele rosu ce imi intra in ochi. Este liniste si pustiu. O singura fata alearga pe plaja, spre zona protejata. Intru la loc in sac si ma culc. Nu am chef de scris acum. Pe la ora 7.30 este musai sa ies, nu mai pot de cald. Imi strang catrafusele, fac un dus, ma programez pentru vaporasul de la ora 12.00 si ma retrag sub un umbrar unde gasesc chiar si o priza si pot sa butonez afara din caldura amiezii, pana vine ora de plecare. Pe vapor dau peste acelasi stil de disperare romaneasca, lumea se bate pe scaune, ocupa mai multe decat are nevoie si pentru ca am ajuns tarziu nu mai am unde sa stau. Imi gasesc un colt si ma asez confortabil pe niste tamburi mari, metalici, imi scot laptopul si butonez in continuare. Oamenii se uita ciudat la mine si cred ca prezint o imagine foarte interesanta asa, barbos, jerpelit, sleampat, asezat pe niste fiare si butonand vesel de pe vapor, dar nu ma intereseaza. Daca la venire drumul cu barca rapida a durat 15 minute, acum dureaza o ora si jumatate, iar eu ajung chiaun si batut in cap de soarele puternic. De abia astept sa plec. Imi ia jumatate de ora sa imi organizez bagajele si iata-ma din nou in spatele lui Tweety, alergand spre sud, prin caldura. Acum nu mai am senzatia aia de euforie, mi-e doar cald. Urmaresc drumul, asa cum mi-l sopteste I-oana in casca si intru in localitatea Corbu. Deja mi s-a facut foame. Intreb un batran cum ajung la plaja si nu este in stare decat sa scoata niste sunete nearticulate. Mai intreb, la finalul satului cotesc pe un drum de beton care se transforma in drum de pietris, apoi de nisip si, intr-un final, ajung la plaja. Aici iar sunt dezamagit. Ma asteptam sa fie un loc cat de cat salbatic, sau macar nu foarte populat. In schimb, este plin de oameni, o gramada de masini, iar sunt corturi insirate pe toata plaja, doua puncte cu salvamari si cateva baruri. Mai este o cherhana unde si mananc niste guvizi cam scumpi si un hotel select si cam fitos, caruia nu ii gasesc intrarea, dar imi este frica sa o caut prea tare. Toate astea sunt pe plaja, iar in zare se vede o mare uzina, de la Navodari. Nu ma inspira deloc sa stau aici, desi este 16.00 si nu ar fi rau sa incep sa imi caut un loc. Am auzit ca ar mai fi o plaja, mai departe, spre nord, la Vadu si ma gandesc sa merg in colo. Parcurg iar toata localitatea Corbu, lunga cat o zi de post, in capat fac dreapta, mai merg cativa kilometri si ajung la Vadu. Continui drumul spre plaja, mai merg vreo trei kilometri pe drum de beton si apoi intru pe un drum de nisip care in unele zone este destul de afanat. Am ceva probleme, imi fuge fata de cateva ori, dar ma descurc, redresez la timp si ajung la marginea plajei un pic transpirat. Asa da! Aici e gol. Sunt eu, mai este un cort la 50 de metri, si inca unul, in cealalta directie, la 100 de metri. Pai da. Asta vroiam sa vad. Ma dezbrac, stau putin, ma plimb pe plaja, dar nu am chef de baie. Niste pescarusi vin sa il inspecteze pe Tweety si ma gandesc sa pun cortul aici. Gata, m-am hotarat, la finalul turului meu voi sta aici trei zile. Sambata, duminica si luni voi fi pe plaja si in prima zi voi gata o sticla de palinca, in a doua una de whisky si luni o sa beau una de tequila, macar ca nu m-am imbatat niciodata din asa ceva. Ma gandesc sa fac cumva trecerea de la viata mea de pana acum, de nomad scufundat in stilul neaos al locului, spre vechea mea viata din Bucuresti. La Bucuresti nu beau decat foarte rar, dar ma sper ca astfel, resetarea mea va fi totala si voi putea sa ma intorc mai usor la vechile si puierilele mele probleme de acasa.

IMG_8907.jpg

IMG_8909.jpg

IMG_8916.jpg

IMG_8933.jpg

IMG_8936.jpg

IMG_8943.jpg

IMG_8945.jpg

IMG_8948.jpg


Pentru astazi insa, problema ar fi ca nu am mancare, apa destul de putina, imi este foarte cald si nu am pic de umbra. In plus, am destul de multe chestii de incarcat, asa ca nu mi-ar fi stricat o pensiune. Ma duc in sat sperand sa gasesc o gazda, sau in cel mai rau caz sa iau niste mancare si ajung din vorba in vorba la doamna Claudia care mai primeste turisti. Imi ia 50 de lei pentru o camera destul de curata, cu baia pe hol, micuta, dar imi spune ca o sa am niste vecini mai galagiosi. Da, deja m-am obisnuit, nu ma mai deranjeaza. Eu incep sa scriu, imi pun toate cele la incarcat si mai vorbesc cu gazda mea. Imi povesteste ca are copii in America, in fiecare iarna merge in Florida, are o casa in Bucuresti, un apartament in Constanta, dar cel mai mult ii place aici. Nu are stare, trebuie tot timpul sa faca ceva si, chiar daca este din Bucuresti, nu ii mai place acolo. Mai spune ca este foarte incantata aici, desi nu face bani din pensiunea ei, dar “ma bucur de fiecare lucru marunt”. “Ma bucur de fiecare pasarica pe care o vad, de vant, de apus, de copiii celor pe care ii iau in gazda. Am avut rude carora le-am propus sa stea aici cu mine, au incercat si au spus ca nu pot sa stea la tara, ca vor inapoi in oras. Pai daca nu sti sa te relaxezi... Fericirea este aici, in cap. Tu alegi. Poate sa iti fie bine oriunde. Mie aici imi place.” Hmmm, inteleg... Da, acum inteleg de ce a trebuit sa ajung aici, in gazda la doamna Claudia. Sper sa tin minte chestia asta. De la inceputul turei mele mi s-a parut ca am tot primit indicatii, semne si ghionturi care m-au calauzit spre ceva. Acum, cu numai cateva zile ramase, ma intreb catre ce am fost condus. Poate doar mi s-a parut si, de fapt nu e nimic special la final. Sau poate ca va fi. Nu imi plac surprizele.
Dus. Butoane. Somn. Multe ganduri...

andreisamoil

Doua roti

Ma trezesc singur si ma uit la iarba. Este frumos aici si este soare. Sunt in Harghita, intr-o curte verde, inconjurata de copaci, langa o cabana de lemn. Mai motai un pic, aud oameni cum trec pe langa mine, dar vorbesc in ungureste si nu inteleg nimic. Nu stiu ce face ala de nu mai vine. Deja este ora 10.00 si nu a aparut. L-am vazut ca s-a trezit la 7.00 si s-a foit o vreme prin camera, dar acum nu stiu de ce nu mai vine. Probabil scrie. Vreau sa imi dea jos prelata din cap.

Cand in sfarsit iese din cabana, este putin suparat ca au incercat astia de la Cabana Cetate sa ii umfle nota de plata de la masa de ieri si imi spune ca au fost cam uraciosi cu el tot timpul. Ma scoate si pe mine la lumina, imi umple coburii, imi unge lantul si ma porneste. La inceput merg bine, dar apoi ma inec si ma opresc. Nu stiu ce am, si alaltaieri am facut la fel. Sper ca nu m-am imbolnavit. A doua oara pornesc fara probleme. Andrei era putin bolnav ieri, spunea ca a racit, dar azi vad ca e bine. Mergem pe serpentine, inapoi spre Targu Secuiesc si de aici o luam spre Ojdula, pe un drum ce se anunta de la inceput ca este in lucru. Andrei imi spune ca receptionerul i-a zis ca tocmai au facut drumul si ca ar fi bun, chiar daca pe semn scrie ca se lucreaza. In principiu asa si e, dar sunt si portiuni mai lungi de macadam si de hartoape. Mie imi plac gropile astea racordate si vad ca si Andrei se simte bine. De la un punct nu mai dam de zone de pamant ci mergem pe asfalt nou, proaspat, pe niste serpentine foarte frumoase, iar drumul este lung si destul de liber. Probabil zonele de macadam ii sperie pe cei mai multi de nu merg pe aici, desi este cel mai scurt traseu dintre Targu Secuiesc si Focsani. Astazi ne intelegem bine. Si eu ma simt bine si vad ca si disperatul asta agitat din spatele meu este calm si se bucura de priveliste. Cand am plecat de la pensiune era soare, acum vad ca s-au adunat ceva nori pe cer, insa nu dau semne ca vor sa ne ude. Pe drum, vedem o faza foarte haioasa, un grup de sase muncitori care ar rebui sa lucreze la drum au lasat escavatorul langa groapa, unul sta si citeste ziarul, iar ceilalti dorm ca popicele, la orizontala la umbra utilajului, pe iarba. Andrei ma opreste repede ca sa faca o poza, dar cel cu ziarul probabil statea de sase si ii trezeste pe ceilalti inainte sa apuce sa scoata aparatul. Mor de ras si il aud si pe el cum rade in casca. Mergem mai departe, iesim de pe drumul cu doua benzi si intram intr-o sosea mai mare, cu o banda si jumatate pe sens, pentru ca sa ajungem in sfarsit in Marasesti, la Mausoleul Eroilor. Aici este un monument mare, octogonal in plan, in care sunt inmormantati soldatii morti in Primul Razboi Mondial, in batalia de la Marasesti cu trupele germane. Foarte putini opresc aici si cei mai multi se catara pe tunuri sau fac poze cu obuzele insirate pe margini. Constructia este in renovare, este plina de schele la exterior, iar la interior, la primul nivel sunt cripte, iar la al doilea, in zona centrala, rotunda, ar trebui sa fie o sala comemorativa, dar acum se lucreaza si este inchisa. Andrei se intoarce la mine, ma ia din parcare si plecam spre Buzau, prin Focsani. Dupa atata drum batut pe plaiuri si hartoape romanesti, vad ca mai stiu si eu cum este sa trec de 100 la ora, asa ca ma avant inainte pe drumul bun. Pe la 140 vad ca deja lucrurile se complica si coburii ma tin inapoi, asa ca ma mai linistesc. Nu mi se pare amuzant cand merg repede, mai mult imi place cand ma inclin pe serpentine sau topai prin gropile unui drum forestier.

Ajungem la Buzau, facem dreapta spre Berca si apoi mergem spre vulcanii noroiosi pe drumuri din ce in ce mai mici. Dupa ce trecem de Berca drumul devine foarte frumos, ingust, plin de serpentine si de suisuri si coborasuri. Inainte de plecare Andrei a aflat ca, pe langa locul cunoscut cu vulcani bolborositori, mai este unul, mai putin vizitat, la doar vreo doi kilometri distanta, unde se poate pune si cortul. Vad ca Andrei ma mana pe acolo, din drumul ce duce la Paclele Mari, face dreapta si urmareste un semn spre “Muddy Land”. Ajungem la un fel de camping cu parcare, grupuri sanitare si un mic bar cu terasa amenajat intr-un hambar vechi. Pe dealul de deasupra scrie mare “Vulcanii Noroiosi”, iar barul se numeste “La hangar”. Eu nu inteleg legatura. La tearsa, Andrei vorbeste cu fata din spatele tejghelei si afla ca sunt intr-adevar doua zone cu vulcani, una este cea la care duce drumul asfaltat si alta este mai sus de camping si se ajunge pe o alee pietruita. Noi astazi avem in plan si Focurile Vii si drumul dintre Scortoasa si Chiliile. Fata de la hangar ne spune ca drumul ala nu mai este folosit, ca este prost, iar cu Focurile Vii este distractie ca sunt departe, dupa satul Lopatari si ca nu este marcat locul aproape deloc. Acum este abia ora 15.00 asa ca stabilim sa mergem la Focurile Vii si sa ne intoarcem sa campam aici unde este frumos. Ajungem repede in Scortoasa si de aici incepe distractia. Drumul este superb, merge prin niste vai micute si erodate de apa, este destul de bun, dar cam atat cat ma pot astepta de la un drum de tara. Depasim doua masini de teren preparate, care au venit tocmai din Franta ca sa vada ce avem noi aici si ma simt in elementul meu. Andrei sta in picioare si ma ajuta sa nu imi fortez prea tare suspensiile pe gropi. A mai slabit, am vazut eu, era mai gras la inceput, si acum il simt mult mai usor. Trecem prin multe sate uitate de lume, cu case paraginite si oameni murdari, dar atunci cand aparem, toti zambesc si se uita la noi. Copiii ne fac cu mana, Andrei le raspunde la salut, dar eu stiu ca de fapt pe mine ma plac, nu pe barbosul ala urat din spate. Mergem mai departe pana in Chiliile si facem cum ne spune I-oana, continuam sa urcam in sus, pe deal, ca sa ajungem in Lopatari. Andrei urmareste drumul care pare mai bun, dar la un moment dat vede ca a gresit, ca drumul merge intr-o alta directie decat ar trebui si se intoarce. I-oana tace malc. Noi acum suntem pe un ditamai drumul, avem case in jurul nostru si ea crede ca suntem in camp. E proasta. Gasim pana la urma drumul bun, cel care era cel mai rupt dintre toate drumurile din jur, iar intru in sleauri si peste bolovani, dar este uscat si m-am invatat. Vad ca masinile frantuzesti ne-au luat-o inainte asa ca stam in spatele lor pana ajungem toti in varful dealului. Ce frumos se vede de aici... Andrei imi face niste poze, iar mi se urca in carca si pornim in jos. Coboram dealul, ajungem la drumul de asfalt, il urmam pana in Lopatari si incepem sa intrebam. Da, se pare ca informatiile noastre erau aiurea si nu Lopatari este locul in care trebuie sa fim ci satul Terca, pana unde mai avem ceva de mers, asa vreo 15 kilometri pe drum de tara. Ah, sper sa nu fie kilometEri ca ma ia dracu’ pana acolo. Pornim, la inceput drumul este bun, dar incet devine din ce in ce mai rau. Totusi, privelistea este foarte frumoasa. Pe aici muntele a fost erodat de apa intr-un mod foarte spectaculos si imi aduce aminte de Rapa Rosie sau de Groapa Ruginoasa. In localitatea Malul Rosu valea devine chiar ca un canion larg si se vad straturile rosiatice, stancoase, taiate in versanti. Intr-un tarziu, ajungem in Terca, dupa ce am mers pe asfalt, nisip, pietris, grohotis, namol si balti. Mi-a placut foarte tare. Drumul nu este atat de rau, si ar putea fi facut cu orice masina cu o oarece garda la sol, dar cu siguranta nu este confortabil. Andrei tot intreaba unde sunt focurile vii si raspunsurile devin din ce in ce mai evazive pana cand un mos ii pune capac: “Buna ziua, unde sunt focurile vii?”, “Acolo” si arata trei dealuri cu o miscare circulara. “Da, bine, dar unde, cum ajung la ele?”, “Pai mergi inainte pe drum si la un moment dat o sa faci dreapta peste pod si o sa dai de o faneata si apoi vezi poteca si mergi pe ea si ajungi. Gasesti tu!” Andrei se enerveaza si eu rad de el. Sper doar sa nu ii vina ideea sa ma bage pe cine stie ce drum rau. Vad ca nu o face, ma trece un pod din tevi mari de beton si ma opreste intr-o margine de ulita. Ma incuie si ma lasa acolo. Stau, astept si apare abia dupa o ora si jumatate, transpirat leoarca, terminat si gafaind. Este zob. Imi spune ca a mers pe drum in sus, a mai intrebat, s-a intors, cica peste tot sunt  numai “fanete” sau capite, cum le stim noi, iar poteci sunt zeci. La fiecare cativa metri se mai face cate o poteca. Toate dealurile astea sunt numai poteci. A transpirat ca naiba, tontul a plecat si cu haina de motor pe el crezand ca este aproape, si, intr-un final, se gandea sa se intoarca, dar a auzit un om ce cobora pe o poteca vecina. L-a strigat, s-a grabit sa il ajunga din urma si l-a intrebat din nou cum ajunge la focuri. Explicatiile erau la fel de aiurea, asa ca i-a spus ca ii da 5 lei daca il duce acolo. Omul, ce avea un cal cu el, s-a invoit, a incalecat si i-a aratat unde sa urce. Se pare ca bine a facut ca l-a luat cu el, pentru ca poteca se mai ramifica de cateva ori si nu ar fi gasit de unul singur. Focurile sunt intr-adevar foarte interesante. La inceput, ai impresia ca cineva a facut o gluma, ca a aruncat benzina pe jos si i-a dat foc, dar, destul de repede, devine evident ca flacarile alea ard continuu. Locul este aproape de varful dealului si arata ca o mica poenita arida, in flacari. Poate un loc de genul asta este cel unde omul cavernelor a descoperit pentru prima oara focul pe care avea sa invete sa il stapaneasca. Apoi, dupa ce a facut mai multe poze, s-a intors la mine, cu haina uda leoarca si transpirat. Ma porneste si plecam inapoi spre Vulcanii Noroiosi, de data asta incercand sa mergem mai mult pe drumuri de asfalt. I-oana ne spune ca avem de mers 65 de kilometri si eu sper ca nu e atat de mult. Il simt si pe asta obosit in spatele meu si stiu ca ar vrea sa puna cortul pe lumina, ca maine sa se trezeasca la doi pasi de vulcani. Oricum, nu vroia el aventura, na, uite ia de aici. Trecem de zona de drum de tara, ajungem pe asfalt si ne intindem la drum. Acum ca este obosit, vad ca este si destul de relaxat si putem sa mergem foarte tare pe drumurile inguste. Hmm, imi place. Oprim la un magazin, isi ia ceva de mancare pentru diseara si la ora 21.00 ajungem la Hangar. Vad ca avem si companie, o familie de belgieni si una de francezi au venit si ei sa campeze aici, dar ei au masini mari cu corturi ce se desfac deasupra, pe portbagaj. Foarte haios sistemul. Andrei gaseste un loc mai retras si monteaza cortul exact langa mine. Se instaleaza, scrie putin, mananca si se baga in cort. Dupa o vreme, probabil nu isi mai suporta propriul miros ca se duce sa faca un dus fierbinte si vine inapoi mirosind a flori. Asa e mai bine. Adorm bucuros ca il aud cum sforaie alaturi.

IMG_7596.jpg

IMG_7600.jpg

IMG_7611.jpg

IMG_7617.jpg

IMG_7621.jpg

IMG_7622.jpg

IMG_7631.jpg

IMG_7633.jpg

IMG_7641.jpg

IMG_7643.jpg

IMG_7649.jpg

IMG_7654.jpg

IMG_7661.jpg

IMG_7669.jpg

IMG_7670.jpg

La ora 7.00 iese si Andrei din cort, dupa ce i-a sunat ceasul de mai multe ori si l-a oprit. Se foieste putin, isi ia aparatul si pleaca spre vulcanii de mai sus. Il vad cum se plimba printre varfuri si face poze. Sunt mai multe guri cu namol ce bolbororseste, cam zece, si din cateva se revarsa rauri lungi de noroi negru. Este foarte interesant, parca ar fi lava, dar pe negativ. In cratere este noroi mai vascos sau mai lichid, in functie de fiecare loc si arata de parca fierbe, desi este rece. Te face sa te gandesti la cum arata canalele prin munte si de unde vine noroiul asta. Andrei se intoarce, impacheteaza toate lucrurile si mergem la celalt loc cu vulcani, cel cunoscut de toti. Inainte de asta vorbim cu vecinii nostri din camping, o familie de belgieni, un cuplu cu patru copii ce fac turul lumii intr-un Defender cu remorca. Sunt foarte tari. Nu au harta buna, nu au GPS, dar se descurca ei cumva. Sunt abia la inceput, Defender-ul lor este inca tanar, nu a trecut prin multe, dar as vrea sa vorbesc cu el cand se intoarce din aventura. Mergem la vulcani, aici platim intrare patru lei si sunt doar vreo trei guri mai mici, ce bolborosesc din cand in cand. Era mai frumos dincolo, dar aici este o pensiune cu restaurant, exact peste drum. Andrei face poze, se intoarce la mine si plecam. Gata, am terminat si zona asta, acum urmeaza Dobrogea. Ne apropiem de final si ma bucur intr-un fel pentru ca mi-e putin dor de garajul meu. Putin doar.

Oprim in Buzau sa manance niste carnati intr-o benzinarie, imi da si mie de baut si imi unge lantul, iar apoi ne intindem la drum. Ne mai oprim de cateva ori ca sa faca pipi, ca doar a baut un litru de ceai la masa si ajungem destul de repede in Braila. I-oana ne duce spre bac, intram pe centura plina de praf si de camioane, gasim si intrarea si iata-ma instalat confortabil intr-un colt al platformei de metal. Trec Dunarea, incerc sa trec cu partea dreapta a rotii in Dobrogea, ca sa fie cu noroc si mergem spre muntii Macin, niste munti micuti, dar foarte vechi. Andrei ma duce spre Greci, localitatea cea mai apropiata de munti si apoi ma baga pe un drum forestier ce merge paralel cu creasta. Este foarte cald. De ceva timp mergem doar prin campii intinse si fierbinti, iar muntii astia scunzi sunt singura denivelare pe care am vazut-o dupa ca am plecat din Buzau. Cred ca Andrei nu are chef sa urce in creasta pe caldura asta si incearca sa mergem impreuna pana sus. Drumul pe aici este de pamant, destul de rau, dar este superb. Imi aminteste de Grecia. Ne tot oprim sa facem poze si incercam sa intram cat mai mult in munte. Incepem sa urcam un deal, intram in padure, drumul devine mult mai rau, cu sleauri mari, ajungem greu sus, dar vedem coborarea abrupta, tot prin padure. Andrei spera sa ajungem intr-o zona mai golasa de unde sa avem o priveliste. Scoate mobilul, intra pe Google Maps si se pare ca drumul asta nu iese deloc in gol alpin ci merge doar prin padure. Nu are sens sa ne mai chinuim. Ne intoarcem, mai mergem paralel cu creasta de granit, ca sa o admiram. Pe jos este nisip si simt cu fosneste sub rotile mele, cum derapez putin pe el, dar Andrei ma ajuta, ma stabilizeaza si mergem lin. Cotim spre sud, reperam soseaua si o taiem peste camp, de-a dreptul, pana intram in asfalt. Ah, ce mi-a placut asta. Nu avea sens sa mai cautam alte drumuri, daca puteam sa mergem direct si suprafata de pe jos era tare si inierbata.

IMG_7680.jpg

IMG_7691.jpg

IMG_7693.jpg

IMG_7698.jpg

IMG_7708.jpg

IMG_7719.jpg

IMG_7765.jpg

IMG_7779.jpg

IMG_7793.jpg

IMG_7807.jpg

IMG_7810.jpg

IMG_7812.jpg

De aici urmarim soseaua pana in Tulcea si apoi pana la Murighiol unde eu o sa ma relaxez vreo doua sau trei zile si Andrei o sa alerge de unul singur cu barca prin Delta. Ioana a rezervat niste camere la o pensiune si va veni insotita de Ninu, Diana si de Raluca.

Ma uit la Andrei, in timp ce despacheteaza si il vad asa murdar, obosit, dar bucuros de locul nou unde a ajuns si ma gandesc ca a inceput sa semene cu mine. Mai bine il desena fata aia de pe Rarau cu cioc galben, putin incruntat si cu parbriz. Macar asa ar fi aratat mai frumos. “Auzi ba, uratule, sa nu uiti sa imi schimbi uleiul, da? Nu te uit eu ca mi-ai dat un bobarnac in ochi atunci cand mi-a dat uleiul pe la gaurica. De parca era vina mea si asa as fi vrut eu sa ma stric. Acum ma duc sa ma culc!” O sa ma straduiesc sa il aduc intreg acasa pe amaratul asta barbos. Mi-a devenit si mie drag, ce sa-i faci?

3471780706984715153-7628232646819395137?

Sursa

andreisamoil

Doua roti

Ma trezesc singur si ma uit la iarba. Este frumos aici si este soare. Sunt in Harghita, intr-o curte verde, inconjurata de copaci, langa o cabana de lemn. Mai motai un pic, aud oameni cum trec pe langa mine, dar vorbesc in ungureste si nu inteleg nimic. Nu stiu ce face ala de nu mai vine. Deja este ora 10.00 si nu a aparut. L-am vazut ca s-a trezit la 7.00 si s-a foit o vreme prin camera, dar acum nu stiu de ce nu mai vine. Probabil scrie. Vreau sa imi dea jos prelata din cap.
Cand in sfarsit iese din cabana, este putin suparat ca au incercat astia de la Cabana Cetate sa ii umfle nota de plata de la masa de ieri si imi spune ca au fost cam uraciosi cu el tot timpul. Ma scoate si pe mine la lumina, imi umple coburii, imi unge lantul si ma porneste. La inceput merg bine, dar apoi ma inec si ma opresc. Nu stiu ce am, si alaltaieri am facut la fel. Sper ca nu m-am imbolnavit. A doua oara pornesc fara probleme. Andrei era putin bolnav ieri, spunea ca a racit, dar azi vad ca e bine. Mergem pe serpentine, inapoi spre Targu Secuiesc si de aici o luam spre Ojdula, pe un drum ce se anunta de la inceput ca este in lucru. Andrei imi spune ca receptionerul i-a zis ca tocmai au facut drumul si ca ar fi bun, chiar daca pe semn scrie ca se lucreaza. In principiu asa si e, dar sunt si portiuni mai lungi de macadam si de hartoape. Mie imi plac gropile astea racordate si vad ca si Andrei se simte bine. De la un punct nu mai dam de zone de pamant ci mergem pe asfalt nou, proaspat, pe niste serpentine foarte frumoase, iar drumul este lung si destul de liber. Probabil zonele de macadam ii sperie pe cei mai multi de nu merg pe aici, desi este cel mai scurt traseu dintre Targu Secuiesc si Focsani. Astazi ne intelegem bine. Si eu ma simt bine si vad ca si disperatul asta agitat din spatele meu este calm si se bucura de priveliste. Cand am plecat de la pensiune era soare, acum vad ca s-au adunat ceva nori pe cer, insa nu dau semne ca vor sa ne ude. Pe drum, vedem o faza foarte haioasa, un grup de sase muncitori care ar rebui sa lucreze la drum au lasat escavatorul langa groapa, unul sta si citeste ziarul, iar ceilalti dorm ca popicele, la orizontala la umbra utilajului, pe iarba. Andrei ma opreste repede ca sa faca o poza, dar cel cu ziarul probabil statea de sase si ii trezeste pe ceilalti inainte sa apuce sa scoata aparatul. Mor de ras si il aud si pe el cum rade in casca. Mergem mai departe, iesim de pe drumul cu doua benzi si intram intr-o sosea mai mare, cu o banda si jumatate pe sens, pentru ca sa ajungem in sfarsit in Marasesti, la Mausoleul Eroilor. Aici este un monument mare, octogonal in plan, in care sunt inmormantati soldatii morti in Primul Razboi Mondial, in batalia de la Marasesti cu trupele germane. Foarte putini opresc aici si cei mai multi se catara pe tunuri sau fac poze cu obuzele insirate pe margini. Constructia este in renovare, este plina de schele la exterior, iar la interior, la primul nivel sunt cripte, iar la al doilea, in zona centrala, rotunda, ar trebui sa fie o sala comemorativa, dar acum se lucreaza si este inchisa. Andrei se intoarce la mine, ma ia din parcare si plecam spre Buzau, prin Focsani. Dupa atata drum batut pe plaiuri si hartoape romanesti, vad ca mai stiu si eu cum este sa trec de 100 la ora, asa ca ma avant inainte pe drumul bun. Pe la 140 vad ca deja lucrurile se complica si coburii ma tin inapoi, asa ca ma mai linistesc. Nu mi se pare amuzant cand merg repede, mai mult imi place cand ma inclin pe serpentine sau topai prin gropile unui drum forestier.
Ajungem la Buzau, facem dreapta spre Berca si apoi mergem spre vulcanii noroiosi pe drumuri din ce in ce mai mici. Dupa ce trecem de Berca drumul devine foarte frumos, ingust, plin de serpentine si de suisuri si coborasuri. Inainte de plecare Andrei a aflat ca, pe langa locul cunoscut cu vulcani bolborositori, mai este unul, mai putin vizitat, la doar vreo doi kilometri distanta, unde se poate pune si cortul. Vad ca Andrei ma mana pe acolo, din drumul ce duce la Paclele Mari, face dreapta si urmareste un semn spre “Muddy Land”. Ajungem la un fel de camping cu parcare, grupuri sanitare si un mic bar cu terasa amenajat intr-un hambar vechi. Pe dealul de deasupra scrie mare “Vulcanii Noroiosi”, iar barul se numeste “La hangar”. Eu nu inteleg legatura. La tearsa, Andrei vorbeste cu fata din spatele tejghelei si afla ca sunt intr-adevar doua zone cu vulcani, una este cea la care duce drumul asfaltat si alta este mai sus de camping si se ajunge pe o alee pietruita. Noi astazi avem in plan si Focurile Vii si drumul dintre Scortoasa si Chiliile. Fata de la hangar ne spune ca drumul ala nu mai este folosit, ca este prost, iar cu Focurile Vii este distractie ca sunt departe, dupa satul Lopatari si ca nu este marcat locul aproape deloc. Acum este abia ora 15.00 asa ca stabilim sa mergem la Focurile Vii si sa ne intoarcem sa campam aici unde este frumos. Ajungem repede in Scortoasa si de aici incepe distractia. Drumul este superb, merge prin niste vai micute si erodate de apa, este destul de bun, dar cam atat cat ma pot astepta de la un drum de tara. Depasim doua masini de teren preparate, care au venit tocmai din Franta ca sa vada ce avem noi aici si ma simt in elementul meu. Andrei sta in picioare si ma ajuta sa nu imi fortez prea tare suspensiile pe gropi. A mai slabit, am vazut eu, era mai gras la inceput, si acum il simt mult mai usor. Trecem prin multe sate uitate de lume, cu case paraginite si oameni murdari, dar atunci cand aparem, toti zambesc si se uita la noi. Copiii ne fac cu mana, Andrei le raspunde la salut, dar eu stiu ca de fapt pe mine ma plac, nu pe barbosul ala urat din spate. Mergem mai departe pana in Chiliile si facem cum ne spune I-oana, continuam sa urcam in sus, pe deal, ca sa ajungem in Lopatari. Andrei urmareste drumul care pare mai bun, dar la un moment dat vede ca a gresit, ca drumul merge intr-o alta directie decat ar trebui si se intoarce. I-oana tace malc. Noi acum suntem pe un ditamai drumul, avem case in jurul nostru si ea crede ca suntem in camp. E proasta. Gasim pana la urma drumul bun, cel care era cel mai rupt dintre toate drumurile din jur, iar intru in sleauri si peste bolovani, dar este uscat si m-am invatat. Vad ca masinile frantuzesti ne-au luat-o inainte asa ca stam in spatele lor pana ajungem toti in varful dealului. Ce frumos se vede de aici... Andrei imi face niste poze, iar mi se urca in carca si pornim in jos. Coboram dealul, ajungem la drumul de asfalt, il urmam pana in Lopatari si incepem sa intrebam. Da, se pare ca informatiile noastre erau aiurea si nu Lopatari este locul in care trebuie sa fim ci satul Terca, pana unde mai avem ceva de mers, asa vreo 15 kilometri pe drum de tara. Ah, sper sa nu fie kilometEri ca ma ia dracu’ pana acolo. Pornim, la inceput drumul este bun, dar incet devine din ce in ce mai rau. Totusi, privelistea este foarte frumoasa. Pe aici muntele a fost erodat de apa intr-un mod foarte spectaculos si imi aduce aminte de Rapa Rosie sau de Groapa Ruginoasa. In localitatea Malul Rosu valea devine chiar ca un canion larg si se vad straturile rosiatice, stancoase, taiate in versanti. Intr-un tarziu, ajungem in Terca, dupa ce am mers pe asfalt, nisip, pietris, grohotis, namol si balti. Mi-a placut foarte tare. Drumul nu este atat de rau, si ar putea fi facut cu orice masina cu o oarece garda la sol, dar cu siguranta nu este confortabil. Andrei tot intreaba unde sunt focurile vii si raspunsurile devin din ce in ce mai evazive pana cand un mos ii pune capac: “Buna ziua, unde sunt focurile vii?”, “Acolo” si arata trei dealuri cu o miscare circulara. “Da, bine, dar unde, cum ajung la ele?”, “Pai mergi inainte pe drum si la un moment dat o sa faci dreapta peste pod si o sa dai de o faneata si apoi vezi poteca si mergi pe ea si ajungi. Gasesti tu!” Andrei se enerveaza si eu rad de el. Sper doar sa nu ii vina ideea sa ma bage pe cine stie ce drum rau. Vad ca nu o face, ma trece un pod din tevi mari de beton si ma opreste intr-o margine de ulita. Ma incuie si ma lasa acolo. Stau, astept si apare abia dupa o ora si jumatate, transpirat leoarca, terminat si gafaind. Este zob. Imi spune ca a mers pe drum in sus, a mai intrebat, s-a intors, cica peste tot sunt  numai “fanete” sau capite, cum le stim noi, iar poteci sunt zeci. La fiecare cativa metri se mai face cate o poteca. Toate dealurile astea sunt numai poteci. A transpirat ca naiba, tontul a plecat si cu haina de motor pe el crezand ca este aproape, si, intr-un final, se gandea sa se intoarca, dar a auzit un om ce cobora pe o poteca vecina. L-a strigat, s-a grabit sa il ajunga din urma si l-a intrebat din nou cum ajunge la focuri. Explicatiile erau la fel de aiurea, asa ca i-a spus ca ii da 5 lei daca il duce acolo. Omul, ce avea un cal cu el, s-a invoit, a incalecat si i-a aratat unde sa urce. Se pare ca bine a facut ca l-a luat cu el, pentru ca poteca se mai ramifica de cateva ori si nu ar fi gasit de unul singur. Focurile sunt intr-adevar foarte interesante. La inceput, ai impresia ca cineva a facut o gluma, ca a aruncat benzina pe jos si i-a dat foc, dar, destul de repede, devine evident ca flacarile alea ard continuu. Locul este aproape de varful dealului si arata ca o mica poenita arida, in flacari. Poate un loc de genul asta este cel unde omul cavernelor a descoperit pentru prima oara focul pe care avea sa invete sa il stapaneasca. Apoi, dupa ce a facut mai multe poze, s-a intors la mine, cu haina uda leoarca si transpirat. Ma porneste si plecam inapoi spre Vulcanii Noroiosi, de data asta incercand sa mergem mai mult pe drumuri de asfalt. I-oana ne spune ca avem de mers 65 de kilometri si eu sper ca nu e atat de mult. Il simt si pe asta obosit in spatele meu si stiu ca ar vrea sa puna cortul pe lumina, ca maine sa se trezeasca la doi pasi de vulcani. Oricum, nu vroia el aventura, na, uite ia de aici. Trecem de zona de drum de tara, ajungem pe asfalt si ne intindem la drum. Acum ca este obosit, vad ca este si destul de relaxat si putem sa mergem foarte tare pe drumurile inguste. Hmm, imi place. Oprim la un magazin, isi ia ceva de mancare pentru diseara si la ora 21.00 ajungem la Hangar. Vad ca avem si companie, o familie de belgieni si una de francezi au venit si ei sa campeze aici, dar ei au masini mari cu corturi ce se desfac deasupra, pe portbagaj. Foarte haios sistemul. Andrei gaseste un loc mai retras si monteaza cortul exact langa mine. Se instaleaza, scrie putin, mananca si se baga in cort. Dupa o vreme, probabil nu isi mai suporta propriul miros ca se duce sa faca un dus fierbinte si vine inapoi mirosind a flori. Asa e mai bine. Adorm bucuros ca il aud cum sforaie alaturi.

IMG_7596.jpg

IMG_7600.jpg

IMG_7611.jpg

IMG_7617.jpg

IMG_7621.jpg

IMG_7622.jpg

IMG_7631.jpg

IMG_7633.jpg

IMG_7641.jpg

IMG_7643.jpg

IMG_7649.jpg

IMG_7654.jpg

IMG_7661.jpg

IMG_7669.jpg

IMG_7670.jpg


La ora 7.00 iese si Andrei din cort, dupa ce i-a sunat ceasul de mai multe ori si l-a oprit. Se foieste putin, isi ia aparatul si pleaca spre vulcanii de mai sus. Il vad cum se plimba printre varfuri si face poze. Sunt mai multe guri cu namol ce bolbororseste, cam zece, si din cateva se revarsa rauri lungi de noroi negru. Este foarte interesant, parca ar fi lava, dar pe negativ. In cratere este noroi mai vascos sau mai lichid, in functie de fiecare loc si arata de parca fierbe, desi este rece. Te face sa te gandesti la cum arata canalele prin munte si de unde vine noroiul asta. Andrei se intoarce, impacheteaza toate lucrurile si mergem la celalt loc cu vulcani, cel cunoscut de toti. Inainte de asta vorbim cu vecinii nostri din camping, o familie de belgieni, un cuplu cu patru copii ce fac turul lumii intr-un Defender cu remorca. Sunt foarte tari. Nu au harta buna, nu au GPS, dar se descurca ei cumva. Sunt abia la inceput, Defender-ul lor este inca tanar, nu a trecut prin multe, dar as vrea sa vorbesc cu el cand se intoarce din aventura. Mergem la vulcani, aici platim intrare patru lei si sunt doar vreo trei guri mai mici, ce bolborosesc din cand in cand. Era mai frumos dincolo, dar aici este o pensiune cu restaurant, exact peste drum. Andrei face poze, se intoarce la mine si plecam. Gata, am terminat si zona asta, acum urmeaza Dobrogea. Ne apropiem de final si ma bucur intr-un fel pentru ca mi-e putin dor de garajul meu. Putin doar.
Oprim in Buzau sa manance niste carnati intr-o benzinarie, imi da si mie de baut si imi unge lantul, iar apoi ne intindem la drum. Ne mai oprim de cateva ori ca sa faca pipi, ca doar a baut un litru de ceai la masa si ajungem destul de repede in Braila. I-oana ne duce spre bac, intram pe centura plina de praf si de camioane, gasim si intrarea si iata-ma instalat confortabil intr-un colt al platformei de metal. Trec Dunarea, incerc sa trec cu partea dreapta a rotii in Dobrogea, ca sa fie cu noroc si mergem spre muntii Macin, niste munti micuti, dar foarte vechi. Andrei ma duce spre Greci, localitatea cea mai apropiata de munti si apoi ma baga pe un drum forestier ce merge paralel cu creasta. Este foarte cald. De ceva timp mergem doar prin campii intinse si fierbinti, iar muntii astia scunzi sunt singura denivelare pe care am vazut-o dupa ca am plecat din Buzau. Cred ca Andrei nu are chef sa urce in creasta pe caldura asta si incearca sa mergem impreuna pana sus. Drumul pe aici este de pamant, destul de rau, dar este superb. Imi aminteste de Grecia. Ne tot oprim sa facem poze si incercam sa intram cat mai mult in munte. Incepem sa urcam un deal, intram in padure, drumul devine mult mai rau, cu sleauri mari, ajungem greu sus, dar vedem coborarea abrupta, tot prin padure. Andrei spera sa ajungem intr-o zona mai golasa de unde sa avem o priveliste. Scoate mobilul, intra pe Google Maps si se pare ca drumul asta nu iese deloc in gol alpin ci merge doar prin padure. Nu are sens sa ne mai chinuim. Ne intoarcem, mai mergem paralel cu creasta de granit, ca sa o admiram. Pe jos este nisip si simt cu fosneste sub rotile mele, cum derapez putin pe el, dar Andrei ma ajuta, ma stabilizeaza si mergem lin. Cotim spre sud, reperam soseaua si o taiem peste camp, de-a dreptul, pana intram in asfalt. Ah, ce mi-a placut asta. Nu avea sens sa mai cautam alte drumuri, daca puteam sa mergem direct si suprafata de pe jos era tare si inierbata.

IMG_7680.jpg

IMG_7691.jpg

IMG_7693.jpg

IMG_7698.jpg

IMG_7708.jpg

IMG_7719.jpg

IMG_7765.jpg

IMG_7779.jpg

IMG_7793.jpg

IMG_7807.jpg

IMG_7810.jpg

IMG_7812.jpg


De aici urmarim soseaua pana in Tulcea si apoi pana la Murighiol unde eu o sa ma relaxez vreo doua sau trei zile si Andrei o sa alerge de unul singur cu barca prin Delta. Ioana a rezervat niste camere la o pensiune si va veni insotita de Ninu, Diana si de Raluca.
Ma uit la Andrei, in timp ce despacheteaza si il vad asa murdar, obosit, dar bucuros de locul nou unde a ajuns si ma gandesc ca a inceput sa semene cu mine. Mai bine il desena fata aia de pe Rarau cu cioc galben, putin incruntat si cu parbriz. Macar asa ar fi aratat mai frumos. “Auzi ba, uratule, sa nu uiti sa imi schimbi uleiul, da? Nu te uit eu ca mi-ai dat un bobarnac in ochi atunci cand mi-a dat uleiul pe la gaurica. De parca era vina mea si asa as fi vrut eu sa ma stric. Acum ma duc sa ma culc!” O sa ma straduiesc sa il aduc intreg acasa pe amaratul asta barbos. Mi-a devenit si mie drag, ce sa-i faci?

andreisamoil

Ghinion

Dimineata ma trezesc singur in casuta mea mica, ma uit pe geam si il vad pe Tweety cum imi zambeste de sub prelata. Este soare si parca imi spune sa il scot si pe el la lumina. Astazi nu imi propun sa ajung foarte departe asa ca plec mai tarziu.

Ieri am vazut ca mi s-a rupt manusa stanga la degetul aratator si imi iesea cartoful pe afara, asa ca o cos cuminte si mai butonez putin. Cred ca este o imagine foarte haioasa, cum stau eu in casuta mica, de doua paturi si cos in timp ce Tweety motaie alaturi. Totusi, nu prea imi vine sa fac o poza pentru ca apoi rade Mitza de mine, cum fug eu din spatele aparatului sa pozez in actiune. Pe la ora zece vine proprietara la mine sa vada daca sunt in regula, pentru ca nu a vazut nicio miscare. Da, stiu, plec acum!!!

Ies din cabanuta, este soare, imi fac bagajele si imi place foarte mult sistemul asta si rutina pe care mi-am creat-o. Imi place si ca Tweety este la doi pasi si imi propun sa mai stau la casute atunci cand o sa mai am ocazia. Este foarte comod si mai haios decat la pensiune. In timp ce imi montez bagajele, nu stiu de ce, lucrurile incep sa mearga prost. Toate in acelasi timp. Scap prelata intr-o balta, nu stiu de ce coburii nu se inchid bine decat dupa lupte indelungi si, cand vreau sa il pornesc pe Tweety, motorul moare de doua ori. Bai Tweety, credeam ca scapasem de problema asta a ta.

Duc cheia inapoi, si o intreb pe receptionera daca pot ajunge direct in Patrauti, fara sa mai ocolesc prin Suceava. Imi spune ca da, ca pot, pe un drum forestier de doar 3 kilometri.

Ma duc intai la manastirea Dragomirna, foarte aproape de camping si vad ca este intr-o renovare masiva. Intru, vad un semn cum ca intrarea ar fi 3 lei si taxa foto 6, dar nu este nimeni care sa imi ia vreun ban. Nu e nimeni in jur, cu exceptia unor muncitori lenesi care stau si freaca menta. Nu prea am ce poze sa fac pentru ca peste tot sunt schele si pare ca se lucreaza. In viitor, manastirea ar trebui sa arate foarte bine, dar momentan este un mare santier. Se vede destul de clar diferenta fata de celalte biserici din zona, manastirea fiind dezvoltata foarte mult pe verticala. Un element foarte interesant pe care il remarc este braul impletit din jurul bisericii, element pe care l-am tot vazut la bisericile de lemn din Maramures. Totodata, stiu ca turla bisericii ar trebui sa fie decorata foarte detaliat, dar nu reusesc sa vad nimic pe langa schele. Pacat. Ies afara, il iau pe Tweety din soare si plecam spre Patrauti, pe drumul forestier. Nu am probleme pe aici, drumul este lat, destul de drept si mai are zone de pietris, dar am descoperit o smecherie ca sa nu mai am probleme. Cand vad ca intru in pietris, batai ghidonul putin dar rapid in asa fel incat roata isi face loc singura si nu ma mai arunca intr-o parte sau alta. Habar nu am daca asta este solutia cea mai buna, cea recomandata de profesionisti, dar aici merge de minune. Parcurg cei trei kilometri care devin cam cinci pana la sfarsit si ajung in locul in care druml iese din padure, pe langa un canton silvic, dar in fata mea este o bariera incuiata. Ma uit la ea ca prostul si ma intreb ce sa fac. La canton nu e nimeni si rute ocolitoare nu prea vad. In dreapta e sant, in stanga e sant mai mare, Tweety este prea gras si mie nu prea imi vine nicio idee. Pot oricand sa ma intorc si sa ocolesc prin Suceava, dar am de mers cam 20 sau 30 de kilometri si este foarte frustrant pentru ca vad satul Patrauti cum incepe la cateva sute de metri de mine.  Parca prin dreapta as avea loc, daca as da jos coburii si as incerca sa ma strecor printre stalpul de beton al barierei si sant, dar imi este cam frica sa nu pic in canalul namolos. Tocmai cand ma gandeam eu mai cu foc si faceam scheme, apare o dacie rosie din care coboara doi localnici care se scarpina si ei in cap. Unul din ei intra in canton sa il caute pe Ionica (padurarul banuiesc), sau cheia si nu gaseste nici una nici alta. Mai da niste telefoane incercand sa isi dea seama unde poate gasi solutia salvatoare si nu are succes. Apare si o caruta cu alt localnic ce incearca acelasi ritual. Intra in canton si declara ca nu il gaseste nici pe Ionica si nici cheia. Da ma, ne-am prins si noi. Eu imi pierd rabdarea si, vazand atatia oameni in jurul meu, ma incumet sa trec prin dreapta barierei. Imi dau jos coburii si incerc sa il strecor pe Tweety pe potecuta de doar 50 de centimetri in timp ce trei baieti ma tin sa nu cad in sant. Transpir ca dracu, de incordare, ma dezechilibrez, ma sprijina baietii si reusesc sa trec. Imi montez coburii la loc si, cand termin si sunt aproape gata, apare o dacie alba dinspre sat, cu un padurar care nonsalant deschide bariera. Aaaah, sa imi trag singur un sut in cur! Cinci minute daca mai aveam rabdare... Bou mai sunt. Astazi nu imi merge bine, e clar. Mai merg si ultimul kilometru si ajung la biserica. Pai da, asa imi place! Biserica este singura, micuta, in mijlocul satului, intr-o gradina verde si e pustiu. Nu e nimeni, nici turisti, nici localnici, nimeni. Intru in gradina, ma plimb nestingherit, ma uit la pictura de pe pereti. Nu s-a pastrat mult din ea, doar o mica portiune pe peretele intrarii. Oricum, ma bucur ca pot vizita locul asta in tihna. Cand ma satur, il iau pe Tweety si plecam spre Probota. Trec iar prin Suceava, prin haos si aglomeratie si nu imi place deloc. Ma gandesc cum va fi cand o sa ma intorc in Bucuresti, la nebunia de acolo si nu imi surade. Desi uneori imi este mai greu, ma simt foarte bine in ritmul asta, in rutina pe care mi-am facut-o si m-am rupt total de viata mea de dinainte de plecare. Cred ca imi va fi foarte ciudat sa ma intorc si sa renunt la realitatile mele de acum in favoarea jocului ala ciudat cu clienti, liniute trase pe un ecran, santiere, mailuri si trafic aberant. Imi propun sa ma bucur de ce vad acum, desi simt ca sfarsitul excursiei este aproape si o parte din mine isi doreste sa stea in continuare pe drum. Ce este ciudat este ca alta parte din mine se bucura si vrea sa se intoarca, sa stea pe canapea cu un suc in mana si sa se uite toata seara la televizor, sa se culce in patul confortabil, alaturi de Ioana sau sa mearga la munca in biroul aranjat si ordonat. Cred ca am devenit putin schizofrenic.

Ajung la Probota pe drumuri inguste si frumoase, asfaltate destul de bine, prin sate decrepite, traversand dealuri din ce in ce mai mici si campuri din ce in ce mai plate. Exact inainte sa ajung la manastire, de nicaieri apare un nor negru care ma ploua. Ma ploua doar pe mine. Ma uit in jur si peste tot este senin, doar deasupra mea, nemernicul asta imi toarna apa in cap. Cand ajung in fata intrarii prin fortificatii, iese si soarele si mai da o rapaiala, asa la misto. Nu mi-a venit sa cred ca se va intampla chiar asa ceva si nu mi-am scos costumul de ploaie, asa ca acum sunt ud. Astazi nu imi merge bine deloc. Este prima data in tot turul asa ca sunt atat de ud, iar afara este soare. E clar, nea ala de m-a calauzit pana acum atat de bine, are ceva cu mine. Am gresit ceva, undeva. Poate pentru ca l-am enervat pe paznicul ala amarat de la Voronet. In manastire trec pe langa afisul obisnuit cu lista de preturi (3 lei intrarea si 6 lei taxa blestemata), ma plimb putin prin curte si intru repede in biserica pentru ca sa nu ma ud si mai tare. Acolo dau peste o maicuta, singura, pe care o intreb daca la ea trebuie sa platesc. “Ce sa platiti?” “Intrarea”, “Da... trei lei, dar nu aveti voie sa faciti pozi in biserica, doar afara” “Da, stiu.” Ii platesc, o vad asa serviabila, imi inspira ceva asa ca intru cu ea in vorba si o intreb de ce nimeni nu ma lasa sa fac poze inauntru. “Pai sigur, picturili si digradiaza di la lumina”, “Si daca fac fara blit?”, “Sigur, lumina tot lumina ii. Nu, nu-i voie.” Da, bine, banuiesc ca nu s-a omorat cu fizica, dar nu oi sta eu acum sa ii explic cum functioneaza aparatul meu si ca nu emite lumina cand fac poze. Intru in biserica si ea vine dupa mine ca sa imi explice. In sfarsit imi explica si mie cineva ce este cu picturile de pe pereti. Pictura este proaspat restaurata si imi arata in pronaos ca este zugravit un fel de calendar al sfintilor ce stau pe diferite niveluri, in functie de cat de importanti sunt. Imi mai arata diferite scene din biblie pictate in stilul tipic ortodox si imi vorbeste despre Sfantul Nicolae ilustrat pe peretele de langa catapeteasma, care “uitati cat de magnific este pictat, cu evanghelia deschisa. In mod normal este reprezentata inchisa, dar aici au facut-o deschisa ca sa ii dea o grandoare aparte.” Este clar, aici este o alta lume, una de simboluri, tagme si canoane, pe care eu nu le cunosc. Ma intreaba ce religie am si ii spun ca sunt botezat ortodox, dar inca nu m-am hotarat. Se stramba putin, apoi zambeste si spune ca mai am timp si ca “Dumnezeu ne iubeste pe toti la fel, crestini sa fim.” Imi mai explica diverse chestii, imi povesteste si despre Voronet, unde albastrul a capatat o alta intensitate pentru ca a fost dat direct pe tencuiala si nu s-a folosit var care “ia din lumina vopselei”.

Ies afara si, inainte sa plec, o intreb despre taxa foto si de ce nu mi-a luat bani si pentru pozele pe care le-am facut afara. Imi spune ca au pus ai de sus taxa dar ei nu i se pare corect sa ia alti bani doar pentru poze. “Ca omul vini sa vada manastirea si sa aiba si el o amintiri. Nu faci niciun rau si nu ii dam nimic de banii aia. Pentru intretinere sunt banii de intrare.” Aha, deci aveam dreptate! Toata lumea stie ca povestea asta este o porcarie, oamenii se feresc sa o aplice din acest motiv si raman doar cimpanzeii frustrati ca sunt mici si nu ii baga nimeni in seama sa se erijeze in aparatori ai biletelor. Ies afara din biserica si ma intreb de ce nu este cate un ghid la fiecare manastire. Pentru asta as plati bucuros. In loc, ei au pus paznici cu exces de zel. Vad ca ploaia s-a oprit, asa ca ma plimb prin gradina, iar maicuta iese dupa mine si imi spune sa iau un mar din pom, ca sunt bune si nu sunt stropite. Trag de o creanga, ma ploua bine de pe frunze, iau un mar si musc cu sete. Cred ca este cel mai dulce si mai gustos pe care l-am mancat de mult timp. As mai vrea unul, dar nu mai ajung si in pom nu vreau sa ma catar acum. Cred ca asta a fost alt semn si incerc cu greu sa il inteleg.

Pe Tweety il gasesc afara, ud si dornic de drum. Vad ca aripa din spate iar s-a desprins si imi propun ca la prima oprire sa ma ocup de ea si de mai multe chestii pe care vreau sa le verific. Nu vreau sa ocolesc prin Pascani ca sa ajung in Harlau, I-oana nu stie alta varianta, dar vad pe harta un drum de tara care trece prin Siretel si ajunge direct in Harlau. O iau pe acolo, mai intreb cativa oameni care ma directioneaza foarte bine si clar, ies de pe asfalt si intru pe un drum foarte bun, destul de plat, dar de pamant, iar I-oana este disperata. Are doua faze: ori crede ca sunt in camp si tace, ori recalculeaza traseul in draci. Insist sa merg inainte si peisajul se schimba dramatic, drumul ocolind niste dealuri foarte plate, fara vegetatie si cu pasuni intinse. Trec pe langa cateva stane, ajung pe coama dealului si opresc sa ma uit la intinderea mare. Incerc sa imi inchipui relieful asta marit de patru sau cinci ori ca sa imi fac o idee despre cum este in Mongolia, asa cum am vazut-o in poze. Nu prea reusesc. La un moment dat, dupa cativa kilometri buni parcursi pe acest unic drum printre dealuri, se trezeste si I-oana: “In doua sute de metri, incadrati-va pe banda dreapta”. Ce banda femeie? Ai bolunzit? Poate vrei sa spui “intrati in santul drept” pentru ca aici benzi nu avem. Ai inceput sa ma enervezi. Ia vezi ca poate ne despartim si mi-o iau amanta pe Garmina. Ii caut butonul de oprire si pana la Harlau navighez cu harta, in liniste. Aici ajung la biserica “Sfantul Gheorghe” si nu inteleg mare lucru. Biserica a fost construita, reconstruita, demolata si refacuta. Aceasta ultima varianta are planul triconc si elemente gotice, la fel ca multe din bisericile din zona, pe care le-am vizitat deja. Ciudatel la biserica asta este ca la un moment dat a fost pictata pe exterior si elementele gotice ale golurilor, arcadelor si absidelor au fost initial astupate, iar ulterior, pictura a fost data jos cu tot cu tencuiala pentru o restaurare. Acum, exteriorul bisericii este finisat cu piatra si caramida aparenta, este foarte pregnant stilul gotic si arata destul de interesant, dar cam ciudat. Fac cateva poze, iau un mar din livada, dar vad scris pe un copac “otrava” asa ca imi propun sa il spal inainte sa il mananc si plec mai departe, spre sud. Ma opresc la o benzinarie, mananc ceva si il iau pe Tweety la puricat, ung lantul, verific uleiul, verific nivelul lichidului de frana si presiunea in roti. Apoi desfac iar aripa plina de ulei de lant, ma enervez ca nu au tinut colierele, scot letconul pe gaz si topesc plasticul pana il sudez asa. Na, gata? Acum putem merge? Plec spre Miclauseni, spre Castelul Sturdza. Il gasesc la 20 de kilometri nord de Roman, direct din drumul principal si cand ajung, am o senzatie asemanatoare cu cea de la Micul Trianon. Intr-un domeniu mare, la capatul unei sosele inguste, este acest palat in stil neogotic, refacut si restaurat de cateva ori, dar lasat acum in paragina. Exteriorul arata bine, dar la interior picturile de pe pereti sunt scorojite si brazdate de slituri pentru cablurile de curent, taiate si chituite prost, peretii au mucegai, stucaturile sunt lovite si ciobite, iar inauntru are loc o tabara de creatie pentru copii. Nu pot sa vizitez interiorul mai departe de cateva holuri, dar dau o tura pe afara si mi se pare mare pacat ca nimeni nu se ocupa ca lumea de acest loc.

Imi place stilul unitar si consecvent al decoratiilor, fac cateva poze si plec mai departe, spre Targu Ocna. Inainte de asta, vorbesc cu Gelu, care s-a oferit sa ma gazduiasca in Comanesti si sa imi fie ghid in zona lui. Aflu ca nu am nicio sansa sa intru astazi la salina pentru ca ultima intrare este la 16.00, asa ca ma indrept spre casa lui. Pe drum, la Bacau, ma ploua de ma inebuneste, dar, dupa ce ma imbrac bine, nu imi ramane decat sa ascult rapaiala picaturilor pe casca. Din Bacau cotesc spre Moinesti, nu inteleg nimic din indicatoarele lor puse aiurea, ma bazez pe I-oana sa ma duca pe unde trebuie si, intr-un tarziu, ies din trafic si ajung pe drumurile de doua benzi cu care m-am obisnuit. Gelu ma preia de la intrarea in Comanesti, apare calare pe Portocala – o Yamaha Drag Star – si il urmaresc pana la casa batraneasca a bunicilor lui unde intram exact inainte sa inceapa din nou sa ploua. Imi spune ca el sta aici ca sa nu stea cu parintii ce au casa foarte aproape si imi arata un pat unde pot sa dorm. Ca stil, imi amineteste de Mircea din Hunedoara. Este inginer, lucreaza aici, la Petrom, are 27 de ani si este proaspat motociclist, dupa o lunga asteptare. Apare o sticla de vin, apare si mancare, stam mult de vorba si mie mi se pare foarte ciudat cum deja stie tot felul de lucruri despre mine.  Nu ma pot obisnui sa intalnesc oameni care ma urmaresc si care par ca ma cunosc desi eu nu ii stiu pe ei. Este ciudat. Gelu ma ajuta sa imi fac traseul pentru a doua zi, ma convinge sa nu merg pe un drum care ar fi fost foarte prost ci sa abordez alta ruta si imi spune ca ma va insoti la cateva puncte. La un moment dat ma retrag sa mai butonez, sa postez ultimul articol si adorm pe la ora 12.00, sub plapuma calduroasa si pe pernele extrem de grele si tari, pe gustul meu.

IMG_7386.jpg

IMG_7392.jpg

IMG_7396.jpg

IMG_7404.jpg

IMG_7407.jpg

IMG_7413.jpg

IMG_7418.jpg

IMG_7425.jpg

IMG_7435.jpg

IMG_7438.jpg

IMG_7442.jpg

IMG_7444.jpg

IMG_7452.jpg

IMG_7461.jpg

IMG_7463.jpg

Dimineata nu imi vine sa ma dau jos din pat. Este atat de bine ca opresc ceasul de mai multe ori. Ma trezesc la 7.00, ma spal la cismeaua din curte, Gelu imparte cu mine niste branza excelenta si, dupa ritualul impachetarii de dimineata, plecam la drum. Afara este frumos, senin, dar cam racoare. Imi este putin rece, dar mi-e lene sa ma opresc sa imi scot ceva de imbracat asa ca merg mai departe. Gelu opreste sa imi arate prima sonda din Romania, pe malul unui rau, transformata acum in monument. Apoi, mergem spre Monumentul Eroilor de la Magura, in onoarea celor cazuti in Primul Razboi Mondial. Drumul este superb, facem dreapta din drumul judetean si incepem sa urcam un deal, pe o banda de asfalt de doar o masina  si o roata, prin padure. Panta este foarte abrupta si chiar ma gandesc ca nu ar fi bine sa scap in jos pe aici. La un moment dat, o veverita sare dintr-un copac si trece exact prin fata rotilor lui Gelu. La marginea drumului se intoarce, se mai uita putin la noi si fuge in frunzis. Ajunsi sus, la monument, Gelu ar fi vrut sa urcam in turn, dar nu putem pentru ca nu il gasim pe paznic. Ne resemnam sa facem poze de jos. Ceea ce mi-a placut cel mai mult pana aici a fost, insa, drumul. As fi venit pe drumul ala chiar si daca sus nu ar fi fost nimic.

Ne dam jos din corcodus si Gelu ma insoteste pana la Salina Targu Ocna unde ne despartim. El merge la niste prieteni in Focsani, iar eu cobor in salina. Inainte de asta, am fost anuntat ca la ora 11.00 voi fi sunat sa mai dau un interviu, de data asta pentru Radio National FM. Iar am emotii si, fiind ora 9.40, nu stiu daca sa intru sau sa astept afara. Ma linisteste vanzatoarea de bilete care imi confirma ce spunea si Gelu, ca jos as avea receptie. Platesc bietul de 18 lei, mi se pare cam scump si trec prin poarta rotativa. Aici ma asteapta un autobuz care, dupa ce se umple cu turisti, localnici si copii foarte galagiosi, pleaca in jos, prin mina, pe galeria mare. Ajungem la statia finala, ma dau jos si incep sa haladui prin muntele de sare. Nu sunt foarte impresionat. Mi-a placut mai mult la mina Cacica, iar despre Salina Turda nu mai vorbesc. Aici este o retea ortogonala de galerii, ca o tabla de X si 0, iar in diferite colturi sunt aruncate functiunile la moda. Sunt cateva terenuri de sport, o fantana arteziana intr-un lac foarte mic, niste balansoare si locuri de joaca pentru copii, un mic muzeu al sarii, o bisericuta sapata in sare, un chiosc cu pufuleti si cafea si cam atat. Dau o tura si vad ca se apropie momentul sa fiu sunat de la radio asa ca nu ma mai agit sa ies si astept aici. Ma asez pe o banca si adorm cu capul in maini. Ma trezeste telefonul. Este Denis, unul din prezentatori, care m-a sunat sa vada daca sunt disponibil acum. Ce sa fac, ma frec la ochi si ma fac disponibil. Ma suna din nou in cateva minute, vorbesc, iar am emotii, incerc sa le raspund la intrebari, fac ei putin misto de mine ca mi-am lasat-o pe Ioana singura acasa, dar stiu ca mi-o merit si gata. In cateva minute am terminat, dar eu sunt infrigurat si epuizat. Ah, emotiile astea. Ies afara si ma duc la Tweety sa plecam mai departe, spre Slanic Moldova.

Aici dau peste o statiune mare, cu hoteluri, pensiuni si restaurante, asemanatoare cu statiunile de pe Valea Prahovei, dar care nu imi spune nimic. Spre finalul localitatii apar si izvoarele, niste robineti in stanca unde este coada ca sa isi ia lumea apa. Il pun pe Tweety sa stea si el la coada, sa imi tina rand cat fac niste poze si apoi imi umplu si eu sticluta cu apa miraculoasa. Nu imi pare ca are alt gust, dar poate nu ma pricep eu la ce e bun. Teoretic, de aici ar fi un drum foarte scurt si direct pana in drumul principal, in E574, dar Gelu imi spunea ca este foarte prost, ca trec doar masinile de teren si alea destul de greu. Nu il cred si ma bag putin pe drum, in sus, ca sa vad cat de rau poate fi, dar ajung destul de repede la niste zone namoloase, unde Tweety incepe sa danseze indaratnic. Da, bine, nu are rost sa ma chinui aiurea, asa ca ma intorc pe unde am venit si abia apoi incep sa urc in pasul Oituz.

Incepe sa ploua, de data asta este mai tare, si nu am dubii ca trebuie sa ma opresc sa imi pun costumul. Traficul este foarte enervant, este plin de camioane lente si de viteji din Iasi. Astia conduc la fel ca tampitii din Bucuresti, agresiv, fara noima, accelereaza aiurea si nu ma lasa sa depasesc. La un moment dat, in fundul meu apare un Iveco ce sta acolo, la un metru. Ii fac semn sa stea mai departe, dar nu intelege. Ma grabesc sa depasesc ce am si eu in fata si apoi ii fac semn sa se duca, sa ma depaseasca pentru ca ma streseaza foarte tare, mai ales ca asfaltul este ud. Incepe sa ma doara capul cumva ciudat, doar partea dreapta. Initial cred ca este de la casca, dar, oricat as rearanja-o, capul tot ma doare. Opresc si cumpar un kurtoskalacs de la o femeie ce ii face proaspeti, in mijlocul drumului si stau sa mananc. Nu reusesc sa il termin si iau restul cu mine. Vad ca incet ies din ploaie, cobor serpentinele si ajung jos, la soare, dar nu prea ma bucur de drum. Nu ma simt bine. Capul tot ma doare si sunt cam ametit.

In spatele meu apare iar dubita Iveco, alba, cu numar de Iasi si iar sta agresiv la un metru de fundul meu. Probabil au oprit si ei si acum am avut ghinionul sa ne intalnim din nou. Iar ii fac semn sa nu mai stea asa aproape, iar nu intelege. Ciupesc frana, cat sa imi aprind stopul si desteptul se sperie, trage stanga, ma depaseste si apoi imi franeaza in fata, inchizandu-mi unghiul, cu intentia clara sa ma scoata de pe drum. Nu am chef acum de circ, mai ales cu urnagutani din astia. Bineinteles ca franez mai tare decat el, il ocolesc prin spate si plec inainte dupa ce ii fac niste semne explicite. Haios este ca vad cum imediat langa el opreste un Logan rosu, i se deschid portierele si sta o vreme. Apoi, vad cum masina rosie apare in spatele meu si sta acolo mult timp, orice as face, iar dubita pastreaza o distanta mai mult decat suficienta de noi. Ne si depaseste intr-un final, fara alte semne sau faze de prost gust si dispare in zare. Cred ca tipul din Logan a vazut faza, i-a spus si el vreo doua ciumpalacului de la volan si probabil i-a bagat mintile in cap. Interesant este ca are tot numar de Iasi.

IMG_7480.jpg

IMG_7484.jpg

IMG_7488.jpg

IMG_7491.jpg

IMG_7494.jpg

IMG_7503.jpg

IMG_7509.jpg

IMG_7516.jpg

IMG_7533.jpg

IMG_7546.jpg

IMG_7551.jpg

IMG_7563.jpg

IMG_7571.jpg

IMG_7582.jpg

IMG_7583.jpg

IMG_7593.jpg

IMG_7594.jpg

Ajung in Targu Secuiesc, I-oana ma ghidoneaza cam aiurea prin oras, iar incepe sa ma enerveze si merg pe un drum frumos, pe o vale, cu serpentine, pana la Balvanyos. Se pare ca sunt pe muntele Puturosul. In toata zona asta, in diverse locuri, sunt emanatii puternice de sulf si alte gaze, ca si izvoare cu ape acidulate si imputite care iti fac bine. In statiune, gasesc un semn catre Pestera Sulfuroasa unde mi-a recomandat Sebi sa merg, il urmaresc pe un drum forestier foarte prost si, la un moment dat, ma hotarasc ca ma chinui degeaba asa ca il opresc pe Tweety, il incui si continui pe jos. Oricum, pana la grota nu sunt decat 800 de metri din statiune. Am facut bine, pentru ca drumul se strica puternic, se transforma intr-o poteca si ajung repede la grota. In toata zona pute a oua stricate si initial nu ma prind care este smecheria cu locul asta. Este o grota, mica, ce are peretii placati cu piatra si doua bancute puse pa margine. Intru si eu, iar atunci cand ajung in capat, vad urmele de pe pereti si inteleg. Grota este sapata in jos, si aici sta ca intr-o cada, la un anumit nivel, un gaz sulfuros. Se vede foarte clar urma de pe pereti, unde s-au format niste depuneri galbene. Stau putin inauntru, ma prind ca nu este bine sa respir gazul intepator, dar oricum este foarte putin aer aici. Ce este foarte ciudat este ca incep sa simt o caldura intensa, dar placuta pe zonele corpului scufundate in gaz. Foarte haios. Ies afara dupa cateva minute si plec in jos, cobor si ma intorc la Tweety. Tot in zona asta mai este o mlastina cu muschi si un cimitir al pasarilor, dar noi mergem acum la lacul vulcanic Sfanta Ana. Drumul este superb, de asfalt proaspat, cu serpentine frumoase, prin padure, dar ma simt destul de rau si nu ma bucur prea tare de el. Ajung la o intrare, unde un tanar in uniforma imi spune ca pot sa imi las motorul aici, la ei in parcare si sa platesc 5 lei ca sa intru, sau pot sa cobor un kilometru si jumatate pana in crater, pana langa lac si sa platesc 10 lei. Mi se pare foarte normal. Uite, eu acum nu am chef de mers pe jos asa ca sunt mai mult decat bucuros sa platesc in plus, sa poluez putin rezervatia si sa parchez langa lac. Vad ca aici cineva s-a ocupat bine de tot de zona. Parcarea este mare, pazita, este in spatele unui paravan de copaci ca sa nu strice aspectul lacului, iar aici nu se pun corturi, nu se fac gratare, se vine si doar se sta la plaja pe iarba verde si poti sa faci cate o baie. Stau si eu pe iarba, ma bucur de peisaj, fotografiez niste tineri care sar in apa de pe un ponton de lemn, dar tot nu mi-e bine. Cred ca am racit. Nu o fac prea des, dar cand o fac este bai. Vreau sa ma cazez undeva si sa fac un dus fierbinte. Ma intorc la Tweety si un paznic din parcare, tot un tanar in uniforma de camuflaj, imi spune sa ma duc la punctul de belvedere putin, mai sus, de unde se vede frumos lacul. Opresc si acolo, urc niste trepte de lemn si ajung pe o platforma amenajata undeva sus, de unde vad tot craterul. Lacul, fiind vulcanic, este format intr-un crater mai mult sau mai putin conic si impadurit. Iau niste pastile pentru cap si, de aici, plec spre Baile Tusnad, merg iar pe drumuri frumoase si meandrate, dar cand ajung in statiune am aceeasi senzatie de Valea Prahovei. Orasul seamana foarte mult cu Sinaia sau cu Predeal si, in afara de apele si izvoarele care acum nu ma inspira la bai sau alte tratamente, nu vad nimic special. Ma intorc pe unde am venit si gasesc un loc de stat in Balvanyos. Aici toata lumea vorbeste ungureste, ma inteleg mai greu cu ei in romana, dar reusesc sa obtin o camera cu baie la 40 de lei si o masa calda cu un excelent gulas de fasole in pita. Fac un dus oparit si ma bag in pat sa butonez pana cand imi pica ochii in gura si adorm sperand ca maine o sa ma simt mai bine.

3471780706984715153-8832050234504183443?

Sursa

andreisamoil

Ghinion

Dimineata ma trezesc singur in casuta mea mica, ma uit pe geam si il vad pe Tweety cum imi zambeste de sub prelata. Este soare si parca imi spune sa il scot si pe el la lumina. Astazi nu imi propun sa ajung foarte departe asa ca plec mai tarziu.
Ieri am vazut ca mi s-a rupt manusa stanga la degetul aratator si imi iesea cartoful pe afara, asa ca o cos cuminte si mai butonez putin. Cred ca este o imagine foarte haioasa, cum stau eu in casuta mica, de doua paturi si cos in timp ce Tweety motaie alaturi. Totusi, nu prea imi vine sa fac o poza pentru ca apoi rade Mitza de mine, cum fug eu din spatele aparatului sa pozez in actiune. Pe la ora zece vine proprietara la mine sa vada daca sunt in regula, pentru ca nu a vazut nicio miscare. Da, stiu, plec acum!!!
Ies din cabanuta, este soare, imi fac bagajele si imi place foarte mult sistemul asta si rutina pe care mi-am creat-o. Imi place si ca Tweety este la doi pasi si imi propun sa mai stau la casute atunci cand o sa mai am ocazia. Este foarte comod si mai haios decat la pensiune. In timp ce imi montez bagajele, nu stiu de ce, lucrurile incep sa mearga prost. Toate in acelasi timp. Scap prelata intr-o balta, nu stiu de ce coburii nu se inchid bine decat dupa lupte indelungi si, cand vreau sa il pornesc pe Tweety, motorul moare de doua ori. Bai Tweety, credeam ca scapasem de problema asta a ta.
Duc cheia inapoi, si o intreb pe receptionera daca pot ajunge direct in Patrauti, fara sa mai ocolesc prin Suceava. Imi spune ca da, ca pot, pe un drum forestier de doar 3 kilometri.
Ma duc intai la manastirea Dragomirna, foarte aproape de camping si vad ca este intr-o renovare masiva. Intru, vad un semn cum ca intrarea ar fi 3 lei si taxa foto 6, dar nu este nimeni care sa imi ia vreun ban. Nu e nimeni in jur, cu exceptia unor muncitori lenesi care stau si freaca menta. Nu prea am ce poze sa fac pentru ca peste tot sunt schele si pare ca se lucreaza. In viitor, manastirea ar trebui sa arate foarte bine, dar momentan este un mare santier. Se vede destul de clar diferenta fata de celalte biserici din zona, manastirea fiind dezvoltata foarte mult pe verticala. Un element foarte interesant pe care il remarc este braul impletit din jurul bisericii, element pe care l-am tot vazut la bisericile de lemn din Maramures. Totodata, stiu ca turla bisericii ar trebui sa fie decorata foarte detaliat, dar nu reusesc sa vad nimic pe langa schele. Pacat. Ies afara, il iau pe Tweety din soare si plecam spre Patrauti, pe drumul forestier. Nu am probleme pe aici, drumul este lat, destul de drept si mai are zone de pietris, dar am descoperit o smecherie ca sa nu mai am probleme. Cand vad ca intru in pietris, batai ghidonul putin dar rapid in asa fel incat roata isi face loc singura si nu ma mai arunca intr-o parte sau alta. Habar nu am daca asta este solutia cea mai buna, cea recomandata de profesionisti, dar aici merge de minune. Parcurg cei trei kilometri care devin cam cinci pana la sfarsit si ajung in locul in care druml iese din padure, pe langa un canton silvic, dar in fata mea este o bariera incuiata. Ma uit la ea ca prostul si ma intreb ce sa fac. La canton nu e nimeni si rute ocolitoare nu prea vad. In dreapta e sant, in stanga e sant mai mare, Tweety este prea gras si mie nu prea imi vine nicio idee. Pot oricand sa ma intorc si sa ocolesc prin Suceava, dar am de mers cam 20 sau 30 de kilometri si este foarte frustrant pentru ca vad satul Patrauti cum incepe la cateva sute de metri de mine.  Parca prin dreapta as avea loc, daca as da jos coburii si as incerca sa ma strecor printre stalpul de beton al barierei si sant, dar imi este cam frica sa nu pic in canalul namolos. Tocmai cand ma gandeam eu mai cu foc si faceam scheme, apare o dacie rosie din care coboara doi localnici care se scarpina si ei in cap. Unul din ei intra in canton sa il caute pe Ionica (padurarul banuiesc), sau cheia si nu gaseste nici una nici alta. Mai da niste telefoane incercand sa isi dea seama unde poate gasi solutia salvatoare si nu are succes. Apare si o caruta cu alt localnic ce incearca acelasi ritual. Intra in canton si declara ca nu il gaseste nici pe Ionica si nici cheia. Da ma, ne-am prins si noi. Eu imi pierd rabdarea si, vazand atatia oameni in jurul meu, ma incumet sa trec prin dreapta barierei. Imi dau jos coburii si incerc sa il strecor pe Tweety pe potecuta de doar 50 de centimetri in timp ce trei baieti ma tin sa nu cad in sant. Transpir ca dracu, de incordare, ma dezechilibrez, ma sprijina baietii si reusesc sa trec. Imi montez coburii la loc si, cand termin si sunt aproape gata, apare o dacie alba dinspre sat, cu un padurar care nonsalant deschide bariera. Aaaah, sa imi trag singur un sut in cur! Cinci minute daca mai aveam rabdare... Bou mai sunt. Astazi nu imi merge bine, e clar. Mai merg si ultimul kilometru si ajung la biserica. Pai da, asa imi place! Biserica este singura, micuta, in mijlocul satului, intr-o gradina verde si e pustiu. Nu e nimeni, nici turisti, nici localnici, nimeni. Intru in gradina, ma plimb nestingherit, ma uit la pictura de pe pereti. Nu s-a pastrat mult din ea, doar o mica portiune pe peretele intrarii. Oricum, ma bucur ca pot vizita locul asta in tihna. Cand ma satur, il iau pe Tweety si plecam spre Probota. Trec iar prin Suceava, prin haos si aglomeratie si nu imi place deloc. Ma gandesc cum va fi cand o sa ma intorc in Bucuresti, la nebunia de acolo si nu imi surade. Desi uneori imi este mai greu, ma simt foarte bine in ritmul asta, in rutina pe care mi-am facut-o si m-am rupt total de viata mea de dinainte de plecare. Cred ca imi va fi foarte ciudat sa ma intorc si sa renunt la realitatile mele de acum in favoarea jocului ala ciudat cu clienti, liniute trase pe un ecran, santiere, mailuri si trafic aberant. Imi propun sa ma bucur de ce vad acum, desi simt ca sfarsitul excursiei este aproape si o parte din mine isi doreste sa stea in continuare pe drum. Ce este ciudat este ca alta parte din mine se bucura si vrea sa se intoarca, sa stea pe canapea cu un suc in mana si sa se uite toata seara la televizor, sa se culce in patul confortabil, alaturi de Ioana sau sa mearga la munca in biroul aranjat si ordonat. Cred ca am devenit putin schizofrenic.
Ajung la Probota pe drumuri inguste si frumoase, asfaltate destul de bine, prin sate decrepite, traversand dealuri din ce in ce mai mici si campuri din ce in ce mai plate. Exact inainte sa ajung la manastire, de nicaieri apare un nor negru care ma ploua. Ma ploua doar pe mine. Ma uit in jur si peste tot este senin, doar deasupra mea, nemernicul asta imi toarna apa in cap. Cand ajung in fata intrarii prin fortificatii, iese si soarele si mai da o rapaiala, asa la misto. Nu mi-a venit sa cred ca se va intampla chiar asa ceva si nu mi-am scos costumul de ploaie, asa ca acum sunt ud. Astazi nu imi merge bine deloc. Este prima data in tot turul asa ca sunt atat de ud, iar afara este soare. E clar, nea ala de m-a calauzit pana acum atat de bine, are ceva cu mine. Am gresit ceva, undeva. Poate pentru ca l-am enervat pe paznicul ala amarat de la Voronet. In manastire trec pe langa afisul obisnuit cu lista de preturi (3 lei intrarea si 6 lei taxa blestemata), ma plimb putin prin curte si intru repede in biserica pentru ca sa nu ma ud si mai tare. Acolo dau peste o maicuta, singura, pe care o intreb daca la ea trebuie sa platesc. “Ce sa platiti?” “Intrarea”, “Da... trei lei, dar nu aveti voie sa faciti pozi in biserica, doar afara” “Da, stiu.” Ii platesc, o vad asa serviabila, imi inspira ceva asa ca intru cu ea in vorba si o intreb de ce nimeni nu ma lasa sa fac poze inauntru. “Pai sigur, picturili si digradiaza di la lumina”, “Si daca fac fara blit?”, “Sigur, lumina tot lumina ii. Nu, nu-i voie.” Da, bine, banuiesc ca nu s-a omorat cu fizica, dar nu oi sta eu acum sa ii explic cum functioneaza aparatul meu si ca nu emite lumina cand fac poze. Intru in biserica si ea vine dupa mine ca sa imi explice. In sfarsit imi explica si mie cineva ce este cu picturile de pe pereti. Pictura este proaspat restaurata si imi arata in pronaos ca este zugravit un fel de calendar al sfintilor ce stau pe diferite niveluri, in functie de cat de importanti sunt. Imi mai arata diferite scene din biblie pictate in stilul tipic ortodox si imi vorbeste despre Sfantul Nicolae ilustrat pe peretele de langa catapeteasma, care “uitati cat de magnific este pictat, cu evanghelia deschisa. In mod normal este reprezentata inchisa, dar aici au facut-o deschisa ca sa ii dea o grandoare aparte.” Este clar, aici este o alta lume, una de simboluri, tagme si canoane, pe care eu nu le cunosc. Ma intreaba ce religie am si ii spun ca sunt botezat ortodox, dar inca nu m-am hotarat. Se stramba putin, apoi zambeste si spune ca mai am timp si ca “Dumnezeu ne iubeste pe toti la fel, crestini sa fim.” Imi mai explica diverse chestii, imi povesteste si despre Voronet, unde albastrul a capatat o alta intensitate pentru ca a fost dat direct pe tencuiala si nu s-a folosit var care “ia din lumina vopselei”.
Ies afara si, inainte sa plec, o intreb despre taxa foto si de ce nu mi-a luat bani si pentru pozele pe care le-am facut afara. Imi spune ca au pus ai de sus taxa dar ei nu i se pare corect sa ia alti bani doar pentru poze. “Ca omul vini sa vada manastirea si sa aiba si el o amintiri. Nu faci niciun rau si nu ii dam nimic de banii aia. Pentru intretinere sunt banii de intrare.” Aha, deci aveam dreptate! Toata lumea stie ca povestea asta este o porcarie, oamenii se feresc sa o aplice din acest motiv si raman doar cimpanzeii frustrati ca sunt mici si nu ii baga nimeni in seama sa se erijeze in aparatori ai biletelor. Ies afara din biserica si ma intreb de ce nu este cate un ghid la fiecare manastire. Pentru asta as plati bucuros. In loc, ei au pus paznici cu exces de zel. Vad ca ploaia s-a oprit, asa ca ma plimb prin gradina, iar maicuta iese dupa mine si imi spune sa iau un mar din pom, ca sunt bune si nu sunt stropite. Trag de o creanga, ma ploua bine de pe frunze, iau un mar si musc cu sete. Cred ca este cel mai dulce si mai gustos pe care l-am mancat de mult timp. As mai vrea unul, dar nu mai ajung si in pom nu vreau sa ma catar acum. Cred ca asta a fost alt semn si incerc cu greu sa il inteleg.
Pe Tweety il gasesc afara, ud si dornic de drum. Vad ca aripa din spate iar s-a desprins si imi propun ca la prima oprire sa ma ocup de ea si de mai multe chestii pe care vreau sa le verific. Nu vreau sa ocolesc prin Pascani ca sa ajung in Harlau, I-oana nu stie alta varianta, dar vad pe harta un drum de tara care trece prin Siretel si ajunge direct in Harlau. O iau pe acolo, mai intreb cativa oameni care ma directioneaza foarte bine si clar, ies de pe asfalt si intru pe un drum foarte bun, destul de plat, dar de pamant, iar I-oana este disperata. Are doua faze: ori crede ca sunt in camp si tace, ori recalculeaza traseul in draci. Insist sa merg inainte si peisajul se schimba dramatic, drumul ocolind niste dealuri foarte plate, fara vegetatie si cu pasuni intinse. Trec pe langa cateva stane, ajung pe coama dealului si opresc sa ma uit la intinderea mare. Incerc sa imi inchipui relieful asta marit de patru sau cinci ori ca sa imi fac o idee despre cum este in Mongolia, asa cum am vazut-o in poze. Nu prea reusesc. La un moment dat, dupa cativa kilometri buni parcursi pe acest unic drum printre dealuri, se trezeste si I-oana: “In doua sute de metri, incadrati-va pe banda dreapta”. Ce banda femeie? Ai bolunzit? Poate vrei sa spui “intrati in santul drept” pentru ca aici benzi nu avem. Ai inceput sa ma enervezi. Ia vezi ca poate ne despartim si mi-o iau amanta pe Garmina. Ii caut butonul de oprire si pana la Harlau navighez cu harta, in liniste. Aici ajung la biserica “Sfantul Gheorghe” si nu inteleg mare lucru. Biserica a fost construita, reconstruita, demolata si refacuta. Aceasta ultima varianta are planul triconc si elemente gotice, la fel ca multe din bisericile din zona, pe care le-am vizitat deja. Ciudatel la biserica asta este ca la un moment dat a fost pictata pe exterior si elementele gotice ale golurilor, arcadelor si absidelor au fost initial astupate, iar ulterior, pictura a fost data jos cu tot cu tencuiala pentru o restaurare. Acum, exteriorul bisericii este finisat cu piatra si caramida aparenta, este foarte pregnant stilul gotic si arata destul de interesant, dar cam ciudat. Fac cateva poze, iau un mar din livada, dar vad scris pe un copac “otrava” asa ca imi propun sa il spal inainte sa il mananc si plec mai departe, spre sud. Ma opresc la o benzinarie, mananc ceva si il iau pe Tweety la puricat, ung lantul, verific uleiul, verific nivelul lichidului de frana si presiunea in roti. Apoi desfac iar aripa plina de ulei de lant, ma enervez ca nu au tinut colierele, scot letconul pe gaz si topesc plasticul pana il sudez asa. Na, gata? Acum putem merge? Plec spre Miclauseni, spre Castelul Sturdza. Il gasesc la 20 de kilometri nord de Roman, direct din drumul principal si cand ajung, am o senzatie asemanatoare cu cea de la Micul Trianon. Intr-un domeniu mare, la capatul unei sosele inguste, este acest palat in stil neogotic, refacut si restaurat de cateva ori, dar lasat acum in paragina. Exteriorul arata bine, dar la interior picturile de pe pereti sunt scorojite si brazdate de slituri pentru cablurile de curent, taiate si chituite prost, peretii au mucegai, stucaturile sunt lovite si ciobite, iar inauntru are loc o tabara de creatie pentru copii. Nu pot sa vizitez interiorul mai departe de cateva holuri, dar dau o tura pe afara si mi se pare mare pacat ca nimeni nu se ocupa ca lumea de acest loc.
Imi place stilul unitar si consecvent al decoratiilor, fac cateva poze si plec mai departe, spre Targu Ocna. Inainte de asta, vorbesc cu Gelu, care s-a oferit sa ma gazduiasca in Comanesti si sa imi fie ghid in zona lui. Aflu ca nu am nicio sansa sa intru astazi la salina pentru ca ultima intrare este la 16.00, asa ca ma indrept spre casa lui. Pe drum, la Bacau, ma ploua de ma inebuneste, dar, dupa ce ma imbrac bine, nu imi ramane decat sa ascult rapaiala picaturilor pe casca. Din Bacau cotesc spre Moinesti, nu inteleg nimic din indicatoarele lor puse aiurea, ma bazez pe I-oana sa ma duca pe unde trebuie si, intr-un tarziu, ies din trafic si ajung pe drumurile de doua benzi cu care m-am obisnuit. Gelu ma preia de la intrarea in Comanesti, apare calare pe Portocala – o Yamaha Drag Star – si il urmaresc pana la casa batraneasca a bunicilor lui unde intram exact inainte sa inceapa din nou sa ploua. Imi spune ca el sta aici ca sa nu stea cu parintii ce au casa foarte aproape si imi arata un pat unde pot sa dorm. Ca stil, imi amineteste de Mircea din Hunedoara. Este inginer, lucreaza aici, la Petrom, are 27 de ani si este proaspat motociclist, dupa o lunga asteptare. Apare o sticla de vin, apare si mancare, stam mult de vorba si mie mi se pare foarte ciudat cum deja stie tot felul de lucruri despre mine.  Nu ma pot obisnui sa intalnesc oameni care ma urmaresc si care par ca ma cunosc desi eu nu ii stiu pe ei. Este ciudat. Gelu ma ajuta sa imi fac traseul pentru a doua zi, ma convinge sa nu merg pe un drum care ar fi fost foarte prost ci sa abordez alta ruta si imi spune ca ma va insoti la cateva puncte. La un moment dat ma retrag sa mai butonez, sa postez ultimul articol si adorm pe la ora 12.00, sub plapuma calduroasa si pe pernele extrem de grele si tari, pe gustul meu.

IMG_7386.jpg

IMG_7392.jpg

IMG_7396.jpg

IMG_7404.jpg

IMG_7407.jpg

IMG_7413.jpg

IMG_7418.jpg

IMG_7425.jpg

IMG_7435.jpg

IMG_7438.jpg

IMG_7442.jpg

IMG_7444.jpg

IMG_7452.jpg

IMG_7461.jpg

IMG_7463.jpg


Dimineata nu imi vine sa ma dau jos din pat. Este atat de bine ca opresc ceasul de mai multe ori. Ma trezesc la 7.00, ma spal la cismeaua din curte, Gelu imparte cu mine niste branza excelenta si, dupa ritualul impachetarii de dimineata, plecam la drum. Afara este frumos, senin, dar cam racoare. Imi este putin rece, dar mi-e lene sa ma opresc sa imi scot ceva de imbracat asa ca merg mai departe. Gelu opreste sa imi arate prima sonda din Romania, pe malul unui rau, transformata acum in monument. Apoi, mergem spre Monumentul Eroilor de la Magura, in onoarea celor cazuti in Primul Razboi Mondial. Drumul este superb, facem dreapta din drumul judetean si incepem sa urcam un deal, pe o banda de asfalt de doar o masina  si o roata, prin padure. Panta este foarte abrupta si chiar ma gandesc ca nu ar fi bine sa scap in jos pe aici. La un moment dat, o veverita sare dintr-un copac si trece exact prin fata rotilor lui Gelu. La marginea drumului se intoarce, se mai uita putin la noi si fuge in frunzis. Ajunsi sus, la monument, Gelu ar fi vrut sa urcam in turn, dar nu putem pentru ca nu il gasim pe paznic. Ne resemnam sa facem poze de jos. Ceea ce mi-a placut cel mai mult pana aici a fost, insa, drumul. As fi venit pe drumul ala chiar si daca sus nu ar fi fost nimic.
Ne dam jos din corcodus si Gelu ma insoteste pana la Salina Targu Ocna unde ne despartim. El merge la niste prieteni in Focsani, iar eu cobor in salina. Inainte de asta, am fost anuntat ca la ora 11.00 voi fi sunat sa mai dau un interviu, de data asta pentru Radio National FM. Iar am emotii si, fiind ora 9.40, nu stiu daca sa intru sau sa astept afara. Ma linisteste vanzatoarea de bilete care imi confirma ce spunea si Gelu, ca jos as avea receptie. Platesc bietul de 18 lei, mi se pare cam scump si trec prin poarta rotativa. Aici ma asteapta un autobuz care, dupa ce se umple cu turisti, localnici si copii foarte galagiosi, pleaca in jos, prin mina, pe galeria mare. Ajungem la statia finala, ma dau jos si incep sa haladui prin muntele de sare. Nu sunt foarte impresionat. Mi-a placut mai mult la mina Cacica, iar despre Salina Turda nu mai vorbesc. Aici este o retea ortogonala de galerii, ca o tabla de X si 0, iar in diferite colturi sunt aruncate functiunile la moda. Sunt cateva terenuri de sport, o fantana arteziana intr-un lac foarte mic, niste balansoare si locuri de joaca pentru copii, un mic muzeu al sarii, o bisericuta sapata in sare, un chiosc cu pufuleti si cafea si cam atat. Dau o tura si vad ca se apropie momentul sa fiu sunat de la radio asa ca nu ma mai agit sa ies si astept aici. Ma asez pe o banca si adorm cu capul in maini. Ma trezeste telefonul. Este Denis, unul din prezentatori, care m-a sunat sa vada daca sunt disponibil acum. Ce sa fac, ma frec la ochi si ma fac disponibil. Ma suna din nou in cateva minute, vorbesc, iar am emotii, incerc sa le raspund la intrebari, fac ei putin misto de mine ca mi-am lasat-o pe Ioana singura acasa, dar stiu ca mi-o merit si gata. In cateva minute am terminat, dar eu sunt infrigurat si epuizat. Ah, emotiile astea. Ies afara si ma duc la Tweety sa plecam mai departe, spre Slanic Moldova.
Aici dau peste o statiune mare, cu hoteluri, pensiuni si restaurante, asemanatoare cu statiunile de pe Valea Prahovei, dar care nu imi spune nimic. Spre finalul localitatii apar si izvoarele, niste robineti in stanca unde este coada ca sa isi ia lumea apa. Il pun pe Tweety sa stea si el la coada, sa imi tina rand cat fac niste poze si apoi imi umplu si eu sticluta cu apa miraculoasa. Nu imi pare ca are alt gust, dar poate nu ma pricep eu la ce e bun. Teoretic, de aici ar fi un drum foarte scurt si direct pana in drumul principal, in E574, dar Gelu imi spunea ca este foarte prost, ca trec doar masinile de teren si alea destul de greu. Nu il cred si ma bag putin pe drum, in sus, ca sa vad cat de rau poate fi, dar ajung destul de repede la niste zone namoloase, unde Tweety incepe sa danseze indaratnic. Da, bine, nu are rost sa ma chinui aiurea, asa ca ma intorc pe unde am venit si abia apoi incep sa urc in pasul Oituz.
Incepe sa ploua, de data asta este mai tare, si nu am dubii ca trebuie sa ma opresc sa imi pun costumul. Traficul este foarte enervant, este plin de camioane lente si de viteji din Iasi. Astia conduc la fel ca tampitii din Bucuresti, agresiv, fara noima, accelereaza aiurea si nu ma lasa sa depasesc. La un moment dat, in fundul meu apare un Iveco ce sta acolo, la un metru. Ii fac semn sa stea mai departe, dar nu intelege. Ma grabesc sa depasesc ce am si eu in fata si apoi ii fac semn sa se duca, sa ma depaseasca pentru ca ma streseaza foarte tare, mai ales ca asfaltul este ud. Incepe sa ma doara capul cumva ciudat, doar partea dreapta. Initial cred ca este de la casca, dar, oricat as rearanja-o, capul tot ma doare. Opresc si cumpar un kurtoskalacs de la o femeie ce ii face proaspeti, in mijlocul drumului si stau sa mananc. Nu reusesc sa il termin si iau restul cu mine. Vad ca incet ies din ploaie, cobor serpentinele si ajung jos, la soare, dar nu prea ma bucur de drum. Nu ma simt bine. Capul tot ma doare si sunt cam ametit.
In spatele meu apare iar dubita Iveco, alba, cu numar de Iasi si iar sta agresiv la un metru de fundul meu. Probabil au oprit si ei si acum am avut ghinionul sa ne intalnim din nou. Iar ii fac semn sa nu mai stea asa aproape, iar nu intelege. Ciupesc frana, cat sa imi aprind stopul si desteptul se sperie, trage stanga, ma depaseste si apoi imi franeaza in fata, inchizandu-mi unghiul, cu intentia clara sa ma scoata de pe drum. Nu am chef acum de circ, mai ales cu urnagutani din astia. Bineinteles ca franez mai tare decat el, il ocolesc prin spate si plec inainte dupa ce ii fac niste semne explicite. Haios este ca vad cum imediat langa el opreste un Logan rosu, i se deschid portierele si sta o vreme. Apoi, vad cum masina rosie apare in spatele meu si sta acolo mult timp, orice as face, iar dubita pastreaza o distanta mai mult decat suficienta de noi. Ne si depaseste intr-un final, fara alte semne sau faze de prost gust si dispare in zare. Cred ca tipul din Logan a vazut faza, i-a spus si el vreo doua ciumpalacului de la volan si probabil i-a bagat mintile in cap. Interesant este ca are tot numar de Iasi.

IMG_7480.jpg

IMG_7484.jpg

IMG_7488.jpg

IMG_7491.jpg

IMG_7494.jpg

IMG_7503.jpg

IMG_7509.jpg

IMG_7516.jpg

IMG_7533.jpg

IMG_7546.jpg

IMG_7551.jpg

IMG_7563.jpg

IMG_7571.jpg

IMG_7582.jpg

IMG_7583.jpg

IMG_7593.jpg

IMG_7594.jpg


Ajung in Targu Secuiesc, I-oana ma ghidoneaza cam aiurea prin oras, iar incepe sa ma enerveze si merg pe un drum frumos, pe o vale, cu serpentine, pana la Balvanyos. Se pare ca sunt pe muntele Puturosul. In toata zona asta, in diverse locuri, sunt emanatii puternice de sulf si alte gaze, ca si izvoare cu ape acidulate si imputite care iti fac bine. In statiune, gasesc un semn catre Pestera Sulfuroasa unde mi-a recomandat Sebi sa merg, il urmaresc pe un drum forestier foarte prost si, la un moment dat, ma hotarasc ca ma chinui degeaba asa ca il opresc pe Tweety, il incui si continui pe jos. Oricum, pana la grota nu sunt decat 800 de metri din statiune. Am facut bine, pentru ca drumul se strica puternic, se transforma intr-o poteca si ajung repede la grota. In toata zona pute a oua stricate si initial nu ma prind care este smecheria cu locul asta. Este o grota, mica, ce are peretii placati cu piatra si doua bancute puse pa margine. Intru si eu, iar atunci cand ajung in capat, vad urmele de pe pereti si inteleg. Grota este sapata in jos, si aici sta ca intr-o cada, la un anumit nivel, un gaz sulfuros. Se vede foarte clar urma de pe pereti, unde s-au format niste depuneri galbene. Stau putin inauntru, ma prind ca nu este bine sa respir gazul intepator, dar oricum este foarte putin aer aici. Ce este foarte ciudat este ca incep sa simt o caldura intensa, dar placuta pe zonele corpului scufundate in gaz. Foarte haios. Ies afara dupa cateva minute si plec in jos, cobor si ma intorc la Tweety. Tot in zona asta mai este o mlastina cu muschi si un cimitir al pasarilor, dar noi mergem acum la lacul vulcanic Sfanta Ana. Drumul este superb, de asfalt proaspat, cu serpentine frumoase, prin padure, dar ma simt destul de rau si nu ma bucur prea tare de el. Ajung la o intrare, unde un tanar in uniforma imi spune ca pot sa imi las motorul aici, la ei in parcare si sa platesc 5 lei ca sa intru, sau pot sa cobor un kilometru si jumatate pana in crater, pana langa lac si sa platesc 10 lei. Mi se pare foarte normal. Uite, eu acum nu am chef de mers pe jos asa ca sunt mai mult decat bucuros sa platesc in plus, sa poluez putin rezervatia si sa parchez langa lac. Vad ca aici cineva s-a ocupat bine de tot de zona. Parcarea este mare, pazita, este in spatele unui paravan de copaci ca sa nu strice aspectul lacului, iar aici nu se pun corturi, nu se fac gratare, se vine si doar se sta la plaja pe iarba verde si poti sa faci cate o baie. Stau si eu pe iarba, ma bucur de peisaj, fotografiez niste tineri care sar in apa de pe un ponton de lemn, dar tot nu mi-e bine. Cred ca am racit. Nu o fac prea des, dar cand o fac este bai. Vreau sa ma cazez undeva si sa fac un dus fierbinte. Ma intorc la Tweety si un paznic din parcare, tot un tanar in uniforma de camuflaj, imi spune sa ma duc la punctul de belvedere putin, mai sus, de unde se vede frumos lacul. Opresc si acolo, urc niste trepte de lemn si ajung pe o platforma amenajata undeva sus, de unde vad tot craterul. Lacul, fiind vulcanic, este format intr-un crater mai mult sau mai putin conic si impadurit. Iau niste pastile pentru cap si, de aici, plec spre Baile Tusnad, merg iar pe drumuri frumoase si meandrate, dar cand ajung in statiune am aceeasi senzatie de Valea Prahovei. Orasul seamana foarte mult cu Sinaia sau cu Predeal si, in afara de apele si izvoarele care acum nu ma inspira la bai sau alte tratamente, nu vad nimic special. Ma intorc pe unde am venit si gasesc un loc de stat in Balvanyos. Aici toata lumea vorbeste ungureste, ma inteleg mai greu cu ei in romana, dar reusesc sa obtin o camera cu baie la 40 de lei si o masa calda cu un excelent gulas de fasole in pita. Fac un dus oparit si ma bag in pat sa butonez pana cand imi pica ochii in gura si adorm sperand ca maine o sa ma simt mai bine.

andreisamoil

Ma trezesc la 7.00 si incerc sa butonez putin, dar il trezesc si pe Andrei, care, in dimineata asta, se pare ca are limbarita. Se trezeste si Mike, ar incerca sa adoarma la loc dar Andrei nu il lasa deloc. Parca este un zgomot continuu, de fond, gros si infundat, care nu inceteaza orice ar fi. Imi este foarte greu sa ma concentrez si sper ca nu scriu tampenii prea mari. Nu inteleg cum poate vorbi asa legat, trecand de la o ideea la alta, aproape fara pauza sa respire. Subiectele par ca nu conteaza. Trece prin fete, motoare, mancare, iar fete, iar manacare, haine si iar motoare.  Intr-un final, ies toti afara, eu mai raman putin in sacul de dormit, dar mi se face si mie rece la maini si incep sa imi strang lucrurile ca sa plec. Ma duc mai jos, il trezesc pe Tweety care pare ca paste alaturi de o vaca, in curtea cabanei, ma spal la izvor inconjurat de ceturile care se misca repede manate de un vant taios si intru in cabana unde vad ca baietii s-au apucat deja sa manace si Andrei mi-a facut si mie un ceai. Bai, ce oameni. Manac o supa la plic, imi strang lucrurile si plec. Mao nu vrea sa imi ia bani, nu prea inteleg de ce, dar ii multumesc, le las tuturor niste abtibilduri, facem o poza si plec la vale. Opresc putin la benzinarie, in Campulung si il sun pe Pomo care ar trebui sa imi fie ghid prin Bucovina. Pomo este foarte tare: este fan Honda, regalist convins, patriot, canta rock la chitara bas in trupa GOD, face conservatorul si este toba de istorie, desi are doar 22 de ani. Imi spune sa ma duc la manastirea Moldovita, apoi sa trec prin Pasul Palma, desi drumul ar fi foarte rau si apoi sa il sun. O las pe I-oana sa ma duca la Moldovita pentru ca eu iar sunt in exatz pe drumurile astea superbe. Cand ajung in fata manastirii vad ca si aici este o mare de oameni, turisti, autocare si haos. Il las pe Tweety in parcare si intru prin zidurile fortificate, pe sub donjonul intrarii. Inauntru dau peste obisnuita taxa foto pe care o evit bagand aparatul in rucsac si scotandu-l dupa ce am trecut. Ma asteptam ca aici genul asta de jecmaneala sa prinda foarte repede si vad ca devin din ce in ce mai incrancenat cu privire la acest subiect.

Manastirea imi aminteste foarte tare de bisericile fortificate din Transilvania. Principiul este acelasi: o fortificatie romanica, pe care se gasesc elemente gotice cum ar fi unele goluri si ancadramente si, iar in mijloc, o biserica foarte interesanta, de confesiune ortodoxa, dar care este un melanj dintre stilul romanic, gotic si bizantin. Majoritatea bisericilor din zona Bucovinei sunt facute in acest fel. Ceea ce este cu adevarat neobisnuit este faptul ca, la exterior, aceste biserici au fost pictate la fel cum au fost pictate pe interior. Aici, la Moldovita, pictura se pare ca a rezistat cel mai bine. Culorile sunt inca destul de vii si tencuiala nu este prea degradata. Langa biserica este un grup mare de nemti care primeste explicatii de la o maicuta ce le vorbeste limba. Din pacate, inteleg din doi in paispe asa ca dau o tura bisericii, fac niste poze, ma bucur sa gasesc ancadramentele gotice, frumoase, in fatadele laterale si intru inauntru. Aici nu am voie sa fac poze deloc, din acelasi motiv care imi scapa, dar ma conformez si stau la coada ca sa arunc o privire pe peretii pictati. Nu pot sa spun ca pictura in sine ma impresioneaza foarte mult, este in acelasi stil bidimensional, traditional ortodox, nu impresioneaza prin maiestrie sau densitate de detaliu si singurul lucru remarcabil mi se pare a fi varsta inaintata pe care o are. Este drept, se vede patina timpului, asta este destul de impresionant si cu siguranta peretii ar spune multe povesti daca ar putea. Cativa si spun, prin scrijeliturile numelor vizitatorilor ce au trecut pe acolo. Gasesc semnaturi vechi si chiar fotografiez cateva din 1845. Este reconfortant de stiut ca eram cel putin la fel de prosti si atunci ca si acum. Macar nu ne-am tampit intre timp.

Ies, plec si urmaresc un indicator spre Sucevita. I-oana isi recalculeaza traseul, nu inteleg de ce, iar eu merg mai departem asteptand sa urc in pas si sa incep sa merg pe drumul prost. Soseaua este, insa, foarte buna si chiar enervant de aglomerata. Dupa 23 de kilometri am o mare surpriza sub forma unui indicator pe care scrie mare Gura Humorului. Aaaah, nu! Bou mai sunt, am gresit drumul. Eu ma gandeam la cai verzi pe pereti si la cum sa ii depasesc pe lentomanii din fata mea, iar I-oana facea eforturi disperate sa imi spuna ca sunt dobitoc, dar eu o ignoram. Ma intorc pentru ca trebuie sa parcurg integral drumul Bistrita - Marginea, accelerez, o iau in sus pe pas si in varf inteleg si de ce i se spune Pasul Palma. Este o sculptura acolo care arata ca o mana mare. Incep sa cobor si tot astept drumul ingrozitor de care imi vorbea Pomo, dar, in afara de cateva petice in asfalt nu gasesc nimic atat de grav. Ma bucur ca vremea este buna, este soare, racoare si imi place foarte mult merg la drum, calare pe Tweety.

IMG_7011.jpg

IMG_6957.jpg

IMG_6963.jpg

IMG_6967.jpg

IMG_6969.jpg

IMG_6973.jpg

IMG_6974.jpg

IMG_6980.jpg

IMG_6984.jpg

IMG_6987.jpg

IMG_6989.jpg

IMG_6994.jpg

IMG_7000.jpg

Ajung la Sucevita unde trebuie sa ma intalnesc cu Pomo. Imi pregatesc bagajele, le incui si, exact cand sunt gata, apare, calare pe motocicleta lui Honda - Silver Wing, impreuna cu Petru, pe un Tenere carpit de foarte multe ori. Petru este student in anul trei, la arhitectura, in Iasi, destept si articulat si ma bucur ca am doi oameni cu care pot vorbi despre ce vad. Intram in interiorul fortificatiilor, platesc intrarea 3 lei si vad ca aici taxa foto este diferentiata in functie de unde vrei sa faci poze. In exterior este 8 lei si in interior este 10 lei. Ma intreb daca le-ar aduna, im ipoteza ca as zice ca ca vreau sa fac poze si inauntru si in afara. Sictir. In curtea manastirii ne plimbam toti trei si asupra mea se revarsa o mare de informatii. Pomo isi ia foarte in serios functia de ghid si are cate o poveste pentru orice lucru, cat de mic, iar cu Petru vorbesc despre stiluri, elemente de arhitectura, solutii de rezistenta, functiuni ale spatiilor ascunse din biserica si multe altele. Mi-e teama doar ca nu o sa pot sa retin nici un sfert din lucrurile interesante pe care mi le povestesc cei doi baieti. Vad ca pot intra in biserica si pot face chiar si cateva poze. Ma bucur sa vad legendarul sistem de boltire al turlei centrale, specific zonei, facut volumetric prin doua intersectii succesive de cate trei cilindri.

Iesim si ne intoarcem la motoare. De aici mergem spre Marginea, la un atelier de ceramica neagra, specific zonei, dar, din pacate, fiind duminica, astazi nu pot sa vad lucratorii cum modeleaza vasele din lut pe roata olarului. Mi se explica insa procesul. Se pare ca vasele, dupa ce se modeleaza, se lasa la uscat o vreme si apoi se baga in cuptor, de unde nu se evacueaza fumul. Rezulta obiecte de ceramica innegrite, mate si foarte interesante. Eu nu obisnuiesc sa poftesc sa cumpar lucruri aiurea, dar, daca nu as fi pe motor, cred ca as fi luat ceva de aici. Imi plac obiectele astea pentru ca au personalitate si se site ca au iesit din mana cuiva. Vizitam si un mic muzeu de obiecte traditionale, aflat in curtea atelierului si ne intoarcem la caii nostri. Silver Wing-ul lui Pomo are doi cilindri in V, verticali, perpendiculari pe axul motorului si Pomo face misto spunand ca motorul lui arata ca un dulap pe roti, dar macar are cilindrii in erectie. Ma doare burta de atata ras. Este ora pranzului asa ca Pomo ma duce la casa batraneasca a parintilor lui, unde toata familia a pus-o de un gratar. Ii cunosc cateva rude, manacam serios, ma plimb prin curte, fugarim prin hambar niste gaini care au scapat si imi sunt aratate gospodariile ramase asa de zeci de ani. Cateva constructii ar putea fi oricand mutate intr-un muzeu al satului, dar sa le vad asa, in realitate, functionale, mi se pare mult mai interesant. Le cer voie si le fac poze unchiului si matusii lui Pomo, oameni batrani, dar care tin sa isi pastreze portul.

Satui de acum, plecam spre Putna. Mergem toti trei, in formatie, egal, ordonat, eu sunt acum la mijloc, incadrat de cei doi ghizi si este foarte tare. Nu stiu de ce, dar imi place foarte mult senzatia asta de particica dintr-un sir, de pozitie intr-o formatie in care toti isi fac treaba cu grija si mergem in gasca. Iar mi-a aparut pe fata zambetul ala tamp de la inceputul turului, dar acum nu se prea vede de barba.  Ajungem la Putna, intram in curtea bisericii si vedem mormantul lui Stefan cel Mare. Ghidul meu responsabil cu istoria imi spune ca este o teorie conform careia mormantul ar fi de fapt exact in dreptul intrarii, sub prag pentru ca asa a vrut domnitorul, sa fie calcat in picioare de toti cei care intra in lacas, ca pedeapsa pentru ca nu si-a onorat toate promisiunile. Trag cateva cadre la interior desi teoretic nu am voie si nu am platit nici macar pentru exterior si apoi mergem in muzeul de alaturi. Aici intrarea se plateste cu 3 lei, nu am voie deloc sa fac poze si vad multe obiecte vechi de cult, acoperaminte pentru pietre funerare, harti si, piesa de rezistenta, sabia lui Stefan. Pomo imi spune ca sabia este de fapt o copie (ceea ce se vede si pe plaselele facute la strung), iar originalul este expus intr-un colt intunecat din muzeul din Istanbul.

Dupa ce iesim din manastire, mergem la chilia lui Daniil Sihastrul, aflata foarte aproape, dar semnele ne indica o ruta ocolitoare, pentru ca podul din fata ar fi stricat. Ruta trece pe un pod improvizat, de pamant, foarte denivelat, cu gropi si Pomo are mari probleme. Eu cu Tweety suntem de acum in elementul nostru si Petru ne urmeaza voiniceste. Ajungem la chilie, o camera sapata intr-o stanca de la marginea unei paduri si stam putin sa se racoreasca Pomo si sa vad de ce imi vibreaza asa de tare aripa de plastic de la roata din spate. Petru, care a stat in spatele meu, spune ca face ca dracu’. Vad ca s-a rupt o prindere mica de plastic si imi propun sa o rezolv diseara sau maine dimineata, acolo unde voi sta. Pe la ora 18.00 plecam spre Radauti, unde Pomo stie o pensiune unde pot dormi. Pe drumul de intoarcere vreau sa ma bucur de drmul stricat, prin gropi, merg cu Tweety mai tare, topaim prin niste balti si exact cand ma asteptam mai putin, fata imi aluneca pe un lemn dintr-o baltoaca si ma impinge pe exteriorul drumului, prin noroaie. Redresez, franez si reusesc sa opresc, dar Tweety este prea inclinat si piciorul meu s-a afundat prea mult in clisa vascoasa asa ca il scap direct in namol. Nici nu gandesc si mainile mele apasa automat butonul rosu si scot contactul. Na, daca m-am crezut viteaz, uite ce patesc. Petru vine in spatele meu, cu ochii cat cepele. He, he, he, unde esti tu, Mircea, sa vezi cum s-au inversat rolurile? Ii fac semn lui Petru sa stea linistit, ma opintesc si Tweety este iar vertical. Ma sui, pornesc, derapez intr-un mare fel incercand sa ies din noroi, redresez si iata-ma din nou pe drum. Foarte tare. Nici macar nu mai simt adrenalina in vene. Cum m-am obisnuit eu cu situatii de genul asta... nu imi vine sa cred. Ma oftic, insa, pentru ca aceasta cazatura a fost total gratuita. Puteam sa merg mai potolit.

Mergem spre Radauti, lumina devine mai calda, iar ma complac in poziti mea din formatie, ne miscam foarte disciplinat, Pomo care conduce sirul merge regulamentar, depasim pe rand si refacem formatia,  ascult “Bohemian Rhapsody” si ma gandesc ca, daca as vinde clipe din viata mea, astea ar fi foarte scumpe. Ajungem la pensiune, este frumoasa, cu terasa, cu camere curate, cu baie in camera, in centru si costa 100 de lei pe noapte cu mic dejun. Ii spun baiatului cu care vorbesc ca daca imi baga si o masina la spalat stau aici, este de acord si ma instalez. Pomo se duce pana acasa, fac un dus, imi duc hainele murdare jos si ma simt ca dracu’ pentru ca nu ma lasa sa merg eu la masina de spalat. Spalatoria este dupa bucatarie si nu am voie prin fluxurile de preparare, asa ca imi spune ca se ocupa el. Hainele mele murdare, dupa cativa munti si bocanci uzi, put ca naiba. I le dau si il previn ca sunt periculoase, dar, dragut, zambeste si imi spune ca nu conteaza, eu sa fiu multumit. Ma imbrac de oras (cat de cat) si il sun pe Pomo care apare repede ca sa mergem la manastirea Bogdana care este cateva strazi mai departe. Aici nu este nicio taxa, nicio intrare, ne plimbam in voie. Picura exterioara de pe biserica a disparut aproape total, dar a ramas cea interioara, veche si creand o atmosfera foarte intunecata si interesanta. Imi place foarte mult. Asa, parca spatiul are un sens, parca imi spune ceva, ma duce cu gandul la o divinitate si are o poveste de impartasit.

De aici mergem sa ne mai plimbam putin prin oras si sa mancam pentru ca mie mi s-a facut foarte foame. Pomo imi face cunostinta cu ciorba radauteana, chiar la restaurantul care a inventat-o si imi place foarte mult. Este un fel de ciorba de burta cu pui. Mie ciorba de burta nu prea imi place, dar asta este absolut delicioasa. Vorbim o gramada, despre oras, despre zona si imi confirma si el ceea ce imi spuneau baietii sus pe Rarau. El spune ca Bucovina este diferita de Moldova pentru ca a fost o vreme colonizata de Austro-Ungari, fiind o legatura intre Transilvania si Galitia si, astfel, se simte din plin influenta vestului. Imi arata in oras foarte multe case nemtesti, la care pot recunoaste foarte usor stilul renascentist german si multe case evreiesti, tipice, cu magazinul jos si locuinta deasupra. Ne intalnim si cu Petru si mergem sa mai bem o bere, la un bar din zona, spunem bancuri, radem si ma intorc in camera mea la ora 23.00. Mai butonez pana pe la 2.00 si ma culc obosit, dar zambind. Imi plac bucovinenii astia.

IMG_7021.jpg

IMG_7023.jpg

IMG_7026.jpg

IMG_7028.jpg

IMG_7030.jpg

IMG_7032.jpg

IMG_7033.jpg

IMG_7049.jpg

IMG_7041.jpg

IMG_7060.jpg

IMG_7055.jpg

IMG_7067.jpg

IMG_7089.jpg

IMG_7098.jpg

IMG_7066.jpg

IMG_7099.jpg

IMG_7101.jpg

IMG_7115.jpg

IMG_7120.jpg

IMG_7130.jpg

IMG_7133.jpg

IMG_7136.jpg

IMG_7139.jpg

IMG_7152.jpg

IMG_7155.jpg

IMG_7157.jpg

IMG_7173.jpg

Dimineata vine brutal de repede, la 6.00. Termin de postat si ies afara sa mananc si apoi sa il gadil pe Tweety la aripa din spate. Desfac tot ce trebuie, repar aripa cu doua coliere si, exact cand am totul insirat in jur, incepe sa ploua tare. Sa-mi trag una! Ma grabesc sa montez totul la loc, ma ud nitel si nu pot sa cred ce ghinion am avut. In plus, acum ceva timp am vorbit cu Andrei Bruja care mi-a spus ca nu reuseste sa imi faca rost de cauciuc mai repede de o saptamana, cand eu ar trebui sa fiu undea prin Dobrogea. Oricum, macar m-am obisnuit cu voblajul ocazional si acum de abia daca il mai simt. Am impresia ca are legatura si cu cat de mult si inegal incarc coburii pentru ca in ultima vreme pare ca s-a ameliorat foarte mult. Ma duc inapoi in camera, imi iau rufele aproape uscate de la femeia care face curatenie, le insir pe toate pe pat si il astept pe Pomo. Inainte sa plece, femeia de serviciu imi spune ca vorbesc foarte bine romaneste. Pai, da, ce ai vrea sa vorbesc? Chineza? Si ea m-a confundat cu un strain. Asta devine deja o problema, mai ales ca acum nu eram nici pe motor, nici cu aparatul la gat, ci imbracat simplu si in sandale.

Apare si Pomo, la 9.30 si mergem mai intai la Muzeul Etnografic, foarte aproape de pensiune, unde vad multe lucruri interesante: vechi fuioare, haine, vase, sisteme de macinat sau strivit, cateva razboaie si un atelier de olarit functional. Pot chiar sa vorbesc cu olarul care imi explica exact procesul necesar realizarii unei piese de ceramica. Apoi, iesim din muzeu, mergem inapoi la pensiune, prin ploaie, ne echipam si plecam pe motoare spre Volovat, o biserica de piatra, intr-un cimitir ingrijit, dar mai intai oprim sa vedem o ciudatienie a orasului Radauti - calea ferata care trece prin cimitirul orasului Radauti. Spre Volovat suntem cu ochii pe cer sperand sa se opreasca ploaia si, cand ajungem, nu remarcam nicio schimbare. Intram, ne refugiem de ploaia mocaneasca si asistam la finalul unei predici tinuta de un preot ortodox, impopotonat din cap pana in picioare cu hainele specifice. Nu aud predica de la inceput, dar aud finalul in care isi cam cearta enoriasii, ii previne sa fie cuminti in postul care abia incepe si le spune ca pot merge si la alte biserici, dar neaparat sa se asigure ca sunt Ortodoxe. Altfel, probabil nu sunt compatibile si dau saracii sateni eroare. Apoi au nevoie sa fie resetati.

Iesim afara, ploaia pare ca se domoleste si merg dupa Pomo pana la Arbore, o alta biserica din patrimoniul UNESCO, nu inainte sa mai oprim in satul unde Pomo gaseste niste conotatii porno: satul Clit. Intram si iesim din sat (ha, ha), Pomo se amuza foarte tare si ajungem repede la Arbore. Aici, femeia de la intrare nici nu se oboseste sa ne ceara bani pentru taxa foto, sau intrare, ne lasa sa ne plimbam in voie, mai ales ca interiorul bisericii este mare parte in renovare. Fac cateva poze, Pomo culege cateva mere destul de bune dintr-un pom din curte, ne bucuram ca ploaia s-a oprit si plecam spre mina de sare Cacica.

Aici nu e taxa foto, ar fi culmea, intrarea este 10 lei si zona vizitabila nu este atat de mare ca salina de la Slanic Prahova sau cea de la Turda, dar este amenajata cu mare grija. Au o sala de bal, un mic lac, un teren de sport, capela,  zona de mancat, se pot vedea vechile sine de vagonet si lifturile, iar peretii sunt mult mai aproape, salile mai mici, in asa fel incat se poate vedea si procedeul prin care a fost extrasa sarea, prin dinamitare, sau manual, cu tarnacopul. Ma bucur de racoare si sporovaiesc cu Pomo in timp ce ne plimbam prin galerii. Iesim afara pe la ora 14.00 si plecam spre Manastirea Humor. Iar fentez taxa foto, intrare nu trebuie sa platesc si ma uit la pictura care, ca la toate manastirile este degradata mai mult pe una din fatade, probabil pe cea expusa mai mult intemperiilor. Urcam intr-unul din turnurile romanice din incinta si descoperim ca sunt accesibile scarile abrupte din peretii dubli. Ajungem cu greu, mai mult pe lat si in patru labe, in zona balconului de lemn de sub acoperis. Descopar si locul unde ar fi fost urmatoarea rampa in sus, cea care dadea deasupra boltei, dar vad ca a fost astupata. Intram scurt in biserica, dar nu am voie sa fac poze asa ca ma multumesc sa ma uit pe pereti. Imi placea mai mult atmosfera intunecata de la Bogdana.

IMG_7190.jpg

IMG_7191.jpg

IMG_7200.jpg

IMG_7209.jpg

IMG_7211.jpg

IMG_7225.jpg

IMG_7228.jpg

IMG_7229.jpg

IMG_7246.jpg

IMG_7254.jpg

IMG_7259.jpg

IMG_7266.jpg

IMG_7280.jpg

IMG_7284.jpg

IMG_7287.jpg

IMG_7290.jpg

IMG_7294.jpg

IMG_7302.jpg

IMG_7304.jpg

IMG_7307.jpg

Mai mergem cativa kilometri, putini pentru ca aici toate distantele par sa fie destul de mici si ajungem la Voronet. Cred ca numarul de turisti de aici este concurat doar de cei de la Moldovita. In fata este un bazar imens unde iar se vand bate de baseball si masti cu Scary Movie, parcarea este aproape plina si ne calcam in picioare cu foarte multi oameni. Platim 3 lei pentru intrare, o maicuta foarte lenta si aparent bulverstata imi da un bilet, intram si vad ca aici au alta inventie de taxa. “Foto normal” costa 8 lei si “foto digital” costa 10 lei. Ma buseste rasul si ma intreb cum fac diferenta. Imi bag aparatul in rucasc, vizitez toata curtea, intru in biserica unde iar nu am voie sa fac poze si oricum se renoveaza pictura din tot naosul ies afara si incep sa clicai aparatul, la un loc cu ceilalti turisti. Biserica este asemanatoare cu toate celelalte din punct de vedere al planului si al volumului, dar se remarca intr-adevar acel albastru intens din pictura exterioara. Fresca se pastreaza destul de bine aici, sau este intretinuta cu grija si are acelasi canon si apect ca toate celelate, cu mici variatii interesante in zonele marginilor.  Chestia aia cu ulciorul care nu merge de multe ori la apa se pare ca se aplica si la mine, pentru ca, intr-un tarziu, aparatul meu atrage atentia unui paznic aschilambic, dar cu fata de om important. Il vad ca se indreapta spre mine si ma bucur ca am apucat sa fotografiez cam tot ce mi se parea intersant, dar continui pentru ca vreau sa vad ce se intampla. Vine in lateralul meu, imi vorbeste intr-o engleza proasta si am impresia ca imi cere biletul. Ma fac ca ploua, il ignor. Repeta, ma uit la el, dau din umeri si ma intorc cu spatele. Insista, vine in fata si ma intreaba de biletul de taxa foto. Daca imi vorbesti in engleza, acum cine sunt eu sa iti fac viata usoara? Ii raspund in cea mai complicata engleza care imi vine in minte ca am platit intrarea si ii arat hartia. Nu, nu e bine, taxa foto! si arata spre aparat. Da, aparat, ii raspund eu, foarte bun aparat si mai fac niste poze. Vad ca deja incepe sa se enerveze. Pleaca, lent se duce la intrare si vad ca imi taie un bilet. Eu fac poze, asa ca sa ma distrez, multe, insisent. Vine inapoi si imi arata biletul pe care scrie “taxa foto si video” si este o casuta lasata libera unde au trecut cu pixul un 6. Pai la intrare nu era 8 sau 10? Este la mica intelegere? Cat timp a fost plecat, ii zic lui Pomo sa nu se bage, sa stea deoparte. Ma gandesc sa ii iau biletul, sa ii multumesc si sa plec, dar deja cred ca fac circ prea mare. Ii arat din nou biletul meu, ii spun ca e ok si ma intorc iar cu spatele. Deja s-a enervat, eu mustacesc si imi cere direct “money”. Ii spun ca nu ii mai dau bani si asta intelege. Imi face semn nervos sa ies afara. Na ma, ca nu vreau. Ma plimb in continuare si el este scai dupa mine. Pun aparatul la ochi sa mai fac o poza si vrea sa puna mana pe lentila. Ma dau un pas in spate si ma gandesc ce s-ar intampla daca l-as trosni acum. Totusi, am inspiratia sa imi dau seama cat de aiurea ar fi sa ma bat cu un paznic de manastire, chiar in curtea bisericii si ii spun iarasi, cat de complicat pot, ca macar sa se chinuie sa inteleaga, sa nu mai puna mana pe mine si daca nu ii convine sa cheme politia. Macar cei din celelalte locuri probabil isi dadeau si ei seama ca taxa este o aiureala si nu se mai chinuiau sa mi-o bage pe gat, dar acum, daca cimpanzeul asta important vrea sa faca el ordine, macar sa se chinuie. Tace din gura, dar ramane langa mine. Ma mai invart putin, mai fac cateva poze cand este cu spatele, deja il simt un pachet de nervi si, intr-un final, ma plictisesc sa il au peste picior si ies afara. Uite ca am fost dat afara din biserica. Foarte tare. Afara ma amuz cu Pomo, rad, dar imi dau seama ca si eu mi-am facut nervi. Acum, cred ca abordarea mea nu a fost o idee prea buna pentru ca am facut circ nenecesar. Mai bine ii explicam direct si ferm, in limba lui, ca nu sunt de acord cu taxa si saream direct la sfarsit, la chemat politia daca nu ii convenea. Oricum nu avea ce sa imi faca si cred ca nu ar mai fi incercat sa puna mana pe mine. Oricum, ar fi fost mai corect asa. Acum este tardiv, ne suim pe motoare si plecam spre Suceava. Pe drum, incepe sa ploua tare, probabil din cauza injuraturilor paznicului, asa ca oprim sa imi pun costumul de ploaie. Pomo nu are, spune ca deja s-a udat la cizme, dar o sa se duca la prietena lui, in Suceava si o sa se usuce acolo.

Ajungem la Cetatea de Scaun, ploaia s-a oprit, a iesit si soarele si ne plimbam pe ziduri. Cetatea este mai mare si mai complicata decat Cetatea Neamtului, dar nici pe departe asa de renovata. Acum se lucreaza la ea. Platim intrarea care este sase lei, de alte taxe nici nu vreau sa aud si ne plimbam putin prin curtile interioare. Pe ziduri se vede o urma alba de unde s-a inceput reconstructia. Anticipez ca acest loc o sa arate la fel ca Cetatea Neamtului si iarasi ma gandesc daca asta este cea mai buna abordare: un muzeu kitschos care seamana cu un parc de distractii. Mai bine ar face inauntru o crasma si un hotel. Macar asa ar fi mai cinstit. Ma intorc cu gandul la experienta mea de la Calnic. Ah, ce frumos era acolo dimineata, cand m-am urcat in turn, in pijama si in sandale.

De la cetate coboram la biserica manastirii Sfantului Ioan cel Nou si, in parcare, ma despart de Pomo. Este tarziu si ar trebui sa plece, il asteapta prietena, iar eu voi merge de aici in alta directie. Ii multumesc pentru ajutor si, mental, il clasific printre cei mai frumosi oameni pe care i-am intalnit in turul meu. Avea dreptate Catalin cand spunea ca o sa intalnesc si “oameni” in Moldova si Bucovina. Si ce oameni... Eu, la 22 de ani nu cred ca as fi fost in stare sa fiu ghid pentru cineva asa cum a facut-o el. Ne luam ramas bun, ii fac o poza de despartire si intru in manastire. Aici totul este la liber si singurii care pazesc intrarea sunt cativa cersetori enervanti. Vizitez manastirea, pictura de pe peretii exteriori de abia se mai vede si inauntru asist putin la o slujba. Ma simt prost sa merg pana in fata sa fac poze, asa ca stau undeva mai in spate, in pronaosul marcat foarte slab. Da, clar, nu simt ca ma integrez aici. Sunt ca un intrus, un strain si ma simt in plus. Am impresia ca toti se uita la mine si ca ii deranjez, dar cred ca este doar in capul meu. Nu stiu de ce, dar nici in templele budiste din Nepal nu m-am simtit asa de in plus.

Ies afara, dau sa plec cu Tweety si ma sacaie cersetorii. Zona asta imi pare acum o regiune a contrastelor umane. Cei cu care ma intalnesc sunt ori foarte buni ori foarte varza. Cersetorii astia din jurul meu sunt extrem de agasanti si insistenti, asa ca ma grabesc sa plec spre Dragomirna.

IMG_7311.jpg

IMG_7316.jpg

IMG_7319.jpg

IMG_7334.jpg

IMG_7337.jpg

IMG_7345.jpg

IMG_7347.jpg

IMG_7369.jpg

IMG_7374.jpg

IMG_7375.jpg

IMG_7384.jpg

Ajung la manastire la ora 18.30, este inchisa si incep sa ma uit dupa cazare. Urmaresc niste semne pana la vila Anca unde un om care repara poarta imi cere 100 de lei pe pat, fara niciun fel de mancare si fara sa pot sa mananc la ei, asa ca il refuz direct. Intorc, o iau inapoi prin sat si il intreb de cazare pe un om dintr-o caruta. Scoate un sunet dezarticulat si imi face semn cu mana sa merg inainte. Bine, asta probabil era veriga lipsa si nimeni nu l-a descoperit pana acum. Mai intreb cativa oameni si ajung iar in fata manastirii unde gasesc un camping ce are si casute. Femeia de la intrare imi cere 40 de lei pentru o casuta, dar daca nu deranjez si cealalt pat imi ia doar 20 si ma si hraneste. Este perfect. Il pun pe Tweety langa niste copaci, in fata casutei surprinzator de curata, mananc o corba radauteana si niste mici, iar apoi, exact cand incepe sa toarne, eu ma bag in pat si scriu pana adorm. Mi-e bine. Rutina zilnica mi-a intrat in sange si imi confera o siguranta si o senzatie foarte placuta de independenta. Imi amintesc de peretele din Baia Sprie, cu intrebarea lui ciudata si ii raspund: Suntem bine!

3471780706984715153-2380435209583748095?

Sursa

andreisamoil

Ma trezesc la 7.00 si incerc sa butonez putin, dar il trezesc si pe Andrei, care, in dimineata asta, se pare ca are limbarita. Se trezeste si Mike, ar incerca sa adoarma la loc dar Andrei nu il lasa deloc. Parca este un zgomot continuu, de fond, gros si infundat, care nu inceteaza orice ar fi. Imi este foarte greu sa ma concentrez si sper ca nu scriu tampenii prea mari. Nu inteleg cum poate vorbi asa legat, trecand de la o ideea la alta, aproape fara pauza sa respire. Subiectele par ca nu conteaza. Trece prin fete, motoare, mancare, iar fete, iar manacare, haine si iar motoare.  Intr-un final, ies toti afara, eu mai raman putin in sacul de dormit, dar mi se face si mie rece la maini si incep sa imi strang lucrurile ca sa plec. Ma duc mai jos, il trezesc pe Tweety care pare ca paste alaturi de o vaca, in curtea cabanei, ma spal la izvor inconjurat de ceturile care se misca repede manate de un vant taios si intru in cabana unde vad ca baietii s-au apucat deja sa manace si Andrei mi-a facut si mie un ceai. Bai, ce oameni. Manac o supa la plic, imi strang lucrurile si plec. Mao nu vrea sa imi ia bani, nu prea inteleg de ce, dar ii multumesc, le las tuturor niste abtibilduri, facem o poza si plec la vale. Opresc putin la benzinarie, in Campulung si il sun pe Pomo care ar trebui sa imi fie ghid prin Bucovina. Pomo este foarte tare: este fan Honda, regalist convins, patriot, canta rock la chitara bas in trupa GOD, face conservatorul si este toba de istorie, desi are doar 22 de ani. Imi spune sa ma duc la manastirea Moldovita, apoi sa trec prin Pasul Palma, desi drumul ar fi foarte rau si apoi sa il sun. O las pe I-oana sa ma duca la Moldovita pentru ca eu iar sunt in exatz pe drumurile astea superbe. Cand ajung in fata manastirii vad ca si aici este o mare de oameni, turisti, autocare si haos. Il las pe Tweety in parcare si intru prin zidurile fortificate, pe sub donjonul intrarii. Inauntru dau peste obisnuita taxa foto pe care o evit bagand aparatul in rucsac si scotandu-l dupa ce am trecut. Ma asteptam ca aici genul asta de jecmaneala sa prinda foarte repede si vad ca devin din ce in ce mai incrancenat cu privire la acest subiect.
Manastirea imi aminteste foarte tare de bisericile fortificate din Transilvania. Principiul este acelasi: o fortificatie romanica, pe care se gasesc elemente gotice cum ar fi unele goluri si ancadramente si, iar in mijloc, o biserica foarte interesanta, de confesiune ortodoxa, dar care este un melanj dintre stilul romanic, gotic si bizantin. Majoritatea bisericilor din zona Bucovinei sunt facute in acest fel. Ceea ce este cu adevarat neobisnuit este faptul ca, la exterior, aceste biserici au fost pictate la fel cum au fost pictate pe interior. Aici, la Moldovita, pictura se pare ca a rezistat cel mai bine. Culorile sunt inca destul de vii si tencuiala nu este prea degradata. Langa biserica este un grup mare de nemti care primeste explicatii de la o maicuta ce le vorbeste limba. Din pacate, inteleg din doi in paispe asa ca dau o tura bisericii, fac niste poze, ma bucur sa gasesc ancadramentele gotice, frumoase, in fatadele laterale si intru inauntru. Aici nu am voie sa fac poze deloc, din acelasi motiv care imi scapa, dar ma conformez si stau la coada ca sa arunc o privire pe peretii pictati. Nu pot sa spun ca pictura in sine ma impresioneaza foarte mult, este in acelasi stil bidimensional, traditional ortodox, nu impresioneaza prin maiestrie sau densitate de detaliu si singurul lucru remarcabil mi se pare a fi varsta inaintata pe care o are. Este drept, se vede patina timpului, asta este destul de impresionant si cu siguranta peretii ar spune multe povesti daca ar putea. Cativa si spun, prin scrijeliturile numelor vizitatorilor ce au trecut pe acolo. Gasesc semnaturi vechi si chiar fotografiez cateva din 1845. Este reconfortant de stiut ca eram cel putin la fel de prosti si atunci ca si acum. Macar nu ne-am tampit intre timp.
Ies, plec si urmaresc un indicator spre Sucevita. I-oana isi recalculeaza traseul, nu inteleg de ce, iar eu merg mai departem asteptand sa urc in pas si sa incep sa merg pe drumul prost. Soseaua este, insa, foarte buna si chiar enervant de aglomerata. Dupa 23 de kilometri am o mare surpriza sub forma unui indicator pe care scrie mare Gura Humorului. Aaaah, nu! Bou mai sunt, am gresit drumul. Eu ma gandeam la cai verzi pe pereti si la cum sa ii depasesc pe lentomanii din fata mea, iar I-oana facea eforturi disperate sa imi spuna ca sunt dobitoc, dar eu o ignoram. Ma intorc pentru ca trebuie sa parcurg integral drumul Bistrita - Marginea, accelerez, o iau in sus pe pas si in varf inteleg si de ce i se spune Pasul Palma. Este o sculptura acolo care arata ca o mana mare. Incep sa cobor si tot astept drumul ingrozitor de care imi vorbea Pomo, dar, in afara de cateva petice in asfalt nu gasesc nimic atat de grav. Ma bucur ca vremea este buna, este soare, racoare si imi place foarte mult merg la drum, calare pe Tweety.

IMG_7011.jpg

IMG_6957.jpg

IMG_6963.jpg

IMG_6967.jpg

IMG_6969.jpg

IMG_6973.jpg

IMG_6974.jpg

IMG_6980.jpg

IMG_6984.jpg

IMG_6987.jpg

IMG_6989.jpg

IMG_6994.jpg

IMG_7000.jpg


Ajung la Sucevita unde trebuie sa ma intalnesc cu Pomo. Imi pregatesc bagajele, le incui si, exact cand sunt gata, apare, calare pe motocicleta lui Honda - Silver Wing, impreuna cu Petru, pe un Tenere carpit de foarte multe ori. Petru este student in anul trei, la arhitectura, in Iasi, destept si articulat si ma bucur ca am doi oameni cu care pot vorbi despre ce vad. Intram in interiorul fortificatiilor, platesc intrarea 3 lei si vad ca aici taxa foto este diferentiata in functie de unde vrei sa faci poze. In exterior este 8 lei si in interior este 10 lei. Ma intreb daca le-ar aduna, im ipoteza ca as zice ca ca vreau sa fac poze si inauntru si in afara. Sictir. In curtea manastirii ne plimbam toti trei si asupra mea se revarsa o mare de informatii. Pomo isi ia foarte in serios functia de ghid si are cate o poveste pentru orice lucru, cat de mic, iar cu Petru vorbesc despre stiluri, elemente de arhitectura, solutii de rezistenta, functiuni ale spatiilor ascunse din biserica si multe altele. Mi-e teama doar ca nu o sa pot sa retin nici un sfert din lucrurile interesante pe care mi le povestesc cei doi baieti. Vad ca pot intra in biserica si pot face chiar si cateva poze. Ma bucur sa vad legendarul sistem de boltire al turlei centrale, specific zonei, facut volumetric prin doua intersectii succesive de cate trei cilindri.
Iesim si ne intoarcem la motoare. De aici mergem spre Marginea, la un atelier de ceramica neagra, specific zonei, dar, din pacate, fiind duminica, astazi nu pot sa vad lucratorii cum modeleaza vasele din lut pe roata olarului. Mi se explica insa procesul. Se pare ca vasele, dupa ce se modeleaza, se lasa la uscat o vreme si apoi se baga in cuptor, de unde nu se evacueaza fumul. Rezulta obiecte de ceramica innegrite, mate si foarte interesante. Eu nu obisnuiesc sa poftesc sa cumpar lucruri aiurea, dar, daca nu as fi pe motor, cred ca as fi luat ceva de aici. Imi plac obiectele astea pentru ca au personalitate si se site ca au iesit din mana cuiva. Vizitam si un mic muzeu de obiecte traditionale, aflat in curtea atelierului si ne intoarcem la caii nostri. Silver Wing-ul lui Pomo are doi cilindri in V, verticali, perpendiculari pe axul motorului si Pomo face misto spunand ca motorul lui arata ca un dulap pe roti, dar macar are cilindrii in erectie. Ma doare burta de atata ras. Este ora pranzului asa ca Pomo ma duce la casa batraneasca a parintilor lui, unde toata familia a pus-o de un gratar. Ii cunosc cateva rude, manacam serios, ma plimb prin curte, fugarim prin hambar niste gaini care au scapat si imi sunt aratate gospodariile ramase asa de zeci de ani. Cateva constructii ar putea fi oricand mutate intr-un muzeu al satului, dar sa le vad asa, in realitate, functionale, mi se pare mult mai interesant. Le cer voie si le fac poze unchiului si matusii lui Pomo, oameni batrani, dar care tin sa isi pastreze portul.
Satui de acum, plecam spre Putna. Mergem toti trei, in formatie, egal, ordonat, eu sunt acum la mijloc, incadrat de cei doi ghizi si este foarte tare. Nu stiu de ce, dar imi place foarte mult senzatia asta de particica dintr-un sir, de pozitie intr-o formatie in care toti isi fac treaba cu grija si mergem in gasca. Iar mi-a aparut pe fata zambetul ala tamp de la inceputul turului, dar acum nu se prea vede de barba.  Ajungem la Putna, intram in curtea bisericii si vedem mormantul lui Stefan cel Mare. Ghidul meu responsabil cu istoria imi spune ca este o teorie conform careia mormantul ar fi de fapt exact in dreptul intrarii, sub prag pentru ca asa a vrut domnitorul, sa fie calcat in picioare de toti cei care intra in lacas, ca pedeapsa pentru ca nu si-a onorat toate promisiunile. Trag cateva cadre la interior desi teoretic nu am voie si nu am platit nici macar pentru exterior si apoi mergem in muzeul de alaturi. Aici intrarea se plateste cu 3 lei, nu am voie deloc sa fac poze si vad multe obiecte vechi de cult, acoperaminte pentru pietre funerare, harti si, piesa de rezistenta, sabia lui Stefan. Pomo imi spune ca sabia este de fapt o copie (ceea ce se vede si pe plaselele facute la strung), iar originalul este expus intr-un colt intunecat din muzeul din Istanbul.
Dupa ce iesim din manastire, mergem la chilia lui Daniil Sihastrul, aflata foarte aproape, dar semnele ne indica o ruta ocolitoare, pentru ca podul din fata ar fi stricat. Ruta trece pe un pod improvizat, de pamant, foarte denivelat, cu gropi si Pomo are mari probleme. Eu cu Tweety suntem de acum in elementul nostru si Petru ne urmeaza voiniceste. Ajungem la chilie, o camera sapata intr-o stanca de la marginea unei paduri si stam putin sa se racoreasca Pomo si sa vad de ce imi vibreaza asa de tare aripa de plastic de la roata din spate. Petru, care a stat in spatele meu, spune ca face ca dracu’. Vad ca s-a rupt o prindere mica de plastic si imi propun sa o rezolv diseara sau maine dimineata, acolo unde voi sta. Pe la ora 18.00 plecam spre Radauti, unde Pomo stie o pensiune unde pot dormi. Pe drumul de intoarcere vreau sa ma bucur de drmul stricat, prin gropi, merg cu Tweety mai tare, topaim prin niste balti si exact cand ma asteptam mai putin, fata imi aluneca pe un lemn dintr-o baltoaca si ma impinge pe exteriorul drumului, prin noroaie. Redresez, franez si reusesc sa opresc, dar Tweety este prea inclinat si piciorul meu s-a afundat prea mult in clisa vascoasa asa ca il scap direct in namol. Nici nu gandesc si mainile mele apasa automat butonul rosu si scot contactul. Na, daca m-am crezut viteaz, uite ce patesc. Petru vine in spatele meu, cu ochii cat cepele. He, he, he, unde esti tu, Mircea, sa vezi cum s-au inversat rolurile? Ii fac semn lui Petru sa stea linistit, ma opintesc si Tweety este iar vertical. Ma sui, pornesc, derapez intr-un mare fel incercand sa ies din noroi, redresez si iata-ma din nou pe drum. Foarte tare. Nici macar nu mai simt adrenalina in vene. Cum m-am obisnuit eu cu situatii de genul asta... nu imi vine sa cred. Ma oftic, insa, pentru ca aceasta cazatura a fost total gratuita. Puteam sa merg mai potolit.
Mergem spre Radauti, lumina devine mai calda, iar ma complac in poziti mea din formatie, ne miscam foarte disciplinat, Pomo care conduce sirul merge regulamentar, depasim pe rand si refacem formatia,  ascult “Bohemian Rhapsody” si ma gandesc ca, daca as vinde clipe din viata mea, astea ar fi foarte scumpe. Ajungem la pensiune, este frumoasa, cu terasa, cu camere curate, cu baie in camera, in centru si costa 100 de lei pe noapte cu mic dejun. Ii spun baiatului cu care vorbesc ca daca imi baga si o masina la spalat stau aici, este de acord si ma instalez. Pomo se duce pana acasa, fac un dus, imi duc hainele murdare jos si ma simt ca dracu’ pentru ca nu ma lasa sa merg eu la masina de spalat. Spalatoria este dupa bucatarie si nu am voie prin fluxurile de preparare, asa ca imi spune ca se ocupa el. Hainele mele murdare, dupa cativa munti si bocanci uzi, put ca naiba. I le dau si il previn ca sunt periculoase, dar, dragut, zambeste si imi spune ca nu conteaza, eu sa fiu multumit. Ma imbrac de oras (cat de cat) si il sun pe Pomo care apare repede ca sa mergem la manastirea Bogdana care este cateva strazi mai departe. Aici nu este nicio taxa, nicio intrare, ne plimbam in voie. Picura exterioara de pe biserica a disparut aproape total, dar a ramas cea interioara, veche si creand o atmosfera foarte intunecata si interesanta. Imi place foarte mult. Asa, parca spatiul are un sens, parca imi spune ceva, ma duce cu gandul la o divinitate si are o poveste de impartasit.
De aici mergem sa ne mai plimbam putin prin oras si sa mancam pentru ca mie mi s-a facut foarte foame. Pomo imi face cunostinta cu ciorba radauteana, chiar la restaurantul care a inventat-o si imi place foarte mult. Este un fel de ciorba de burta cu pui. Mie ciorba de burta nu prea imi place, dar asta este absolut delicioasa. Vorbim o gramada, despre oras, despre zona si imi confirma si el ceea ce imi spuneau baietii sus pe Rarau. El spune ca Bucovina este diferita de Moldova pentru ca a fost o vreme colonizata de Austro-Ungari, fiind o legatura intre Transilvania si Galitia si, astfel, se simte din plin influenta vestului. Imi arata in oras foarte multe case nemtesti, la care pot recunoaste foarte usor stilul renascentist german si multe case evreiesti, tipice, cu magazinul jos si locuinta deasupra. Ne intalnim si cu Petru si mergem sa mai bem o bere, la un bar din zona, spunem bancuri, radem si ma intorc in camera mea la ora 23.00. Mai butonez pana pe la 2.00 si ma culc obosit, dar zambind. Imi plac bucovinenii astia.

IMG_7021.jpg

IMG_7023.jpg

IMG_7026.jpg

IMG_7028.jpg

IMG_7030.jpg

IMG_7032.jpg

IMG_7033.jpg

IMG_7049.jpg

IMG_7041.jpg

IMG_7060.jpg

IMG_7055.jpg

IMG_7067.jpg

IMG_7089.jpg

IMG_7098.jpg

IMG_7066.jpg

IMG_7099.jpg

IMG_7101.jpg

IMG_7115.jpg

IMG_7120.jpg

IMG_7130.jpg

IMG_7133.jpg

IMG_7136.jpg

IMG_7139.jpg

IMG_7152.jpg

IMG_7155.jpg

IMG_7157.jpg

IMG_7173.jpg



Dimineata vine brutal de repede, la 6.00. Termin de postat si ies afara sa mananc si apoi sa il gadil pe Tweety la aripa din spate. Desfac tot ce trebuie, repar aripa cu doua coliere si, exact cand am totul insirat in jur, incepe sa ploua tare. Sa-mi trag una! Ma grabesc sa montez totul la loc, ma ud nitel si nu pot sa cred ce ghinion am avut. In plus, acum ceva timp am vorbit cu Andrei Bruja care mi-a spus ca nu reuseste sa imi faca rost de cauciuc mai repede de o saptamana, cand eu ar trebui sa fiu undea prin Dobrogea. Oricum, macar m-am obisnuit cu voblajul ocazional si acum de abia daca il mai simt. Am impresia ca are legatura si cu cat de mult si inegal incarc coburii pentru ca in ultima vreme pare ca s-a ameliorat foarte mult. Ma duc inapoi in camera, imi iau rufele aproape uscate de la femeia care face curatenie, le insir pe toate pe pat si il astept pe Pomo. Inainte sa plece, femeia de serviciu imi spune ca vorbesc foarte bine romaneste. Pai, da, ce ai vrea sa vorbesc? Chineza? Si ea m-a confundat cu un strain. Asta devine deja o problema, mai ales ca acum nu eram nici pe motor, nici cu aparatul la gat, ci imbracat simplu si in sandale.
Apare si Pomo, la 9.30 si mergem mai intai la Muzeul Etnografic, foarte aproape de pensiune, unde vad multe lucruri interesante: vechi fuioare, haine, vase, sisteme de macinat sau strivit, cateva razboaie si un atelier de olarit functional. Pot chiar sa vorbesc cu olarul care imi explica exact procesul necesar realizarii unei piese de ceramica. Apoi, iesim din muzeu, mergem inapoi la pensiune, prin ploaie, ne echipam si plecam pe motoare spre Volovat, o biserica de piatra, intr-un cimitir ingrijit, dar mai intai oprim sa vedem o ciudatienie a orasului Radauti - calea ferata care trece prin cimitirul orasului Radauti. Spre Volovat suntem cu ochii pe cer sperand sa se opreasca ploaia si, cand ajungem, nu remarcam nicio schimbare. Intram, ne refugiem de ploaia mocaneasca si asistam la finalul unei predici tinuta de un preot ortodox, impopotonat din cap pana in picioare cu hainele specifice. Nu aud predica de la inceput, dar aud finalul in care isi cam cearta enoriasii, ii previne sa fie cuminti in postul care abia incepe si le spune ca pot merge si la alte biserici, dar neaparat sa se asigure ca sunt Ortodoxe. Altfel, probabil nu sunt compatibile si dau saracii sateni eroare. Apoi au nevoie sa fie resetati.
Iesim afara, ploaia pare ca se domoleste si merg dupa Pomo pana la Arbore, o alta biserica din patrimoniul UNESCO, nu inainte sa mai oprim in satul unde Pomo gaseste niste conotatii porno: satul Clit. Intram si iesim din sat (ha, ha), Pomo se amuza foarte tare si ajungem repede la Arbore. Aici, femeia de la intrare nici nu se oboseste sa ne ceara bani pentru taxa foto, sau intrare, ne lasa sa ne plimbam in voie, mai ales ca interiorul bisericii este mare parte in renovare. Fac cateva poze, Pomo culege cateva mere destul de bune dintr-un pom din curte, ne bucuram ca ploaia s-a oprit si plecam spre mina de sare Cacica.
Aici nu e taxa foto, ar fi culmea, intrarea este 10 lei si zona vizitabila nu este atat de mare ca salina de la Slanic Prahova sau cea de la Turda, dar este amenajata cu mare grija. Au o sala de bal, un mic lac, un teren de sport, capela,  zona de mancat, se pot vedea vechile sine de vagonet si lifturile, iar peretii sunt mult mai aproape, salile mai mici, in asa fel incat se poate vedea si procedeul prin care a fost extrasa sarea, prin dinamitare, sau manual, cu tarnacopul. Ma bucur de racoare si sporovaiesc cu Pomo in timp ce ne plimbam prin galerii. Iesim afara pe la ora 14.00 si plecam spre Manastirea Humor. Iar fentez taxa foto, intrare nu trebuie sa platesc si ma uit la pictura care, ca la toate manastirile este degradata mai mult pe una din fatade, probabil pe cea expusa mai mult intemperiilor. Urcam intr-unul din turnurile romanice din incinta si descoperim ca sunt accesibile scarile abrupte din peretii dubli. Ajungem cu greu, mai mult pe lat si in patru labe, in zona balconului de lemn de sub acoperis. Descopar si locul unde ar fi fost urmatoarea rampa in sus, cea care dadea deasupra boltei, dar vad ca a fost astupata. Intram scurt in biserica, dar nu am voie sa fac poze asa ca ma multumesc sa ma uit pe pereti. Imi placea mai mult atmosfera intunecata de la Bogdana.

IMG_7190.jpg

IMG_7191.jpg

IMG_7200.jpg

IMG_7209.jpg

IMG_7211.jpg

IMG_7225.jpg

IMG_7228.jpg

IMG_7229.jpg

IMG_7246.jpg

IMG_7254.jpg

IMG_7259.jpg

IMG_7266.jpg

IMG_7280.jpg

IMG_7284.jpg

IMG_7287.jpg

IMG_7290.jpg

IMG_7294.jpg

IMG_7302.jpg

IMG_7304.jpg

IMG_7307.jpg


Mai mergem cativa kilometri, putini pentru ca aici toate distantele par sa fie destul de mici si ajungem la Voronet. Cred ca numarul de turisti de aici este concurat doar de cei de la Moldovita. In fata este un bazar imens unde iar se vand bate de baseball si masti cu Scary Movie, parcarea este aproape plina si ne calcam in picioare cu foarte multi oameni. Platim 3 lei pentru intrare, o maicuta foarte lenta si aparent bulverstata imi da un bilet, intram si vad ca aici au alta inventie de taxa. “Foto normal” costa 8 lei si “foto digital” costa 10 lei. Ma buseste rasul si ma intreb cum fac diferenta. Imi bag aparatul in rucasc, vizitez toata curtea, intru in biserica unde iar nu am voie sa fac poze si oricum se renoveaza pictura din tot naosul ies afara si incep sa clicai aparatul, la un loc cu ceilalti turisti. Biserica este asemanatoare cu toate celelalte din punct de vedere al planului si al volumului, dar se remarca intr-adevar acel albastru intens din pictura exterioara. Fresca se pastreaza destul de bine aici, sau este intretinuta cu grija si are acelasi canon si apect ca toate celelate, cu mici variatii interesante in zonele marginilor.  Chestia aia cu ulciorul care nu merge de multe ori la apa se pare ca se aplica si la mine, pentru ca, intr-un tarziu, aparatul meu atrage atentia unui paznic aschilambic, dar cu fata de om important. Il vad ca se indreapta spre mine si ma bucur ca am apucat sa fotografiez cam tot ce mi se parea intersant, dar continui pentru ca vreau sa vad ce se intampla. Vine in lateralul meu, imi vorbeste intr-o engleza proasta si am impresia ca imi cere biletul. Ma fac ca ploua, il ignor. Repeta, ma uit la el, dau din umeri si ma intorc cu spatele. Insista, vine in fata si ma intreaba de biletul de taxa foto. Daca imi vorbesti in engleza, acum cine sunt eu sa iti fac viata usoara? Ii raspund in cea mai complicata engleza care imi vine in minte ca am platit intrarea si ii arat hartia. Nu, nu e bine, taxa foto! si arata spre aparat. Da, aparat, ii raspund eu, foarte bun aparat si mai fac niste poze. Vad ca deja incepe sa se enerveze. Pleaca, lent se duce la intrare si vad ca imi taie un bilet. Eu fac poze, asa ca sa ma distrez, multe, insisent. Vine inapoi si imi arata biletul pe care scrie “taxa foto si video” si este o casuta lasata libera unde au trecut cu pixul un 6. Pai la intrare nu era 8 sau 10? Este la mica intelegere? Cat timp a fost plecat, ii zic lui Pomo sa nu se bage, sa stea deoparte. Ma gandesc sa ii iau biletul, sa ii multumesc si sa plec, dar deja cred ca fac circ prea mare. Ii arat din nou biletul meu, ii spun ca e ok si ma intorc iar cu spatele. Deja s-a enervat, eu mustacesc si imi cere direct “money”. Ii spun ca nu ii mai dau bani si asta intelege. Imi face semn nervos sa ies afara. Na ma, ca nu vreau. Ma plimb in continuare si el este scai dupa mine. Pun aparatul la ochi sa mai fac o poza si vrea sa puna mana pe lentila. Ma dau un pas in spate si ma gandesc ce s-ar intampla daca l-as trosni acum. Totusi, am inspiratia sa imi dau seama cat de aiurea ar fi sa ma bat cu un paznic de manastire, chiar in curtea bisericii si ii spun iarasi, cat de complicat pot, ca macar sa se chinuie sa inteleaga, sa nu mai puna mana pe mine si daca nu ii convine sa cheme politia. Macar cei din celelalte locuri probabil isi dadeau si ei seama ca taxa este o aiureala si nu se mai chinuiau sa mi-o bage pe gat, dar acum, daca cimpanzeul asta important vrea sa faca el ordine, macar sa se chinuie. Tace din gura, dar ramane langa mine. Ma mai invart putin, mai fac cateva poze cand este cu spatele, deja il simt un pachet de nervi si, intr-un final, ma plictisesc sa il au peste picior si ies afara. Uite ca am fost dat afara din biserica. Foarte tare. Afara ma amuz cu Pomo, rad, dar imi dau seama ca si eu mi-am facut nervi. Acum, cred ca abordarea mea nu a fost o idee prea buna pentru ca am facut circ nenecesar. Mai bine ii explicam direct si ferm, in limba lui, ca nu sunt de acord cu taxa si saream direct la sfarsit, la chemat politia daca nu ii convenea. Oricum nu avea ce sa imi faca si cred ca nu ar mai fi incercat sa puna mana pe mine. Oricum, ar fi fost mai corect asa. Acum este tardiv, ne suim pe motoare si plecam spre Suceava. Pe drum, incepe sa ploua tare, probabil din cauza injuraturilor paznicului, asa ca oprim sa imi pun costumul de ploaie. Pomo nu are, spune ca deja s-a udat la cizme, dar o sa se duca la prietena lui, in Suceava si o sa se usuce acolo.
Ajungem la Cetatea de Scaun, ploaia s-a oprit, a iesit si soarele si ne plimbam pe ziduri. Cetatea este mai mare si mai complicata decat Cetatea Neamtului, dar nici pe departe asa de renovata. Acum se lucreaza la ea. Platim intrarea care este sase lei, de alte taxe nici nu vreau sa aud si ne plimbam putin prin curtile interioare. Pe ziduri se vede o urma alba de unde s-a inceput reconstructia. Anticipez ca acest loc o sa arate la fel ca Cetatea Neamtului si iarasi ma gandesc daca asta este cea mai buna abordare: un muzeu kitschos care seamana cu un parc de distractii. Mai bine ar face inauntru o crasma si un hotel. Macar asa ar fi mai cinstit. Ma intorc cu gandul la experienta mea de la Calnic. Ah, ce frumos era acolo dimineata, cand m-am urcat in turn, in pijama si in sandale.
De la cetate coboram la biserica manastirii Sfantului Ioan cel Nou si, in parcare, ma despart de Pomo. Este tarziu si ar trebui sa plece, il asteapta prietena, iar eu voi merge de aici in alta directie. Ii multumesc pentru ajutor si, mental, il clasific printre cei mai frumosi oameni pe care i-am intalnit in turul meu. Avea dreptate Catalin cand spunea ca o sa intalnesc si “oameni” in Moldova si Bucovina. Si ce oameni... Eu, la 22 de ani nu cred ca as fi fost in stare sa fiu ghid pentru cineva asa cum a facut-o el. Ne luam ramas bun, ii fac o poza de despartire si intru in manastire. Aici totul este la liber si singurii care pazesc intrarea sunt cativa cersetori enervanti. Vizitez manastirea, pictura de pe peretii exteriori de abia se mai vede si inauntru asist putin la o slujba. Ma simt prost sa merg pana in fata sa fac poze, asa ca stau undeva mai in spate, in pronaosul marcat foarte slab. Da, clar, nu simt ca ma integrez aici. Sunt ca un intrus, un strain si ma simt in plus. Am impresia ca toti se uita la mine si ca ii deranjez, dar cred ca este doar in capul meu. Nu stiu de ce, dar nici in templele budiste din Nepal nu m-am simtit asa de in plus.
Ies afara, dau sa plec cu Tweety si ma sacaie cersetorii. Zona asta imi pare acum o regiune a contrastelor umane. Cei cu care ma intalnesc sunt ori foarte buni ori foarte varza. Cersetorii astia din jurul meu sunt extrem de agasanti si insistenti, asa ca ma grabesc sa plec spre Dragomirna.

IMG_7311.jpg

IMG_7316.jpg

IMG_7319.jpg

IMG_7334.jpg

IMG_7337.jpg

IMG_7345.jpg

IMG_7347.jpg

IMG_7369.jpg

IMG_7374.jpg

IMG_7375.jpg

IMG_7384.jpg



Ajung la manastire la ora 18.30, este inchisa si incep sa ma uit dupa cazare. Urmaresc niste semne pana la vila Anca unde un om care repara poarta imi cere 100 de lei pe pat, fara niciun fel de mancare si fara sa pot sa mananc la ei, asa ca il refuz direct. Intorc, o iau inapoi prin sat si il intreb de cazare pe un om dintr-o caruta. Scoate un sunet dezarticulat si imi face semn cu mana sa merg inainte. Bine, asta probabil era veriga lipsa si nimeni nu l-a descoperit pana acum. Mai intreb cativa oameni si ajung iar in fata manastirii unde gasesc un camping ce are si casute. Femeia de la intrare imi cere 40 de lei pentru o casuta, dar daca nu deranjez si cealalt pat imi ia doar 20 si ma si hraneste. Este perfect. Il pun pe Tweety langa niste copaci, in fata casutei surprinzator de curata, mananc o corba radauteana si niste mici, iar apoi, exact cand incepe sa toarne, eu ma bag in pat si scriu pana adorm. Mi-e bine. Rutina zilnica mi-a intrat in sange si imi confera o siguranta si o senzatie foarte placuta de independenta. Imi amintesc de peretele din Baia Sprie, cu intrebarea lui ciudata si ii raspund: Suntem bine!

andreisamoil

Bucla

Astazi voi urca pe Ceahlau. Am auzit multe despre muntii astia, mi s-a recomandat calduros sa urc sus si anticipez cu bucurie drumul. Vremea se anunta buna, dar ca se poate strica pe seara, asa ca ma trezesc cat mai de dimineata ca sa prind lumina cea mai frumoasa. La 5.30 sunt in picioare, am bagajul pregatit de cu seara, ma imbrac si ies pe usa la ora 6.00. Este perfect. Soarele abia rasare undeva, ascuns dupa munte, este racoare si pustiu. Incep sa urc pe traseul recomandat ieri de doamna draguta de la Parcul National, intru in padure, pe marcajul banda rosie si merg spre Cabana Fantanele. Poteca este foarte lata si nu este prea inclinat, asa ca pot sa merg repede. Gasesc un semn cu cea mai tare metoda de a convinge meltenii sa nu isi arunce pe jos cojile de seminte si ambalajele de caramele: “Abandonarea deseurilor aduce GHINION” Daca de vorba buna nu vreti, atunci aducem superstitiile peste voi...

Femeia de la parc mi-a spus ca traseul de creasta, bucla pe la Cabana Fantanele, Cabana Dochia, Cascada Duruitoarea si inapoi in Durau se face cam in opt ore, iar salvamontul l-ar face cam in sase, daca merge tare. Eu m-am inarmat pentru o zi lunga planuind sa stau mult la poze si sa nu ma grabesc. Urmaresc semnul pe care scrie ca am de mers o ora si jumatate pana la Fantanele. Din spate aud pasi, o respiratie puternica si vad un catel cu limba scoasa de un cot cum  vine dupa mine. Ii spun Gafaila. Este dragut, sta langa mine, dar la inceput este putin sperios. Mergem o vreme unul langa celalat si pana la cabana ma lasa sa il si mangai. Pe treptele cabanei vad ca am ajuns in 45 de minute si ma gandesc ca o fi fost gresit semnul de jos. Aici gasesc doua femei care fac curat si care imi fac un ceai si o omleta cu cascaval si cabanos, pe care o mananc afara, pe niste bancute deselate din lemn, uitandu-ma la marea de nori de sub mine. Ah, ce bine ca am plecat devreme. Vad cateva dealuri cum se ridica dintre nori si statiunea Durau cum sta adormita, sub patura alba. Imi termin micul dejun si plec mai departe la ora 7.30, simtindu-ma satul si mult mai bine. Drumul urca destul de abrupt si, iarasi remarc ca, pentru ca sunt singur, sunt mai constient de viata din padurea din jurul meu. Vad o veverita, cateva pasarele pe care nu le recunosc si tot felul de insecte si animalute care fojgaie pe langa mine. Ajung la ora 8.00 sus la Cusma Dorobantului, in creasta si vad ca sunt pe munti ca pe o insula, inconjurat pe toate partile de o mare de nori. Este intr-adevar foarte frumos. De aici merg in lungul crestei, trec de Panaghia, de statia meteo si ajung in final la cabana Dochia, la ora 9.00. Pana aici, in loc de cele patru ore estimate, am facut doua ore si jumatate si m-am oprit si la masa, am facut si poze si nici nu am fugit. Presupun ca semnele din Harghita erau puse pentru localnicii rapizi si astea sunt pentru moldovenii molcomi, din moment ce pe alea le respectam si pe astea le depasesc fluierand. De Panaghia este legata o legenda cu o zana frumoasa, care s-a iubit cu soarele si a ajuns pana la urma sa fie transformata in stana de piatra. Cred ca de aici s-a inspirat Eminescu pentru Luceafaraul lui.

Aici, la cabana de sus, vad cum lumea abia incepe sa se trezeasca si sa se pregateasca de plecare. Eu incep coborarea pe poteca despre care femeia de la parc spunea ca este mai dificila. Intr-adevar, este destul de abrupta, dar nu este nimic dificil la ea. Sunt trepte mari, multe radacini si nu trebuie decat sa merg inainte. In scurt timp, intru in padure si nu mai vad mare lucru. Raman doar eu, tropaind pe poteca. Ajung la cascada Duruitoarea, fac cateva poze, plec si incep sa urc un deal, probabil ca sa ajung in valea vecina, cea cu statiunea. Din fata aud niste turisti cum trancanesc coborand incet. Ajung mai aproape si ma intalnesc cu un om gras, cu burta, cu un tricou mulat, ghiul la mana si un lant gros de aur la gat, tenisi in picioare si o sticla de 2 litri, de bere, in mana. Imi spune “Sefule, cat mai este pana sus?” cu accent puternic moldovenesc. Da, ma asteptam sa incep sa gasesc si specimene din astea. Ii dau buna ziua, ii spun cat mai are de mers si ma intreb cum pot fi unii oameni simpli, de la tara, atat de ponderati si cu bun simt, iar altii, probabil de la un oras obscur, ca asta, atat de neamuri proaste. Nu am pretentia sa stie cum se saluta pe munte, ca cel care coboara saluta primul, ca cel fara bagaj saluta primul, sau asa mai departe, dar macar cu un “buna ziua” putea sa imi raspunda. Mai merg putin si ma intalnesc si cu companioanele lui, alte doua femei grase, care merg in cel mai tare echipament posibil: Sunt incaltate in niste pantofiori micuti, ascutiti, cu talpa plata si facuti din dantela neagra. Nu as iesi in asa ceva, pe strada, nici pana la colt. Le intreb daca nu le e greu asa si imi spun ca se descurca. In varful dealului, incep sa cobor si ma tot intalnesc cu alti turisti. Vad ca nimeni nu imi raspunde la salut, asta o fi stilul pe aici, se uita chiar ciudat la mine cand le dau “buna ziua” si majoritatea nu are echipament. Acum inteleg de ce sunt timpii de pe marcaje atat de lungi.

Ajung inapoi in Durau, la Parcul National, la ora 11.30, merg la pensiune, fac un dus si ma duc afara sa butonez la soare. Astazi recuperez ce nu am facut zilele trecute si stau si eu mai linistit. Oricum, nu are sens sa fortez sa plec devreme. Stau si scriu in soare, ma mai bronzez, imi mai estompez urmele de tractorist de pe umeri si, cand consider ca mi-a ajuns, plec la masa. Imi fac planul pentru maine si, vorbesc cu Robert, care spunea ca, daca va fi in zona, o sa mearga cu mine pe Rarau si pe Giumalau, dar aflu ca este la mare. Ma sfatuieste cu grija, imi spune pe unde sa o iau si imi descrie traseele, dar imi baga putin frica in oase atunci cand imi spune ca urcusul pe Giumalau este foarte abrupt si daca ploua se face namol.

Manac in alta carciuma, o ciorba si niste mamaliga, pentru ca sa ma intorc inapoi la pensiune intr-o atmosfera de haos total. Se pare ca am niste vecini noi, cativa oameni din Iasi, cu vreo doi copii care alearga prin toata curtea, urla si toata lumea se roaga insistent si molcom de ei, sa faca diverse lucruri. Ma duc sus, in mansarda, in camera mea inghesuita si de jos incepe sa se auda si un acordeon care canta si canta, neobosit pana tarziu in noapte, acompaniat de urletele copiilor si de rugamintile si rasetele parintilor. Adorm devreme, pe la ora 21.30 si planuiesc sa plec maine la prima ora.

IMG_6719.jpg

IMG_6720.jpg

IMG_6739.jpg

IMG_6743.jpg

IMG_6749.jpg

IMG_6751.jpg

IMG_6760.jpg

IMG_6766.jpg

IMG_6781.jpg

IMG_6793.jpg

IMG_6825.jpg

IMG_6833.jpg

Dimineata este ceata si vad ca a plouat. De la un punct, mi s-a rupt filmul si nu am mai auzit haosul de alaturi. Il trezesc pe Tweety, ii pun niste banda adeziva pe suporturile coburilor ca sa nu mai troncane si dau sa plec sa fac bucla mea rutiera programata pentru astazi. Planul este sa merg prin Reghin, apoi Bistrita si inapoi in Vatra Dornei si Campulung Moldovenesc. Daca pot, as vrea sa ajung la Giumalau si la Rarau.  Exact inainte sa ma sui in sa, iese din pensiune un om, unul din petrecaretii cu acordeon de aseara, care incepe sa dea tarcoale motorului. Bai frate, este ora 6.30. Aseara ai petrecut pana la 2.00. Nu ai somn? Vine si imi spune ca mi-a admirat motorul aseara. “Chiar daca era sub husa, am vazut ca este...” Probabil vrea sa spuna ca a vazut ca e BMW, dar se prinde ca mi-as da seama ca a ridicat husa, asa ca se opreste. Da, nu ma supar prea tare, dar Tweety s-ar putea sa fie putin deranjat ca i s-a uitat pe sub fusta. Ma uit la Tweety si pare in regula. Nu prea am acum chef de vorba. Ma intreaba unde merg si ii spun ce fac. “Da, o sa vedeti, cum treceti de Vatra Dornei, spre Ardeal, drumurile nu sunt la fel, dar nici oamenii. Sunt mai simpli, mai sinceri, dar mai saraci.” Aha, deci nu e doar senzatia mea. Bun, imi propun ca de aici sa fiu in garda. Poate nu e bine, dar este mai sanatos. Plec la ora 6.30 spre Borsec, intru in paduri verzi, pe o vale adanca si urmaresc soseaua pana in statiune. Drumul este gol, destul de bun si eu fac ca girofarul uitandu-ma dupa peisaj. Dupa ce trec de Bistrita mi se face si foame, asa ca opresc la un restaurant, beau un ceai si mananc o omleta. Ma suna Andrei Bruja si ma intreaba daca mi-a placut pe Ceahlau. Ii povestesc cum a fost si ma sfatuieste si el sa nu urc pe Giumalau daca a plouat. Momentan vad ca nu ploua, dar este inorat si pamanul este ud.

Pe drum se lucreaza de zor, mai mult franez ca sa traversez portiunile rupte decat sa ma bucur de drum, dar, oricum, Valea Muresului este foarte frumoasa in zona asta. Iar sunt poduri suspendate peste rau, chiar niste pereti de stanca inalti si multe fanete si capite.

Ajung la Reghin, cotesc in sus spre Bistrita si, desi am deasupra mea un plafon de nori enervant de gri, nu pare ca o sa ploua prea curand. Prin Bistrita trec repede, opresc de cateva ori sa dau niste telefoane si, in timp ce ma indrept inapoi spre est, spre Moldova, I-oana ma pune sa fac dreapta. Mergem la Lacul Colibita. Drumul este de asfalt, destul de bun, devine la un moment dat drum de beton, urca pe o vale verde si frumoasa pentru ca, intr-un final, sa vad barajul. Este din pietre, destul de inalt si odata ajuns sus pot sa vad toata zona. Iese si soarele si peisajul devine foarte frumos luminat. Merg o vreme in lungul lacului si, in incercarea de a nu ma intoarce pe acelasi drum pe care am venit, fac stanga pe un drum forestier despre care harta imi spune ca ar trebui sa ma duca inapoi la soseaua judeteana. Mergem pe piatra sparta si pamant, pe un drum ce a vazut odata asfalt, dar i-a trecut si iar ma inteleg foarte bine cu Tweety. Stau in picioare, il ghidonez usor prin gropi si hartoape din care iese fara probleme, in jur este soare, iarba verde si capite, iar in casti Queen imi canta despre fetele cu fundu’ mare. Ca bine spune Freddie: “Get on your bikes and ride !!!”. Ha, ma simt ca in parcul de distractii. Ajung inapoi la drumul de asfalt si incep sa merg prin Pasul Tihuta spre Vatra Dornei. Si pe aici este frumos si imi inchipui ca merg cu Tweety ca si cu un avion de lupta. Il inclin exact inainte de curba, ii vad antenele cum se pun pe pozitie, intram in fiecare viraj exact cum trebuie si simt forta centrifuga cum ma apasa in timp ce Tweety maraie fericit. Bai canar, ma bucur ca esti bine. Sper sa nu iti treaca.

Ajung in Vatra Dornei, ies din oras spre Rusca si intreb niste oameni cum ajung pe Giumalau. Ma trimit inapoi, sa fac dreapta pe o straduta, ii ascult, merg pana la intersectie si gasesc un semn pe care scrie ca pe banda albastra fac cam cinci ore pana la cabana. Ma avant pe drumul forestier si merg inainte. Drumul este mult mai bun decat ma asteptam, dar nu prea corespunde cu ce imi povestea Robert. El imi spunea de un pod pe care nu trebuie sa o iau si de cateva scurtaturi facute cu tractorul in serpentinele drumului. Aici nu vad asa ceva. Dupa cinci kilometri ma opresc langa o dacie 1310 in care sunt un baiat cu ochii pierduti, un batran si o baba. Ii intreb daca pe aici ajung pa Giumalau. Baiatul se uita la mine de parca sunt un extraterestru verde cu antene miscatoare care ii vorbeste in chineza, da din cap incet, descumpanit si se intoarce spre batran. Omul iese din masina si foarte lent spune ”Nu... Pai... Aici este cabana lui Gigi Ursu... Nu stiu... Drumul nu e din Rusca?” “Pai nu din Rusca am venit pe drumul asta?”, “Nu stiu... nu... asta este Obcina... nu stiu ce sa va zic...” Intervine lent baba: “Poate Giumalau o fi la Gigi...” Ah, nu am inteles nimic, dar parca sunteti toti scufundati intr-un hardau cu melasa, asa va miscati. Fratilor, eu sunt bucurestean nevrotic spuneti-mi repede ca sa ma duc. Plec, dar am o indoiala in minte. In momentul in care drumul o coteste in alta directie decat anticipam eu, ma opresc, scot harta si busola si imi dau seama ca iar am fost un bou repezit. M-am grabit si am iesit prea repede din drumul de asfalt. Trebuia sa mai merg cativa kilometri pana la Rusca. Eu am facut dreapta din Vatra Dornei. Ma intorc, iar hartoape si iar incepe sa imi-e frica, gandind la drumul forestier greu, inclinat si namolos. Acum nu stau prea bine cu moralul, dar ma gandesc ca atunci cand nu voi putea sa mai merg, o sa ma opresc, o sa fac o poza ca dovada si o sa ma intorc.

Ajung in Rusca, incep sa merg pe drumul forestier corect si ma opresc repede cand in fata mea este un ditamai tirul oprit in drum, langa un loc unde sunt claditi busteni trasi din munte, in mijlocul unor noroaie groaznice. Daca asa noroi o sa fie pana sus, o sa transpir cinci litri de apa. Tirul pleaca dupa cateva minute si eu incep sa urc. La inceput drumul nu e rau, cateva hartoape, dar ma descurc, trec si de podul pe unde Robert spunea sa nu o iau si ajung brusc la serpentinele cu scurtaturile facute de tractoare. Aici, dupa harta mea, este o serie de sase serpentine foarte abrupte. Il opresc pe Tweety, merg putin mai in fata si ma incumet sa incerc. Prima merge bine, trec de niste balti, stau tot in picioare, a doua este bine, a treia putin cam inclinata si foarte repede apare a patra care este infiorator de inclinata. Am senzatia ca urc un zid, desi clar nu este atat de grav. Am intrat in curba prea din scurt, nu ca as fi avut prea mult de ales si acum, daca ma opresc sa pun picioarele jos nu o sa mai pot frana si fata o sa imi alunece pana jos. Am prezenta de spirit sa ii dau tare, trag, ma las in fata si am urcat. Urmatoarele doua serpentine nu le simt si ajung sus pe platou. Sunt speriat si nu ma gandesc decat la cum o sa ma dau jos de aici, din corcodus, unde m-am urcat. Intotdeauna urcarea este mai usoara, coborarea este mai dificila. Ajung la cabana si vad ca probabil cineva a facut misto pentru ca a umplut gardul cu semne de circulatie. Vad ca trebuie sa fiu atent la trecerile de pietoni, sa nu depasesc si sa nu derapez. Ha.

Cabaniera imi spune ca sunt puse pentru vizibilitate si ca, daca vreau, pot sa merg cu motorul pana sus, pe varf, la cruce. Imi arata si drumul, dar eu nu sunt sigur ca vreau sa o iau pe acolo. Stau putin, ma linistesc, fac niste poze, ma bucur ca am ajuns si decid sa incerc totusi sa urc. Il pornesc pe Tweety, imi iau avant, merg cateva zeci de metri si apoi inteleg de ce era lasata o masina mai jos, in drum. Drumul este in gol alpin, expus, de pamant si dupa ploaie este atat de namolos si de afanat incat fata mi s-a implantat pana la disc si spatele pana la lant. Bun, bine ca este inca panata si pot da cu spatele. Il scot pe Tweety din cacao, vad varful, un deal cu o cruce destul de neinteresanta, si mai vad un nor mare care inghite dealul si vine spre mine. Asta imi mai trebuie, sa ma ploua. Imi intorc greu pasaroiul grasan si o iau la vale. Ajung la serpentine si decid sa nu ma crispez si sa cobor ca bablacii cu picioarele pe jos, riscand sa imi derapeze fata si sa cad, ci aplic tehnica de bicicleta. Las motorul in prima viteza, trag ambreiajul, ma ridic in scari, stau cu fundul cat mai spre spate, apas tare frana de picior si de abia daca o ating pe cea de fata. Cobor incet, ajung si la serpentina inclinata, derapez putin dar ma las, compensez si imi continui miscarea. Mai trec de ultimele curbe si gata, am reusit. Am ajuns jos, la drumul forestier care acum mi se pare superb. Da !!! Il felicit pe Tweety si il opresc langa o sura veche sa ii fac o poza. Am un oarece impuls sa il bag pe Tweety in sura si eu sa imi pun cortul deasupra, in pod, sa dorm aici, dar este inca devreme si nu prea am mancare. Ma gandesc ca mai bine ma duc sa vad si Raraul si poate dorm acolo, sus la cabana. Mi-a cam ajuns pentru moment de pensiuni cu fite. Intru iar in drumul mare si ma simt de parca cineva mi-a ridicat o piatra de pe inima. Am reusit sa ajung sus si astfel am incheiat si ultima bucata de off-road de care imi era frica. De aici, nu ar trebui sa mai intru pe drumuri de tara, decat accidental.

Merg spre nord, spre Campulung Moldovenesc si inteleg ce zicea omul de dimineata. Da, nu stiu cum sunt oamenii aici, cat de buni, cat de rai, cat de hoti sau de cinstiti, dar cu siguranta drumuri au si sunt bune. Nu imi amintesc de cand nu am mai mers pe un drum asa de bun. Este taluzat cum trebuie, are doua benzi pe sensul de urcare, parapeti si este gol. Inainte de Campulung Moldovenesc ajung in Pojorata de unde cotesc dreapta si incep sa urc in munte. Pe aici tocmai au turnat asfalt, drumul e lat, mare, drept, nou si cu multe serpentine. Urc, bucuros de asa o surpriza si de vremea nesperat de buna. Astazi se anunta cod galben, precipitatii de 70 de litri pe metru patrat, dar vad ca pe mine m-au ocolit. Mai parcurg cateva serpentine si imi amintesc de un banc cu elefantul: “De ce are elefantul coada? Ca sa nu se termine brusc!” Ei bine, drumul asta de trei benzi si ceva este ca elefantul fara coada. Brusc. Acum sunt pe o saracie de drum forestier cu gropi de jumatate de metru, sleauri si pietre. Mai merg un kilometru si ajung la cabana. De fapt, aici este un hotel mare si cam vechi, cu cateva casute de barne in jur, plin de masini si de turisti. Nu imi place sa stau aici. Opresc motorul si brusc apare langa mine Danut, cu ochii sclipitori, un zambet pe fata si putin cherchelit. Doar putin. Danut are 53 de ani si este innebunit dupa motoare. Este mecanic, a mers toata viata pe motor si acum are vreo patru. Vorbim o vreme, de fapt vorbeste mai mult el pentru ca il pot opri cu greu, iar eu imi fac bagajul ca sa dau o tura in jurul Stancilor Doamnei. Plec pe traseu si imi dau seama ca nu stiu nimic despre drum. Asta nu este frumos. Mi-am uitat harta la Tweety. Intreb niste oameni si imi spun ca fac 20 de minute pana sus pe varf. Aha, deci e aproape. Merg urmarind semnul cruce albastra, urc pe poteca, apoi pe grohotis si in final pe pietre. Acest traseu este de fapt un circuit, in jurul unei formatiuni de stanci inalte si cu pereti verticali. Ajung pe varf, fac cateva poze si obsev ca pe aici turistii sunt mai bine echipati decat cei care urcau in Ceahlau. Sun la o pensiune din Campulung Moldovenesc, pe care mi-a recomandat-o cineva inainte sa plec. Ar trebui sa aiba o bucatarie excelenta. Femeia de la telefon imi spune ca nu mai are locuri, dar sa vin acolo si ma trimite la o vecina. Ma intorc la Tweety si cobor cei 20 de kilometri pana in Pojorata si apoi pana in Campulung Moldovenesc, intru pe strada pensiunii si aud claxoane disperate din spate. Ma uit si il vad pe Danut. A coborat si el sa ia ceva din oras si ne-am intalnit din intamplare aici. Ma intreaba ca fac, ii spun si zica ca sunt tont. “Pai trebuia sa spui sus ca nu ai unde sa stai. Ca eu ii stiu pe toti de acolo. Stai ca il sun pe Mao de la o cabana de alaturi si stai la el.” Vorbeste la telefon, foarte colorat si nu inteleg daca e de bine sau de rau. Il intreb si zice ”Ba, ti-am zis ca te rezolv, noi motoristii ne ajutam intre noi, daca am zis ca te rezolv, pai asa se’ntampla. Hai sus inapoi, mananci la noi si apai mergi la Mao. Asta e ciomag acum, dar te cazeaza ca, daca nu, il sparg la nas.” Danut mi se pare foarte amuzant asa ca plec in sus, dupa el si vad ca incepe sa ploua. Ma cam oftic si eu ca am batut tot drumul pana jos degeaba si ma tot intreb daca asta trebuia sa se intample, daca asa trebuiau sa cada lucrurile. Nu stiu daca nu ar fi fost mai bine sa stau totusi jos. Imi pun costumul de ploaie, merg mai departe in sus si, dupa o curba, totul mi se clarifica. Da, sunt pe drumul cel bun. Cineva vroia sa imi arate un curcubeu superb care s-a format dupa ploaia grea de mai devreme, ploaie pe care eu trebuia sa o ratez coorand in oras.. Imi amintesc de Mihai cu curcubeele lui prin Mongolia. I-ar fi placut sa il vada si pe asta... Este mare, gras si frumos.

IMG_6836.jpg

IMG_6842.jpg

IMG_6848.jpg

IMG_6849.jpg

IMG_6855.jpg

IMG_6862.jpg

IMG_6866.jpg

IMG_6867.jpg

IMG_6872.jpg

IMG_6876.jpg

IMG_6888.jpg

IMG_6911.jpg

IMG_6914.jpg

IMG_6921.jpg

IMG_6926.jpg

IMG_6936.jpg

IMG_6956.jpg

Cand ajung sus pe Rarau, la hotel, Danut ma baga intr-una din cabanutele mici de barne si ma pune la masa, alaturi de toata familia lui: sotia, fata, fratele, nepoata, nepotul, matusa, multi. Manac slanina cu ceapa, pastrav afumat, pe masa de lemn, la botu’ calului si rad de ma prapadesc. Danut, ca si ceilalti, sunt foarte slobozi la gura, sunt ranga, sau “ciomag” cum spune el si continua in acelasi stil. Vorbesc mult, tare si fac misto unii de altii pana nu mai pot. Eu stau in coltul meu si ma tin cu mainile de burta de atata ras. Incearca sa imi dea si mie din tariile lor slabute, facute in gospodarie, o afinata si o “zadarica” facuta din chimen, dar scot si eu la inaintare palinca lui Nelu, ultima sticluta de jumatate de litru cu care ii pun in cap. Gata, i-am socat! Pe la ora 21.30 decid ca daca sunt satul si beat este bine, dar ar trebui sa am si unde dormi, asa ca il rog pe Danut sa imi arate unde sa ma duc. Merge inaintea mea cu masina, iar eu, pe Tweety, parca am aripi pe teren. Stiu, nu e frumos sa ma urc manga pe motor, dar, na, ca am facut-o. Ce alta optiune aveam? Sa pun cortul in parcare? Acum ploua si e ceata deasa. Ajung dupa un kilometru la Mao, la cabana unde pare destul de plin, dar imediat ii cunosc pe Andrei, Mike si Romica, trei prieteni veniti la catarat, care se poarta de parca ma stiu de ani de zile, imi pun in fata un pahar de vodka si imi spun ca nu exista sa nu gasim o solutie sa dormim la un loc. Danut, putin luat, se caraie cu Mao ca sa am patul meu, dar il linistesc, ii spun ca este in regula si ca ma descurc “Nuuu, eu sunt om dintr-o bucata, daca ti-am spus ca te rezolv, atunci dormi bine, nu imparti patul cu nimeni, poate doar cu o gagica, dar nu asa...” Stai ba Danut, ca sunt insurat. Il conving ca este in regula si raman cu baietii la vorba. Andrei este mecanic, vorbeste mult si este foarte prietenos si sufletist, Mike trateaza la cap alcoolici si vorbesc foarte mult cu el despre ture, biciclete si o gramada de lucruri, iar Romica incearca sa se combine cu o fata din gasca vecina si il las sa isi faca treaba. Baietii imi explica ceva foarte clar: Ei, aici, sunt bucovineni, nu moldoveni. Moldovenii sunt cei de peste Prut si poate cei de dupa Suceava, spre est. Da, oricum, mie imi pare acum ca seamana cu ardelenii ca numai acolo am fost  primit cu atat caldura. Maria, o fetita venita cu alt grup, ne povesteste ca face caricaturi, asa ca o rog sa imi faca si mie una. Sunt tare curios cum ma vad cei cu care ma intalnesc si care este prima lor impresie. Na, uite asa ma vad:

IMG_7179.jpg

Habar nu am cine este uratul ala... semana cu mine, dar... chiar asa?

Undeva pe la ora 12.30, Mao, beat crita, dar cat de cat coerent, imi arat unde este anexa unde o sa dormim – Stana Model – la 100 de metri de cabana. Acolo gasesc o camera mare, cu cinci paturi, unde vom incapea toti fara probleme. Incerc sa scriu putin, dar literele mi se amesteca in fata ochilor si ma trezesc la un moment dat ca am umplut o pagina numai de ”]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]”. Decid ca este mai bine sa ma culc.

3471780706984715153-3195659194109172242?

Sursa

andreisamoil

Bucla

Astazi voi urca pe Ceahlau. Am auzit multe despre muntii astia, mi s-a recomandat calduros sa urc sus si anticipez cu bucurie drumul. Vremea se anunta buna, dar ca se poate strica pe seara, asa ca ma trezesc cat mai de dimineata ca sa prind lumina cea mai frumoasa. La 5.30 sunt in picioare, am bagajul pregatit de cu seara, ma imbrac si ies pe usa la ora 6.00. Este perfect. Soarele abia rasare undeva, ascuns dupa munte, este racoare si pustiu. Incep sa urc pe traseul recomandat ieri de doamna draguta de la Parcul National, intru in padure, pe marcajul banda rosie si merg spre Cabana Fantanele. Poteca este foarte lata si nu este prea inclinat, asa ca pot sa merg repede. Gasesc un semn cu cea mai tare metoda de a convinge meltenii sa nu isi arunce pe jos cojile de seminte si ambalajele de caramele: “Abandonarea deseurilor aduce GHINION” Daca de vorba buna nu vreti, atunci aducem superstitiile peste voi...
Femeia de la parc mi-a spus ca traseul de creasta, bucla pe la Cabana Fantanele, Cabana Dochia, Cascada Duruitoarea si inapoi in Durau se face cam in opt ore, iar salvamontul l-ar face cam in sase, daca merge tare. Eu m-am inarmat pentru o zi lunga planuind sa stau mult la poze si sa nu ma grabesc. Urmaresc semnul pe care scrie ca am de mers o ora si jumatate pana la Fantanele. Din spate aud pasi, o respiratie puternica si vad un catel cu limba scoasa de un cot cum  vine dupa mine. Ii spun Gafaila. Este dragut, sta langa mine, dar la inceput este putin sperios. Mergem o vreme unul langa celalat si pana la cabana ma lasa sa il si mangai. Pe treptele cabanei vad ca am ajuns in 45 de minute si ma gandesc ca o fi fost gresit semnul de jos. Aici gasesc doua femei care fac curat si care imi fac un ceai si o omleta cu cascaval si cabanos, pe care o mananc afara, pe niste bancute deselate din lemn, uitandu-ma la marea de nori de sub mine. Ah, ce bine ca am plecat devreme. Vad cateva dealuri cum se ridica dintre nori si statiunea Durau cum sta adormita, sub patura alba. Imi termin micul dejun si plec mai departe la ora 7.30, simtindu-ma satul si mult mai bine. Drumul urca destul de abrupt si, iarasi remarc ca, pentru ca sunt singur, sunt mai constient de viata din padurea din jurul meu. Vad o veverita, cateva pasarele pe care nu le recunosc si tot felul de insecte si animalute care fojgaie pe langa mine. Ajung la ora 8.00 sus la Cusma Dorobantului, in creasta si vad ca sunt pe munti ca pe o insula, inconjurat pe toate partile de o mare de nori. Este intr-adevar foarte frumos. De aici merg in lungul crestei, trec de Panaghia, de statia meteo si ajung in final la cabana Dochia, la ora 9.00. Pana aici, in loc de cele patru ore estimate, am facut doua ore si jumatate si m-am oprit si la masa, am facut si poze si nici nu am fugit. Presupun ca semnele din Harghita erau puse pentru localnicii rapizi si astea sunt pentru moldovenii molcomi, din moment ce pe alea le respectam si pe astea le depasesc fluierand. De Panaghia este legata o legenda cu o zana frumoasa, care s-a iubit cu soarele si a ajuns pana la urma sa fie transformata in stana de piatra. Cred ca de aici s-a inspirat Eminescu pentru Luceafaraul lui.
Aici, la cabana de sus, vad cum lumea abia incepe sa se trezeasca si sa se pregateasca de plecare. Eu incep coborarea pe poteca despre care femeia de la parc spunea ca este mai dificila. Intr-adevar, este destul de abrupta, dar nu este nimic dificil la ea. Sunt trepte mari, multe radacini si nu trebuie decat sa merg inainte. In scurt timp, intru in padure si nu mai vad mare lucru. Raman doar eu, tropaind pe poteca. Ajung la cascada Duruitoarea, fac cateva poze, plec si incep sa urc un deal, probabil ca sa ajung in valea vecina, cea cu statiunea. Din fata aud niste turisti cum trancanesc coborand incet. Ajung mai aproape si ma intalnesc cu un om gras, cu burta, cu un tricou mulat, ghiul la mana si un lant gros de aur la gat, tenisi in picioare si o sticla de 2 litri, de bere, in mana. Imi spune “Sefule, cat mai este pana sus?” cu accent puternic moldovenesc. Da, ma asteptam sa incep sa gasesc si specimene din astea. Ii dau buna ziua, ii spun cat mai are de mers si ma intreb cum pot fi unii oameni simpli, de la tara, atat de ponderati si cu bun simt, iar altii, probabil de la un oras obscur, ca asta, atat de neamuri proaste. Nu am pretentia sa stie cum se saluta pe munte, ca cel care coboara saluta primul, ca cel fara bagaj saluta primul, sau asa mai departe, dar macar cu un “buna ziua” putea sa imi raspunda. Mai merg putin si ma intalnesc si cu companioanele lui, alte doua femei grase, care merg in cel mai tare echipament posibil: Sunt incaltate in niste pantofiori micuti, ascutiti, cu talpa plata si facuti din dantela neagra. Nu as iesi in asa ceva, pe strada, nici pana la colt. Le intreb daca nu le e greu asa si imi spun ca se descurca. In varful dealului, incep sa cobor si ma tot intalnesc cu alti turisti. Vad ca nimeni nu imi raspunde la salut, asta o fi stilul pe aici, se uita chiar ciudat la mine cand le dau “buna ziua” si majoritatea nu are echipament. Acum inteleg de ce sunt timpii de pe marcaje atat de lungi.
Ajung inapoi in Durau, la Parcul National, la ora 11.30, merg la pensiune, fac un dus si ma duc afara sa butonez la soare. Astazi recuperez ce nu am facut zilele trecute si stau si eu mai linistit. Oricum, nu are sens sa fortez sa plec devreme. Stau si scriu in soare, ma mai bronzez, imi mai estompez urmele de tractorist de pe umeri si, cand consider ca mi-a ajuns, plec la masa. Imi fac planul pentru maine si, vorbesc cu Robert, care spunea ca, daca va fi in zona, o sa mearga cu mine pe Rarau si pe Giumalau, dar aflu ca este la mare. Ma sfatuieste cu grija, imi spune pe unde sa o iau si imi descrie traseele, dar imi baga putin frica in oase atunci cand imi spune ca urcusul pe Giumalau este foarte abrupt si daca ploua se face namol.
Manac in alta carciuma, o ciorba si niste mamaliga, pentru ca sa ma intorc inapoi la pensiune intr-o atmosfera de haos total. Se pare ca am niste vecini noi, cativa oameni din Iasi, cu vreo doi copii care alearga prin toata curtea, urla si toata lumea se roaga insistent si molcom de ei, sa faca diverse lucruri. Ma duc sus, in mansarda, in camera mea inghesuita si de jos incepe sa se auda si un acordeon care canta si canta, neobosit pana tarziu in noapte, acompaniat de urletele copiilor si de rugamintile si rasetele parintilor. Adorm devreme, pe la ora 21.30 si planuiesc sa plec maine la prima ora.

IMG_6719.jpg

IMG_6720.jpg

IMG_6739.jpg

IMG_6743.jpg

IMG_6749.jpg

IMG_6751.jpg

IMG_6760.jpg

IMG_6766.jpg

IMG_6781.jpg

IMG_6793.jpg

IMG_6825.jpg

IMG_6833.jpg



Dimineata este ceata si vad ca a plouat. De la un punct, mi s-a rupt filmul si nu am mai auzit haosul de alaturi. Il trezesc pe Tweety, ii pun niste banda adeziva pe suporturile coburilor ca sa nu mai troncane si dau sa plec sa fac bucla mea rutiera programata pentru astazi. Planul este sa merg prin Reghin, apoi Bistrita si inapoi in Vatra Dornei si Campulung Moldovenesc. Daca pot, as vrea sa ajung la Giumalau si la Rarau.  Exact inainte sa ma sui in sa, iese din pensiune un om, unul din petrecaretii cu acordeon de aseara, care incepe sa dea tarcoale motorului. Bai frate, este ora 6.30. Aseara ai petrecut pana la 2.00. Nu ai somn? Vine si imi spune ca mi-a admirat motorul aseara. “Chiar daca era sub husa, am vazut ca este...” Probabil vrea sa spuna ca a vazut ca e BMW, dar se prinde ca mi-as da seama ca a ridicat husa, asa ca se opreste. Da, nu ma supar prea tare, dar Tweety s-ar putea sa fie putin deranjat ca i s-a uitat pe sub fusta. Ma uit la Tweety si pare in regula. Nu prea am acum chef de vorba. Ma intreaba unde merg si ii spun ce fac. “Da, o sa vedeti, cum treceti de Vatra Dornei, spre Ardeal, drumurile nu sunt la fel, dar nici oamenii. Sunt mai simpli, mai sinceri, dar mai saraci.” Aha, deci nu e doar senzatia mea. Bun, imi propun ca de aici sa fiu in garda. Poate nu e bine, dar este mai sanatos. Plec la ora 6.30 spre Borsec, intru in paduri verzi, pe o vale adanca si urmaresc soseaua pana in statiune. Drumul este gol, destul de bun si eu fac ca girofarul uitandu-ma dupa peisaj. Dupa ce trec de Bistrita mi se face si foame, asa ca opresc la un restaurant, beau un ceai si mananc o omleta. Ma suna Andrei Bruja si ma intreaba daca mi-a placut pe Ceahlau. Ii povestesc cum a fost si ma sfatuieste si el sa nu urc pe Giumalau daca a plouat. Momentan vad ca nu ploua, dar este inorat si pamanul este ud.
Pe drum se lucreaza de zor, mai mult franez ca sa traversez portiunile rupte decat sa ma bucur de drum, dar, oricum, Valea Muresului este foarte frumoasa in zona asta. Iar sunt poduri suspendate peste rau, chiar niste pereti de stanca inalti si multe fanete si capite.
Ajung la Reghin, cotesc in sus spre Bistrita si, desi am deasupra mea un plafon de nori enervant de gri, nu pare ca o sa ploua prea curand. Prin Bistrita trec repede, opresc de cateva ori sa dau niste telefoane si, in timp ce ma indrept inapoi spre est, spre Moldova, I-oana ma pune sa fac dreapta. Mergem la Lacul Colibita. Drumul este de asfalt, destul de bun, devine la un moment dat drum de beton, urca pe o vale verde si frumoasa pentru ca, intr-un final, sa vad barajul. Este din pietre, destul de inalt si odata ajuns sus pot sa vad toata zona. Iese si soarele si peisajul devine foarte frumos luminat. Merg o vreme in lungul lacului si, in incercarea de a nu ma intoarce pe acelasi drum pe care am venit, fac stanga pe un drum forestier despre care harta imi spune ca ar trebui sa ma duca inapoi la soseaua judeteana. Mergem pe piatra sparta si pamant, pe un drum ce a vazut odata asfalt, dar i-a trecut si iar ma inteleg foarte bine cu Tweety. Stau in picioare, il ghidonez usor prin gropi si hartoape din care iese fara probleme, in jur este soare, iarba verde si capite, iar in casti Queen imi canta despre fetele cu fundu’ mare. Ca bine spune Freddie: “Get on your bikes and ride !!!”. Ha, ma simt ca in parcul de distractii. Ajung inapoi la drumul de asfalt si incep sa merg prin Pasul Tihuta spre Vatra Dornei. Si pe aici este frumos si imi inchipui ca merg cu Tweety ca si cu un avion de lupta. Il inclin exact inainte de curba, ii vad antenele cum se pun pe pozitie, intram in fiecare viraj exact cum trebuie si simt forta centrifuga cum ma apasa in timp ce Tweety maraie fericit. Bai canar, ma bucur ca esti bine. Sper sa nu iti treaca.
Ajung in Vatra Dornei, ies din oras spre Rusca si intreb niste oameni cum ajung pe Giumalau. Ma trimit inapoi, sa fac dreapta pe o straduta, ii ascult, merg pana la intersectie si gasesc un semn pe care scrie ca pe banda albastra fac cam cinci ore pana la cabana. Ma avant pe drumul forestier si merg inainte. Drumul este mult mai bun decat ma asteptam, dar nu prea corespunde cu ce imi povestea Robert. El imi spunea de un pod pe care nu trebuie sa o iau si de cateva scurtaturi facute cu tractorul in serpentinele drumului. Aici nu vad asa ceva. Dupa cinci kilometri ma opresc langa o dacie 1310 in care sunt un baiat cu ochii pierduti, un batran si o baba. Ii intreb daca pe aici ajung pa Giumalau. Baiatul se uita la mine de parca sunt un extraterestru verde cu antene miscatoare care ii vorbeste in chineza, da din cap incet, descumpanit si se intoarce spre batran. Omul iese din masina si foarte lent spune ”Nu... Pai... Aici este cabana lui Gigi Ursu... Nu stiu... Drumul nu e din Rusca?” “Pai nu din Rusca am venit pe drumul asta?”, “Nu stiu... nu... asta este Obcina... nu stiu ce sa va zic...” Intervine lent baba: “Poate Giumalau o fi la Gigi...” Ah, nu am inteles nimic, dar parca sunteti toti scufundati intr-un hardau cu melasa, asa va miscati. Fratilor, eu sunt bucurestean nevrotic spuneti-mi repede ca sa ma duc. Plec, dar am o indoiala in minte. In momentul in care drumul o coteste in alta directie decat anticipam eu, ma opresc, scot harta si busola si imi dau seama ca iar am fost un bou repezit. M-am grabit si am iesit prea repede din drumul de asfalt. Trebuia sa mai merg cativa kilometri pana la Rusca. Eu am facut dreapta din Vatra Dornei. Ma intorc, iar hartoape si iar incepe sa imi-e frica, gandind la drumul forestier greu, inclinat si namolos. Acum nu stau prea bine cu moralul, dar ma gandesc ca atunci cand nu voi putea sa mai merg, o sa ma opresc, o sa fac o poza ca dovada si o sa ma intorc.
Ajung in Rusca, incep sa merg pe drumul forestier corect si ma opresc repede cand in fata mea este un ditamai tirul oprit in drum, langa un loc unde sunt claditi busteni trasi din munte, in mijlocul unor noroaie groaznice. Daca asa noroi o sa fie pana sus, o sa transpir cinci litri de apa. Tirul pleaca dupa cateva minute si eu incep sa urc. La inceput drumul nu e rau, cateva hartoape, dar ma descurc, trec si de podul pe unde Robert spunea sa nu o iau si ajung brusc la serpentinele cu scurtaturile facute de tractoare. Aici, dupa harta mea, este o serie de sase serpentine foarte abrupte. Il opresc pe Tweety, merg putin mai in fata si ma incumet sa incerc. Prima merge bine, trec de niste balti, stau tot in picioare, a doua este bine, a treia putin cam inclinata si foarte repede apare a patra care este infiorator de inclinata. Am senzatia ca urc un zid, desi clar nu este atat de grav. Am intrat in curba prea din scurt, nu ca as fi avut prea mult de ales si acum, daca ma opresc sa pun picioarele jos nu o sa mai pot frana si fata o sa imi alunece pana jos. Am prezenta de spirit sa ii dau tare, trag, ma las in fata si am urcat. Urmatoarele doua serpentine nu le simt si ajung sus pe platou. Sunt speriat si nu ma gandesc decat la cum o sa ma dau jos de aici, din corcodus, unde m-am urcat. Intotdeauna urcarea este mai usoara, coborarea este mai dificila. Ajung la cabana si vad ca probabil cineva a facut misto pentru ca a umplut gardul cu semne de circulatie. Vad ca trebuie sa fiu atent la trecerile de pietoni, sa nu depasesc si sa nu derapez. Ha.
Cabaniera imi spune ca sunt puse pentru vizibilitate si ca, daca vreau, pot sa merg cu motorul pana sus, pe varf, la cruce. Imi arata si drumul, dar eu nu sunt sigur ca vreau sa o iau pe acolo. Stau putin, ma linistesc, fac niste poze, ma bucur ca am ajuns si decid sa incerc totusi sa urc. Il pornesc pe Tweety, imi iau avant, merg cateva zeci de metri si apoi inteleg de ce era lasata o masina mai jos, in drum. Drumul este in gol alpin, expus, de pamant si dupa ploaie este atat de namolos si de afanat incat fata mi s-a implantat pana la disc si spatele pana la lant. Bun, bine ca este inca panata si pot da cu spatele. Il scot pe Tweety din cacao, vad varful, un deal cu o cruce destul de neinteresanta, si mai vad un nor mare care inghite dealul si vine spre mine. Asta imi mai trebuie, sa ma ploua. Imi intorc greu pasaroiul grasan si o iau la vale. Ajung la serpentine si decid sa nu ma crispez si sa cobor ca bablacii cu picioarele pe jos, riscand sa imi derapeze fata si sa cad, ci aplic tehnica de bicicleta. Las motorul in prima viteza, trag ambreiajul, ma ridic in scari, stau cu fundul cat mai spre spate, apas tare frana de picior si de abia daca o ating pe cea de fata. Cobor incet, ajung si la serpentina inclinata, derapez putin dar ma las, compensez si imi continui miscarea. Mai trec de ultimele curbe si gata, am reusit. Am ajuns jos, la drumul forestier care acum mi se pare superb. Da !!! Il felicit pe Tweety si il opresc langa o sura veche sa ii fac o poza. Am un oarece impuls sa il bag pe Tweety in sura si eu sa imi pun cortul deasupra, in pod, sa dorm aici, dar este inca devreme si nu prea am mancare. Ma gandesc ca mai bine ma duc sa vad si Raraul si poate dorm acolo, sus la cabana. Mi-a cam ajuns pentru moment de pensiuni cu fite. Intru iar in drumul mare si ma simt de parca cineva mi-a ridicat o piatra de pe inima. Am reusit sa ajung sus si astfel am incheiat si ultima bucata de off-road de care imi era frica. De aici, nu ar trebui sa mai intru pe drumuri de tara, decat accidental.
Merg spre nord, spre Campulung Moldovenesc si inteleg ce zicea omul de dimineata. Da, nu stiu cum sunt oamenii aici, cat de buni, cat de rai, cat de hoti sau de cinstiti, dar cu siguranta drumuri au si sunt bune. Nu imi amintesc de cand nu am mai mers pe un drum asa de bun. Este taluzat cum trebuie, are doua benzi pe sensul de urcare, parapeti si este gol. Inainte de Campulung Moldovenesc ajung in Pojorata de unde cotesc dreapta si incep sa urc in munte. Pe aici tocmai au turnat asfalt, drumul e lat, mare, drept, nou si cu multe serpentine. Urc, bucuros de asa o surpriza si de vremea nesperat de buna. Astazi se anunta cod galben, precipitatii de 70 de litri pe metru patrat, dar vad ca pe mine m-au ocolit. Mai parcurg cateva serpentine si imi amintesc de un banc cu elefantul: “De ce are elefantul coada? Ca sa nu se termine brusc!” Ei bine, drumul asta de trei benzi si ceva este ca elefantul fara coada. Brusc. Acum sunt pe o saracie de drum forestier cu gropi de jumatate de metru, sleauri si pietre. Mai merg un kilometru si ajung la cabana. De fapt, aici este un hotel mare si cam vechi, cu cateva casute de barne in jur, plin de masini si de turisti. Nu imi place sa stau aici. Opresc motorul si brusc apare langa mine Danut, cu ochii sclipitori, un zambet pe fata si putin cherchelit. Doar putin. Danut are 53 de ani si este innebunit dupa motoare. Este mecanic, a mers toata viata pe motor si acum are vreo patru. Vorbim o vreme, de fapt vorbeste mai mult el pentru ca il pot opri cu greu, iar eu imi fac bagajul ca sa dau o tura in jurul Stancilor Doamnei. Plec pe traseu si imi dau seama ca nu stiu nimic despre drum. Asta nu este frumos. Mi-am uitat harta la Tweety. Intreb niste oameni si imi spun ca fac 20 de minute pana sus pe varf. Aha, deci e aproape. Merg urmarind semnul cruce albastra, urc pe poteca, apoi pe grohotis si in final pe pietre. Acest traseu este de fapt un circuit, in jurul unei formatiuni de stanci inalte si cu pereti verticali. Ajung pe varf, fac cateva poze si obsev ca pe aici turistii sunt mai bine echipati decat cei care urcau in Ceahlau. Sun la o pensiune din Campulung Moldovenesc, pe care mi-a recomandat-o cineva inainte sa plec. Ar trebui sa aiba o bucatarie excelenta. Femeia de la telefon imi spune ca nu mai are locuri, dar sa vin acolo si ma trimite la o vecina. Ma intorc la Tweety si cobor cei 20 de kilometri pana in Pojorata si apoi pana in Campulung Moldovenesc, intru pe strada pensiunii si aud claxoane disperate din spate. Ma uit si il vad pe Danut. A coborat si el sa ia ceva din oras si ne-am intalnit din intamplare aici. Ma intreaba ca fac, ii spun si zica ca sunt tont. “Pai trebuia sa spui sus ca nu ai unde sa stai. Ca eu ii stiu pe toti de acolo. Stai ca il sun pe Mao de la o cabana de alaturi si stai la el.” Vorbeste la telefon, foarte colorat si nu inteleg daca e de bine sau de rau. Il intreb si zice ”Ba, ti-am zis ca te rezolv, noi motoristii ne ajutam intre noi, daca am zis ca te rezolv, pai asa se’ntampla. Hai sus inapoi, mananci la noi si apai mergi la Mao. Asta e ciomag acum, dar te cazeaza ca, daca nu, il sparg la nas.” Danut mi se pare foarte amuzant asa ca plec in sus, dupa el si vad ca incepe sa ploua. Ma cam oftic si eu ca am batut tot drumul pana jos degeaba si ma tot intreb daca asta trebuia sa se intample, daca asa trebuiau sa cada lucrurile. Nu stiu daca nu ar fi fost mai bine sa stau totusi jos. Imi pun costumul de ploaie, merg mai departe in sus si, dupa o curba, totul mi se clarifica. Da, sunt pe drumul cel bun. Cineva vroia sa imi arate un curcubeu superb care s-a format dupa ploaia grea de mai devreme, ploaie pe care eu trebuia sa o ratez coorand in oras.. Imi amintesc de Mihai cu curcubeele lui prin Mongolia. I-ar fi placut sa il vada si pe asta... Este mare, gras si frumos.

IMG_6836.jpg

IMG_6842.jpg

IMG_6848.jpg

IMG_6849.jpg

IMG_6855.jpg

IMG_6862.jpg

IMG_6866.jpg

IMG_6867.jpg

IMG_6872.jpg

IMG_6876.jpg

IMG_6888.jpg

IMG_6911.jpg

IMG_6914.jpg

IMG_6921.jpg

IMG_6926.jpg

IMG_6936.jpg

IMG_6956.jpg


Cand ajung sus pe Rarau, la hotel, Danut ma baga intr-una din cabanutele mici de barne si ma pune la masa, alaturi de toata familia lui: sotia, fata, fratele, nepoata, nepotul, matusa, multi. Manac slanina cu ceapa, pastrav afumat, pe masa de lemn, la botu’ calului si rad de ma prapadesc. Danut, ca si ceilalti, sunt foarte slobozi la gura, sunt ranga, sau “ciomag” cum spune el si continua in acelasi stil. Vorbesc mult, tare si fac misto unii de altii pana nu mai pot. Eu stau in coltul meu si ma tin cu mainile de burta de atata ras. Incearca sa imi dea si mie din tariile lor slabute, facute in gospodarie, o afinata si o “zadarica” facuta din chimen, dar scot si eu la inaintare palinca lui Nelu, ultima sticluta de jumatate de litru cu care ii pun in cap. Gata, i-am socat! Pe la ora 21.30 decid ca daca sunt satul si beat este bine, dar ar trebui sa am si unde dormi, asa ca il rog pe Danut sa imi arate unde sa ma duc. Merge inaintea mea cu masina, iar eu, pe Tweety, parca am aripi pe teren. Stiu, nu e frumos sa ma urc manga pe motor, dar, na, ca am facut-o. Ce alta optiune aveam? Sa pun cortul in parcare? Acum ploua si e ceata deasa. Ajung dupa un kilometru la Mao, la cabana unde pare destul de plin, dar imediat ii cunosc pe Andrei, Mike si Romica, trei prieteni veniti la catarat, care se poarta de parca ma stiu de ani de zile, imi pun in fata un pahar de vodka si imi spun ca nu exista sa nu gasim o solutie sa dormim la un loc. Danut, putin luat, se caraie cu Mao ca sa am patul meu, dar il linistesc, ii spun ca este in regula si ca ma descurc “Nuuu, eu sunt om dintr-o bucata, daca ti-am spus ca te rezolv, atunci dormi bine, nu imparti patul cu nimeni, poate doar cu o gagica, dar nu asa...” Stai ba Danut, ca sunt insurat. Il conving ca este in regula si raman cu baietii la vorba. Andrei este mecanic, vorbeste mult si este foarte prietenos si sufletist, Mike trateaza la cap alcoolici si vorbesc foarte mult cu el despre ture, biciclete si o gramada de lucruri, iar Romica incearca sa se combine cu o fata din gasca vecina si il las sa isi faca treaba. Baietii imi explica ceva foarte clar: Ei, aici, sunt bucovineni, nu moldoveni. Moldovenii sunt cei de peste Prut si poate cei de dupa Suceava, spre est. Da, oricum, mie imi pare acum ca seamana cu ardelenii ca numai acolo am fost  primit cu atat caldura. Maria, o fetita venita cu alt grup, ne povesteste ca face caricaturi, asa ca o rog sa imi faca si mie una. Sunt tare curios cum ma vad cei cu care ma intalnesc si care este prima lor impresie. Na, uite asa ma vad:

IMG_7179.jpg


Habar nu am cine este uratul ala... semana cu mine, dar... chiar asa?
Undeva pe la ora 12.30, Mao, beat crita, dar cat de cat coerent, imi arat unde este anexa unde o sa dormim – Stana Model – la 100 de metri de cabana. Acolo gasesc o camera mare, cu cinci paturi, unde vom incapea toti fara probleme. Incerc sa scriu putin, dar literele mi se amesteca in fata ochilor si ma trezesc la un moment dat ca am umplut o pagina numai de ”]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]”. Decid ca este mai bine sa ma culc.

andreisamoil

Echipa

Vad ca astazi nu ma mai simt rau. Macaroanele de ieri se pare ca mi-au prins bine. Ma trezesc destul de usor, la ora 7.00, desi aseara am stat pana la ora 1.30 postand si citind mesajele voastre, a celor ce ma urmaresc. Probabil de aia ma trezesc usor. Mananc un mic dejun mai consistent si ma pregatesc sa plec. Imi amintesc de ce nu imi place la pensiunile astea mari. Sunt impersonale, reci, nu apuci sa vorbesti cu nimeni, cand plec nimeni nu baga de seama. Il incarc pe Tweety, imi pun casca, pornesc, bag in viteza si imi moare motorul brusc. Ah, bou sunt !!! Am uitat lantul legat la roata din spate. Ma dau jos, il scot si plec. Pare ca nu ploua, desi cerul este plin de nori gri.

De unde sunt acum, din Viseu de Sus, plec spre Borsa si Pasul Prislop. Opresc sa alimentez si incep sa urc serpentinele. Mi s-a povestit despre drumul asta ca ar fi foarte rau, dar, in comparatie cu Valea Iadului sau alte drumuri pe care am mers, este superb. In asfalt sunt gropi cu marginile ascutite, dar le pot ocoli destul de usor. Masinile au ceva probleme, dar eu ma bucur de serpentine. Este racoare si pe masura ce urc se face din ce in ce mai frig. Asa sa tot mergi pe motor. Ajung in varf si ma intalnesc din nou cu arabii de la Pensiunea Irina si cu ghida lor, Alexandra. Ce potriveala ciudata... Ne-am tot vazut pe parcurs, la tot felul de obiective. Erau acolo si la Sapanta si la mocanita si vad ca dau peste ei si aici. Ar fi tare sa ii intalnesc si in Delta. Vorbim putin, ei pleaca si eu raman sa ma uit in jur, la nori. Speram sa fac o drumetie scurta in Muntii Rodnei, dar vad ca as vedea numai alb. Nu prea imi surade inca o experienta ca cea din Retezat, in niste munti delurosi si impaduriti. Sa merg si sa vad numai poteca doar ca sa spun ca am fost pe acolo, nu ma incanta prea tare, asa ca decid sa sar peste obiectivul asta. In plus, incepe sa si ploua si, la cele cinci grade care sunt acum aici, imi doresc sa cobor spre orizonturi mai albastre. Incep serpentinele in jos, trec printre dealuri mari si impadurite, ajung pe firul vaii, mai merg ceva, trec de Vatra Dornei si ajung in scurt timp sa merg in lungul unui rau lat, maro si destul de agitat, traversat de poduri suspendate fragile si care se balanseaza. Opresc langa un pod, fac niste poze si ma plimb putin pe el. Intotdeauna mi-au placut astea.

Ajung la Targu Neamt la ora 12.00, gasesc Cetatea Neamt, la marginea orasului, inconjurata de restaurante si masini care nu gasesc locuri de parcare. Ma descurc mai greu, dar gasesc un colt unde il asez pe Tweety. Este plin de oameni care vorbesc cu accent moldovenesc. Urc panta spre cetate, ajung sus, la casa de bilete si, parca presimtind ceva, imi bag aparatul in rucsac, alaturi de geaca. Aici costa 5 lei intrarea si 10 lei taxa foto, iar individul de la casa ma intreaba direct daca imi da bilet de foto. Ii spun ca sub nicio forma nu vreau sa dau bani pe biletul ala si intru. Vad ca aici se practica acelasi sport romanesc de care m-am apucat si eu. Nimeni nu plateste taxa si toti fac poze pentru ca nimeni nu ii verifica de bilete. Scot si eu aparatul si clicai nestingherit prin cetatea refacuta si care miroase a plastic nou. Nu imi place. Renovarea in sine nu este foarte rea, este ce se putea obtine mai mult din cele cateva ziduri care mai stateau in picioare. Pe de alta parte, eu vad ca au fost montate o gramada de pietre si consolidari care nu sunt din acelasi film, iar amenajarea camerelor este de un kitsch maxim: Au adus manechine pe care le-au imbracat, le-au pictat, le-au asezat in pozitii veridice incercandu-se astfel ilustrarea diferitelor scene din viata cetatii, iar in temnita au adus chiar si soareci. De plus. Cand era mica, sora mea avea o jucarie identica. Penibil. Singurele lucruri interesante sunt panorile mari cu informatii despre viata cetatii si a locuitorilor, pe care nu le citeste aproape nimeni. Toti vizitatorii se minuneaza la manechine si cat de realiste sunt. Parca sunt intr-o casa a groazei medievala.

De pe panouri aflu ca denumirea de “neamt” insemna tacut, linistit si mi se pare intersant. Particularitatea acestei cetati este podul mare si rotund pe care se facea accesul prin poarta principala, pod din care au ramas partial doar stalpii de piatra, restul fiind reconstruit, din metal si lemn. Ies afara si ascult comentariile numerosilor turisti din jurul meu, foarte impresionati de cat de frumos au renovat cetatea. Probabil asta se cauta, asta se vinde si asta o fi si motivul pentru care toate mormitele si obiectivele din Egipt au fost refacute sau renovate in acelasi stil, eliminand total senzatia de vechi si orice urma de patina a timpului.

Cand ajung la Tweety vad ca incepe sa ploua usor. Parca m-a urmarit ploaia din pasul Prislop pana aici. Ma uit pe cer si vad ca nu este nimic grav, sunt doar cativa stropi, asa ca plec spre manastirile Agapia si Varatec. Cele doua manastiri sunt aproape una de celalalta, despartite de doar cativa kilometri, iar eu, tintind spre Agapia, ajung din greseala la Varatec. Inauntru este liniste, sunt flori peste tot, chiliile manastirii de maici sunt mici, modeste dar bine intretinute, totul este moale si molcom. Intr-adevar, locul este linistit si inspira la meditatie. Simt insa o retinere, simt o frana sufleteasca. Intru in biserica si aud o slujba ce reverbereza in toata biserica. Initial cred ca este un sistem audios si slujba este o inregistrare, dar apoi vad maicile care chiar canta in timp real. Nu imi vine sa cred cat de bine se aude. Ma asez stupefiat intr-o strana si incerc sa intru in atmosfera. Maicile canta pe rand predica si au voci superbe ce se imprastie in toata biserica. Stau in strana de lemn si incerc sa imi dau seama de ce am aceasta pornire de respingere a religiei ortodoxe si de ce nu pot sa ma integrez in atmosfera. Uite ce frumos este aici, cum canta maicile, cum se aude in toata biserica, ce atmosfera interesanta este. De ce nu m-oi simti bine? Si totusi sunt foarte curios cum de se aude asa de bine. Efectiv, pare un miracol. Ma uit in jur si nu vad boxe, nu vad microfoane. Simt cum mintea mea incepe sa huruie. Gata, s-a terminat cu integratul in atmosfera. Incerc sa imi amintesc de ce am invatat in facultate despre sali fonice, ecouri si alte asemenea. Ma ridic din strana si incep sa cercetez colturile bisericii. Am descoperit miracolul !!! Acum sunt iluminat si mult mai linistit. Lumea mea a ramas pe loc. Este un miracol al tehnicii, pe nume Bosse. Sunt mici boxe, puternice si cu fidelitate mare, plasate strategic, integrate discret, combinate cu microfoane ascunse in mobilierul din lemn. Foarte tare. Acum, brusc imi dau seama si de ce nu pot sa ma integrez in atmosfera: nu inteleg slujba. Maicutele canta frumos, dar rostesc cuvintele alea atat de repede si de legat incat nu am nicio sansa sa le inteleg pe toate si cu atat mai mult nu pot sa inteleg semnificatia lor. Poate sunt eu mai ciudat, dar nu ma regasesc aici. Altii cu siguranta o fac pentru ca este plin de pelerini. Vad tot felul de oameni veniti sa viziteze si sa se reculeaga aici, stand afara, pe banci si ascultand slujba. Renunt sa mai lucrez la partea mea spirituala si ma orientez pe arhitectura. Fac cateva pozi si plec spre Agapia.

Aici mi se cere sa cumpar bilet, platesc 5 lei si intru. Manastirea este mare, cu chiliile organizate intr-o curte interioara delimitata de un portic cu arcade in plin cintru, se renoveaza acum pe o sectiune si este la fel de plina de flori ca si cea de la Varatec. In biserica nu am voie sa fac poze si iar asist la o slujba rostita de niste maici care o canta atat de repede de parca au uitat ceva pe aragaz. Biserica asta, la fel ca si cea de la Varatec, nu ma impresioneaza foarte tare. Probabil ar trebui sa vad alte semnificatii in zidurile drepte, proaspat varuite, dar spiritul meu impietrit vad ca este incapabil de asa ceva.

Mi-e cald. Pantaloni de cordura au fost o idee buna dimineata, dar acum mi-e cald in ei. Nu vad nicio toaleta asa ca imi propun sa mai rabd putin. Plec spre Piatra Neamt si pe drum vad ca, in fata mea, localizati parca doar deasupra locului spre care ma indrept, sunt niste nori mari si negri din care toarna. Opresc, ma echipez de ploaie si il bag pe Tweety la dus. Macar il mai spala putin. Cand ajung in oras vad ca ploaia s-a potolit aproape de tot, asa ca renunt la costmul impermeabil in care deja mi-e foarte cald. Iar opreste, iar dezbraca-te, iar bagaje, offf!!! Intru la Banca Transilvania sa imi mai transfer niste bani in cont si merg spre Curtea Domneasca. Aici ar trebui sa vad un ansamblu format dintr-o biserica si un turn gotic numit Turnul lui Stefan, inconjurate de diverse ruine. Din pacate, zona este intr-o renovare intensa si nu pot decat sa intru scurt in biserica veche unde dau peste o slujba. Fac cateva poze si ma plimb putin prin orasul care arata foarte bine, este plin de viata si sa intinde la poalele unui deal pe care sunt surprins sa vad ca urca chiar o telegondola noua si frumoasa. Apoi, plec spre Cheile Bicazului si incerc sa ajung astazi in Balan, la Piatra Singuratrica. Trec prin localitatea Bicaz, dupa cativa kilometri trec si prin Bicaz Chei si chiar ajung sa ma intreb daca nu cumva am facut o greseala si nu sunt pe drumul cel bun pentru ca in jurul meu totul pare destul de plat sau deluros si nu e nici urma de chei. Brusc, drumul face o curba si intru in canion. Din ce am vazut pana acum, pot spune clar ca astea sunt cele mai spectaculoase chei, prin care am mers cu Tweety. Peretii verticali sau chiar surplombati in unele zone se ridica sute de metri si se departeaza in unele locuri doar cat latimea soselei. Drumul este destul de bun si singurul discomfort este creat de marea de turisti care isi lasa masinile aiurea si de zecile de tarabe cu trancatele si kitschosenii, din zonele mai largi ale soselei. Il opresc putin pe Tweety la tunelul vechi si incerc sa il conving sa treaca prin el, dar nu vrea, imi spune ca sunt dobitoc si ca vrea pe soseaua mare si buna. Doar o fi un motiv pentru care au pus in fata gurilor tunelului cate o mare movila de nisip si o balta gigantica la mijloc. 

Merg mai departe si ajung foarte repede la Lacul Rosu. Aici este o statiune in toata regula, sunt hoteluri, pensiuni, un miting de turisti, galagie, terase si mici. Evit parcarile platite, opresc jos de tot, langa lac si vreau sa vad ceva rosu. Nu e. Cred ca ala de a dat numele lacului era daltonist. Am pretentia ca stiu cum arata culoarea rosie si nu este ce vad eu acum. Oglinda apei are o culoare cacaniu-verzuie. Poate in poze sa iasa altfel, dar eu nu il vad rosu nicicum. Este un lac micut, facut natural printr-o parbusire a unei bucati din munte peste firul Paraului Rosu si ar trebui sa aiba acea culoare din oxizii de fier adusi de apa. Pe lac sunt barci, este un drum ce merge in jurul lui si foarte multi vizitatori cu care ma calc in picioare

Ma bucur sa ies din aglomeratie si din nebunie, ma gandesc ca nu are niciun sens sa dorm aici, in buricul statiunii unde preturile sunt mari degeaba si plec spre Balan, oraselul de la baza Pietrei Singuratice. Este cam tarziu, este ora 19.00, eu nu am mancat si nu stiu unde o sa dorm. Cobor serpentinele, ma bucur de peisaj, de asfaltul relativ bun si vad ca ii place si lui Tweety. Vantul vajaie, motorul duduie, Tweety este ascultator cu antenele in mainile mele si gonim impreuna spre apus, spre un soare din ce in ce mai rosu. Inainte de Gheorgheni, vad ca incep sa apara pensiunile si ma gandesc sa incep sa opresc si sa intreb unde dorm si eu. I-oana vrea sa ma duca in Balan destul de ocolit, trecand prin Gheorgheni, dar pe harta mea vad ca exista un drum forestier, mai scurt, direct la stanga, de undeva de aici, de dinainte de Gheorgheni. Ma orientez destul de bine, il nimeresc din prima si tot acolo vad multe semne de cazare. Opresc in primul loc si imi vorbeste in maghiara un om destul de morocanos. Vede ca nu inteleg, o da pe romana si o chiama pe proprietara, o femeie mare, foarte solida, tot timpul zambitoare, care imi spune ca ea nu are locuri, ca are un grup de sportivi unguri, dar ma trimite la vecinul ei unde pot sa dorm. Da un telefon si imi arata unde sa merg, la o vila draguta in coasta dealului. O intreb daca pot manca si imi spune ca acolo sus nu, dar sa vin la ea ca are sa imi dea o ciorba de legume si snitel cu cartofi cu maioneza. E perfect. La vila ii cunosc pe Vasile si pe Robert, alti doi turisti cu care voi sta diseara. Vasile imi ureaza “bun venit, mai ales ca esti biker” si imi toarna un pahar de palinca de la Cluj. Apare si proprietarul, Iles, care imi cere 35 de lei si ma trimite intr-o camera de la etaj. Vila este foarte destept construita, chiar de el, integral din lemn imbinat frumos, cu un spatiu mare la parter in jurul caruia se dezvolta patru camere si cu un etaj cu supanta, unde mai sunt doua camere si o baie. Este genul de vila care se inchiriaza integral de catre un grup mai mare. Imi place casuta si mi spune ca a facut-o asa cum i-a dat lui prin cap. I-a dat destul de bine. Femeia cu pensiunea de mai jos ma cheama la masa si imi pune in fata o farfurie si un hardau de ciorba. Este delicioasa, mananc doua portii, dar ma opresc la timp pentru ca imi aduce si un platou cu un snitel facut parca din trei gaini si un munte de cartofi cu ardei si maioneza. Mi-e foame, dar nici char atat nu pot sa bag in mine. La un moment dat ma dau batut si ii multumesc pentru masa. Imi cere doar zece lei pentru tot si eu ma duc la baieti, in vila, cu gandul sa mai butonez putin. Nu se poate. Vasile moare de curiozitate sa ii povestesc despre ce fac, unde am fost si unde ma duc, lui Iles ii place aparatul meu foto si vrea sa stie mai multe, mai apare niste palinca, apare si vin, iar undeva pe la ora 11.00 decid ca imi fac iluzii degeaba, ca nu mai fac nimic astazi si mai bine ma bucur de atmosfera prieteneasca. Parca sunt la Magura cu amicii mei. Aflu ca Robert nu mai este chiar turist ci a devenit localnic pentru ca tocmai si-a luat niste pamant in zona cu gandul sa isi faca o casa si sa poata sa plece din Bucuresti. Il inteleg perfect. Vasile este din Ploiesti si a venit sa il ajute sa faca gardul, este motociclist la randul lui si tare il mananca sa faca si el niste calatorii mai lungi. Iles imi povesteste mult despre zona si despre trasee, ma trimite in sus spre Balan pe drumul forestier spectaculos si il suna pe Hunor Crisan, un ghid local care stie toate potecile si care ma trimite sa urc deasupra Cheilor Bicazului, ca sa le vad de sus. Ma culc la ora 2.00 ametit bine, cu planuri mari pentru ziua de maine.

IMG_6377.jpg

IMG_6386.jpg

IMG_6398.jpg

IMG_6407.jpg

IMG_6412.jpg

IMG_6414.jpg

IMG_6435.jpg

IMG_6445.jpg

IMG_6448.jpg

IMG_6453.jpg

IMG_6472.jpg

IMG_6476.jpg

IMG_6483.jpg

IMG_6492.jpg

IMG_6496.jpg

IMG_6530.jpg

IMG_6540.jpg

IMG_6541.jpg

IMG_6548.jpg

IMG_6563.jpg

La ora 6.00 ma trezesc foarte greu. Din nou. Capul imi vajaie de la bautura de ieri. Din nou. Ies incet din cabana, il trezesc pe Tweety si pornim impreuna pe drumul forestier, in sus. Este foarte frumos. Soarele abia s-a ridicat si isi filtreaza razele prin crengile brazilor, drumul este  plin de gropi si balti, dar este bine racordat si ne place mult sa topaim pe el. Eu stau in picioare si simt racoarea diminetii cum imi suiera prin casca, Cat Stevens imi spune ca “Morning has Broken” si ajungem brusc pe un tapsan de iarba, langa o biserica veche si niste stane. Il opresc pe Tweety, opresc si muzica si stau sa ascult linistea. Astazi o sa avem o zi buna. La coborare de pe deal ma bucur de acelasi peisaj rupt de lume, cu paduri si poieni luminate piezis pentru ca, atunci cand ajung in “satul” Balan, sa am o surpriza: Nu este sat. Este un ditamai orasul, are si un combinat, fabrica, blocuri, de toate. Bine ca nu am venit sa dorm aici ca as fi gasit cazare mai greu. Aflu pe unde incepe poteca in sus spre Piatra Singuratica, merg cat pot pe drumul forestier si spre, finalul oraselului, gasesc un om pe care il rog sa ma lase sa il pun pe Tweety la el in curte pentru cateva ore. Imi deschide zambitor poarta si imi arata unde sa il las. Ma echipez de munte si o iau in sus pe banda albastra urmand un indicator ce imi promite ca pana sus la cabana o sa fac o ora si jumatate. Chiar atata si fac. Poteca urmareste coama unui deal, apoi trece pe langa niste poieni verzi , ajunge in creasta, ocoleste niste stanci si ajunge la acesti pinteni de roca numiti Piatra Singuratica. La baza pietrei este o cabana din lemn, cu un cabanier cald si dragut cu care vorbesc putin si imi arata cateva unghiuri bune de unde sa fotografiez pietrele si muntii Hasmas. Beau un suc si cabanierul imi confirma ceea ce mi-a spus ieri Iles si anume ca toti ursii gunoieri din Brasov si Valea Prahovei au fost adusi aici si pusi ntr-o rezervatie ca sa invete din nou cum este in salbaticie. Se pare ca au niste cipuri implantate si, imediat cum ies din rezervatie, suna alarma ca la detinuti si vin niste baieti care ii iau si ii duc inapoi.Problema este ca inainte sa apara baietii, de multe ori apuca sa sperie niste bieti localnici nefericiti sau mai mananca niste oi si niste caini.de stana. Cabanierul imi spune ca ideea in sine nu e rea, dar au adus prea multi si evadarile astea se intampla cam prea des.

Incep sa cobor cu gandul la penitenciarul de reeducare pentru ursi Harghita. La vale este simplu, panta si terenul sunt tocmai bune si incerc un fel de “parcour” forestier. Sar peste radacini si busteni, topai din piatra in piatra pana cand aproape busesc cativa turisti nevinovati, aparuti din neant si ma potolesc. Macar am coborat in 30 de minute ce am urcat intr-o ora si jumatate. Ajung la Tweety, ma echipez la loc, imi pun cizmele si plec inapoi, de data asta pe asfalt, spre Lacul Rosu si Cheile Bicazului. Imi este mai simplu sa imi continui traseul pe acolo asa ca o sa mai parcurg o data cheile. Ma opresc la lac si vreau sa mananc ceva. Ma lacomesc si imi comand doi langosi cu cascaval, smantana si usturoi, dar regret in momentul in care mi-i aduce find exagerat de mari. Mananc unul, il pastrez pe celalalt, ma mai uit la lac si tot nu mi se pare rosu, asa ca incep sa caut poteca spre marginea cheilor. Urmez un triunghi galben, cu Tweety, pe un drum de tara, pana la un schit aflat in saua de dinaintea cheilor si de acolo, din spatele bisericii, il abandonez pe Tweety si gasesc cu greu o poteca foarte stearsa care urca abrupt,  in sus, peste pietre incinse de soare si prin vegetatie deasa. Din cand in cand mai gasesc cate un semn pe cate un copac, dar trebuie sa fac eforturi serioase ca sa nu pierd poteca slaba, acoperita de iarba. Ajung in varf transpirat leoarca, gafaind si plin de aschii si seminte de plante care mi-au intrat peste tot. De sus se vede frumos, dar sufar de aceeasi problema a obiectivului cu un unghi prea inchis. Nu vad, asa cum speram, in lungul cheilor, dar se vad peretii imensi de piatra cum se ridica impunatori. Ma dau jos la Tweety, care este suparat ca l-am lasat in soare, ma echipez si plecam. Pe drum sunt alte curbe, alte serpentine, depasesc in draci si in scurt timp ma trezesc singur pe drum, inclinandu-ma puternic. Tintesc spre Poiana Teiului si merg in lungul lacului  Ajung la Bicaz, alimentez si o iau in sus spre nord. Ajung si la barajul Bicaz, imens, dar nu am voie sa fac poze. Merg in lungul lacului, pe niste curbe superbe, am lacul sclipitor in stanga, dealurile verzi pline de capite in dreapta, muzica in casca si mi-e bine. Intr-o curba, vad ca nu vine nimic, vad cum se termina si decid sa nu mai reduc viteza. Ma inclin. Mai mult, mai mult, ma aplec pe langa Tweety si... harsti. Am atins scurt cu coburul. Nu am cazut, doar s-a auzit cum am atins, dar sunt uimit de cat de mult ne-am inclinat. Bravo Tweety, ce echipa buna facem astazi! Tweety spune un MRRRRR satisfact si vajaie mai departe. Imi propun totusi sa nu mai polizez coburii. La iesirea din Poiana Teiului trec pe un pod mare si dragut, peste zona verde de la capatul lacului Bicaz si o iau spre Toplita pentru ca sa cotesc spre Durau dupa cativa kilometri.

IMG_6581.jpg

IMG_6584.jpg

IMG_6588.jpg

IMG_6591.jpg

IMG_6620.jpg

IMG_6624.jpg

IMG_6631.jpg

IMG_6637.jpg

IMG_6642.jpg

IMG_6663.jpg

IMG_6666.jpg

IMG_6683.jpg

IMG_6688.jpg

IMG_6709.jpg

IMG_6710.jpg

IMG_6712.jpg

Este destul de devreme si ma bucur ca o sa am timp sa butonez. Ajung in Durau si vad ca nu m-am orientat foarte bine. Aici este o statiune turistica mare, plina de hoteluri si pensiuni unde turistii se calca in picioare. Andrei Bruja mi-a recomandat o pensiune, imi spunea ca cere cam 60 de lei pe camera dubla, asa ca ma duc cu sperante ca voi rezolva problema repede. Gasesc Casa Bella, dau de proprietara, o moldoveanca cu un zambet destul de binevoitor si aflu ca nu are camera de o persoana, doar de doua si este 70 pe noapte, sus in mansarda, cu baia pe hol si fara masa, dar daca stau doua nopti mi-o lasa la 60. Mi se pare mult si as vrea sa ma mai gandesc. Stiu ca inainte sa urc pe munte trebuie sa trec sa platesc o taxa la Parcul National asa ca ii spun ca ma duc pana acolo si revin. La parc, taxa este de 5 lei, primesc si harta si o gramada de explicatii de la o doamna draguta care mai intai se sperie ca vreau sa urc cu motorul. Ii spun ca nu as putea nici daca as vrea sa fac tarania asta, asa ca redevine zambitoare. Imi mai recomanda si alte pensiuni si imi spune ca cea mai ieftina este Casa Albastrica. Ma duc si acolo si dau peste un om de care nu imi place din start. “Aveti camere? Dorm si eu o noapte aici?”, “Da”, “Cat costa?”, “Hmm, de unde sunteti?”. Ii spun. “Cu motocicleta?”, “Da. Cat costa?” “Sunteti student?”, “Nu” Dar incep sa ma enervez. Ma masoara din cap pana in picioare. “60 de lei” Dau sa plec si imi spune ca mi-o da cu 50. Ma uit la camera, este mica, inghesuita, in mansarda, baia pe hol, are cabluri pe jos, doar un metru patrat lasat liber de patul dublu pus aiurea si nici nu este prea curat. Este la limita, ies afara si mosul ma convinge sa fug cand incepe: “Ce lucrati?”, “Sunt arhitect.”, “Da, ce spuneti de panarama aia de pod de la Bucuresti, ala de peste Basrab, ce porcarie de pod. Arhitectii sunt de vina. Uite cum se balabane la vant. La un cutremur mai mare ala nu tine... bla, bla, bla, mama lor de arhitecti... bla, bla, bla”. Ho tata ca m-ai convins! Nu stau aici nici daca imi dai camera gratis. Ii spun ca ma duc sa mananc. Insista sa ii platesc sau sa ii dau buletinul, dar nu vreau, ii spun ca ma mai gandesc si plec. Asa imi trebuie daca imi planuiesc sa stau in statiuni moldovenesti de jecmanit turisti. Ma intorc la Casa Bella unde macar este mai curat si camera este putin mai mare, chiar daca fatada este plina de balustri de prost gust.

Ma instalez, ii dau buletinul proprietarei care imi promite ca mi-l aduce inapoi dar nu mai apare deloc, dau de doua ori cu capul in acoperisul inclinat pentru ca nu am loc sa circul pe langa patul dublu, injur stilul asta idiot de a mari profitul in dauna calitatii, pe carca fraierilor care pica in plasa sau nu au gura suficient de mare, butonez putin, gasesc o spelunca unde mananc scump si putin, iar apoi ma culc.

Ah, chiar nu vreau sa spun ca mi-e dor de ardeleni, dar experienta mea in Moldova a inceput prost din punctul de vedere al oamenilor. Sper sa fie doar o coincidenta si sa continue altfel.

3471780706984715153-4151690693133274533?

Sursa

andreisamoil

Echipa

Vad ca astazi nu ma mai simt rau. Macaroanele de ieri se pare ca mi-au prins bine. Ma trezesc destul de usor, la ora 7.00, desi aseara am stat pana la ora 1.30 postand si citind mesajele voastre, a celor ce ma urmaresc. Probabil de aia ma trezesc usor. Mananc un mic dejun mai consistent si ma pregatesc sa plec. Imi amintesc de ce nu imi place la pensiunile astea mari. Sunt impersonale, reci, nu apuci sa vorbesti cu nimeni, cand plec nimeni nu baga de seama. Il incarc pe Tweety, imi pun casca, pornesc, bag in viteza si imi moare motorul brusc. Ah, bou sunt !!! Am uitat lantul legat la roata din spate. Ma dau jos, il scot si plec. Pare ca nu ploua, desi cerul este plin de nori gri.
De unde sunt acum, din Viseu de Sus, plec spre Borsa si Pasul Prislop. Opresc sa alimentez si incep sa urc serpentinele. Mi s-a povestit despre drumul asta ca ar fi foarte rau, dar, in comparatie cu Valea Iadului sau alte drumuri pe care am mers, este superb. In asfalt sunt gropi cu marginile ascutite, dar le pot ocoli destul de usor. Masinile au ceva probleme, dar eu ma bucur de serpentine. Este racoare si pe masura ce urc se face din ce in ce mai frig. Asa sa tot mergi pe motor. Ajung in varf si ma intalnesc din nou cu arabii de la Pensiunea Irina si cu ghida lor, Alexandra. Ce potriveala ciudata... Ne-am tot vazut pe parcurs, la tot felul de obiective. Erau acolo si la Sapanta si la mocanita si vad ca dau peste ei si aici. Ar fi tare sa ii intalnesc si in Delta. Vorbim putin, ei pleaca si eu raman sa ma uit in jur, la nori. Speram sa fac o drumetie scurta in Muntii Rodnei, dar vad ca as vedea numai alb. Nu prea imi surade inca o experienta ca cea din Retezat, in niste munti delurosi si impaduriti. Sa merg si sa vad numai poteca doar ca sa spun ca am fost pe acolo, nu ma incanta prea tare, asa ca decid sa sar peste obiectivul asta. In plus, incepe sa si ploua si, la cele cinci grade care sunt acum aici, imi doresc sa cobor spre orizonturi mai albastre. Incep serpentinele in jos, trec printre dealuri mari si impadurite, ajung pe firul vaii, mai merg ceva, trec de Vatra Dornei si ajung in scurt timp sa merg in lungul unui rau lat, maro si destul de agitat, traversat de poduri suspendate fragile si care se balanseaza. Opresc langa un pod, fac niste poze si ma plimb putin pe el. Intotdeauna mi-au placut astea.
Ajung la Targu Neamt la ora 12.00, gasesc Cetatea Neamt, la marginea orasului, inconjurata de restaurante si masini care nu gasesc locuri de parcare. Ma descurc mai greu, dar gasesc un colt unde il asez pe Tweety. Este plin de oameni care vorbesc cu accent moldovenesc. Urc panta spre cetate, ajung sus, la casa de bilete si, parca presimtind ceva, imi bag aparatul in rucsac, alaturi de geaca. Aici costa 5 lei intrarea si 10 lei taxa foto, iar individul de la casa ma intreaba direct daca imi da bilet de foto. Ii spun ca sub nicio forma nu vreau sa dau bani pe biletul ala si intru. Vad ca aici se practica acelasi sport romanesc de care m-am apucat si eu. Nimeni nu plateste taxa si toti fac poze pentru ca nimeni nu ii verifica de bilete. Scot si eu aparatul si clicai nestingherit prin cetatea refacuta si care miroase a plastic nou. Nu imi place. Renovarea in sine nu este foarte rea, este ce se putea obtine mai mult din cele cateva ziduri care mai stateau in picioare. Pe de alta parte, eu vad ca au fost montate o gramada de pietre si consolidari care nu sunt din acelasi film, iar amenajarea camerelor este de un kitsch maxim: Au adus manechine pe care le-au imbracat, le-au pictat, le-au asezat in pozitii veridice incercandu-se astfel ilustrarea diferitelor scene din viata cetatii, iar in temnita au adus chiar si soareci. De plus. Cand era mica, sora mea avea o jucarie identica. Penibil. Singurele lucruri interesante sunt panorile mari cu informatii despre viata cetatii si a locuitorilor, pe care nu le citeste aproape nimeni. Toti vizitatorii se minuneaza la manechine si cat de realiste sunt. Parca sunt intr-o casa a groazei medievala.
De pe panouri aflu ca denumirea de “neamt” insemna tacut, linistit si mi se pare intersant. Particularitatea acestei cetati este podul mare si rotund pe care se facea accesul prin poarta principala, pod din care au ramas partial doar stalpii de piatra, restul fiind reconstruit, din metal si lemn. Ies afara si ascult comentariile numerosilor turisti din jurul meu, foarte impresionati de cat de frumos au renovat cetatea. Probabil asta se cauta, asta se vinde si asta o fi si motivul pentru care toate mormitele si obiectivele din Egipt au fost refacute sau renovate in acelasi stil, eliminand total senzatia de vechi si orice urma de patina a timpului.
Cand ajung la Tweety vad ca incepe sa ploua usor. Parca m-a urmarit ploaia din pasul Prislop pana aici. Ma uit pe cer si vad ca nu este nimic grav, sunt doar cativa stropi, asa ca plec spre manastirile Agapia si Varatec. Cele doua manastiri sunt aproape una de celalalta, despartite de doar cativa kilometri, iar eu, tintind spre Agapia, ajung din greseala la Varatec. Inauntru este liniste, sunt flori peste tot, chiliile manastirii de maici sunt mici, modeste dar bine intretinute, totul este moale si molcom. Intr-adevar, locul este linistit si inspira la meditatie. Simt insa o retinere, simt o frana sufleteasca. Intru in biserica si aud o slujba ce reverbereza in toata biserica. Initial cred ca este un sistem audios si slujba este o inregistrare, dar apoi vad maicile care chiar canta in timp real. Nu imi vine sa cred cat de bine se aude. Ma asez stupefiat intr-o strana si incerc sa intru in atmosfera. Maicile canta pe rand predica si au voci superbe ce se imprastie in toata biserica. Stau in strana de lemn si incerc sa imi dau seama de ce am aceasta pornire de respingere a religiei ortodoxe si de ce nu pot sa ma integrez in atmosfera. Uite ce frumos este aici, cum canta maicile, cum se aude in toata biserica, ce atmosfera interesanta este. De ce nu m-oi simti bine? Si totusi sunt foarte curios cum de se aude asa de bine. Efectiv, pare un miracol. Ma uit in jur si nu vad boxe, nu vad microfoane. Simt cum mintea mea incepe sa huruie. Gata, s-a terminat cu integratul in atmosfera. Incerc sa imi amintesc de ce am invatat in facultate despre sali fonice, ecouri si alte asemenea. Ma ridic din strana si incep sa cercetez colturile bisericii. Am descoperit miracolul !!! Acum sunt iluminat si mult mai linistit. Lumea mea a ramas pe loc. Este un miracol al tehnicii, pe nume Bosse. Sunt mici boxe, puternice si cu fidelitate mare, plasate strategic, integrate discret, combinate cu microfoane ascunse in mobilierul din lemn. Foarte tare. Acum, brusc imi dau seama si de ce nu pot sa ma integrez in atmosfera: nu inteleg slujba. Maicutele canta frumos, dar rostesc cuvintele alea atat de repede si de legat incat nu am nicio sansa sa le inteleg pe toate si cu atat mai mult nu pot sa inteleg semnificatia lor. Poate sunt eu mai ciudat, dar nu ma regasesc aici. Altii cu siguranta o fac pentru ca este plin de pelerini. Vad tot felul de oameni veniti sa viziteze si sa se reculeaga aici, stand afara, pe banci si ascultand slujba. Renunt sa mai lucrez la partea mea spirituala si ma orientez pe arhitectura. Fac cateva pozi si plec spre Agapia.
Aici mi se cere sa cumpar bilet, platesc 5 lei si intru. Manastirea este mare, cu chiliile organizate intr-o curte interioara delimitata de un portic cu arcade in plin cintru, se renoveaza acum pe o sectiune si este la fel de plina de flori ca si cea de la Varatec. In biserica nu am voie sa fac poze si iar asist la o slujba rostita de niste maici care o canta atat de repede de parca au uitat ceva pe aragaz. Biserica asta, la fel ca si cea de la Varatec, nu ma impresioneaza foarte tare. Probabil ar trebui sa vad alte semnificatii in zidurile drepte, proaspat varuite, dar spiritul meu impietrit vad ca este incapabil de asa ceva.
Mi-e cald. Pantaloni de cordura au fost o idee buna dimineata, dar acum mi-e cald in ei. Nu vad nicio toaleta asa ca imi propun sa mai rabd putin. Plec spre Piatra Neamt si pe drum vad ca, in fata mea, localizati parca doar deasupra locului spre care ma indrept, sunt niste nori mari si negri din care toarna. Opresc, ma echipez de ploaie si il bag pe Tweety la dus. Macar il mai spala putin. Cand ajung in oras vad ca ploaia s-a potolit aproape de tot, asa ca renunt la costmul impermeabil in care deja mi-e foarte cald. Iar opreste, iar dezbraca-te, iar bagaje, offf!!! Intru la Banca Transilvania sa imi mai transfer niste bani in cont si merg spre Curtea Domneasca. Aici ar trebui sa vad un ansamblu format dintr-o biserica si un turn gotic numit Turnul lui Stefan, inconjurate de diverse ruine. Din pacate, zona este intr-o renovare intensa si nu pot decat sa intru scurt in biserica veche unde dau peste o slujba. Fac cateva poze si ma plimb putin prin orasul care arata foarte bine, este plin de viata si sa intinde la poalele unui deal pe care sunt surprins sa vad ca urca chiar o telegondola noua si frumoasa. Apoi, plec spre Cheile Bicazului si incerc sa ajung astazi in Balan, la Piatra Singuratrica. Trec prin localitatea Bicaz, dupa cativa kilometri trec si prin Bicaz Chei si chiar ajung sa ma intreb daca nu cumva am facut o greseala si nu sunt pe drumul cel bun pentru ca in jurul meu totul pare destul de plat sau deluros si nu e nici urma de chei. Brusc, drumul face o curba si intru in canion. Din ce am vazut pana acum, pot spune clar ca astea sunt cele mai spectaculoase chei, prin care am mers cu Tweety. Peretii verticali sau chiar surplombati in unele zone se ridica sute de metri si se departeaza in unele locuri doar cat latimea soselei. Drumul este destul de bun si singurul discomfort este creat de marea de turisti care isi lasa masinile aiurea si de zecile de tarabe cu trancatele si kitschosenii, din zonele mai largi ale soselei. Il opresc putin pe Tweety la tunelul vechi si incerc sa il conving sa treaca prin el, dar nu vrea, imi spune ca sunt dobitoc si ca vrea pe soseaua mare si buna. Doar o fi un motiv pentru care au pus in fata gurilor tunelului cate o mare movila de nisip si o balta gigantica la mijloc. 
Merg mai departe si ajung foarte repede la Lacul Rosu. Aici este o statiune in toata regula, sunt hoteluri, pensiuni, un miting de turisti, galagie, terase si mici. Evit parcarile platite, opresc jos de tot, langa lac si vreau sa vad ceva rosu. Nu e. Cred ca ala de a dat numele lacului era daltonist. Am pretentia ca stiu cum arata culoarea rosie si nu este ce vad eu acum. Oglinda apei are o culoare cacaniu-verzuie. Poate in poze sa iasa altfel, dar eu nu il vad rosu nicicum. Este un lac micut, facut natural printr-o parbusire a unei bucati din munte peste firul Paraului Rosu si ar trebui sa aiba acea culoare din oxizii de fier adusi de apa. Pe lac sunt barci, este un drum ce merge in jurul lui si foarte multi vizitatori cu care ma calc in picioare
Ma bucur sa ies din aglomeratie si din nebunie, ma gandesc ca nu are niciun sens sa dorm aici, in buricul statiunii unde preturile sunt mari degeaba si plec spre Balan, oraselul de la baza Pietrei Singuratice. Este cam tarziu, este ora 19.00, eu nu am mancat si nu stiu unde o sa dorm. Cobor serpentinele, ma bucur de peisaj, de asfaltul relativ bun si vad ca ii place si lui Tweety. Vantul vajaie, motorul duduie, Tweety este ascultator cu antenele in mainile mele si gonim impreuna spre apus, spre un soare din ce in ce mai rosu. Inainte de Gheorgheni, vad ca incep sa apara pensiunile si ma gandesc sa incep sa opresc si sa intreb unde dorm si eu. I-oana vrea sa ma duca in Balan destul de ocolit, trecand prin Gheorgheni, dar pe harta mea vad ca exista un drum forestier, mai scurt, direct la stanga, de undeva de aici, de dinainte de Gheorgheni. Ma orientez destul de bine, il nimeresc din prima si tot acolo vad multe semne de cazare. Opresc in primul loc si imi vorbeste in maghiara un om destul de morocanos. Vede ca nu inteleg, o da pe romana si o chiama pe proprietara, o femeie mare, foarte solida, tot timpul zambitoare, care imi spune ca ea nu are locuri, ca are un grup de sportivi unguri, dar ma trimite la vecinul ei unde pot sa dorm. Da un telefon si imi arata unde sa merg, la o vila draguta in coasta dealului. O intreb daca pot manca si imi spune ca acolo sus nu, dar sa vin la ea ca are sa imi dea o ciorba de legume si snitel cu cartofi cu maioneza. E perfect. La vila ii cunosc pe Vasile si pe Robert, alti doi turisti cu care voi sta diseara. Vasile imi ureaza “bun venit, mai ales ca esti biker” si imi toarna un pahar de palinca de la Cluj. Apare si proprietarul, Iles, care imi cere 35 de lei si ma trimite intr-o camera de la etaj. Vila este foarte destept construita, chiar de el, integral din lemn imbinat frumos, cu un spatiu mare la parter in jurul caruia se dezvolta patru camere si cu un etaj cu supanta, unde mai sunt doua camere si o baie. Este genul de vila care se inchiriaza integral de catre un grup mai mare. Imi place casuta si mi spune ca a facut-o asa cum i-a dat lui prin cap. I-a dat destul de bine. Femeia cu pensiunea de mai jos ma cheama la masa si imi pune in fata o farfurie si un hardau de ciorba. Este delicioasa, mananc doua portii, dar ma opresc la timp pentru ca imi aduce si un platou cu un snitel facut parca din trei gaini si un munte de cartofi cu ardei si maioneza. Mi-e foame, dar nici char atat nu pot sa bag in mine. La un moment dat ma dau batut si ii multumesc pentru masa. Imi cere doar zece lei pentru tot si eu ma duc la baieti, in vila, cu gandul sa mai butonez putin. Nu se poate. Vasile moare de curiozitate sa ii povestesc despre ce fac, unde am fost si unde ma duc, lui Iles ii place aparatul meu foto si vrea sa stie mai multe, mai apare niste palinca, apare si vin, iar undeva pe la ora 11.00 decid ca imi fac iluzii degeaba, ca nu mai fac nimic astazi si mai bine ma bucur de atmosfera prieteneasca. Parca sunt la Magura cu amicii mei. Aflu ca Robert nu mai este chiar turist ci a devenit localnic pentru ca tocmai si-a luat niste pamant in zona cu gandul sa isi faca o casa si sa poata sa plece din Bucuresti. Il inteleg perfect. Vasile este din Ploiesti si a venit sa il ajute sa faca gardul, este motociclist la randul lui si tare il mananca sa faca si el niste calatorii mai lungi. Iles imi povesteste mult despre zona si despre trasee, ma trimite in sus spre Balan pe drumul forestier spectaculos si il suna pe Hunor Crisan, un ghid local care stie toate potecile si care ma trimite sa urc deasupra Cheilor Bicazului, ca sa le vad de sus. Ma culc la ora 2.00 ametit bine, cu planuri mari pentru ziua de maine.

IMG_6377.jpg

IMG_6386.jpg

IMG_6398.jpg

IMG_6407.jpg

IMG_6412.jpg

IMG_6414.jpg

IMG_6435.jpg

IMG_6445.jpg

IMG_6448.jpg

IMG_6453.jpg

IMG_6472.jpg

IMG_6476.jpg

IMG_6483.jpg

IMG_6492.jpg

IMG_6496.jpg

IMG_6530.jpg

IMG_6540.jpg

IMG_6541.jpg

IMG_6548.jpg

IMG_6563.jpg


La ora 6.00 ma trezesc foarte greu. Din nou. Capul imi vajaie de la bautura de ieri. Din nou. Ies incet din cabana, il trezesc pe Tweety si pornim impreuna pe drumul forestier, in sus. Este foarte frumos. Soarele abia s-a ridicat si isi filtreaza razele prin crengile brazilor, drumul este  plin de gropi si balti, dar este bine racordat si ne place mult sa topaim pe el. Eu stau in picioare si simt racoarea diminetii cum imi suiera prin casca, Cat Stevens imi spune ca “Morning has Broken” si ajungem brusc pe un tapsan de iarba, langa o biserica veche si niste stane. Il opresc pe Tweety, opresc si muzica si stau sa ascult linistea. Astazi o sa avem o zi buna. La coborare de pe deal ma bucur de acelasi peisaj rupt de lume, cu paduri si poieni luminate piezis pentru ca, atunci cand ajung in “satul” Balan, sa am o surpriza: Nu este sat. Este un ditamai orasul, are si un combinat, fabrica, blocuri, de toate. Bine ca nu am venit sa dorm aici ca as fi gasit cazare mai greu. Aflu pe unde incepe poteca in sus spre Piatra Singuratica, merg cat pot pe drumul forestier si spre, finalul oraselului, gasesc un om pe care il rog sa ma lase sa il pun pe Tweety la el in curte pentru cateva ore. Imi deschide zambitor poarta si imi arata unde sa il las. Ma echipez de munte si o iau in sus pe banda albastra urmand un indicator ce imi promite ca pana sus la cabana o sa fac o ora si jumatate. Chiar atata si fac. Poteca urmareste coama unui deal, apoi trece pe langa niste poieni verzi , ajunge in creasta, ocoleste niste stanci si ajunge la acesti pinteni de roca numiti Piatra Singuratica. La baza pietrei este o cabana din lemn, cu un cabanier cald si dragut cu care vorbesc putin si imi arata cateva unghiuri bune de unde sa fotografiez pietrele si muntii Hasmas. Beau un suc si cabanierul imi confirma ceea ce mi-a spus ieri Iles si anume ca toti ursii gunoieri din Brasov si Valea Prahovei au fost adusi aici si pusi ntr-o rezervatie ca sa invete din nou cum este in salbaticie. Se pare ca au niste cipuri implantate si, imediat cum ies din rezervatie, suna alarma ca la detinuti si vin niste baieti care ii iau si ii duc inapoi.Problema este ca inainte sa apara baietii, de multe ori apuca sa sperie niste bieti localnici nefericiti sau mai mananca niste oi si niste caini.de stana. Cabanierul imi spune ca ideea in sine nu e rea, dar au adus prea multi si evadarile astea se intampla cam prea des.
Incep sa cobor cu gandul la penitenciarul de reeducare pentru ursi Harghita. La vale este simplu, panta si terenul sunt tocmai bune si incerc un fel de “parcour” forestier. Sar peste radacini si busteni, topai din piatra in piatra pana cand aproape busesc cativa turisti nevinovati, aparuti din neant si ma potolesc. Macar am coborat in 30 de minute ce am urcat intr-o ora si jumatate. Ajung la Tweety, ma echipez la loc, imi pun cizmele si plec inapoi, de data asta pe asfalt, spre Lacul Rosu si Cheile Bicazului. Imi este mai simplu sa imi continui traseul pe acolo asa ca o sa mai parcurg o data cheile. Ma opresc la lac si vreau sa mananc ceva. Ma lacomesc si imi comand doi langosi cu cascaval, smantana si usturoi, dar regret in momentul in care mi-i aduce find exagerat de mari. Mananc unul, il pastrez pe celalalt, ma mai uit la lac si tot nu mi se pare rosu, asa ca incep sa caut poteca spre marginea cheilor. Urmez un triunghi galben, cu Tweety, pe un drum de tara, pana la un schit aflat in saua de dinaintea cheilor si de acolo, din spatele bisericii, il abandonez pe Tweety si gasesc cu greu o poteca foarte stearsa care urca abrupt,  in sus, peste pietre incinse de soare si prin vegetatie deasa. Din cand in cand mai gasesc cate un semn pe cate un copac, dar trebuie sa fac eforturi serioase ca sa nu pierd poteca slaba, acoperita de iarba. Ajung in varf transpirat leoarca, gafaind si plin de aschii si seminte de plante care mi-au intrat peste tot. De sus se vede frumos, dar sufar de aceeasi problema a obiectivului cu un unghi prea inchis. Nu vad, asa cum speram, in lungul cheilor, dar se vad peretii imensi de piatra cum se ridica impunatori. Ma dau jos la Tweety, care este suparat ca l-am lasat in soare, ma echipez si plecam. Pe drum sunt alte curbe, alte serpentine, depasesc in draci si in scurt timp ma trezesc singur pe drum, inclinandu-ma puternic. Tintesc spre Poiana Teiului si merg in lungul lacului  Ajung la Bicaz, alimentez si o iau in sus spre nord. Ajung si la barajul Bicaz, imens, dar nu am voie sa fac poze. Merg in lungul lacului, pe niste curbe superbe, am lacul sclipitor in stanga, dealurile verzi pline de capite in dreapta, muzica in casca si mi-e bine. Intr-o curba, vad ca nu vine nimic, vad cum se termina si decid sa nu mai reduc viteza. Ma inclin. Mai mult, mai mult, ma aplec pe langa Tweety si... harsti. Am atins scurt cu coburul. Nu am cazut, doar s-a auzit cum am atins, dar sunt uimit de cat de mult ne-am inclinat. Bravo Tweety, ce echipa buna facem astazi! Tweety spune un MRRRRR satisfact si vajaie mai departe. Imi propun totusi sa nu mai polizez coburii. La iesirea din Poiana Teiului trec pe un pod mare si dragut, peste zona verde de la capatul lacului Bicaz si o iau spre Toplita pentru ca sa cotesc spre Durau dupa cativa kilometri.

IMG_6581.jpg

IMG_6584.jpg

IMG_6588.jpg

IMG_6591.jpg

IMG_6620.jpg

IMG_6624.jpg

IMG_6631.jpg

IMG_6637.jpg

IMG_6642.jpg

IMG_6663.jpg

IMG_6666.jpg

IMG_6683.jpg

IMG_6688.jpg

IMG_6709.jpg

IMG_6710.jpg

IMG_6712.jpg


Este destul de devreme si ma bucur ca o sa am timp sa butonez. Ajung in Durau si vad ca nu m-am orientat foarte bine. Aici este o statiune turistica mare, plina de hoteluri si pensiuni unde turistii se calca in picioare. Andrei Bruja mi-a recomandat o pensiune, imi spunea ca cere cam 60 de lei pe camera dubla, asa ca ma duc cu sperante ca voi rezolva problema repede. Gasesc Casa Bella, dau de proprietara, o moldoveanca cu un zambet destul de binevoitor si aflu ca nu are camera de o persoana, doar de doua si este 70 pe noapte, sus in mansarda, cu baia pe hol si fara masa, dar daca stau doua nopti mi-o lasa la 60. Mi se pare mult si as vrea sa ma mai gandesc. Stiu ca inainte sa urc pe munte trebuie sa trec sa platesc o taxa la Parcul National asa ca ii spun ca ma duc pana acolo si revin. La parc, taxa este de 5 lei, primesc si harta si o gramada de explicatii de la o doamna draguta care mai intai se sperie ca vreau sa urc cu motorul. Ii spun ca nu as putea nici daca as vrea sa fac tarania asta, asa ca redevine zambitoare. Imi mai recomanda si alte pensiuni si imi spune ca cea mai ieftina este Casa Albastrica. Ma duc si acolo si dau peste un om de care nu imi place din start. “Aveti camere? Dorm si eu o noapte aici?”, “Da”, “Cat costa?”, “Hmm, de unde sunteti?”. Ii spun. “Cu motocicleta?”, “Da. Cat costa?” “Sunteti student?”, “Nu” Dar incep sa ma enervez. Ma masoara din cap pana in picioare. “60 de lei” Dau sa plec si imi spune ca mi-o da cu 50. Ma uit la camera, este mica, inghesuita, in mansarda, baia pe hol, are cabluri pe jos, doar un metru patrat lasat liber de patul dublu pus aiurea si nici nu este prea curat. Este la limita, ies afara si mosul ma convinge sa fug cand incepe: “Ce lucrati?”, “Sunt arhitect.”, “Da, ce spuneti de panarama aia de pod de la Bucuresti, ala de peste Basrab, ce porcarie de pod. Arhitectii sunt de vina. Uite cum se balabane la vant. La un cutremur mai mare ala nu tine... bla, bla, bla, mama lor de arhitecti... bla, bla, bla”. Ho tata ca m-ai convins! Nu stau aici nici daca imi dai camera gratis. Ii spun ca ma duc sa mananc. Insista sa ii platesc sau sa ii dau buletinul, dar nu vreau, ii spun ca ma mai gandesc si plec. Asa imi trebuie daca imi planuiesc sa stau in statiuni moldovenesti de jecmanit turisti. Ma intorc la Casa Bella unde macar este mai curat si camera este putin mai mare, chiar daca fatada este plina de balustri de prost gust.
Ma instalez, ii dau buletinul proprietarei care imi promite ca mi-l aduce inapoi dar nu mai apare deloc, dau de doua ori cu capul in acoperisul inclinat pentru ca nu am loc sa circul pe langa patul dublu, injur stilul asta idiot de a mari profitul in dauna calitatii, pe carca fraierilor care pica in plasa sau nu au gura suficient de mare, butonez putin, gasesc o spelunca unde mananc scump si putin, iar apoi ma culc.
Ah, chiar nu vreau sa spun ca mi-e dor de ardeleni, dar experienta mea in Moldova a inceput prost din punctul de vedere al oamenilor. Sper sa fie doar o coincidenta si sa continue altfel.

andreisamoil

Frica. Iar imi este frica. Imi este si frig pentru ca m-am dezvelit, dar cel mai tare imi este frica. Ma trezesc injurand ceasul care suna prea devreme pentru gustul meu, la ora 6.00, sunt rebegit si nu stiu de ce sunt atat de speriat. Ies incet afara, ma spal, imi duc bagajele la Tweety si vad ca ploua. Superb. Ma pregatesc incet, imi pun costumul de ploaie, o sarut pe Ioana si plec la drum. Atmosfera imi aminteste de Bacovia cu poeziile lui de taiat venele incet. Sunt incordat si stavilesc valul asta de frica, o ingrop adanc si astept sa dispara. De fiecare data a disparut dupa o vreme.

I-oana ma duce pe alt drum decat ma asteptam, pe la Stana de Vale. Tot imi spunea Mircea Crisan sa merg pe acolo ca este foarte frumos, asa ca o las sa ma duca pe unde vrea. In plus, i-am pus si caciulita de ploaie in cap si n-as putea sa o butonez. Incep niste serpentine foarte frumoase si nici nu mai vreau sa o butonez. Il inclin pe Tweety si vad ca incep sa prind curaj si pe udatura. Totusi, ma simt de parca nu sunt aici. Fac drumul mecanic, fara sa il traiesc. Oare atat de tare m-am obisnuit cu mersul zilnic pe motor incat sa nu mai simt placerea curbelor, sau este senzatia aia de frica rece din mine care ma tine? Mai ploua, mai sta, mai ploua si mie nu imi pasa. La Traian mi-am spalat toate hainele, sunt curate, miros relativ frumos si, in costumul de ploaie, mi-e bine si cald. Ajung la Stana de Vale si I-oana imi comanda sa fac stanga. La stanga este un drum foarte ingust si plin de gropi, un fel de drum forestier cu urme de asfalt. Bai fata, esti sigura ca e pe aici? Ii scot caciulita, ma uit pe traseu si asa pare. Ma uit si pe harta de hartie si inteleg ca vrea sa ma duca pe Valea Iadului. Frumos nume... Ii dau inainte si descopar ca de fapt a fost o idee foarte buna. Soseaua asta, in tineretea ei, a vazut asfalt, dar acum este plina de gropi cu marginile ascutite, lasata foarte mult in unele zone si cu un fel de sleauri in bitum. Totusi, drumul este ingust de o singura masina si extrem de spectaculos, dinamitat in coasta muntelui, mergand in lungul unei vai foaret inguste. Ce Transalpina, ce Valea Jiului... pe aici trebuie mers cu motorul, daca poti ignora gropile. Din pacate ploua si imi este foarte greu sa ma opresc si sa scot aparatul, dar tot o fac de cateva ori. Ajung chiar la o cascada care se numeste Valul Miresii, asta ca sa creeze in capul meu o confuzie maxima.

Ajung in Huedin la ora 9.30 si ma gandesc ca, chiar daca a durat putin mai mult drumul, a meritat din plin. In fond, nu am nicaieri unde trebuie sa ma grabesc. Din pacate, vad ca, desi am mai indreptat janta, ghidonul tot vobleaza la 50 la ora cand il las liber. Nu este nicio schimbare.

Merg in continuare spre nord si remarc ceva foarte interesant. Vad ca incep sa imi dau seama cand trec dintr-un judet in altul dupa placutele de inmatriculare ale masinilor. Este foarte tare. Acum, in sfarsit, apar masini cu MM la inceput. Opresc la intrarea in judet, sub o poarta mare, pusa pe sosea si savurez momentul. Aici sunt in punctul cel mai indepartat de casa. Nu inseamna mare lucru, dar pot sa incerc sa imi imaginez ca, de aici, nu fac decat sa merg pe un drum mai ocolit spre Bucuresti. Nu stiu ce este cu mine, nu as fi zis ca mi-e dor de casa. Cel putin constient nu imi este deloc, dar imi tot vin in cap ganduri de intoarcere.

 In Maramures am de vizitat, printre altele, o gramada de biserici de lemn, opt dintre ele inscrise in patrimoniul UNESCO, iar altele doar recomandate de diversi oameni. Astazi ma duc pe rand la Rogoz, apoi la Plopis si la Surdesti. Sunt biserici tipic maramuresene, cu acoperisul suprainaltat, cu bolti din lemn la interior si pereti din barne imbinate destept. Toate bisericile se afla in cimitire si sunt inconjurate de cruci si de vegetatie. Simt destul de tare lipsa unui obiectiv foto cu unghiul mai larg pentru ca sunt nevoit sa ma strecor printre copaci, tufe, cruci si morminte ca sa incerc sa bag cat mai mult din biserita in poza. Din nou ma bucur sa vad constructii facute cu grija si cu bun simt, la scara umana si cu preocupare pentru detaliu. In plus, lemnul imbatranit si innegrit de vreme mi se pare foarte cald si frumos. La Rogoz incerc sa gasesc pe cineva care sa imi deschida, sun la numerele afisate, dar nu imi raspunde nimeni. Este duminica si probabil au alte treburi. Dupa doar cativa kilometri, la Plopis, gasesc o batrana care ma lasa inauntru, imi deschide usa bisericii, dar nu sunt foarte impresionat de pictura palida si degradata. Asa goala, biserica pare trista. Imi pare ca ii lipseste ceva. Mi-o imaginez ticsita de oameni cu lumanari in mana, veniti la inviere, imbracati traditional si este mult mai bine. Ma uit la forma frumoasa a turlei si mi se pare foarte interesant ca mesterii din zona au ajuns sa stie sa foloseasca proportii corecte si armonioase simtind, incercand, din aproape in aproape, fara a avea o educatie bazata pe explicatii stiintifice. Aici, expresia frumosului in arhitectura vernaculara pare ca a avut o evolutie organica. Femeia care mi-a deschis imi spune ca trebuie sa imi fie urat asa, singur, la drum lung. Ii spun ca nu este chiar asa rau cum pare, nu mai zice nimic, dar pleaca zambind

Pe drum spre Surdesti ma opresc in Sisesti ca sa gasesc o biserica foarte veche din care s-a mai pastrat doar altarul. Totusi, ca sa fie evidentiata forma fostului lacas, pe contur a fost plantat un fel de gard viu din plante locale si copacei. Un copac mare creste exact in centrul naosului si, daca ar fi fost sa ma casatoresc in rit ortodox, aici mi-ar fi placut sa o fac.

Dupa ce vizitez si ultima biserica de pe lista mea programata pentru astazi merg spre Baia Sprie. Ajung in centrul vechi, dau o tura dar nu sunt foarte impresionat. Lucrurile pareau mult mai spectaculoase in pliante. Trec pe langa o inmormantare foarte zgomotoasa, de tigani, cu steaguri, bocete si tot tacamul, dar mi-e teama sa scot aparatul de frica sa nu ii supar si cu gandul la experienta de la Manastirea Cetatuia. Plec spre pasul Gutai si, chiar inainte sa ies din oras, un perete de casa stramba ma intreaba “Esti bine?!”. Incep sa ma gandesc daca sunt bine. Incep curbele, Tweety vajaie fericit, ma inclin si ma gandesc. Sunt bine. Mi-e bine. Mi-e foarte bine acum. Si atunci ce era cu frica groaznica de dimineata? Am mai simtit asta de cateva ori in excursia mea si nu stiu de unde vine. Intru intr-o curba, simt forta centrifuga cum ma apasa, ma lipesc de Tweety si atunci realizez de ce imi era frica: Dragii mei, mie, Andrei, singuraticul, domnul “eu nu vreau sa depind de nimeni”, profesorul de cursuri de supravietuire, ala de merge doua luni singur, de nebun, cu motorul prin tara, mi-e frica sa plec de langa Ioana. Este singurul element comun tuturor situatiilor in care m-a napadit frica si probabil pe un plan mai jos decat cel rational si constient, simbolul unei stabilitati confortabile de care se pare ca am nevoie. Sunt atat de multe implicatii ale acestei realizari ca o vreme merg cu 40 la ora lasand capul sa imi vajaie mai tare decat vantul din afara castii. Foarte tare. Nu mai sunt bun de nimic azi.

La ora 17.00 trag la prima pensiune pe care o gasesc si ii cunosc pe proprietari, Irina si Gheorghe. Incep sa imi vrbeasca in engleza, dar le-o retez scurt si le spun ca pricep si limba locala, chiar daca nu pare. Ce aveti toti cu mine de ma luati drept strain? Asa ciudat sunt? Trebuie sa apar pe cal si cu coasa pe umar ca sa imi vorbiti romaneste? Irina imi da cea mai ieftina camera din pensiune, la 50 de lei, cu o canapea extensibila mare si baia pe hol, imi mai ia 20 de lei pentru cina si 10 pentru micul dejun. Nu am chef sa ma apuc sa mai caut acum, asa ca ma invoiesc. Am de scris si mi-e foame. In aceeasi pensiune mai este un grup de arabi pastoriti de o romanca din zona care face pe ghidul si ii duce sa vada toata tara. Mi se pare foarte tare si mi se pare ca asta este viitorul. Imi amintesc si de nemtii mei din Fagaras care spuneau ca ar fi fost foarte incantati sa aiba un ghid cu ei care sa ii invete pe unde sa mearga ce sa faca si ce sa nu faca. Imi mai amintesc si de baietii din Hunedoara care se straduiesc sa puna pe roate o afacere cu ghizi moto pentru straini si tocmai cand ma gandeam eu asa, incep sa vorbesc cu Irina si cu Gheorghe care imi spun ca ei exact asta incearca sa faca. Gheorghe isi toarna lui si imi pune si mie in fata un pahar de horinca (ce pare ca nu se mai goleste oricat m-as stradui) si povestim. Sunt oameni simpli, deschisi, dintr-o bucata si imi place foarte mult sa stau la vorba cu ei. Par ca vor sa se implice foarte tare in turism si incearca sa ofere si altceva decat casa si masa. Au pus pe picioare un ansamblu folcloric de copii care canta si se plimba peste tot, au un baiat foarte dezghetat care face pe ghidul pe munti, Irina imi pune in brate un munte de carti si reviste cu informatii despre zona, ma ajuta sa imi fac planul pentru zilele urmatoare si vad clar un interes pentru ca sa am o experienta cat mai interesanta. Mai tarziu, cand eu cu Gheorghe ne asezam la masa, Irina merge sa ii imbrace pe arabi in costume traditionale ca sa isi faca poze. Arata de vise rele cu fetele lor in straie de moroseni, dar ei sunt fericiti. La masa ma imbuib cu toate bunatatile incepand de la supa de fasole cu costita, pui, peste si mici gatiti excelent, cartofi in jar si horinca ce vine in valuri. Dracu mai poate sa scrie astazi. Gheorghe imi arata si pensiunea noua pe care o construieste alaturi si dupa inca un pahar ma retrag in camera mea. De scris nu stiu cat de coerent scriu, dar observ ca in ultimul articol am cam facut pauza la poze pentru ca apar in majoritatea. Imi propun sa fiu mai costiincios pe viitor si sa pun copyright-urile de rigoare pentru Ioana si Smara.

IMG_5670.jpg

IMG_5679.jpg

IMG_5693.jpg

IMG_5704.jpg

IMG_5709.jpg

IMG_5717.jpg

IMG_5719.jpg

IMG_5730.jpg

IMG_5734.jpg

IMG_5743.jpg

IMG_5748.jpg

IMG_5751.jpg

Adorm la 2.00 ca sa ma trezesc deja obosit, la 7.00 si sa plec dupa un mic dejun rapid. Astazi iar am program de biserici de lemn.  Merg la Desesti, apoi fac dreapta spre satul Breb unde ar trebui sa gasesc multe gospodarii vechi, traditionale. Le gasesc, au porti mari de lemn la intrare, case frumoase, din barne negre, dar alaturi sunt locuinte noi. construite in mult prea folositul “stil modern”, din BCA, cu balcoane ciudatele, cu balustri si cu acoperis de tabla. Genul asta de constructii facute dupa ureche, fara nicio noima sau legatura cu cele din jur strica toata atmosfera. Mi se pare mare pacat. Merg mai departe, la Budesti si apoi spre Sighetul Marmatiei. Aici gasesc un oras mare si, enervat de voblatul lui Tweety, imi propun sa incerc sa mai caut o solutie. Merg la o vulcanizare, dar baietii de acolo imi spun ca nu stiu ei sa ma ajute. Merg mai departe prin oras si in fata mea vad o masina pe care scrie mare “Service Moto”. Ha! Aici erai. Il prind pe sofer cand opreste si il iau la intrebari. Imi spune ca poate sa ma trimita undeva, la Marius sa se uite putin. Da un telefon si apare un baiat cu un scuter ce ma ghideaza spre atelier. Bai, ce potriveala norocoasa. Ajung la atelierul lui Marius, un om micut ce are tot timpul o tigara in gura si curtea plina de scutere si motociclete, se uita la roata, se uita la ghidon, la furca si nu gaseste nimic aiurea. Imi confirma si el ce mi-a spus Bogdan (doctorul lui Tweety de la Bucuresti) cum ca gradul din rulmentul jugului nu poate sa dea voblajul, nu gaseste jocuri la roata sau la ghidon, janta este putin stramba dar nu cat sa creeze problemele astea, asa ca singura explicatie ar fi ca este cauciucul belit si nu se vede. O sa incerc sa vorbesc cu baietii din Targu Mures sa vad daca pot sa imi iau un cauciuc nou. Macar acum stiu care este cea mai probabila cauza. Decid ca nu stiu daca o sa am timp sa vad tot ce mi-am programat pentru astazi, dar nu vreau sa raman noaptea in Sighetu Marmatiei. Plec spre Memorialul Durerii, dar, inainte de asta, vreau sa il platesc pe Marius care ma refuza si imi spune ca ii pare rau ca nu i-a dat de cap. Imi mai spune ca el crede ca este rau sa fiu pe drum asa, singur, ii spun ca nu prea, dar ramane la parerea lui si imi ureaza drum bun si asfalt uscat.

La Muzeul Victimelor Comunsimului (Memorialul Durerii) ajung la ora 12.00, parchez in fata si intru. Platesc 6 lei biletul, vad ca desi este si aici taxa foto, nu imi cere nimeni sa o si platesc, asa ca ma fac ca ploua. Muzeul este intr-o cladire situata in centrul orasului, cladire ce a functionat ca inchisoare pana in 1965. Aici ar trebui sa stau toata ziua. Incepe destul de linistit si conventional cu niste harti si o prezentare audio destul de teatrala cu vocea Anei Blandiana, dar, pe masura ce trec prin sali si celule transformate in suport pentru afise, explicatii si povesti, in sufletul meu se strange negura. Multe lucruri le stiam, de multe nu aveam habar. Istoria este prezentata asa cum am invatat-o din carti, la scoala, dar aici mai este expusa o componenta pe care nu am aflat-o pana acum. In timp ce ma plimb pe holurile reci ale inchisorii, prin celulele stramte, de pe pereti se uita la mine sute de ochi ai celor ucisi si citesc povestile lor despre cum au trait ei acele momente. Despre colectivizarea explicata rece in cartile de istorie, un taran imi povesteste cum trebuia sa munceasca tot anul pentru ca proviziile sa ii fie luate, copiii sa ajunga sa fie infometati iarna si apoi sotia sa ii fie batuta si spanzurata de par pana ce scalpul i se rupse de pe cap, doar pentru ca au ascuns niste provizii. Sunt afisate scrisorile simple, dar cutremuratoare ale celor inchisi, sunt spuse povestile impresionante ale celor ce au vazut cum tot ce au strans toata viata este luat si batjocorit, fiind lasati pe drumuri, iar despre Experimentul Pitesti cu al lui sadic tortionar sef, Turcanu, sunt scrisi integral peretii unei celule cu marturiile infioratoare ale celor ce au trecut prin acea institutie de reeducare. Sunt si celule mai vesele, intr-un fel, ce contin exponate ale propagadei comuniste si exponente de kitsch ceausist, gretos si putin amuzant, dar eu am negura in cap. Nu ma gandesc decat ca toate aceste orori ni le-am provocat singuri. Acei oameni mici si frustrati care au ajuns in pozitiile de forta ce le-au permis abuzurile, crimele, bataile si batjocorirea altora, s-au ridicat dintre noi. Noi am fost in stare sa ne facem noua atata rau, iar in conditiile astea putem sa mai generalizam vreodata si sa spunem ca suntem intr-un fel sau altul? Eu sunt ingrozit si realizez ca noi, ca popor, avem trasaturile ce au dus la comiterea acestor fapte. Poate nu se vad acum, dar sunt acolo. Poate nu sunt in mine, sper ca nu sunt in mine, dar cu siguranta sunt intr-unul, sau in mai multi din cei de langa mine. Ies afara, in curte, unde este o capela foarte frumoasa si aprind o lumanare pentru bunicul meu ce a trecut prin doua din aceste “institutii” comuniste, dar nu a vrut sa ne povesteasca niciodata ce a trait acolo.

Ma urc tacut pe Tweety care ma asteapta cuminte afara si ma grabesc spre Cimitirul Vesel de la Sapanta. Alerg cu 140 la ora, dau muzica la maxim si incerc sa imi umplu capul cu orice altceva. Cat mai mult vant, cat mai mult rock, ca sa ingrop ce tocmai am vazut in ultimele trei ore. Curbele reusesc sa imi umple gandurile constiente si opresc mai intai la biserica Peri – Sapanta. Aici vad cea mai inalta constructie de lemn din Europa. Desi destul de noua si un alt “cel mai”, trebuie sa recunosc ca este impresionanta turla bisericii care se ridica semeata si ascutita. Este si foarte greu de incadrat intr-o poza decenta, dar asa ajung sa ma uit mai atent la detaliile de imbinare, la contravantuirile realizate destept, la faptul ca totul este facut fara prinderi metalice. Mi se pare fascinant cum toata structura acestei constructii imense nu are cuie sau scoabe ci doar cepuri de lemn. Gasesc si o scara elicoidala, in consola, eleganta si solida pe care topai putin ca sa o testez bine. Cand dau sa ii organizez bagajele lui Tweety apare o familie din Cluj si femeia ma intreaba cum este viata pe motocicleta. Ii spun ca este de nedescris, dar si ea crede ca probabil imi este urat pentru ca sunt singur atata timp. Bai oameni buni, ce aveti? Nu imi este urat! Mi-e bine!!! Iar incearca cineva de sus sa imi spuna ceva, dar de data asta sa mor daca ma prind ce. Vorbeste frate clar! Trimite-mi un mail.

Ajung la Cimitrul Vesel, desi dupa experienta memorialului nu mai sunt vesel deloc. La intrare, un grup mare de copii turisti francezi se minuneaza de Tweety. “Ooo !!! C’est trop ce moto...“ Zambesc. “Vous etes francais?”, “Non, je suis roumain e le moto s’appelle Tweety.” La care pufnesc toti in ras spre oftica lui Tweety. Stai ba canar bleg, ca nu rad de tine, te plac...

Intru in cimitir, acolo este o babuta care vinde bilete cu 4 lei, iar mie imi cere 5 ca am si aparat foto. Nu ma mai enervez pentru un leu, ii dau banii si incep sa ma plimb asteptand sa ma inveselesc. Cimitirul este plin de cruci sculptate si vopsite in culori vesele, pe care sta scrisa, in versuri, cate o scurta descriere a vietii celui care a murit si a modului in care a plecat dintre noi. Sunt semne catre crucea cu soacra si catre crucea cu betivul, arhicunoscute, dar eu nu ma inveselesc. Mi se pare trist. Poate am eu acum capul plin de ganduri negre, dar oricat mai incerc, nu prea ma amuz. Versurile povestesc vieti de oameni simpli, cu familie ce regreta moartea lor si accidente nedorite. Nu, nu imi iese. Nici macar un zambet. Nu as vrea sa fiu ingropat aici, ca un sculptor sa imi rezume viata in cateva versuri. De fapt, nu as vrea sa fiu ingropat deloc. As vrea sa imi arunce cineva cenusa de pe creasta Pietrei Craiului ca sa ma duca vantul in toate locurile pe care nu am apucat sa le vad. Ba, da’ melancolic am devenit azi. Nu imi mai place de mine. Ies din cimitir si ma duc sa imi cumpar doua placinte mari cu branza pe care mi le face o fata pe loc. Mananc una, fierbinte, o pastrez pe cealalta, dar imi pica greu.

Plec spre Barsana, spre manastire si remarc ceva intersant. Aici, oamenii incep sa invete sa faca turism. Este plin de vizitatori straini, multi motociclisti, cei ce nu sunt pe doua roti sunt cu masini te teren preparate sau cu rulote, majoritatea localnicilor ma iau drept strain pentru ca vad doar ca sunt turist, inscriptiile sunt in mai mlte limbi, oamenii sunt primitori si este asfalt turnat pana la fiecare obiectiv sau biserica, chiar si pana la cele mai putin importante. Ma uit in jur, ma uit la peisaj, ma uit la oameni si, in afara unei priceperi remarcabile de a lucra in lemn, nu au nimic in plus fata de alte sate si alte zone. Aici nu au nimic in plus fata de Magura de langa Zarnesti, sau de satul Alun de langa Ghelari. Peisajul este la fel de frumos, manacarea este buna si aici la fel ca in alte parti, lucruri de vazut sunt peste tot, singura diferenta pare a fi preocuparea oamenilor pentru a face turistii bineveniti si asta, se vede, este mare lucru. La Barsana dau peste alta aglomerare de vizitatori si, din ce dimineata era racoare si ma bucuram ca sunt imbracat cu pantalonii de cordura, acum mor de cald. Ma schimb intr-o toaleta si vizitez manastirea mare si lucrata integral in lemn. Aici imi place mult mai mult chiar decat la cele brancovenesti sau neoromanesti din sudul Meridionalilor. Chiar si chliile au structuri complicate si totusi deschise, sunt acoperite spatii foarte mari fara a avea multi popi si, multe constructii fiind noi, se vede ca mestesugul nu s-a pierdut.

Pe segmentul urmator vizitez biserica din Poienile Izei, apoi, ca sa nu mai ocolesc 15 kilometri, trec in Botiza traversand un deal pe un drum forestier, spre disperarea I-oanei care nu stie de el si ajung la Ieud. Daca la Poienile Izei am putut sa intru in biserica, am putut sa urc in clopotnita, dar nu am putut sa fac poze inauntru, la Botiza totul este incuiat, iar la Ieud biserica este deschisa dar nu am voie sa intru. Din interior se aude Sinead O’Connor cu Nothing Compares to You in timp ce cinci tineri refac migalos pictura interioara, cocotati pe scari. Ah, ce atmosfera. Imi vine sa iau si eu o pensula si sa incerc sa ii ajut. Imi aminteste de facultate. Stau o vreme in usa, mi-a jena sa fac vreo poza si, dupa cateva minute bune decid ca ar fi cazul sa plec si sa imi caut un loc de dormit pentru ca s-a facut cam tarziu. Plec spre Viseul de Sus, traversez niste dealuri pe un drum superb, proaspat asfaltat de care I-oana nu stie si harta de hartie crede ca este inca forestier si ajung in Viseul de Jos la ora 19.30. Tot este cald, merg cu haina desfacuta la guler ca sa mai intre aer si exact acolo ma loveste o viespe care apoi imi cade in san, coboara si ma inteapa in burta. Nemernica! Ma doare, se umfla, dar stiu ca nu sunt alergic asa ca o ignor. Incep sa ma uit dupa pensiuni, vremea pare ca se strica, incepe sa ploua usor si nu gasesc nimic. Aici au doar vulcanizari, ateliere auto si puncte de vanzare pentru butelii de gaz. Mai merg, intru in Viseul de Sus, gasesc primele semne pe care scrie ceva cu “pensiune” si le urmaresc pe niste strazi intortocheate pana cand ajung la Pensiunea Nagy. Este mare, plina de nemti, cu parcarea aglomerata, camera costa 75 de lei cu mic dejun, iar mie nu imi pasa. Sunt obosit, vreau sa mananc, sa scriu si ma bucur ca astazi sunt lasat in pace si am baie in camera. Mananc ceva ce se numeste oala taraneasca, un fel de musaca varsata, o rog pe fata de la receptie sa imi explice cum ajung la gara mocanitei, ma bag in pat si nu mai pot sa scriu nimic pentru ca adorm bustean.

IMG_5754.jpg

IMG_5762.jpg

IMG_5764.jpg

IMG_5770.jpg

IMG_5771.jpg

IMG_5781.jpg

IMG_5783.jpg

IMG_5784.jpg

IMG_5793.jpg

IMG_5805.jpg

IMG_5811.jpg

IMG_5821.jpg

IMG_5825.jpg

IMG_5832.jpg

IMG_5837.jpg

IMG_5840.jpg

IMG_5847.jpg

IMG_5851.jpg

IMG_5853.jpg

IMG_5860.jpg

IMG_5870.jpg

IMG_5875.jpg

IMG_5879.jpg

IMG_5888.jpg

IMG_5907.jpg

IMG_5914.jpg

IMG_5926.jpg

IMG_5935.jpg

IMG_5936.jpg

IMG_5942.jpg

IMG_5953.jpg

IMG_5961.jpg

IMG_5975.jpg

IMG_6043.jpg

IMG_6045.jpg

Visez niste aiureli. Ceva nu e bine. Visez ca am cazut cu Tweety. Ceva nu e bine deloc. Mi-e rau. Mai dorm putin. Transpir. Nu, nu se poate, mi-e prea rau.. Ma duc la baie si renunt la oala taraneasca. Pe toate partile. Am un gust groaznic in gura, dar ma dezumflu si pot sa adorm la loc. Dimineata vine prea devreme si eu sunt transpirat leoarca. Clar, a fost ceva cu rahatul ala de mancare. Ma spal, imi iau lucrurile si plec pe jos spre mocanita. Mi-e lene sa il mai deranjez acum pe Tweety. Vremea este urata, este un plafon de nori gri si este cam frig. Ajung la gara si vad ca si aici este plin de turisti. Sunt autocare intregi, parcare mare, plina de masini si oameni de toate felurile. Avem manelisti de Teleorman, burtosi din Bacau, fitosi din Bucuresti, tacuti din Cluj si multi straini, cehi, polonezi, francezi, nemti, de toate pentru toti. Biletul costa 45 de lei si este coada. Mi-as fi dorit sa evit asta si sa urmez sfatul lui Catalin de a lua trenul de la ora 6.00, tren care duce muncitorii sus in munte, insa Irina la care am stat acum doua seri mi-a spus ceea ce o sa mi se confirme si astazi mai tarziu si anume ca de cand a fost un mic accident acum ceva timp cu turistii care au supra-aglomerat un tren utilitar, nu mai sunt primiti decat angajatii caii ferate, iar trenurile de turisti au regim special. In plus, trenurile pentru angajati au locomotive diesel, iar cele pentru turisti le pastreaza pe cele cu aburi. Din experientele trecute m-am prins ca cel mai bine este ca, atunci cand vad ca gloata face ceva, sa inteleg ce se intampla si sa fac fix pe dos, rezistand impulsului de a ma aseza la coada. Astept sa se urce oamenii in tren, sa se bata pe locurile din vagoanele inchise si eu ma urc ultimul intr-unul din vagoanele deschise (ca de aia mi-am luat haine la mine) si il inghesui pe Danut - seful de tren - care sta intr-un colt, in spate de tot, ca sa vada mecanicul. Ajungem sa vorbim si imi povesteste lucruri foarte interesante. Calea ferata este privata are in continuare functia de a aduce lemnul jos din munte, este operata de catre nemti care se chinuie sa tina in functiune doar pentru turisti locomotivele cu aburi numite “Elvetia”, fiind singura cale ferata forestiera cu ecartament mic, pe care se mai folosesc astfel de locomotive, din toata Europa. Danut imi mai spune ca toti angajatii caii ferate sunt tineri, pana in 30 de ani si, ca si el si toti stiu, sau au fost invatati, sa vorbeasca si sa explice. Imi arata pe harta unde suntem, unde mergem si imi spune ca, pe Valea Vaserului, in continuare sunt zone unde lemnul nu a vazut fierastrau mecanic. Trenul merge printre niste dealuri inalte si impadurite foarte dens, pe firul raului, pe un terasament mic si stramb, cu traverse din lemn, taiat in stanca in anumite zone. In zona de inceput a vaii sunt case specifice, multe utilaje forestiere, escavatoare, tractoare, gramezi de lemne si numerosi taietori vanosi, oameni duri ce stau in ploia gri si in vant ca sa aduca jos bustenii gigantici. Este un peisaj foarte interesant si in scurt timp iese si soarele. Danut imi spune ca inainte de a face mocanita, localnicii aduceau lemnele pe rau, adica practicau “plutaritul”. Faceau un baraj pe care il stricau brusc si viitura impingea lemnele la vale pana aproape de sat. Acum, vad cum le duc in jos pe traseul intortochiat de mocanita, legand cate un modul cu doua osii la capatul bustenilor lungi si lasandu-i sa mearga la vale si sa fie franati de locomotiva. Valea devine din ce in ce mai salbatica, casele dispar si in scurt timp singura urma de civilizatie din zona este trenul fumegand. Il intreb pe Danut de familia lui si imi spune ca are un frate si doua surori, toti sunt plecati prin strainatate si numai el a ramas in Romania. Cand il intreb de ce a ramas, imi spune cinstit ca salariul la mocanita este bun, dar si ca este mandru pentru ca ”Daca noi tinerii nu ramanem cine sa mai faca treaba? Tara asta traba ridicata!”. Cad pe ganduri, zambesc si acum il privesc putin altfel pe Danut, la cei 25 de ani ai sai. Da, cum spuneam, cred ca cei din Maramures incep sa invete bine cum se face turism si cel mai bun indicator este ca, din cate zice Danut, linia asta de mocanita devine incet foarte profitabila. Ajungem la Paltin unde, pe malul raului, sunt cateva terase si se poate cumpara mancare si bautura. Eu profit de ocazie ca sa fac poze locomotivelor, stam o ora si jumatate si locomotiva incepe sa fluiere, semn ca ar fi cazul sa ne urcam in vagoane.

IMG_6049.jpg

IMG_6083.jpg

IMG_6087.jpg

IMG_6117.jpg

IMG_6119.jpg

IMG_6139.jpg

IMG_6141.jpg

IMG_6149.jpg

IMG_6151.jpg

IMG_6200.jpg

IMG_6216.jpg

IMG_6291.jpg

De data asta ma urc intr-un vagon inchis, cand toti se inghesuie in celelalte si stau sa imi pun putin ordine in ganduri si sa mai umplu putin carnetelul cu mazgalituri. Ajungem inapoi in Viseul de Sus la ora 15.00, exact cand incepe sa ploua. Merg la pensiune, ma ud fleasca pe pantaloni prin baltile ulitei, mananc niste macaroane cu branza ca de altceva mi-e frica, imi usuc pantalonii pe calorifer si decid sa stau aici inca o noapte, sa scriu articolul ultimelor trei zile. Vorbesc la telefon cu Andrei Bruja care imi da un numar de telefon al unei pensiuni unde pot sa stau cand ajung in Ceahlau si imi spune ca s-ar putea sa aiba o solutie sa imi gaseasca un cauciuc nou pentru Tweety. Astazi ma culc bucuros ca am ajuns cu articolele la zi si bucuros (nu stiu exact din ce motiv) ca ma indrept spre casa.

3471780706984715153-4590655825576061439?

Sursa

andreisamoil

Frica. Iar imi este frica. Imi este si frig pentru ca m-am dezvelit, dar cel mai tare imi este frica. Ma trezesc injurand ceasul care suna prea devreme pentru gustul meu, la ora 6.00, sunt rebegit si nu stiu de ce sunt atat de speriat. Ies incet afara, ma spal, imi duc bagajele la Tweety si vad ca ploua. Superb. Ma pregatesc incet, imi pun costumul de ploaie, o sarut pe Ioana si plec la drum. Atmosfera imi aminteste de Bacovia cu poeziile lui de taiat venele incet. Sunt incordat si stavilesc valul asta de frica, o ingrop adanc si astept sa dispara. De fiecare data a disparut dupa o vreme.
I-oana ma duce pe alt drum decat ma asteptam, pe la Stana de Vale. Tot imi spunea Mircea Crisan sa merg pe acolo ca este foarte frumos, asa ca o las sa ma duca pe unde vrea. In plus, i-am pus si caciulita de ploaie in cap si n-as putea sa o butonez. Incep niste serpentine foarte frumoase si nici nu mai vreau sa o butonez. Il inclin pe Tweety si vad ca incep sa prind curaj si pe udatura. Totusi, ma simt de parca nu sunt aici. Fac drumul mecanic, fara sa il traiesc. Oare atat de tare m-am obisnuit cu mersul zilnic pe motor incat sa nu mai simt placerea curbelor, sau este senzatia aia de frica rece din mine care ma tine? Mai ploua, mai sta, mai ploua si mie nu imi pasa. La Traian mi-am spalat toate hainele, sunt curate, miros relativ frumos si, in costumul de ploaie, mi-e bine si cald. Ajung la Stana de Vale si I-oana imi comanda sa fac stanga. La stanga este un drum foarte ingust si plin de gropi, un fel de drum forestier cu urme de asfalt. Bai fata, esti sigura ca e pe aici? Ii scot caciulita, ma uit pe traseu si asa pare. Ma uit si pe harta de hartie si inteleg ca vrea sa ma duca pe Valea Iadului. Frumos nume... Ii dau inainte si descopar ca de fapt a fost o idee foarte buna. Soseaua asta, in tineretea ei, a vazut asfalt, dar acum este plina de gropi cu marginile ascutite, lasata foarte mult in unele zone si cu un fel de sleauri in bitum. Totusi, drumul este ingust de o singura masina si extrem de spectaculos, dinamitat in coasta muntelui, mergand in lungul unei vai foaret inguste. Ce Transalpina, ce Valea Jiului... pe aici trebuie mers cu motorul, daca poti ignora gropile. Din pacate ploua si imi este foarte greu sa ma opresc si sa scot aparatul, dar tot o fac de cateva ori. Ajung chiar la o cascada care se numeste Valul Miresii, asta ca sa creeze in capul meu o confuzie maxima.
Ajung in Huedin la ora 9.30 si ma gandesc ca, chiar daca a durat putin mai mult drumul, a meritat din plin. In fond, nu am nicaieri unde trebuie sa ma grabesc. Din pacate, vad ca, desi am mai indreptat janta, ghidonul tot vobleaza la 50 la ora cand il las liber. Nu este nicio schimbare.
Merg in continuare spre nord si remarc ceva foarte interesant. Vad ca incep sa imi dau seama cand trec dintr-un judet in altul dupa placutele de inmatriculare ale masinilor. Este foarte tare. Acum, in sfarsit, apar masini cu MM la inceput. Opresc la intrarea in judet, sub o poarta mare, pusa pe sosea si savurez momentul. Aici sunt in punctul cel mai indepartat de casa. Nu inseamna mare lucru, dar pot sa incerc sa imi imaginez ca, de aici, nu fac decat sa merg pe un drum mai ocolit spre Bucuresti. Nu stiu ce este cu mine, nu as fi zis ca mi-e dor de casa. Cel putin constient nu imi este deloc, dar imi tot vin in cap ganduri de intoarcere.
 In Maramures am de vizitat, printre altele, o gramada de biserici de lemn, opt dintre ele inscrise in patrimoniul UNESCO, iar altele doar recomandate de diversi oameni. Astazi ma duc pe rand la Rogoz, apoi la Plopis si la Surdesti. Sunt biserici tipic maramuresene, cu acoperisul suprainaltat, cu bolti din lemn la interior si pereti din barne imbinate destept. Toate bisericile se afla in cimitire si sunt inconjurate de cruci si de vegetatie. Simt destul de tare lipsa unui obiectiv foto cu unghiul mai larg pentru ca sunt nevoit sa ma strecor printre copaci, tufe, cruci si morminte ca sa incerc sa bag cat mai mult din biserita in poza. Din nou ma bucur sa vad constructii facute cu grija si cu bun simt, la scara umana si cu preocupare pentru detaliu. In plus, lemnul imbatranit si innegrit de vreme mi se pare foarte cald si frumos. La Rogoz incerc sa gasesc pe cineva care sa imi deschida, sun la numerele afisate, dar nu imi raspunde nimeni. Este duminica si probabil au alte treburi. Dupa doar cativa kilometri, la Plopis, gasesc o batrana care ma lasa inauntru, imi deschide usa bisericii, dar nu sunt foarte impresionat de pictura palida si degradata. Asa goala, biserica pare trista. Imi pare ca ii lipseste ceva. Mi-o imaginez ticsita de oameni cu lumanari in mana, veniti la inviere, imbracati traditional si este mult mai bine. Ma uit la forma frumoasa a turlei si mi se pare foarte interesant ca mesterii din zona au ajuns sa stie sa foloseasca proportii corecte si armonioase simtind, incercand, din aproape in aproape, fara a avea o educatie bazata pe explicatii stiintifice. Aici, expresia frumosului in arhitectura vernaculara pare ca a avut o evolutie organica. Femeia care mi-a deschis imi spune ca trebuie sa imi fie urat asa, singur, la drum lung. Ii spun ca nu este chiar asa rau cum pare, nu mai zice nimic, dar pleaca zambind
Pe drum spre Surdesti ma opresc in Sisesti ca sa gasesc o biserica foarte veche din care s-a mai pastrat doar altarul. Totusi, ca sa fie evidentiata forma fostului lacas, pe contur a fost plantat un fel de gard viu din plante locale si copacei. Un copac mare creste exact in centrul naosului si, daca ar fi fost sa ma casatoresc in rit ortodox, aici mi-ar fi placut sa o fac.
Dupa ce vizitez si ultima biserica de pe lista mea programata pentru astazi merg spre Baia Sprie. Ajung in centrul vechi, dau o tura dar nu sunt foarte impresionat. Lucrurile pareau mult mai spectaculoase in pliante. Trec pe langa o inmormantare foarte zgomotoasa, de tigani, cu steaguri, bocete si tot tacamul, dar mi-e teama sa scot aparatul de frica sa nu ii supar si cu gandul la experienta de la Manastirea Cetatuia. Plec spre pasul Gutai si, chiar inainte sa ies din oras, un perete de casa stramba ma intreaba “Esti bine?!”. Incep sa ma gandesc daca sunt bine. Incep curbele, Tweety vajaie fericit, ma inclin si ma gandesc. Sunt bine. Mi-e bine. Mi-e foarte bine acum. Si atunci ce era cu frica groaznica de dimineata? Am mai simtit asta de cateva ori in excursia mea si nu stiu de unde vine. Intru intr-o curba, simt forta centrifuga cum ma apasa, ma lipesc de Tweety si atunci realizez de ce imi era frica: Dragii mei, mie, Andrei, singuraticul, domnul “eu nu vreau sa depind de nimeni”, profesorul de cursuri de supravietuire, ala de merge doua luni singur, de nebun, cu motorul prin tara, mi-e frica sa plec de langa Ioana. Este singurul element comun tuturor situatiilor in care m-a napadit frica si probabil pe un plan mai jos decat cel rational si constient, simbolul unei stabilitati confortabile de care se pare ca am nevoie. Sunt atat de multe implicatii ale acestei realizari ca o vreme merg cu 40 la ora lasand capul sa imi vajaie mai tare decat vantul din afara castii. Foarte tare. Nu mai sunt bun de nimic azi.
La ora 17.00 trag la prima pensiune pe care o gasesc si ii cunosc pe proprietari, Irina si Gheorghe. Incep sa imi vrbeasca in engleza, dar le-o retez scurt si le spun ca pricep si limba locala, chiar daca nu pare. Ce aveti toti cu mine de ma luati drept strain? Asa ciudat sunt? Trebuie sa apar pe cal si cu coasa pe umar ca sa imi vorbiti romaneste? Irina imi da cea mai ieftina camera din pensiune, la 50 de lei, cu o canapea extensibila mare si baia pe hol, imi mai ia 20 de lei pentru cina si 10 pentru micul dejun. Nu am chef sa ma apuc sa mai caut acum, asa ca ma invoiesc. Am de scris si mi-e foame. In aceeasi pensiune mai este un grup de arabi pastoriti de o romanca din zona care face pe ghidul si ii duce sa vada toata tara. Mi se pare foarte tare si mi se pare ca asta este viitorul. Imi amintesc si de nemtii mei din Fagaras care spuneau ca ar fi fost foarte incantati sa aiba un ghid cu ei care sa ii invete pe unde sa mearga ce sa faca si ce sa nu faca. Imi mai amintesc si de baietii din Hunedoara care se straduiesc sa puna pe roate o afacere cu ghizi moto pentru straini si tocmai cand ma gandeam eu asa, incep sa vorbesc cu Irina si cu Gheorghe care imi spun ca ei exact asta incearca sa faca. Gheorghe isi toarna lui si imi pune si mie in fata un pahar de horinca (ce pare ca nu se mai goleste oricat m-as stradui) si povestim. Sunt oameni simpli, deschisi, dintr-o bucata si imi place foarte mult sa stau la vorba cu ei. Par ca vor sa se implice foarte tare in turism si incearca sa ofere si altceva decat casa si masa. Au pus pe picioare un ansamblu folcloric de copii care canta si se plimba peste tot, au un baiat foarte dezghetat care face pe ghidul pe munti, Irina imi pune in brate un munte de carti si reviste cu informatii despre zona, ma ajuta sa imi fac planul pentru zilele urmatoare si vad clar un interes pentru ca sa am o experienta cat mai interesanta. Mai tarziu, cand eu cu Gheorghe ne asezam la masa, Irina merge sa ii imbrace pe arabi in costume traditionale ca sa isi faca poze. Arata de vise rele cu fetele lor in straie de moroseni, dar ei sunt fericiti. La masa ma imbuib cu toate bunatatile incepand de la supa de fasole cu costita, pui, peste si mici gatiti excelent, cartofi in jar si horinca ce vine in valuri. Dracu mai poate sa scrie astazi. Gheorghe imi arata si pensiunea noua pe care o construieste alaturi si dupa inca un pahar ma retrag in camera mea. De scris nu stiu cat de coerent scriu, dar observ ca in ultimul articol am cam facut pauza la poze pentru ca apar in majoritatea. Imi propun sa fiu mai costiincios pe viitor si sa pun copyright-urile de rigoare pentru Ioana si Smara.


IMG_5670.jpg

IMG_5679.jpg

IMG_5693.jpg

IMG_5704.jpg

IMG_5709.jpg

IMG_5717.jpg

IMG_5719.jpg

IMG_5730.jpg

IMG_5734.jpg

IMG_5743.jpg

IMG_5748.jpg

IMG_5751.jpg


Adorm la 2.00 ca sa ma trezesc deja obosit, la 7.00 si sa plec dupa un mic dejun rapid. Astazi iar am program de biserici de lemn.  Merg la Desesti, apoi fac dreapta spre satul Breb unde ar trebui sa gasesc multe gospodarii vechi, traditionale. Le gasesc, au porti mari de lemn la intrare, case frumoase, din barne negre, dar alaturi sunt locuinte noi. construite in mult prea folositul “stil modern”, din BCA, cu balcoane ciudatele, cu balustri si cu acoperis de tabla. Genul asta de constructii facute dupa ureche, fara nicio noima sau legatura cu cele din jur strica toata atmosfera. Mi se pare mare pacat. Merg mai departe, la Budesti si apoi spre Sighetul Marmatiei. Aici gasesc un oras mare si, enervat de voblatul lui Tweety, imi propun sa incerc sa mai caut o solutie. Merg la o vulcanizare, dar baietii de acolo imi spun ca nu stiu ei sa ma ajute. Merg mai departe prin oras si in fata mea vad o masina pe care scrie mare “Service Moto”. Ha! Aici erai. Il prind pe sofer cand opreste si il iau la intrebari. Imi spune ca poate sa ma trimita undeva, la Marius sa se uite putin. Da un telefon si apare un baiat cu un scuter ce ma ghideaza spre atelier. Bai, ce potriveala norocoasa. Ajung la atelierul lui Marius, un om micut ce are tot timpul o tigara in gura si curtea plina de scutere si motociclete, se uita la roata, se uita la ghidon, la furca si nu gaseste nimic aiurea. Imi confirma si el ce mi-a spus Bogdan (doctorul lui Tweety de la Bucuresti) cum ca gradul din rulmentul jugului nu poate sa dea voblajul, nu gaseste jocuri la roata sau la ghidon, janta este putin stramba dar nu cat sa creeze problemele astea, asa ca singura explicatie ar fi ca este cauciucul belit si nu se vede. O sa incerc sa vorbesc cu baietii din Targu Mures sa vad daca pot sa imi iau un cauciuc nou. Macar acum stiu care este cea mai probabila cauza. Decid ca nu stiu daca o sa am timp sa vad tot ce mi-am programat pentru astazi, dar nu vreau sa raman noaptea in Sighetu Marmatiei. Plec spre Memorialul Durerii, dar, inainte de asta, vreau sa il platesc pe Marius care ma refuza si imi spune ca ii pare rau ca nu i-a dat de cap. Imi mai spune ca el crede ca este rau sa fiu pe drum asa, singur, ii spun ca nu prea, dar ramane la parerea lui si imi ureaza drum bun si asfalt uscat.
La Muzeul Victimelor Comunsimului (Memorialul Durerii) ajung la ora 12.00, parchez in fata si intru. Platesc 6 lei biletul, vad ca desi este si aici taxa foto, nu imi cere nimeni sa o si platesc, asa ca ma fac ca ploua. Muzeul este intr-o cladire situata in centrul orasului, cladire ce a functionat ca inchisoare pana in 1965. Aici ar trebui sa stau toata ziua. Incepe destul de linistit si conventional cu niste harti si o prezentare audio destul de teatrala cu vocea Anei Blandiana, dar, pe masura ce trec prin sali si celule transformate in suport pentru afise, explicatii si povesti, in sufletul meu se strange negura. Multe lucruri le stiam, de multe nu aveam habar. Istoria este prezentata asa cum am invatat-o din carti, la scoala, dar aici mai este expusa o componenta pe care nu am aflat-o pana acum. In timp ce ma plimb pe holurile reci ale inchisorii, prin celulele stramte, de pe pereti se uita la mine sute de ochi ai celor ucisi si citesc povestile lor despre cum au trait ei acele momente. Despre colectivizarea explicata rece in cartile de istorie, un taran imi povesteste cum trebuia sa munceasca tot anul pentru ca proviziile sa ii fie luate, copiii sa ajunga sa fie infometati iarna si apoi sotia sa ii fie batuta si spanzurata de par pana ce scalpul i se rupse de pe cap, doar pentru ca au ascuns niste provizii. Sunt afisate scrisorile simple, dar cutremuratoare ale celor inchisi, sunt spuse povestile impresionante ale celor ce au vazut cum tot ce au strans toata viata este luat si batjocorit, fiind lasati pe drumuri, iar despre Experimentul Pitesti cu al lui sadic tortionar sef, Turcanu, sunt scrisi integral peretii unei celule cu marturiile infioratoare ale celor ce au trecut prin acea institutie de reeducare. Sunt si celule mai vesele, intr-un fel, ce contin exponate ale propagadei comuniste si exponente de kitsch ceausist, gretos si putin amuzant, dar eu am negura in cap. Nu ma gandesc decat ca toate aceste orori ni le-am provocat singuri. Acei oameni mici si frustrati care au ajuns in pozitiile de forta ce le-au permis abuzurile, crimele, bataile si batjocorirea altora, s-au ridicat dintre noi. Noi am fost in stare sa ne facem noua atata rau, iar in conditiile astea putem sa mai generalizam vreodata si sa spunem ca suntem intr-un fel sau altul? Eu sunt ingrozit si realizez ca noi, ca popor, avem trasaturile ce au dus la comiterea acestor fapte. Poate nu se vad acum, dar sunt acolo. Poate nu sunt in mine, sper ca nu sunt in mine, dar cu siguranta sunt intr-unul, sau in mai multi din cei de langa mine. Ies afara, in curte, unde este o capela foarte frumoasa si aprind o lumanare pentru bunicul meu ce a trecut prin doua din aceste “institutii” comuniste, dar nu a vrut sa ne povesteasca niciodata ce a trait acolo.
Ma urc tacut pe Tweety care ma asteapta cuminte afara si ma grabesc spre Cimitirul Vesel de la Sapanta. Alerg cu 140 la ora, dau muzica la maxim si incerc sa imi umplu capul cu orice altceva. Cat mai mult vant, cat mai mult rock, ca sa ingrop ce tocmai am vazut in ultimele trei ore. Curbele reusesc sa imi umple gandurile constiente si opresc mai intai la biserica Peri – Sapanta. Aici vad cea mai inalta constructie de lemn din Europa. Desi destul de noua si un alt “cel mai”, trebuie sa recunosc ca este impresionanta turla bisericii care se ridica semeata si ascutita. Este si foarte greu de incadrat intr-o poza decenta, dar asa ajung sa ma uit mai atent la detaliile de imbinare, la contravantuirile realizate destept, la faptul ca totul este facut fara prinderi metalice. Mi se pare fascinant cum toata structura acestei constructii imense nu are cuie sau scoabe ci doar cepuri de lemn. Gasesc si o scara elicoidala, in consola, eleganta si solida pe care topai putin ca sa o testez bine. Cand dau sa ii organizez bagajele lui Tweety apare o familie din Cluj si femeia ma intreaba cum este viata pe motocicleta. Ii spun ca este de nedescris, dar si ea crede ca probabil imi este urat pentru ca sunt singur atata timp. Bai oameni buni, ce aveti? Nu imi este urat! Mi-e bine!!! Iar incearca cineva de sus sa imi spuna ceva, dar de data asta sa mor daca ma prind ce. Vorbeste frate clar! Trimite-mi un mail.
Ajung la Cimitrul Vesel, desi dupa experienta memorialului nu mai sunt vesel deloc. La intrare, un grup mare de copii turisti francezi se minuneaza de Tweety. “Ooo !!! C’est trop ce moto...“ Zambesc. “Vous etes francais?”, “Non, je suis roumain e le moto s’appelle Tweety.” La care pufnesc toti in ras spre oftica lui Tweety. Stai ba canar bleg, ca nu rad de tine, te plac...
Intru in cimitir, acolo este o babuta care vinde bilete cu 4 lei, iar mie imi cere 5 ca am si aparat foto. Nu ma mai enervez pentru un leu, ii dau banii si incep sa ma plimb asteptand sa ma inveselesc. Cimitirul este plin de cruci sculptate si vopsite in culori vesele, pe care sta scrisa, in versuri, cate o scurta descriere a vietii celui care a murit si a modului in care a plecat dintre noi. Sunt semne catre crucea cu soacra si catre crucea cu betivul, arhicunoscute, dar eu nu ma inveselesc. Mi se pare trist. Poate am eu acum capul plin de ganduri negre, dar oricat mai incerc, nu prea ma amuz. Versurile povestesc vieti de oameni simpli, cu familie ce regreta moartea lor si accidente nedorite. Nu, nu imi iese. Nici macar un zambet. Nu as vrea sa fiu ingropat aici, ca un sculptor sa imi rezume viata in cateva versuri. De fapt, nu as vrea sa fiu ingropat deloc. As vrea sa imi arunce cineva cenusa de pe creasta Pietrei Craiului ca sa ma duca vantul in toate locurile pe care nu am apucat sa le vad. Ba, da’ melancolic am devenit azi. Nu imi mai place de mine. Ies din cimitir si ma duc sa imi cumpar doua placinte mari cu branza pe care mi le face o fata pe loc. Mananc una, fierbinte, o pastrez pe cealalta, dar imi pica greu.
Plec spre Barsana, spre manastire si remarc ceva intersant. Aici, oamenii incep sa invete sa faca turism. Este plin de vizitatori straini, multi motociclisti, cei ce nu sunt pe doua roti sunt cu masini te teren preparate sau cu rulote, majoritatea localnicilor ma iau drept strain pentru ca vad doar ca sunt turist, inscriptiile sunt in mai mlte limbi, oamenii sunt primitori si este asfalt turnat pana la fiecare obiectiv sau biserica, chiar si pana la cele mai putin importante. Ma uit in jur, ma uit la peisaj, ma uit la oameni si, in afara unei priceperi remarcabile de a lucra in lemn, nu au nimic in plus fata de alte sate si alte zone. Aici nu au nimic in plus fata de Magura de langa Zarnesti, sau de satul Alun de langa Ghelari. Peisajul este la fel de frumos, manacarea este buna si aici la fel ca in alte parti, lucruri de vazut sunt peste tot, singura diferenta pare a fi preocuparea oamenilor pentru a face turistii bineveniti si asta, se vede, este mare lucru. La Barsana dau peste alta aglomerare de vizitatori si, din ce dimineata era racoare si ma bucuram ca sunt imbracat cu pantalonii de cordura, acum mor de cald. Ma schimb intr-o toaleta si vizitez manastirea mare si lucrata integral in lemn. Aici imi place mult mai mult chiar decat la cele brancovenesti sau neoromanesti din sudul Meridionalilor. Chiar si chliile au structuri complicate si totusi deschise, sunt acoperite spatii foarte mari fara a avea multi popi si, multe constructii fiind noi, se vede ca mestesugul nu s-a pierdut.
Pe segmentul urmator vizitez biserica din Poienile Izei, apoi, ca sa nu mai ocolesc 15 kilometri, trec in Botiza traversand un deal pe un drum forestier, spre disperarea I-oanei care nu stie de el si ajung la Ieud. Daca la Poienile Izei am putut sa intru in biserica, am putut sa urc in clopotnita, dar nu am putut sa fac poze inauntru, la Botiza totul este incuiat, iar la Ieud biserica este deschisa dar nu am voie sa intru. Din interior se aude Sinead O’Connor cu Nothing Compares to You in timp ce cinci tineri refac migalos pictura interioara, cocotati pe scari. Ah, ce atmosfera. Imi vine sa iau si eu o pensula si sa incerc sa ii ajut. Imi aminteste de facultate. Stau o vreme in usa, mi-a jena sa fac vreo poza si, dupa cateva minute bune decid ca ar fi cazul sa plec si sa imi caut un loc de dormit pentru ca s-a facut cam tarziu. Plec spre Viseul de Sus, traversez niste dealuri pe un drum superb, proaspat asfaltat de care I-oana nu stie si harta de hartie crede ca este inca forestier si ajung in Viseul de Jos la ora 19.30. Tot este cald, merg cu haina desfacuta la guler ca sa mai intre aer si exact acolo ma loveste o viespe care apoi imi cade in san, coboara si ma inteapa in burta. Nemernica! Ma doare, se umfla, dar stiu ca nu sunt alergic asa ca o ignor. Incep sa ma uit dupa pensiuni, vremea pare ca se strica, incepe sa ploua usor si nu gasesc nimic. Aici au doar vulcanizari, ateliere auto si puncte de vanzare pentru butelii de gaz. Mai merg, intru in Viseul de Sus, gasesc primele semne pe care scrie ceva cu “pensiune” si le urmaresc pe niste strazi intortocheate pana cand ajung la Pensiunea Nagy. Este mare, plina de nemti, cu parcarea aglomerata, camera costa 75 de lei cu mic dejun, iar mie nu imi pasa. Sunt obosit, vreau sa mananc, sa scriu si ma bucur ca astazi sunt lasat in pace si am baie in camera. Mananc ceva ce se numeste oala taraneasca, un fel de musaca varsata, o rog pe fata de la receptie sa imi explice cum ajung la gara mocanitei, ma bag in pat si nu mai pot sa scriu nimic pentru ca adorm bustean.

IMG_5754.jpg

IMG_5762.jpg

IMG_5764.jpg

IMG_5770.jpg

IMG_5771.jpg

IMG_5781.jpg

IMG_5783.jpg

IMG_5784.jpg

IMG_5793.jpg

IMG_5805.jpg

IMG_5811.jpg

IMG_5821.jpg

IMG_5825.jpg

IMG_5832.jpg

IMG_5837.jpg

IMG_5840.jpg

IMG_5847.jpg

IMG_5851.jpg

IMG_5853.jpg

IMG_5860.jpg

IMG_5870.jpg

IMG_5875.jpg

IMG_5879.jpg

IMG_5888.jpg

IMG_5907.jpg

IMG_5914.jpg

IMG_5926.jpg

IMG_5935.jpg

IMG_5936.jpg

IMG_5942.jpg

IMG_5953.jpg

IMG_5961.jpg

IMG_5975.jpg

IMG_6043.jpg

IMG_6045.jpg


Visez niste aiureli. Ceva nu e bine. Visez ca am cazut cu Tweety. Ceva nu e bine deloc. Mi-e rau. Mai dorm putin. Transpir. Nu, nu se poate, mi-e prea rau.. Ma duc la baie si renunt la oala taraneasca. Pe toate partile. Am un gust groaznic in gura, dar ma dezumflu si pot sa adorm la loc. Dimineata vine prea devreme si eu sunt transpirat leoarca. Clar, a fost ceva cu rahatul ala de mancare. Ma spal, imi iau lucrurile si plec pe jos spre mocanita. Mi-e lene sa il mai deranjez acum pe Tweety. Vremea este urata, este un plafon de nori gri si este cam frig. Ajung la gara si vad ca si aici este plin de turisti. Sunt autocare intregi, parcare mare, plina de masini si oameni de toate felurile. Avem manelisti de Teleorman, burtosi din Bacau, fitosi din Bucuresti, tacuti din Cluj si multi straini, cehi, polonezi, francezi, nemti, de toate pentru toti. Biletul costa 45 de lei si este coada. Mi-as fi dorit sa evit asta si sa urmez sfatul lui Catalin de a lua trenul de la ora 6.00, tren care duce muncitorii sus in munte, insa Irina la care am stat acum doua seri mi-a spus ceea ce o sa mi se confirme si astazi mai tarziu si anume ca de cand a fost un mic accident acum ceva timp cu turistii care au supra-aglomerat un tren utilitar, nu mai sunt primiti decat angajatii caii ferate, iar trenurile de turisti au regim special. In plus, trenurile pentru angajati au locomotive diesel, iar cele pentru turisti le pastreaza pe cele cu aburi. Din experientele trecute m-am prins ca cel mai bine este ca, atunci cand vad ca gloata face ceva, sa inteleg ce se intampla si sa fac fix pe dos, rezistand impulsului de a ma aseza la coada. Astept sa se urce oamenii in tren, sa se bata pe locurile din vagoanele inchise si eu ma urc ultimul intr-unul din vagoanele deschise (ca de aia mi-am luat haine la mine) si il inghesui pe Danut - seful de tren - care sta intr-un colt, in spate de tot, ca sa vada mecanicul. Ajungem sa vorbim si imi povesteste lucruri foarte interesante. Calea ferata este privata are in continuare functia de a aduce lemnul jos din munte, este operata de catre nemti care se chinuie sa tina in functiune doar pentru turisti locomotivele cu aburi numite “Elvetia”, fiind singura cale ferata forestiera cu ecartament mic, pe care se mai folosesc astfel de locomotive, din toata Europa. Danut imi mai spune ca toti angajatii caii ferate sunt tineri, pana in 30 de ani si, ca si el si toti stiu, sau au fost invatati, sa vorbeasca si sa explice. Imi arata pe harta unde suntem, unde mergem si imi spune ca, pe Valea Vaserului, in continuare sunt zone unde lemnul nu a vazut fierastrau mecanic. Trenul merge printre niste dealuri inalte si impadurite foarte dens, pe firul raului, pe un terasament mic si stramb, cu traverse din lemn, taiat in stanca in anumite zone. In zona de inceput a vaii sunt case specifice, multe utilaje forestiere, escavatoare, tractoare, gramezi de lemne si numerosi taietori vanosi, oameni duri ce stau in ploia gri si in vant ca sa aduca jos bustenii gigantici. Este un peisaj foarte interesant si in scurt timp iese si soarele. Danut imi spune ca inainte de a face mocanita, localnicii aduceau lemnele pe rau, adica practicau “plutaritul”. Faceau un baraj pe care il stricau brusc si viitura impingea lemnele la vale pana aproape de sat. Acum, vad cum le duc in jos pe traseul intortochiat de mocanita, legand cate un modul cu doua osii la capatul bustenilor lungi si lasandu-i sa mearga la vale si sa fie franati de locomotiva. Valea devine din ce in ce mai salbatica, casele dispar si in scurt timp singura urma de civilizatie din zona este trenul fumegand. Il intreb pe Danut de familia lui si imi spune ca are un frate si doua surori, toti sunt plecati prin strainatate si numai el a ramas in Romania. Cand il intreb de ce a ramas, imi spune cinstit ca salariul la mocanita este bun, dar si ca este mandru pentru ca ”Daca noi tinerii nu ramanem cine sa mai faca treaba? Tara asta traba ridicata!”. Cad pe ganduri, zambesc si acum il privesc putin altfel pe Danut, la cei 25 de ani ai sai. Da, cum spuneam, cred ca cei din Maramures incep sa invete bine cum se face turism si cel mai bun indicator este ca, din cate zice Danut, linia asta de mocanita devine incet foarte profitabila. Ajungem la Paltin unde, pe malul raului, sunt cateva terase si se poate cumpara mancare si bautura. Eu profit de ocazie ca sa fac poze locomotivelor, stam o ora si jumatate si locomotiva incepe sa fluiere, semn ca ar fi cazul sa ne urcam in vagoane.

IMG_6049.jpg

IMG_6083.jpg

IMG_6087.jpg

IMG_6117.jpg

IMG_6119.jpg

IMG_6139.jpg

IMG_6141.jpg

IMG_6149.jpg

IMG_6151.jpg

IMG_6200.jpg

IMG_6216.jpg

IMG_6291.jpg


De data asta ma urc intr-un vagon inchis, cand toti se inghesuie in celelalte si stau sa imi pun putin ordine in ganduri si sa mai umplu putin carnetelul cu mazgalituri. Ajungem inapoi in Viseul de Sus la ora 15.00, exact cand incepe sa ploua. Merg la pensiune, ma ud fleasca pe pantaloni prin baltile ulitei, mananc niste macaroane cu branza ca de altceva mi-e frica, imi usuc pantalonii pe calorifer si decid sa stau aici inca o noapte, sa scriu articolul ultimelor trei zile. Vorbesc la telefon cu Andrei Bruja care imi da un numar de telefon al unei pensiuni unde pot sa stau cand ajung in Ceahlau si imi spune ca s-ar putea sa aiba o solutie sa imi gaseasca un cauciuc nou pentru Tweety. Astazi ma culc bucuros ca am ajuns cu articolele la zi si bucuros (nu stiu exact din ce motiv) ca ma indrept spre casa.

andreisamoil

La ora 20.00 ajunge Ioana cu Raluca si cu Smara, le deschid poarta si parcheaza langa Tweety. Ma bucur farte tare sa vad fete familiare si inca si mai tare ma bucur sa o vad pe Ioana. Fac toti misto de barba mea si de modelul de tractorist in care m-am bronzat, manacam afara, la soarele ce se pregateste sa apuna si ne culcam. Eu mai scriu putin si ma bucur sa aud respiratia regulata a adormitilor din jurul meu.

Ii trezesc pe toti la ora 8.00 cu “Stairway to Heaven”, ma injura putin dar incep sa se miste. Astazi plecam spre Cetatile Ponorului, luam masina si mergem pana in Glavoi. Pe drum iar asteptam dupa niste drumari care nu au nicio graba si au decis ca este mai usor sa incarce basculanta in mijlocul soselei. Smara se enerveaza si forteaza sa treaca, o ia prin sant si mergem mai departe. Vad ca nu are retineri in a agita micul Clio pe hartoape. Ajungem la Glavoi unde este o poiana mare in care toata lumea isi pune corturile in jurul a trei mici terase unde se poate manca, se poate cumpara cate ceva si se poate sta in jurul unor vetre de foc. Aparent, nu se poate campa decat aici. Parcam intr-un colt, pe iarba si incepem sa mergem pe traseu. Urmarim un punct albastru ce ne duce intai pe un drum forestier, apoi pe un drum mai ingust si, la final, intram pe poteca. Cam in jumatate de ora ajungem “la balcoane”, pe marginea unei doline imense, circulare, cu pereti verticali, de unde inteleg in sfarsit de unde vine numele de cetati. De aici, de sus, pare ca sunt pe meterezele unei cetati imense si ma uit spre interior. Poteca merge in lungul zidurilor de piatra si ajunge pe rand la cateva puncte de belvedere numite “balcoane”. Smara imi spune ca, in trecut, aici chiar erau construite niste balcoane din lemn de unde se vedea foarte frumos toata dolina, dar nu le-a intretinut nimeni foarte multi ani si acum au disparut, sau au fost demontate pentru ca nu mai erau sigure. Adevarul este ca, chiar si mie care sunt cat de cat obisnuit cu inaltimile, imi este putin frica sa merg prea pe margine, de aici urmand o cadere libera, in gol, de aproximativ 300 de metri. Peisajul este frapant, cumva parca sfideaza gravitatia si eu sunt destul de frustrat de obiectivul meu care nu are unghiul suficient de larg. pentru ce as vrea eu sa incadrez. Urmarim poteca ce coboara la inceput incet si apoi mai abrupt, ca sa ajungem in prima dolina din cele trei, unde se afla si intrarea in pestera. Raluca nu este foarte sigura pe ea si, stiind ca urmeaza un pasaj destul de dificil, alege sa ramana afara si sa ocoleasca pestera pe drumul de la suprafata. Noi trei, vrem sa mergem prin pestera si sa iesim pe cealalta intrare. Incepem coborarea pe un plan inclinat de pamant si ajung destul de repede in galeria principala. Este imensa. are 30 de metri latime si aproximativ 70 inaltime, iar pe toata podeaua curge zgomotos un rau. Incepem sa sarim din piatra in piatra, pe stancile spalate si curate si trecem de o spartura in tavan, pe unde intra lumina soarelui si care face legatura cu o alta dolina. Mergand prin rau imi amintesc povestile celor de la clubul speo cum ca in sistemele carstice din zona, exista locuri in care, daca observi un firicel de apa care curge pe perete si nu este marcat pe harta, arunci tot echipamentul si fugi ca sa te salvezi pentru ca inseamna ca la suprafata ploua si apa se infiltreaza spre tine ca printr-un burete, urmand sa inunde galeriile si sa inchida sifoanele, facand de multe ori intoarcerea imposibila. Ma bucur ca nu este cazul, desi stancile inalte spalate bine spun o poveste cum ca raul poate sa fie mult mai mare decat este acum. Sarim, ne cataram, incercam sa nu ne udam la picioare si reusim sa iesim afara din negura, in siguranta, dupa aproape o ora de cand am intrat. Aici iar dau de caldura si vad ca situatia insorita s-a schimbat. Sta sa ploua si tuna din ce in ce mai tare. Ne grabim sa trecem de zona mai abrupta echipata cu lanturi si bine facem, pentru ca in momentul in care ajungem sus incepe sa toarne. Nici macar nu am timp sa ma echipez pana la capat ca sunt udat bine pe pantaloni. Bine ca am apucat sa protejez aparatul foto si rucsacul. Cand spun ca toarna, vreau sa spun ca am senzatia ca cineva imi tine un dus pornit la maxim in cap. Apa curge siroaie de pe hainele impermeabile, iar pe jos s-a format deja un mic raulet. Ma uit in jur si nu pare ca sunt conditii ca sa se formeze un torent, asa ca mergem mai departe. Ma bucur ca nu ne-a prins ploaia in pestera pentru ca banuiesc ca raul tocmai a crescut puternic. Pe drum ne intalnim cu patru ciumpalaci, speriati, uzi pana la piele, in tenisi si tricouri subtiri, care ne intreaba care este drumul spre Glavoi. Le spun ca asta ar fi, cel pe care mergem, dar speriati ne zic ca ei de acolo vin si este foarte mult de mers, ca drumul asta trece pe la balcoane si ar mai fi cam doua sau trei ore. Harta si busola mea care nu arata nordul ii contrazic. Suntem pe drumul bun si in cateva minute ar trebui sa intersectam un drum forestier care ne va scoate in Gavoi in maxim 20 de minute. Ei nu si nu, ca nu este niciun drum forestier in colo. Bun, deci iar am parte de o experienta din zona crepusculara. Decid ca nu are sens sa ascult de cei patru speriati. Ma uit la femeia care la fiecare tunet isi face cruce speriata si ma gandesc sa ii spun ca daca aude tunetul este de bine, inseamna ca nu a trasnit-o Doamne-Doamne. Mergem mai departe, ploaia se mai domoleste, intr-un final se opreste si, bineinteles, harta are dreptate si ajungem la drumul forestier. Cei patru ciumpalaci sunt derutati total, isi cer scuze ca ne-ar fi indus in eroare si promit ca data viitoare sa isi ia si o harta pe langa hainele de ploaie. Le spun ca ar trebui sa isi ia si o busola ca sa mearga cu harta aia si ii las sa se duca infrigurati spre corturi. Asta mi se pare cel mai rau lucru: oameni speriati care dau sfaturi aiurea, la spaima, fara sa gandeasca si ii incurca si pe cei care s-ar descurca. Pai daca eram mai putin sigur pe harta mea nu ma intorceam eu ca sa fac iarasi toate balcoanele, sa merg pe drumul pe care am venit, drumul pe care deja il stiam? Bah. Am tot remarcat ca pe aici sunt foarte multi turisti care sunt din alt film decat ar trebui. Vad tenisi, blugi, pungi, posetute inclusiv la barbati, nu prea vad rucsaci, iar traseul merge pe lanturi, pe pante cam abrupte si denivelate unde fetele si-ar cam strica manichiura pe prize.

Ajungem la masina, Smara si Raluca sunt uzi leoarca pentru ca nu si-au luat ce le trebuia la ei, iar eu sunt relativ urscat, dar ar trebui sa mai vad si ghetarul de la Focul Viu. Decidem ca Ioana cu ei doi sa plece inainte, la Padis, sa se schimbe si, eventual, daca mai au chef, sa vina dupa mine, atunci cand ma intorc de la ghetar. Ma gandesc ca nu ar fi nicio problema sa mai merg doua ore de la Padis la Glavoi in caz ca nu mai vor sa agite masinuta pe aici. Plec, intreb un salvamontist ce trebuie sa stiu ca sa merg la Focul Viu si imi spune pe unde sa o iau si nu care cumva sa intru in aven. Imi explica destul de gomos ca este interzis si ca regula asta s-ar cam aplica la fiecare pestera, dar acolo in mod special. Da, inteleg din prima, nu trebuia sa imi vorbeasca de sus, dar imi imaginez ca este greu si pentru el cu toti pseudo-montaniarzii cu care interactioneaza toata ziua si probabil i-a ajuns. Plec pe marcajul punct galben, incepe din nou sa ploua si vad ca nu mai sunt uscat. Este foarte cald, eu merg si am transpirat pe sub hainele impermeabile. Este ud afara si eu sunt umed inauntru. Dupa jumatate de ora ajung la aven care se dezvolta in lungul unei fisuri verticale. Si aici, la fel ca la Scarisoara, ghetarul este format din zapada cazuta in timpul iernii care nu se topeste in aerul rece mentinut pe fundul acestei gropi adanci de aproximativ 30 de metri. Interesant aici este ca, intr-un anumit moment al zilei, pe la ora 12 daca imi amintesc bine, o raza de soare lumineaza o formatiune de gheata ce sclipeste si capata o culoare interesanta. Acum ploua. Nu sper la soare, dar oricum ma gandesc sa fac niste poze. In buza avenului este amenajat un balcon din lemn, destul de rudimentar, umed si instabil, iar eu ma opresc acolo, asa cum spune si semnul. Oricum, pe ghetar nu prea am de ce sa merg si sa ma chinui printre lemne, pietre si alunecus pentru ca asta este cel mai bun unghi de unde pot sa fotografiez.  Imi montez trepiedul pe o balustrada de lemn, incep sa butonez aparatul si dupa ce am declansat de cateva ori, de nicaieri, fara de veste, apare o raza de soare care loveste brutal in niste bucati de gheata albe si lumineaza toata sala. Ha, ha, ce semn! Bun, deci inteleg ca sunt exact unde trebuie sa fiu. Fac poze fericit, vad ca ploaia nu s-a oprit, si dupa cateva minute, raza de soare dispare. Ies infrigurat de la temperatura de 0 grade si afara gasesc aceeasi umezeala calda de la care am plecat. Macar ploaia pare ca se opreste. Dau sa plec, imi uit trepiedul jos, ma intorc dupa el, merg pe poteca si vad o pasare maricica ce sta pe jos si pare ca nu are frica. Vreau sa ii fac o poza si, cand pun aparatul la ochi, nu vad nimic. Alb. Mi s-au aburit iremediabil lentilele si nu am nicio sansa sa le curat acum. Si pasarica a zburat asa ca merg mai departe. Cand ajung la Glavoi descopar ca mi-am pierdut husa de ploaie a aparatului. Iar ma intorc, ma enervez pentru ca husa era foarte utila, tocmai ma bucuram ca a rezistat dusului intens de mai devreme si o gasesc in locul cu pasarica. Inca 10 minute de tropait si, ajuns la Glavoi, langa una din terase, o sun pe Ioana sa vad unde sunt. Imi spune ca sunt pe drum spre mine asa ca imi cumpar un Mountain Dew mare si doua placinte cu branza. Ma asez pe o banca si langa mine ajunge derapand spectaculos un biciclist de down-hill murdar din cap pana in picioare. Vorbim putin, povestim despre drumuri si intamplari hazlii, imi mananc placintele si vad ca apare si Ioana cu Smara si Raluca. Imi iau ramas bun, ma duc in masina, pornim spre Padis si ma intreaba ce am facut si cat am asteptat. “Pai nu am asteptat mult, am mincat doua placinte si am baut un suc”, “OPRESTE !!! Da inapoi!!! Placinte...” Parcam masina si fomistii alearga la terasa. “Placinte mai aveti”, “Numai una, dar mai fac in 10 minute” si ne arata unica placinta, la care Ioana si Smara intr-un glas, catre vanzatoare: “Aaa, astea sunt scovergi...”. “Nu, astea sunt scovergi” si ne arata o clatita. Bun, am inteles, este o mica diferenta de limbaj. Decidem sa asteptam dupa placinte, intram in masina si exact atunci incepe sa toarne. Din nou. De data asta avem si grindina. Ce la fix am venit... Mancam placintele fierbinti, asteptam sa se mai domoleasca ploaia si plecam spre Padis. Bagam masina in curte si nu apuc sa ma duc la dus ca incepe din nou ploaia si de data asta si vijelia. Este atat de rau ca vad cum incepe sa intre apa in cabana prin zidul de lemn expus vantului. Ma intreb cum va fi la cort pe Valea Sighistel daca vremea se mentine asa de capricioasa. Reusesc sa fac dus, ceilalti dorm putin, iar seara ne intretinem cu moldovenii de alaturi care sunt foarte simpatici, sunt intr-un cor (de unde si experienta muzicala de ieri) si ne invitam reciproc la gustat tarii. Eu bag la inaintare palinca de la Nelu, iar ei au o tuica de care personal nu sunt foarte incantat. Nu este foarte tare si are un gust plat. Nu beau foarte mult, reusesc sa postez in timp ce Ioana si Smara fac o tabla in mijlocul cabanutei si adorm in haosul din camera mica.

IMG_2662.jpg

IMG_5207.jpg

IMG_5208.jpg

IMG_5225.jpg

IMG_5234.jpg

IMG_5259.jpg

IMG_5268.jpg

IMG_5283.jpg

IMG_5295.jpg

IMG_5302.jpg

A doua zi ies afara si vad ca iar sunt multi nori pe cer. Soarele apare scurt, ne lumineaza cateva minute, ca sa stim ca este acolo, si apoi incepe sa ploua incet, mocaneste. Femeia la care stam nu poate sa ne mai tina inca o noapte pentru ca are toate cabanutele rezervate incepand de astazi, asa ca incepem sa ne strangem lucrurile sperand ca e vreme rea doar aici si ca zona aia luminata pe care o vedem in zare, este deasupra locului unde vom pune noi cortul diseara. Plecam tarziu, pe la ora 12.00 si, exact cand il pornesc pe Tweety, incepe sa toarne. Ah, ce potriveala groaznica. Opresc, imi pun tot echipamentul de ploaie si reusesc in sfarsit sa plec. Daca tot sunt aici, mi-am facut planul sa trec prin Poiana Varasoaia unde ar trebui sa gasesc cateva lacuri, cateva avene (pentru care oricum nu am echipamentul potrivit) si o poiana frumoasa unde se poate pune cortul. Eu ajung usor, dar Smara se chinuie putin pe drumul de piatra, iar, cand in sfarsit intram in poiana, vad. Vad, tot ce e de vazut in cei cinci metri in care reusesc sa disting ceva prin ceata deasa care ma inconjoara. Nimic. Ma opresc putin, ceremonial, ma uit in jur si il rog pe Smara sa imi faca niste poze cand trec printr-o balta mare, care ocupa tot drumul. Macar cu asta sa raman. Cred ca am ramas cu o mica frustrare ca eu nu am avut poze cand am trecut prin rau cu baietii din Hunedoara.

De aici plecam spre Valea Sighistel unde avem de vazut cateva pesteri interesante. Drumul nostru merge spre Pietroasa, se lucreaza la el si intentia se pare ca este sa se asfalteze si sa lege zona Padisului de Pietroasa si de Poiana lui Horea. Momentan drumul este largit si nivelat doar in zona de sus, dar, imediat ce incep serpentinele, devine rau si plin de gropi. Fata de ce am indurat zilele trecute este foarte bun, dar Smara si cu fetele sa cam chinuie cu masinuta lui mica si rosie. Intram in sfarsit pe drumul de asfalt, si trecem pe unde am mers zilele trecute, prin Stei si spre Campani. Inainte sa cotesc spre Sighistel alimentez de la o benzinarie ciudata, locala si imi amintesc de ce nu imi place mie sa bag benzina de la firme necunoscute. Pompa este manarita si imi arata ca am bagat 13 litri in conditiile in care mie nu mi s-a aprins nici macar becul de benzina care se aprinde cand imi dispar 10 litri din rezervor. Nici nu ma mai obosesc sa calculez consumul pentru ca stiu ca nu este real, ii platesc ciumpalacului care pune benzina si ii spun cu lehamite ca stiu ca pompa lui este manarita. Nu stie despre ce vorbesc, imi spune ca totul este pe calculator, ca “nici sefu’ nu stie cum sa faca asta, desi ar vrea sa afle”, dar imi este atat de scarba incat nu vreau sa imi poluez ziua pentru 15 lei. Este bine de stiut ca seful lui ar vrea sa stie cum sa pacaleasca clientii si eu stiu cum o si face: cel mai probabil, umbla la termometrul care masoara temperatura de livrare a benzinei (al carei volum variaza in functie de asta) si calculeaza cantitatea livrata pentru temperaturi mult diferite de cele 17 grade care sunt acum. Ingretosat, plec mai departe. Uite ca si Ardealul are scursurile lui.

Smara cunoaste niste oameni in Sighistel si ne oprim putin sa vorbim cu ei. Il cunosc pe Traian si pe sotia sa, Mariana, niste ardeleni cu vorba dulce, cu accent, foarte sfatosi si primitori. Smara a stat la ei de mai multe ori si au ajuns sa se imprieteneasca. Acum nici nu ii mai iau bani cand vine in zona. Din pacate acum au musafiri si astazi nu ne pot primi, dar ne spun ca zilele viitoare putem dormi la ei daca ne udam prea tare. Aflam de la Traian ca apa este destul de mare pe vale, unde vrem noi sa mergem, si prognoza nu este stralucita. Mai mergem in sus, pe rau, cam doi kilometri, pana iesim din sat si ne alegem un loc de cort. Aici este o poiana mare si sunt mai multi oameni, asa ca, dupa ce explorez putin zona si trec raul calare pe Tweety, gasim un colt mai retras. De abia reusim sa intindem corturile ca iar incepe sa ploua. Ne refugiem in masina si asteptam. Raluca incepe sa rada de cat de rahat este vremea, Smara are ceva de spus catre cel ce decide cand ploua, iar eu ma umplu de draci. Daca as fi singur mi-as pune hainele de ploaie, mi-as lua sculele de pestera si as ignora vremea. Din pacate, Raluca si cu Smara au venit fara echipament de ploaie si nu vor sa se ude din nou ca sa petreaca noaptea infrigurati la cort. Dupa o ora de asteptat, ma prind ca am facut o tampenie si, in goana tuturor sa se adaposteasca in masina, mi-am uitat haina de motor in ploaie, pe un bustean. Acum este fleasca. O pun in masina, pe spatarul unui scaun si ma rog sa se usuce pana plec de aici. Luam decizia sa ne spargem in doua, Smara si Raluca sa mearga la magazinul din sat sa isi caute niste haine si incaltari mai potrivite, iar eu cu Ioana sa ne echipam si sa mergem spre prima pestera din zona, pestera din Dealul Cornii. Ploaia pare ca se mai opreste, imi pun direct cizmele si salopeta, imi iau casca si lampa si plecam in sus pe deal. Ajungem usor, dupa indicatiile lui Smara si cand sa intram in pestera vedem ca acolo este un om care doarme la intrare. Il salut, dar nu primesc niciun raspuns. Ii luminez fata si pare treaz, il intreb daca este bine si ne roaga, destul de ursuz sa il lasam in pace. Foarte ciudat. Are o barba mare, un rucsac, o salteluta, cizme si este imbracat destul de potrivit contextului. Il ignor, dar stiind ca este acolo, nu suntem prea linistiti. Pestera Cornii este destul de interesanta, are la intrare o camera fara formatiuni si apoi, printr-o galerie foarte stramta pe unde trebuie sa ne taram, se ajunge intr-o alta sala, o diaclaza orizontala, plina de stalactite, stalagmite, coloane, scurgeri parietale si mici gururi. Pestera nu este foarte mare, dar este foare frumos concretionata. Gasesc chiar niste perle de pestera, destul de rare, formate in gururile micute. Facem cateva poze, iesim si exact cand incepem sa coboram ii vedem pe Smara si pe Raluca urcand panta namoloasa. Ori s-au miscat ei repede, ori am stat noi o vesnicie la poze. Fotografiatul in pestera se face destul de greu. Trebuie sa las aparatul sa expuna mult timp in intunericul absolut, cat timp alerg de colo colo, declansand mai multe blituri, luminand formatiunile din mai multe unghiuri. Sunt foarte incantat ca Ioana mi-a adus trepiedul mare si doua blituri incarcate cu care pot sa ma joc. Dupa ce ne reunim cu Smara si cu Raluca, mai intram o data in pestera ca sa o vada si ei, il mai deranjam putin pe dubiosul de la intrare si plecam inapoi spre corturi. Prietenii lui Smara ne-au imprumutat o umbrela mare, de terasa, sub care ne adapostim de ploaie si manacam. Mi-e foame si o supa calda este tot ce imi doresc. Ma spal putin in apa rece a raului si intru in sacul de dormit, alaturi de Ioana. Cred ca adorm in zece secunde pentru ca urmatoarea mea amintire este de a doua zi.

IMG_5187.jpg

IMG_2816.jpg

IMG_2887.jpg

IMG_5322.jpg

IMG_5382.jpg

IMG_5425.jpg

Dimineata vad ca nu a plouat foarte mult in timpul noptii, dar nici senin nu e acum. Este un plafon jos de nori care sta amenintator deasupra noastra. Ne facem bagajele si plecam in sus pe vale. Eu si Ioana am dormit bine, dar Raluca se plange ca a adormit abia la 3.00 pentru ca o deranja zgomotul raului si fosnetele din jur. Imi pun lucrurile in “banana”- ranita din musama galbena folosita in pesteri pe post de rucsac relativ impermeabil si foarte rezistent – si plecam la ora 9.00 in sus, pe firul vaii.

Apa este foarte mare, Smara spune ca nciciodata in 30 de ani nu a vazut Sighistelul atat de umflat si avem mari probleme sa inaintam. Eu sunt singurul cu cizme de cauciuc, dar chiar si ale mele sunt inalte doar pana la jumatatea gambei si, in unele locuri, apa este mult mai adanca de atat, trebuind sa caut pietre mai inalte pe care sa trec. Ca sa nu ajunga inapoi ude si infrigurate, trebuie sa car fetele in spate pe cateva portiuni in care drumul traverseaza raul. La un moment dat Smara aluneca in apa, se uda la picioare si, din acest moment, fiecare isi cara fata lui prin apa tulbure si laptoasa. Macar acum trebuie sa ma intorc doar o singura data pe fiecare segment in care drumul trece prin rau. Ajungem intr-o poiana si incepem sa urcam o panta abrupta spre pestera Corbasca. Daca nu ar fi fost Smara cu mine sa ma ghidoneze, as fi avut mari probleme sa gasesc intrarile pentru ca marcajele vechi au disparut si au ramas doar niste poteci sterse. Asa, ajung direct si intram in pestera, facem poze in galeria principala, frumos decorata cu multe candelabre si coloane din calcit, ne enervam cand vedem numele prostilor pe toate gardurile, sau in cazul de fata pe toate formatiunile si, ajunsi la Lacul de Cristal, Smara se ofera sa il traverseze prin apa inghetata ca sa pozitioneze un blit, stategic, opus aparatului meu aflat pe celalalt mal. Fac toate pozele pe care mi le doresc si iesim la lumina dupa aproape doua ore, coboram inapoi pe firul vaii si continuam drumul in amonte. Dupa o ora de mers, ajungem la pestera Gaura Fetei, care... asa si arata. Denumirea nu a fost data intr-un moment de slaba inspiratie a celui ce a botezat-o, ci dimpotriva. Localnicii o numesc putin mai urat si chiar seamana cu... ceva. Acum din ea curge un rau intr-un suvoi abundent, spre surpriza lui Smara care imi povesteste ca nu a vazut niciodata apa iesind de aici. Deja glumele sunt la fileu si nu ma sfiesc sa il iau peste picior. As intra inauntru, dar este prea ud si as iesi prea infrigurat de acolo fara costumul de neopren care este acasa. Cum spuneam, este liber la poante nesarate.

Mergem mai departe in sus, pe firul apei, trecem de pestera Pisolca in care intru putin, dar ma blochez in fata unui lac prin care trebuie sa inot si decid sa nu ma mai agit sa fac poze aici. In final, ajungem in punctul terminal al vaii, in cel mai ingust canion prin care am trecut pana acum. Avand latimea de mai putin de un metru si inaltimea de aproape 50, canionul serpuieste prin munte pana cand se termina brusc intr-o cascada inalta ce poate fi abordata doar din amonte spre aval, cu corzi si echipament de canyoning. Ca sa ajungem aici mergem prin apa, pe busteni cazuti si topaim pe pietre ude. Daca de celelalte pesteri mai stiam, de locul asta habar nu aveam, noroc ca a fost Smara aici sa mi-l arate. Mi se pare foarte tare. Gasesc tot felul de animalute intersante, un paianjen ce si-a tesut o plasa foarte ordonata, o lacusta grasana si cativa gusteri care fug inainte sa apuc sa ii prind in cadru.

Iesim din canion si mergem spre urmatorul obiectiv pentru astazi, pestera Magura. Aici este locul unde am adunat eu o frustrare din copilarie. Valea Sighistel este locul unde am fost adus de parintii mei cand aveam 10 ani si m-am indragostit de pesteri. Pe atunci nu aveam echipament, aveam doar niste lanterne electrice care faceau un spot izolat si chior, asa ca din salile imense ale pesterii Magura si din vastele ei formatiuni nu am inteles mare lucru, tanjind apoi la o noua vizita. Acum intru pregatit cu lampa cu acetilena, trepied, aparat, blituri si tot ce am nevoie. Stam trei ore inauntru, Smara cu Raluca clacheaza la un moment dat si se intorc, iar eu am ocazia sa vad pe indelete formatiunile bogate si fascinanate. Mi se pare mult mai interesanta pestera asta decat oricare din cele amenajate pe care le-am vazut pana acum. Are o gramada de galerii, gururi, coloane imense, scurgeri bogate si totul este la o scara gigantica. Vedem chiar o colonie galagioasa de lilieci agatata in tavan. Pentru mine, nu se compara cu nimic senzatia de a lumina negurile adanci cu flacara calda a lampii cu acetilena, de a descoperi sala dupa sala, de a explora galerii si a privi sculpturile naturii in timp ce singura sursa de lumina este in jurul meu si doar eu imprastii umbrele ce vin din ce in ce mai aproape. Plec impreuna cu Ioana la ora 19.00 si, inainte de iesire, ne intalnim cu un grup de unguri, cu lanterne in maini si tenisi in picioare care intra in pestera si nu catadicsesc sa ne raspunda la salut. Mai gasesc in mijlocul portalului de intrare o cutie goala de biscuiti aruncata pe jos, care nu era cand am venit si ma gandesc ca cei care au aruncat-o sunt niste nesimtiti, ca mi-e cam foame si ca ar fi fost bine sa ma gandesc sa il rog pe Smara sa imi las niste mancare pentru ca toata era in rucsacul lui. Incepem coborarea pe rau in jos, iar o car pe Ioana in spate, in cateva locuri incearca sa ocoleasca pe pietre si pe peretii canionului si, la un moment dat, cand merge pe niste stanci alunecoase, ii scapa piciorul si este foarte aproape sa pice in apa plina de pietre, de la trei metri inaltime. Se crispeaza si ramane blocata in perete. Ma intorc dupa ea, reuseste sa coboare si o iau iar in spate, dar de data asta rabufnesc. Nu am nimic cu cei ce merg incet, cei ce nu au ritm, sau carora le e frica sa faca diverse activitati, ii inteleg si ii ajut cat pot. Pe de alta parte, nu am nicio urma de toleranta sau intelegere pentru cei ce vin la munte sau in locuri dificile nepregatiti si fara echipament. Bai fratilor, nu este atat de greu, inainte sa plecati undeva, sa va interesati putin despre locul unde mergeti, cum este traseul si de ce aveti nevoie. Echipamentul nu este atat de scump, de multe ori de el depinde viata si sanatatea voastra (ca sa nu mai vorbesc de a celorlalti) si nu trebuie decat un minim de interes, sau cel mult o minima urma de cumpatare ca atunci cand vezi ca esti total nepregatit sa iei decizia sa stai la cort. Nu inteleg de ce au venit toti trei fara cizme, fara salopete si fara haine de schimb, iar faptul ca ma incetinesc pe mine nu ma deranjeaza aproape deloc fata de cat ma enerveaza faptul ca Ioana era sa cada si sa se loveasca doar pentru ca se chinuia sa se catere pe niste stanci alunecoase, ca sa nu calce in apa, pentru ca nu avea cu ce sa se schimbe. Ii fac Ioanei capul calendar tot drumul pana la cort, dar macar ma mai descarc. Dupa doua ore de mers, la corturi, aflu alt lucru care ma scoate din sarite: Cutia aia de biscuiti lasata fix in mijlocul drumului la intrarea in pestera era de la Smara, pentru Ioana si pentru mine, sustinea doua pachete de biscuiti asezate frumos, deasupra, pachete care, cel mai probabil, au fost luate de ungurii care nu stiau sa raspunda la salut. Mama voastra de bozgori nesimtiti... Probabil tot voi sunteti si cei ce ati pus si manele aseara de va auzeam boxele de prost gust cum duduiau de peste rau. Sper sa faceti carii de la biscuitii aia, sa va ramana intre dinti si apoi sa va constipe. Macar de ar fi spus ceva cand ne-au vazut ca era evident ca erau pentru noi. Mi-e foame de vad dublu. Mananc ceva la repezeala si decidem sa strangem corturile si sa ne mutam la Traian unde putem face dus si putem dormi mai confortabil. Daca tot avem optiunea asta mi se pare si mie aiurea sa fortam sa stam cu cortul doar de amorul artei. La ora 22.00 sunt in pat, spalat, curat, satul dupa ce l-am parcat pe Tweety sub un umbrar si i-am umplut lui Traian sarmele de haine ude.

IMG_2904.jpg

IMG_2953.jpg
 

IMG_5457.jpg

IMG_5465.jpg

IMG_5489.jpg

IMG_5517.jpg

IMG_5524.jpg

IMG_5531.jpg

IMG_5570.jpg

IMG_5580.jpg

IMG_5584.jpg

IMG_5598.jpg

Urmatoarea zi ma trezesc tarziu si am timp sa il cunosc mai bine pe Traian, care are un aer de ardelean pursange. Vorbeste infundat, decis, foarte mult si cu un accent adorabil. Si el este pasionat de pesteri, stie toate dealurile din zona si mi povesteste multe lucruri interesante. Astazi vroiam sa merg la pestera Coliboaia si sa incerc sa trec de lacul din Pisolca, dar Traian ma opreste si imi spune ca Pisolca se termina repede intr-un sifon care, mai ales acum ca e apa mare, este probabil inchis, iar Coliboaia este ferecata de un an de zile. Bun, deci planul de astazi s-a dus. Pe de alta parte, imi mai povesteste de alte pesteri, de care nu stiam, mari, frumoase, dar cu accese mai dificile, prin avene adanci. E clar, aici trebuie sa revin pentru mai multe zile si sa imi aduc chiar tot echipamentul, inclusiv costumul de neopren si corzile pentru ca sunt prea multe gauri de vazut. Decid sa imi iau o zi de pauza. Astazi vreau sa stau mai linistit, sa nu alerg si imi pun putin ordine in lucruri.

La recomandarea lui Smara, mergem toti cu masina la Groapa Ruginoasa, un fenomen interesant de eroziune intr-un sol destul de friabil si rosu. Poteca spre groapa incepe direct din drumul ce duce la Arieseni, urca la inceput abrupt, iar apoi mai lin, pana intr-o poienita verde plina de turisti. Iar vad multi oameni in tenisi si femei in slapi sau papuci, dar drumul de doar 30 de minute pentru cei neobisnuiti cu efortul pare o scuza decenta. Sus, in poiana, stam putin pe marginea rapei despre care Traian ne spunea ca in fiecare an se mai largeste cu cate 50 de centimetri si apoi ne retragem sa zacem intinsi pe iarba, la soare. Imi este bine. Ma relaxez si ignor glumele fetelor cu privire la modelul bronzului meu. Ne intoarcem la masina, mergem in Beius unde mancam ceva si apoi dam sa ne intoarcem in Sighistel. Exact cand sa intram pe unicul drum de doi kilometri spre sat, ne opreste o politista draguta care ne spune ca nu putem trece ca drumul se asfalteaza. Lasam masina pe marginea drumului si o luam pe jos. Cand ajung, ma schimb si incep sa mesteresc putin la Tweety. Ii schimb placutele de frana, incerc sa mai trag de spite in incercarea de a elimina voblajul din roata din fata, resusesc sa indrept janta, incerc sa mai elimin niste zgomote si zdranganeli, mai lipesc niste captuseli si niste plastice care s-au desprins de la casca si termin dupa cateva ore.

IMG_5603.jpg

IMG_5611.jpg

IMG_5632.jpg

IMG_5655.jpg

IMG_3077.jpg

Pe la ora 21.00 aflam ca drumul s-a deschis, il duc pe Smara la masina si vad ca de bine ca ma bucuram de o zona de asfalt bun, drumarii au aruncat un praf negru care sare in toate directiile. Recuperam masina si, cand ma intorc singur pe Tweety, dau sa franez inainte de o curba si vad ca sunt ca pe gheata. Bag frana de motor, nu mai strang fata si franez cat pot cu spatele. Nu pare ca este suficient, curba se apropie si eu nu incetinesc suficient de repede. Ies de pe drum, intru pe pamanat, frana prinde brusc, ma opresc, dar nu reusesc sa il tin pe Tweety in picioare si il culc usor pe un cobur. Din nou. Mama voastra de drumari cu prafu’ vostru cu tot. Si mama ei de graba aiurea... Ridic motorul, las adrenalina sa mi se scurga din vene si merg incet spre casa. Suntem bine. Fac un dus, mananc bine, mai butonez putin calculatorul, iar nu am receptie ca sa pot sa postez, imi strang bagajele si ma culc tarziu, cu inima stransa si o urma de negura in suflet, in patul incalzit de Ioana.

3471780706984715153-6804683799873933169?

Sursa

andreisamoil

La ora 20.00 ajunge Ioana cu Raluca si cu Smara, le deschid poarta si parcheaza langa Tweety. Ma bucur farte tare sa vad fete familiare si inca si mai tare ma bucur sa o vad pe Ioana. Fac toti misto de barba mea si de modelul de tractorist in care m-am bronzat, manacam afara, la soarele ce se pregateste sa apuna si ne culcam. Eu mai scriu putin si ma bucur sa aud respiratia regulata a adormitilor din jurul meu.
Ii trezesc pe toti la ora 8.00 cu “Stairway to Heaven”, ma injura putin dar incep sa se miste. Astazi plecam spre Cetatile Ponorului, luam masina si mergem pana in Glavoi. Pe drum iar asteptam dupa niste drumari care nu au nicio graba si au decis ca este mai usor sa incarce basculanta in mijlocul soselei. Smara se enerveaza si forteaza sa treaca, o ia prin sant si mergem mai departe. Vad ca nu are retineri in a agita micul Clio pe hartoape. Ajungem la Glavoi unde este o poiana mare in care toata lumea isi pune corturile in jurul a trei mici terase unde se poate manca, se poate cumpara cate ceva si se poate sta in jurul unor vetre de foc. Aparent, nu se poate campa decat aici. Parcam intr-un colt, pe iarba si incepem sa mergem pe traseu. Urmarim un punct albastru ce ne duce intai pe un drum forestier, apoi pe un drum mai ingust si, la final, intram pe poteca. Cam in jumatate de ora ajungem “la balcoane”, pe marginea unei doline imense, circulare, cu pereti verticali, de unde inteleg in sfarsit de unde vine numele de cetati. De aici, de sus, pare ca sunt pe meterezele unei cetati imense si ma uit spre interior. Poteca merge in lungul zidurilor de piatra si ajunge pe rand la cateva puncte de belvedere numite “balcoane”. Smara imi spune ca, in trecut, aici chiar erau construite niste balcoane din lemn de unde se vedea foarte frumos toata dolina, dar nu le-a intretinut nimeni foarte multi ani si acum au disparut, sau au fost demontate pentru ca nu mai erau sigure. Adevarul este ca, chiar si mie care sunt cat de cat obisnuit cu inaltimile, imi este putin frica sa merg prea pe margine, de aici urmand o cadere libera, in gol, de aproximativ 300 de metri. Peisajul este frapant, cumva parca sfideaza gravitatia si eu sunt destul de frustrat de obiectivul meu care nu are unghiul suficient de larg. pentru ce as vrea eu sa incadrez. Urmarim poteca ce coboara la inceput incet si apoi mai abrupt, ca sa ajungem in prima dolina din cele trei, unde se afla si intrarea in pestera. Raluca nu este foarte sigura pe ea si, stiind ca urmeaza un pasaj destul de dificil, alege sa ramana afara si sa ocoleasca pestera pe drumul de la suprafata. Noi trei, vrem sa mergem prin pestera si sa iesim pe cealalta intrare. Incepem coborarea pe un plan inclinat de pamant si ajung destul de repede in galeria principala. Este imensa. are 30 de metri latime si aproximativ 70 inaltime, iar pe toata podeaua curge zgomotos un rau. Incepem sa sarim din piatra in piatra, pe stancile spalate si curate si trecem de o spartura in tavan, pe unde intra lumina soarelui si care face legatura cu o alta dolina. Mergand prin rau imi amintesc povestile celor de la clubul speo cum ca in sistemele carstice din zona, exista locuri in care, daca observi un firicel de apa care curge pe perete si nu este marcat pe harta, arunci tot echipamentul si fugi ca sa te salvezi pentru ca inseamna ca la suprafata ploua si apa se infiltreaza spre tine ca printr-un burete, urmand sa inunde galeriile si sa inchida sifoanele, facand de multe ori intoarcerea imposibila. Ma bucur ca nu este cazul, desi stancile inalte spalate bine spun o poveste cum ca raul poate sa fie mult mai mare decat este acum. Sarim, ne cataram, incercam sa nu ne udam la picioare si reusim sa iesim afara din negura, in siguranta, dupa aproape o ora de cand am intrat. Aici iar dau de caldura si vad ca situatia insorita s-a schimbat. Sta sa ploua si tuna din ce in ce mai tare. Ne grabim sa trecem de zona mai abrupta echipata cu lanturi si bine facem, pentru ca in momentul in care ajungem sus incepe sa toarne. Nici macar nu am timp sa ma echipez pana la capat ca sunt udat bine pe pantaloni. Bine ca am apucat sa protejez aparatul foto si rucsacul. Cand spun ca toarna, vreau sa spun ca am senzatia ca cineva imi tine un dus pornit la maxim in cap. Apa curge siroaie de pe hainele impermeabile, iar pe jos s-a format deja un mic raulet. Ma uit in jur si nu pare ca sunt conditii ca sa se formeze un torent, asa ca mergem mai departe. Ma bucur ca nu ne-a prins ploaia in pestera pentru ca banuiesc ca raul tocmai a crescut puternic. Pe drum ne intalnim cu patru ciumpalaci, speriati, uzi pana la piele, in tenisi si tricouri subtiri, care ne intreaba care este drumul spre Glavoi. Le spun ca asta ar fi, cel pe care mergem, dar speriati ne zic ca ei de acolo vin si este foarte mult de mers, ca drumul asta trece pe la balcoane si ar mai fi cam doua sau trei ore. Harta si busola mea care nu arata nordul ii contrazic. Suntem pe drumul bun si in cateva minute ar trebui sa intersectam un drum forestier care ne va scoate in Gavoi in maxim 20 de minute. Ei nu si nu, ca nu este niciun drum forestier in colo. Bun, deci iar am parte de o experienta din zona crepusculara. Decid ca nu are sens sa ascult de cei patru speriati. Ma uit la femeia care la fiecare tunet isi face cruce speriata si ma gandesc sa ii spun ca daca aude tunetul este de bine, inseamna ca nu a trasnit-o Doamne-Doamne. Mergem mai departe, ploaia se mai domoleste, intr-un final se opreste si, bineinteles, harta are dreptate si ajungem la drumul forestier. Cei patru ciumpalaci sunt derutati total, isi cer scuze ca ne-ar fi indus in eroare si promit ca data viitoare sa isi ia si o harta pe langa hainele de ploaie. Le spun ca ar trebui sa isi ia si o busola ca sa mearga cu harta aia si ii las sa se duca infrigurati spre corturi. Asta mi se pare cel mai rau lucru: oameni speriati care dau sfaturi aiurea, la spaima, fara sa gandeasca si ii incurca si pe cei care s-ar descurca. Pai daca eram mai putin sigur pe harta mea nu ma intorceam eu ca sa fac iarasi toate balcoanele, sa merg pe drumul pe care am venit, drumul pe care deja il stiam? Bah. Am tot remarcat ca pe aici sunt foarte multi turisti care sunt din alt film decat ar trebui. Vad tenisi, blugi, pungi, posetute inclusiv la barbati, nu prea vad rucsaci, iar traseul merge pe lanturi, pe pante cam abrupte si denivelate unde fetele si-ar cam strica manichiura pe prize.
Ajungem la masina, Smara si Raluca sunt uzi leoarca pentru ca nu si-au luat ce le trebuia la ei, iar eu sunt relativ urscat, dar ar trebui sa mai vad si ghetarul de la Focul Viu. Decidem ca Ioana cu ei doi sa plece inainte, la Padis, sa se schimbe si, eventual, daca mai au chef, sa vina dupa mine, atunci cand ma intorc de la ghetar. Ma gandesc ca nu ar fi nicio problema sa mai merg doua ore de la Padis la Glavoi in caz ca nu mai vor sa agite masinuta pe aici. Plec, intreb un salvamontist ce trebuie sa stiu ca sa merg la Focul Viu si imi spune pe unde sa o iau si nu care cumva sa intru in aven. Imi explica destul de gomos ca este interzis si ca regula asta s-ar cam aplica la fiecare pestera, dar acolo in mod special. Da, inteleg din prima, nu trebuia sa imi vorbeasca de sus, dar imi imaginez ca este greu si pentru el cu toti pseudo-montaniarzii cu care interactioneaza toata ziua si probabil i-a ajuns. Plec pe marcajul punct galben, incepe din nou sa ploua si vad ca nu mai sunt uscat. Este foarte cald, eu merg si am transpirat pe sub hainele impermeabile. Este ud afara si eu sunt umed inauntru. Dupa jumatate de ora ajung la aven care se dezvolta in lungul unei fisuri verticale. Si aici, la fel ca la Scarisoara, ghetarul este format din zapada cazuta in timpul iernii care nu se topeste in aerul rece mentinut pe fundul acestei gropi adanci de aproximativ 30 de metri. Interesant aici este ca, intr-un anumit moment al zilei, pe la ora 12 daca imi amintesc bine, o raza de soare lumineaza o formatiune de gheata ce sclipeste si capata o culoare interesanta. Acum ploua. Nu sper la soare, dar oricum ma gandesc sa fac niste poze. In buza avenului este amenajat un balcon din lemn, destul de rudimentar, umed si instabil, iar eu ma opresc acolo, asa cum spune si semnul. Oricum, pe ghetar nu prea am de ce sa merg si sa ma chinui printre lemne, pietre si alunecus pentru ca asta este cel mai bun unghi de unde pot sa fotografiez.  Imi montez trepiedul pe o balustrada de lemn, incep sa butonez aparatul si dupa ce am declansat de cateva ori, de nicaieri, fara de veste, apare o raza de soare care loveste brutal in niste bucati de gheata albe si lumineaza toata sala. Ha, ha, ce semn! Bun, deci inteleg ca sunt exact unde trebuie sa fiu. Fac poze fericit, vad ca ploaia nu s-a oprit, si dupa cateva minute, raza de soare dispare. Ies infrigurat de la temperatura de 0 grade si afara gasesc aceeasi umezeala calda de la care am plecat. Macar ploaia pare ca se opreste. Dau sa plec, imi uit trepiedul jos, ma intorc dupa el, merg pe poteca si vad o pasare maricica ce sta pe jos si pare ca nu are frica. Vreau sa ii fac o poza si, cand pun aparatul la ochi, nu vad nimic. Alb. Mi s-au aburit iremediabil lentilele si nu am nicio sansa sa le curat acum. Si pasarica a zburat asa ca merg mai departe. Cand ajung la Glavoi descopar ca mi-am pierdut husa de ploaie a aparatului. Iar ma intorc, ma enervez pentru ca husa era foarte utila, tocmai ma bucuram ca a rezistat dusului intens de mai devreme si o gasesc in locul cu pasarica. Inca 10 minute de tropait si, ajuns la Glavoi, langa una din terase, o sun pe Ioana sa vad unde sunt. Imi spune ca sunt pe drum spre mine asa ca imi cumpar un Mountain Dew mare si doua placinte cu branza. Ma asez pe o banca si langa mine ajunge derapand spectaculos un biciclist de down-hill murdar din cap pana in picioare. Vorbim putin, povestim despre drumuri si intamplari hazlii, imi mananc placintele si vad ca apare si Ioana cu Smara si Raluca. Imi iau ramas bun, ma duc in masina, pornim spre Padis si ma intreaba ce am facut si cat am asteptat. “Pai nu am asteptat mult, am mincat doua placinte si am baut un suc”, “OPRESTE !!! Da inapoi!!! Placinte...” Parcam masina si fomistii alearga la terasa. “Placinte mai aveti”, “Numai una, dar mai fac in 10 minute” si ne arata unica placinta, la care Ioana si Smara intr-un glas, catre vanzatoare: “Aaa, astea sunt scovergi...”. “Nu, astea sunt scovergi” si ne arata o clatita. Bun, am inteles, este o mica diferenta de limbaj. Decidem sa asteptam dupa placinte, intram in masina si exact atunci incepe sa toarne. Din nou. De data asta avem si grindina. Ce la fix am venit... Mancam placintele fierbinti, asteptam sa se mai domoleasca ploaia si plecam spre Padis. Bagam masina in curte si nu apuc sa ma duc la dus ca incepe din nou ploaia si de data asta si vijelia. Este atat de rau ca vad cum incepe sa intre apa in cabana prin zidul de lemn expus vantului. Ma intreb cum va fi la cort pe Valea Sighistel daca vremea se mentine asa de capricioasa. Reusesc sa fac dus, ceilalti dorm putin, iar seara ne intretinem cu moldovenii de alaturi care sunt foarte simpatici, sunt intr-un cor (de unde si experienta muzicala de ieri) si ne invitam reciproc la gustat tarii. Eu bag la inaintare palinca de la Nelu, iar ei au o tuica de care personal nu sunt foarte incantat. Nu este foarte tare si are un gust plat. Nu beau foarte mult, reusesc sa postez in timp ce Ioana si Smara fac o tabla in mijlocul cabanutei si adorm in haosul din camera mica.

IMG_2662.jpg

IMG_5207.jpg

IMG_5208.jpg

IMG_5225.jpg

IMG_5234.jpg

IMG_5259.jpg

IMG_5268.jpg

IMG_5283.jpg

IMG_5295.jpg

IMG_5302.jpg


A doua zi ies afara si vad ca iar sunt multi nori pe cer. Soarele apare scurt, ne lumineaza cateva minute, ca sa stim ca este acolo, si apoi incepe sa ploua incet, mocaneste. Femeia la care stam nu poate sa ne mai tina inca o noapte pentru ca are toate cabanutele rezervate incepand de astazi, asa ca incepem sa ne strangem lucrurile sperand ca e vreme rea doar aici si ca zona aia luminata pe care o vedem in zare, este deasupra locului unde vom pune noi cortul diseara. Plecam tarziu, pe la ora 12.00 si, exact cand il pornesc pe Tweety, incepe sa toarne. Ah, ce potriveala groaznica. Opresc, imi pun tot echipamentul de ploaie si reusesc in sfarsit sa plec. Daca tot sunt aici, mi-am facut planul sa trec prin Poiana Varasoaia unde ar trebui sa gasesc cateva lacuri, cateva avene (pentru care oricum nu am echipamentul potrivit) si o poiana frumoasa unde se poate pune cortul. Eu ajung usor, dar Smara se chinuie putin pe drumul de piatra, iar, cand in sfarsit intram in poiana, vad. Vad, tot ce e de vazut in cei cinci metri in care reusesc sa disting ceva prin ceata deasa care ma inconjoara. Nimic. Ma opresc putin, ceremonial, ma uit in jur si il rog pe Smara sa imi faca niste poze cand trec printr-o balta mare, care ocupa tot drumul. Macar cu asta sa raman. Cred ca am ramas cu o mica frustrare ca eu nu am avut poze cand am trecut prin rau cu baietii din Hunedoara.
De aici plecam spre Valea Sighistel unde avem de vazut cateva pesteri interesante. Drumul nostru merge spre Pietroasa, se lucreaza la el si intentia se pare ca este sa se asfalteze si sa lege zona Padisului de Pietroasa si de Poiana lui Horea. Momentan drumul este largit si nivelat doar in zona de sus, dar, imediat ce incep serpentinele, devine rau si plin de gropi. Fata de ce am indurat zilele trecute este foarte bun, dar Smara si cu fetele sa cam chinuie cu masinuta lui mica si rosie. Intram in sfarsit pe drumul de asfalt, si trecem pe unde am mers zilele trecute, prin Stei si spre Campani. Inainte sa cotesc spre Sighistel alimentez de la o benzinarie ciudata, locala si imi amintesc de ce nu imi place mie sa bag benzina de la firme necunoscute. Pompa este manarita si imi arata ca am bagat 13 litri in conditiile in care mie nu mi s-a aprins nici macar becul de benzina care se aprinde cand imi dispar 10 litri din rezervor. Nici nu ma mai obosesc sa calculez consumul pentru ca stiu ca nu este real, ii platesc ciumpalacului care pune benzina si ii spun cu lehamite ca stiu ca pompa lui este manarita. Nu stie despre ce vorbesc, imi spune ca totul este pe calculator, ca “nici sefu’ nu stie cum sa faca asta, desi ar vrea sa afle”, dar imi este atat de scarba incat nu vreau sa imi poluez ziua pentru 15 lei. Este bine de stiut ca seful lui ar vrea sa stie cum sa pacaleasca clientii si eu stiu cum o si face: cel mai probabil, umbla la termometrul care masoara temperatura de livrare a benzinei (al carei volum variaza in functie de asta) si calculeaza cantitatea livrata pentru temperaturi mult diferite de cele 17 grade care sunt acum. Ingretosat, plec mai departe. Uite ca si Ardealul are scursurile lui.
Smara cunoaste niste oameni in Sighistel si ne oprim putin sa vorbim cu ei. Il cunosc pe Traian si pe sotia sa, Mariana, niste ardeleni cu vorba dulce, cu accent, foarte sfatosi si primitori. Smara a stat la ei de mai multe ori si au ajuns sa se imprieteneasca. Acum nici nu ii mai iau bani cand vine in zona. Din pacate acum au musafiri si astazi nu ne pot primi, dar ne spun ca zilele viitoare putem dormi la ei daca ne udam prea tare. Aflam de la Traian ca apa este destul de mare pe vale, unde vrem noi sa mergem, si prognoza nu este stralucita. Mai mergem in sus, pe rau, cam doi kilometri, pana iesim din sat si ne alegem un loc de cort. Aici este o poiana mare si sunt mai multi oameni, asa ca, dupa ce explorez putin zona si trec raul calare pe Tweety, gasim un colt mai retras. De abia reusim sa intindem corturile ca iar incepe sa ploua. Ne refugiem in masina si asteptam. Raluca incepe sa rada de cat de rahat este vremea, Smara are ceva de spus catre cel ce decide cand ploua, iar eu ma umplu de draci. Daca as fi singur mi-as pune hainele de ploaie, mi-as lua sculele de pestera si as ignora vremea. Din pacate, Raluca si cu Smara au venit fara echipament de ploaie si nu vor sa se ude din nou ca sa petreaca noaptea infrigurati la cort. Dupa o ora de asteptat, ma prind ca am facut o tampenie si, in goana tuturor sa se adaposteasca in masina, mi-am uitat haina de motor in ploaie, pe un bustean. Acum este fleasca. O pun in masina, pe spatarul unui scaun si ma rog sa se usuce pana plec de aici. Luam decizia sa ne spargem in doua, Smara si Raluca sa mearga la magazinul din sat sa isi caute niste haine si incaltari mai potrivite, iar eu cu Ioana sa ne echipam si sa mergem spre prima pestera din zona, pestera din Dealul Cornii. Ploaia pare ca se mai opreste, imi pun direct cizmele si salopeta, imi iau casca si lampa si plecam in sus pe deal. Ajungem usor, dupa indicatiile lui Smara si cand sa intram in pestera vedem ca acolo este un om care doarme la intrare. Il salut, dar nu primesc niciun raspuns. Ii luminez fata si pare treaz, il intreb daca este bine si ne roaga, destul de ursuz sa il lasam in pace. Foarte ciudat. Are o barba mare, un rucsac, o salteluta, cizme si este imbracat destul de potrivit contextului. Il ignor, dar stiind ca este acolo, nu suntem prea linistiti. Pestera Cornii este destul de interesanta, are la intrare o camera fara formatiuni si apoi, printr-o galerie foarte stramta pe unde trebuie sa ne taram, se ajunge intr-o alta sala, o diaclaza orizontala, plina de stalactite, stalagmite, coloane, scurgeri parietale si mici gururi. Pestera nu este foarte mare, dar este foare frumos concretionata. Gasesc chiar niste perle de pestera, destul de rare, formate in gururile micute. Facem cateva poze, iesim si exact cand incepem sa coboram ii vedem pe Smara si pe Raluca urcand panta namoloasa. Ori s-au miscat ei repede, ori am stat noi o vesnicie la poze. Fotografiatul in pestera se face destul de greu. Trebuie sa las aparatul sa expuna mult timp in intunericul absolut, cat timp alerg de colo colo, declansand mai multe blituri, luminand formatiunile din mai multe unghiuri. Sunt foarte incantat ca Ioana mi-a adus trepiedul mare si doua blituri incarcate cu care pot sa ma joc. Dupa ce ne reunim cu Smara si cu Raluca, mai intram o data in pestera ca sa o vada si ei, il mai deranjam putin pe dubiosul de la intrare si plecam inapoi spre corturi. Prietenii lui Smara ne-au imprumutat o umbrela mare, de terasa, sub care ne adapostim de ploaie si manacam. Mi-e foame si o supa calda este tot ce imi doresc. Ma spal putin in apa rece a raului si intru in sacul de dormit, alaturi de Ioana. Cred ca adorm in zece secunde pentru ca urmatoarea mea amintire este de a doua zi.

IMG_5187.jpg

IMG_2816.jpg

IMG_2887.jpg

IMG_5322.jpg

IMG_5382.jpg

IMG_5425.jpg


Dimineata vad ca nu a plouat foarte mult in timpul noptii, dar nici senin nu e acum. Este un plafon jos de nori care sta amenintator deasupra noastra. Ne facem bagajele si plecam in sus pe vale. Eu si Ioana am dormit bine, dar Raluca se plange ca a adormit abia la 3.00 pentru ca o deranja zgomotul raului si fosnetele din jur. Imi pun lucrurile in “banana”- ranita din musama galbena folosita in pesteri pe post de rucsac relativ impermeabil si foarte rezistent – si plecam la ora 9.00 in sus, pe firul vaii.
Apa este foarte mare, Smara spune ca nciciodata in 30 de ani nu a vazut Sighistelul atat de umflat si avem mari probleme sa inaintam. Eu sunt singurul cu cizme de cauciuc, dar chiar si ale mele sunt inalte doar pana la jumatatea gambei si, in unele locuri, apa este mult mai adanca de atat, trebuind sa caut pietre mai inalte pe care sa trec. Ca sa nu ajunga inapoi ude si infrigurate, trebuie sa car fetele in spate pe cateva portiuni in care drumul traverseaza raul. La un moment dat Smara aluneca in apa, se uda la picioare si, din acest moment, fiecare isi cara fata lui prin apa tulbure si laptoasa. Macar acum trebuie sa ma intorc doar o singura data pe fiecare segment in care drumul trece prin rau. Ajungem intr-o poiana si incepem sa urcam o panta abrupta spre pestera Corbasca. Daca nu ar fi fost Smara cu mine sa ma ghidoneze, as fi avut mari probleme sa gasesc intrarile pentru ca marcajele vechi au disparut si au ramas doar niste poteci sterse. Asa, ajung direct si intram in pestera, facem poze in galeria principala, frumos decorata cu multe candelabre si coloane din calcit, ne enervam cand vedem numele prostilor pe toate gardurile, sau in cazul de fata pe toate formatiunile si, ajunsi la Lacul de Cristal, Smara se ofera sa il traverseze prin apa inghetata ca sa pozitioneze un blit, stategic, opus aparatului meu aflat pe celalalt mal. Fac toate pozele pe care mi le doresc si iesim la lumina dupa aproape doua ore, coboram inapoi pe firul vaii si continuam drumul in amonte. Dupa o ora de mers, ajungem la pestera Gaura Fetei, care... asa si arata. Denumirea nu a fost data intr-un moment de slaba inspiratie a celui ce a botezat-o, ci dimpotriva. Localnicii o numesc putin mai urat si chiar seamana cu... ceva. Acum din ea curge un rau intr-un suvoi abundent, spre surpriza lui Smara care imi povesteste ca nu a vazut niciodata apa iesind de aici. Deja glumele sunt la fileu si nu ma sfiesc sa il iau peste picior. As intra inauntru, dar este prea ud si as iesi prea infrigurat de acolo fara costumul de neopren care este acasa. Cum spuneam, este liber la poante nesarate.
Mergem mai departe in sus, pe firul apei, trecem de pestera Pisolca in care intru putin, dar ma blochez in fata unui lac prin care trebuie sa inot si decid sa nu ma mai agit sa fac poze aici. In final, ajungem in punctul terminal al vaii, in cel mai ingust canion prin care am trecut pana acum. Avand latimea de mai putin de un metru si inaltimea de aproape 50, canionul serpuieste prin munte pana cand se termina brusc intr-o cascada inalta ce poate fi abordata doar din amonte spre aval, cu corzi si echipament de canyoning. Ca sa ajungem aici mergem prin apa, pe busteni cazuti si topaim pe pietre ude. Daca de celelalte pesteri mai stiam, de locul asta habar nu aveam, noroc ca a fost Smara aici sa mi-l arate. Mi se pare foarte tare. Gasesc tot felul de animalute intersante, un paianjen ce si-a tesut o plasa foarte ordonata, o lacusta grasana si cativa gusteri care fug inainte sa apuc sa ii prind in cadru.
Iesim din canion si mergem spre urmatorul obiectiv pentru astazi, pestera Magura. Aici este locul unde am adunat eu o frustrare din copilarie. Valea Sighistel este locul unde am fost adus de parintii mei cand aveam 10 ani si m-am indragostit de pesteri. Pe atunci nu aveam echipament, aveam doar niste lanterne electrice care faceau un spot izolat si chior, asa ca din salile imense ale pesterii Magura si din vastele ei formatiuni nu am inteles mare lucru, tanjind apoi la o noua vizita. Acum intru pregatit cu lampa cu acetilena, trepied, aparat, blituri si tot ce am nevoie. Stam trei ore inauntru, Smara cu Raluca clacheaza la un moment dat si se intorc, iar eu am ocazia sa vad pe indelete formatiunile bogate si fascinanate. Mi se pare mult mai interesanta pestera asta decat oricare din cele amenajate pe care le-am vazut pana acum. Are o gramada de galerii, gururi, coloane imense, scurgeri bogate si totul este la o scara gigantica. Vedem chiar o colonie galagioasa de lilieci agatata in tavan. Pentru mine, nu se compara cu nimic senzatia de a lumina negurile adanci cu flacara calda a lampii cu acetilena, de a descoperi sala dupa sala, de a explora galerii si a privi sculpturile naturii in timp ce singura sursa de lumina este in jurul meu si doar eu imprastii umbrele ce vin din ce in ce mai aproape. Plec impreuna cu Ioana la ora 19.00 si, inainte de iesire, ne intalnim cu un grup de unguri, cu lanterne in maini si tenisi in picioare care intra in pestera si nu catadicsesc sa ne raspunda la salut. Mai gasesc in mijlocul portalului de intrare o cutie goala de biscuiti aruncata pe jos, care nu era cand am venit si ma gandesc ca cei care au aruncat-o sunt niste nesimtiti, ca mi-e cam foame si ca ar fi fost bine sa ma gandesc sa il rog pe Smara sa imi las niste mancare pentru ca toata era in rucsacul lui. Incepem coborarea pe rau in jos, iar o car pe Ioana in spate, in cateva locuri incearca sa ocoleasca pe pietre si pe peretii canionului si, la un moment dat, cand merge pe niste stanci alunecoase, ii scapa piciorul si este foarte aproape sa pice in apa plina de pietre, de la trei metri inaltime. Se crispeaza si ramane blocata in perete. Ma intorc dupa ea, reuseste sa coboare si o iau iar in spate, dar de data asta rabufnesc. Nu am nimic cu cei ce merg incet, cei ce nu au ritm, sau carora le e frica sa faca diverse activitati, ii inteleg si ii ajut cat pot. Pe de alta parte, nu am nicio urma de toleranta sau intelegere pentru cei ce vin la munte sau in locuri dificile nepregatiti si fara echipament. Bai fratilor, nu este atat de greu, inainte sa plecati undeva, sa va interesati putin despre locul unde mergeti, cum este traseul si de ce aveti nevoie. Echipamentul nu este atat de scump, de multe ori de el depinde viata si sanatatea voastra (ca sa nu mai vorbesc de a celorlalti) si nu trebuie decat un minim de interes, sau cel mult o minima urma de cumpatare ca atunci cand vezi ca esti total nepregatit sa iei decizia sa stai la cort. Nu inteleg de ce au venit toti trei fara cizme, fara salopete si fara haine de schimb, iar faptul ca ma incetinesc pe mine nu ma deranjeaza aproape deloc fata de cat ma enerveaza faptul ca Ioana era sa cada si sa se loveasca doar pentru ca se chinuia sa se catere pe niste stanci alunecoase, ca sa nu calce in apa, pentru ca nu avea cu ce sa se schimbe. Ii fac Ioanei capul calendar tot drumul pana la cort, dar macar ma mai descarc. Dupa doua ore de mers, la corturi, aflu alt lucru care ma scoate din sarite: Cutia aia de biscuiti lasata fix in mijlocul drumului la intrarea in pestera era de la Smara, pentru Ioana si pentru mine, sustinea doua pachete de biscuiti asezate frumos, deasupra, pachete care, cel mai probabil, au fost luate de ungurii care nu stiau sa raspunda la salut. Mama voastra de bozgori nesimtiti... Probabil tot voi sunteti si cei ce ati pus si manele aseara de va auzeam boxele de prost gust cum duduiau de peste rau. Sper sa faceti carii de la biscuitii aia, sa va ramana intre dinti si apoi sa va constipe. Macar de ar fi spus ceva cand ne-au vazut ca era evident ca erau pentru noi. Mi-e foame de vad dublu. Mananc ceva la repezeala si decidem sa strangem corturile si sa ne mutam la Traian unde putem face dus si putem dormi mai confortabil. Daca tot avem optiunea asta mi se pare si mie aiurea sa fortam sa stam cu cortul doar de amorul artei. La ora 22.00 sunt in pat, spalat, curat, satul dupa ce l-am parcat pe Tweety sub un umbrar si i-am umplut lui Traian sarmele de haine ude.

IMG_2904.jpg

IMG_2953.jpg
 
IMG_5457.jpg

IMG_5465.jpg

IMG_5489.jpg

IMG_5517.jpg

IMG_5524.jpg

IMG_5531.jpg

IMG_5570.jpg

IMG_5580.jpg

IMG_5584.jpg

IMG_5598.jpg


Urmatoarea zi ma trezesc tarziu si am timp sa il cunosc mai bine pe Traian, care are un aer de ardelean pursange. Vorbeste infundat, decis, foarte mult si cu un accent adorabil. Si el este pasionat de pesteri, stie toate dealurile din zona si mi povesteste multe lucruri interesante. Astazi vroiam sa merg la pestera Coliboaia si sa incerc sa trec de lacul din Pisolca, dar Traian ma opreste si imi spune ca Pisolca se termina repede intr-un sifon care, mai ales acum ca e apa mare, este probabil inchis, iar Coliboaia este ferecata de un an de zile. Bun, deci planul de astazi s-a dus. Pe de alta parte, imi mai povesteste de alte pesteri, de care nu stiam, mari, frumoase, dar cu accese mai dificile, prin avene adanci. E clar, aici trebuie sa revin pentru mai multe zile si sa imi aduc chiar tot echipamentul, inclusiv costumul de neopren si corzile pentru ca sunt prea multe gauri de vazut. Decid sa imi iau o zi de pauza. Astazi vreau sa stau mai linistit, sa nu alerg si imi pun putin ordine in lucruri.
La recomandarea lui Smara, mergem toti cu masina la Groapa Ruginoasa, un fenomen interesant de eroziune intr-un sol destul de friabil si rosu. Poteca spre groapa incepe direct din drumul ce duce la Arieseni, urca la inceput abrupt, iar apoi mai lin, pana intr-o poienita verde plina de turisti. Iar vad multi oameni in tenisi si femei in slapi sau papuci, dar drumul de doar 30 de minute pentru cei neobisnuiti cu efortul pare o scuza decenta. Sus, in poiana, stam putin pe marginea rapei despre care Traian ne spunea ca in fiecare an se mai largeste cu cate 50 de centimetri si apoi ne retragem sa zacem intinsi pe iarba, la soare. Imi este bine. Ma relaxez si ignor glumele fetelor cu privire la modelul bronzului meu. Ne intoarcem la masina, mergem in Beius unde mancam ceva si apoi dam sa ne intoarcem in Sighistel. Exact cand sa intram pe unicul drum de doi kilometri spre sat, ne opreste o politista draguta care ne spune ca nu putem trece ca drumul se asfalteaza. Lasam masina pe marginea drumului si o luam pe jos. Cand ajung, ma schimb si incep sa mesteresc putin la Tweety. Ii schimb placutele de frana, incerc sa mai trag de spite in incercarea de a elimina voblajul din roata din fata, resusesc sa indrept janta, incerc sa mai elimin niste zgomote si zdranganeli, mai lipesc niste captuseli si niste plastice care s-au desprins de la casca si termin dupa cateva ore.

IMG_5603.jpg

IMG_5611.jpg

IMG_5632.jpg

IMG_5655.jpg

IMG_3077.jpg


Pe la ora 21.00 aflam ca drumul s-a deschis, il duc pe Smara la masina si vad ca de bine ca ma bucuram de o zona de asfalt bun, drumarii au aruncat un praf negru care sare in toate directiile. Recuperam masina si, cand ma intorc singur pe Tweety, dau sa franez inainte de o curba si vad ca sunt ca pe gheata. Bag frana de motor, nu mai strang fata si franez cat pot cu spatele. Nu pare ca este suficient, curba se apropie si eu nu incetinesc suficient de repede. Ies de pe drum, intru pe pamanat, frana prinde brusc, ma opresc, dar nu reusesc sa il tin pe Tweety in picioare si il culc usor pe un cobur. Din nou. Mama voastra de drumari cu prafu’ vostru cu tot. Si mama ei de graba aiurea... Ridic motorul, las adrenalina sa mi se scurga din vene si merg incet spre casa. Suntem bine. Fac un dus, mananc bine, mai butonez putin calculatorul, iar nu am receptie ca sa pot sa postez, imi strang bagajele si ma culc tarziu, cu inima stransa si o urma de negura in suflet, in patul incalzit de Ioana.

andreisamoil

Off-road

Ma doare capul. Ma doare capul atat de tare ca ma trezesc de cateva ori. Imi este cald si capul imi puseaza. Ma foiesc o vreme si reusesc sa adorm bine abia pe la 3.00. Ma trezesc la 6.30. Scriu putin, incerc sa mai sortez poze, dar imi bate lumina in monitor si nu pot, asa ca decid sa plec. Imi iau la revedere de la bunica Antoniei care imi spune ca oricand pot sa vin cu Ioana sa stau la ei. Ah, ce oameni. Nu am cunoscut-o decat ieri.

Plec si ma bucur de racoarea diminetii. Tweety tot face figuri si, desi nu cred ca fenomenul cu voblatul s-ar fi accentuat, pe mine ma enerveaza din ce in ce mai rau. Drumul spre Oradea este bun la inceput, dar cand intru in padure, inainte de Simleu Silvaniei devine ingrozitor. Cred ca preferam sa nu fie asfalt deloc decat gropile astea cu margini asutite si adanci de cate 20 sau 30 de centimetri. Atat imi trebuie sa cad intr-una din gropi ca i-am rezolvat roata lui Tweety definitiv. I-o fac guler. Spre final, drumul devine mai bun, apar chiar si niste serpentine foarte interesante si imi amintesc ca pot sa ma si inclin si e chiar placut sa o fac. Ajung in Oradea destul de devreme, la ora 10.00 si vad ca a inceput deja caldura. Gasesc Piata Unirii unde este Palatul Primariei si il parchez pe Tweety pe trotuar. Tot ma roade problema cu roata, asa ca il sun pe Bogdan, doctorul de canari bolnavi sa isi dea si el cu parerea. Imi spune ca nu are legatura voblatul cu gradul din ghidon ci ca probabil este roata stramba. Ma uit, verific si asa este, roata e doar putin descentrata, dar probabil este suficient. Imi propun sa incerc sa gasesc in drumul meu pe cineva care sa stie sa centreze roti cu spite. O sa incep sa intreb pe la vulcanizari. Sincer sa fiu, nu ma mir, la ce gropi am luat in ultimul timp si pe ce drumuri am umblat. Dau o tura palatului, fac niste poze si remarc si celelalte case foarte interesante din zona. Imi place foarte mult arhitectura asta mai uschie, cu influente vestice. Palatul este mult mai serios, neoclasic si renovat mult prea galben pentru gustul meu. Daca tot sunt aici, ma plimb in lungul raului, stau putin si mananc ceva in piata si, cand deja nu mai pot de cald, imi pun haina pe mine si o tund la vale. Vreau sa ajung la Rapele de la Mierag.

In mod paradoxal, I-oana ma duce foarte bine, stie drumul si ajung pana in satul Mierag pe drumuri de asfalt. Bun, dar acum incepe distractia. Intreb un localnic pe unde sa o iau si imi explica foarte bine si clar sa merg mai departe pe firul vaii si al doilea baraj sa il ocolesc pe sus prin dreapta. Incep sa topai pe drumul de macadam, apoi se transforma in pamant si in final in nisip cu pietris. Ah, ce bine! Vad si barajele de care vorbea localnicul. Sunt niste parapeti mari de piatra de rau, inalti de cate un metru. Pe langa primul este drum, dar la al doilea ar trebui sa ma sui destul de mult in versantul vaii pe un fel de carare inclinata in lateral ce doar seamana cu un drum. Ma incumet, ii dau inainte, fata imi sare in toate partile, tredresez si reusesc sa trec gafaind. Sunt lac de transpiratie. Nu mai pot. Ma opresc putin, ma dezbrac si las vantul sa ma usuce. Ma uit in jur, mai citesc o data ce am despre Rapele de la Mierag si decid sa continui pe jos. Nu are rost sa ma mai chinui pentru ca probabil merg la fel de repede cu piciorul. Rapele astea sunt de fapt eroziuni intr-un deal friabil din nisip si argila, iar singurul lucru spectaculos probabil ca este momentul in care ploua si vine cate un torent mare de apa peste satul Mierag aflat in aval. Acum ma plimb pe nista vai destul de line, pline de vegetatie de toate felurile, inclusiv multe plante cu spini si mor de cald. Imi zic sa merg macar pana in capatul vaii sa vad peretii de argila si insist sa inaintez. Singurul lucru bun este ca e plin de mure si mananc in timp ce merg si transpir. Vad ca a fost o idee foarte buna sa nu il aduc pe Tweety mai departe pentru ca situatia s-ar fi complicat destul de tare cu niste balti adanci si cu niste trepte intr-un alt baraj. Ajung in fundul vaii si sunt dezamagit total. Asta e? Ghicesc prin vegetatie niste pereti rosiatici, inalti de maxim 15 metri si nu pot sa fac nicio poza decenta pentru ca am numai frunze in fata. Noroc ca sunt mure! Bah, ma intorc. Mai transpir un litru, il iau pe Tweety inapoi si mergem spre vestita Pestera Ursilor, spre Chiscau. Drumul principal este destul de bun, dar de la ramificatia spre Chiscau incepe distractia. Parca cineva a facut un traseu cu obstacole. Avem alterantiv benzi de asfalt bun, asfalt cu gauri cu marginile ascutite, pietris tasat alb, pietris netasat, tot alb si pietris cu pamant cu gauri. Este superb. Bineinteles ca toata lumea se bate pe peticele de asfalt si de multe ori trebuie sa ma agit destul de tare, sa claxonez si sa dau flashuri ca sa am si eu banda mea libera de bucuresteni grabiti care vin din sensul opus. Ajung in Chiscau si foarte repede apare un nea care imi indica o parcare cu plata pentru cei ce vor sa viziteze pestera. Intru, intreb cat costa parcarea si da din mana semn ca probabil nu o sa ma puna sa platesc. Imi iau catrafusele si plec pe strada intortocheata ce duce la intrare. Pe ambele parti este plin de tarabe ce vand tot felul de kitschosenii, dar si bunatati mai mult sau mai putin traditionale. Se poate cumpara palinca, sirop, slana si placinte. Mmmm, placinte. Raman cu gandul la ele pentru cand voi iesi. Suna telefonul, raspund si aflu stupefiat ca Bogdan Serban ma roaga sa dau un scurt interviu la Radio Guerrilla la ora 18.10. Sunt incantat, dar apoi sunt ingrozit. Eu sunt foarte cabotin si vorbitul in public nu prea imi iese. Simt cum se instaleaza emotiile si cum in mintea mea se face alb, gol, nu mai am nimic de spus. Incerc sa nu ma gandesc prea mult la asta si imi propun sa las lucrurile sa decurga de la sine.

La pestera vad afisul cu lista de preturi, 15 lei intrarea si 15 lei taxa foto, dar vad ca toata lumea o ignora, inclusiv vanzatoarea care imi vede tunul de pe piept si imi da doar un bilet. Probabil au avut prea multe scandaluri. Si inauntru oamenii sunt la fel de relaxati, fac toti poze ca japonezii si niciunul nu are ecuson sau a platit taxa. Adevarul este ca aici ai la ce sa faci poze. Chiar daca este iluminata cu lampi cu incandescenta, pozitia lampilor este foarte bine aleasa si salile sunt foarte spectacloase. As putea spune ca sunt printre cele mai specatculoase pe care le-am vazut dintre pesterile amenajate. Traseul este bine delimitat pe un pat de beton si inchis cu bare metalice ca sa nu poata vreun destept sa iasa sa atinga formatiunile. Interesanta este culoarea foarte alba a calcitului depus pe pereti in forme delicate si care aparent sfideaza gravitatia. Imi place foarte mult. Iesim din racoarea pesterii la canicula de afara si ma indrept spre Tweety, nu inainte de a infuleca doua placinte calde, una cu branza si marar si una cu gem de afine. Mor dupa placintele astea.

Mai jos de pestera il opresc pe Tweety la muzeul gratuit al lui Horea si Aurel Flutur. Este un muzeu personal, gratuit si foarte neobisnuit. Proprietarii au adunat in curtea lor orice lucru vechi. Gasesc o batoza veche, o masina pe aburi, un automobil de epoca, o scoala veche cu banci si toate ustensilele, obiecte de port popular si o gramada de alte lucruri interesante sau haioase. Il pun pe Tweety langa celelalte exponate si fac misto de el. Se cam supara.

De aici mergem spre Garda de sus, spre Ghetarul de la Scarisoara. Ne intindem la drum, ne lasam pe curbe si eu decid sa ignor tot ce inseamna roata care vobleaza, sau zgomotele si zanganelile pe care mi se pare ca le face Tweety. Ceva grav sa nu se intample, pana atunci ma bucur de curbele geniale. Trec pe langa statiunea Vartop, opresc putin la un magazin mixt sa imi iau un suc si sa mai cer indicatii, ajung in Grada de sus si fac stanga, dupa semn, spre Scarisoara. Ajung pe un drum de pamant pe care merg destul de bine, in picioare si ma opresc cand in fata mea un escavator aflata douazeci de metri mai sus decat drumul arunca stanci pe sosea. Da, stiam ca se lucreaza la drum, dar nu credeam ca chiar asa. Vine la mine un muncitor care ma roaga sa astept doar putin si ma intreaba unde merg. Se pare ca am gresit drumul, undeva dupa semn am ratat o ramificatie, dar imi mai spune ca degeaba ma duc pentru ca pestera este inchisa si drumul este rupt de ei in incercarile de a-l asfalta. Acelasi lucru imi spune si un sofer de camion, ca pe o portiune s-a facut un noroi ingrozitor care le-a pus lor probleme si, intr-adevar, vad pe rotile lui urma inalte de argila rosie. Sunt foarte indoit, dar ma gandesc ca macar sa incerc si daca nu pot sa urc o sa ma intorc. Drumul incepe bine, din pamant tare si foarte plat dar se termina in chin. Ajung pe o serie de serpentine unde niste escavatoare tocmai niveleaza o mixtura de pamant si pietris si trebuie sa fac eforturi disperate ca sa stau vertical. Se pare ca aici tocmai a plouat foarte tare pentru ca tot pamantul este reavan. Pe de alta parte ma bucur ca nu m-a plouat pe mine. Insist sa urc, merg mai departe si Tweety incepe incet sa isi piarda culoarea galbena devenind maro-roscat. Sunt murdar ca un porc si dupa ce trec prin doua baltoace a caror adancime o apreciez gresit, sunt si ud. Ce imi place este ca nu sunt ud la picioare. Cizmele astea si-au facut treaba foarte bine pana acum. Reusesc cu greu sa urc, ajung la drumul forestier asupra caruia inca nu au itervenit drumarii, mi se pare de vis fata de catastrofa namoloasa prin care am trecut pana aici si intru in zona pensiunilor de langa pestera Scarisoara. Merg pana sus de tot, langa intrarea spre pestera, o femeie imi confirma temerea cum ca pestera este inchisa si nu se deschide decat duminica asa ca ma uit la ceas, vad ca este aproape ora sa ma sune cei de la radio Guerrilla si ma hotarasc sa trag la prima pensiune. Fac cale intoarsa pentru ca pe drum vazusem o casuta draguta ce parea ca este un fel de han, in mijlocul unei pajisti verzi, cu niste bancute in fata si capite de fan insirate prin curte. Il las pe Tweety la intrare si merg sa vorbesc cu femeia ce are in grija pensiunea. Imi cere 60 de lei pentru cazare, cina si mic dejun, ma invoiesc si ma asez la o masa din curte, bucuros ca astazi inchei ziua mai devreme si am timp sa imi pun ordine in ganduri. Aici il cunosc pe Ghita, care inainte de orice, imi toarna un pahar de vin. Ghita este inginer de amenajari silvice, sau ceva de genul asta, adica, dupa capul meu, padurar. Ghita mai este ceva. Este ranga de beat. Dar este un beat simpatic, obisnuit cu alcoolul. Am impresia ca la el asta este o stare normala. Discutam putin si imi spune ca face el cumva sa intram in pestera. Il suna pe unul, il suna pe altul gata, hai sa mergem ca a rezolvat, intram in pestera. Pai nu era inchisa? “Hai ca intram. Nu ti-am zis?” Plec cu el si ajungem la ghidul pesterii care sta in zona, dar care ne refuza categoric. El nu ne poate baga inauntru pentru ca au pus camere si pana pe 14 august nu are voie sa deschida pestera in timpul saptamanii. Ne lasa, insa, sa mergem pana la marginea avenului, sa incercam sa facem poze de sus, prin gard. Ghita spune ca asa o sa facem si pornim spre pestera. Dupa ce plecam de langa ghid imi zice ca stie el o solutie sa intram. Momentan ma las pe mana lui si vad ca solutia pe care mi-o propune este sa ocolim camerele de supraveghere si sa gasesca o gaura in gardul de sarma prin care aluncam accidental pe o poteca ingusta, pana pe pasarela metalica si mai apoi pe ghetar. Tare solutie. Pestera Scarisoara este de fapt un aven de aproape 50 de metri ce are la fund un ghetar, cel mai mare din Romania. Pe suprafata ghetarului s-au format diverse formatiuni mai mult sau mai putin permanente, iar intr-o laterala se formeaza pestera de calcar despre care doar am auzit povesti, dar nu am avut ocazia sa o vad. Practic, pestera de la Scarisoara consta in coborarea avenului pe scara metalica ancorata in peretii verticali si o scurta plimbare pe suprafata imensului bloc de gheata, cel mai mare din Romania. Si acest loc intra in cetagoria “celor mai” care pe mine nu ma dau pe spate. Uneouri, in timpul iernii, in aceasta pestera, ca in multe altele, se formeaza stalagmite de gheata ce lucesc interesant in lumina soarelui. Plecam si ne intoarcem la pensiune. Deja ma inteleg foarte bine cu Ghita. Ii fac cinste cu o bere si stam pe bancuta si vorbim. Vede ca sunt insurat si ma intreaba cum de nu am copii. Iata, inca nu am. “He he, noi ardelenii avem o vorba: Daca ti-e greu, te ajutam, daca nu vrei te obligam, daca nu esti in stare... facem noi”. Si rade. Ni se alatura si patronul pensiunii, om simplu, gospodar, foarte harnic si dintr-o bucata. Vorbim, radem si iar ma simt ca o musca pe perete, amuzandu-ma la glumele lor. Rad si spun ca, desi sunt microbisti, nu inteleg de ce se bat golanii pe stadion. Spun ca si-ar dori sa vada cativa cum incearca sa faca scandal aici, printre moti, ca atat le-ar trebui. Asa observ ceva foarte interesant. Ei sunt foarte mandri de originea si de apartenenta la zona lor. Am mai vazut asta in mai multe locuri: Foarte multi oameni mandri ca apartin unei regiuni, dar nu neparat ca sunt romani. Am mai observat asta in Hunedoara, in Clisura Dunarii, in Salaj si aici. Se mandresc cu ce au aproape de casa, si cu comunitatea din care fac parte, gasesc ca aia ii defineste si sunt bucurosi sa o arate, pe cand eu, nu simt absolut nimic cu privire la orasul ala mare in care traiesc de cand m-am nascut.

Cateva pahare si o masa copioasa mai tarziu decid ca este timpul sa ma retrag pentru ca ce e prea mult strica. Adorm linistit intr-un pat cald, stiind ca pajistea verde cu capite este alaturi.

IMG_4877.jpg

IMG_4878.jpg

IMG_4882.jpg

IMG_4888.jpg

IMG_4891.jpg

IMG_4895.jpg

IMG_4900.jpg

IMG_4914.jpg

IMG_4918.jpg

IMG_4963.jpg

IMG_4970.jpg

IMG_4983.jpg

IMG_4991.jpg

IMG_4994.jpg

IMG_4997.jpg

IMG_5005.jpg

IMG_5017.jpg

IMG_5023.jpg

IMG_5034.jpg

IMG_5046.jpg

Dimineata ma trezesc destul de greu dar ma grabesc sa cobor pentru ca lumina este foarte frumoasa. Ma duc si postez de pe un gard de lemn, intr-un loc unde am semnal, din iarba proaspat cosita. Asta ar fi o poza de facut, dar mi se pare prea multa regie sa pun acum trepiedul, aparatul pe timer si sa ma fac ca butonez. Fac alte cateva poze si il vad iar pe Ghita cu paharul de vin in mana. Vin dimineata, pe stomacul gol, este prea mult. Ma pofteste si pe mine, dar ma eschivez si ii spun ca trebuie sa conduc astazi. Imi da o gramada de sfaturi cu privire la traseu si drumuri, dar vad ca are probleme in a citi harta corect asa ca pun totul sub semnul intrebarii. Mananc ceva, vreau sa ii platesc gazdei care imi ia zambitoare doar 50 de lei fata de cei 60 ceruti ieri (nu stiu de ce) si plec foarte speriat de drumul ce il am de parcurs. Am si de ce sa fiu speriat. Astazi va fi cea mai grea zi de mers in teren, de pana acum.

Cobor pe drum si iar ma intalnesc cu prietenii mei cu escavatoarele si camioanele. Acum, pe drumul desfundat, sta un camion fix in mijloc. Un nea dintr-un escavator imi face semn sa trec, dar nu am pe unde. Vin mai aproape si atunci cel din camion incepe sa dea cu spatele, spre mine, la deal. Ah, nu! Marsarier nu am si sa il imping repede pe Tweety in sus pe panta nu pot. Vad cum de mine se apropie vertiginos bena si claxonez disperat, Se opreste, se prinde ca e unul in spate care s-a cacat pe el de spaima si incepe sa faca manevre in celalalta directie. Intr-un final imi face si loc si ma saluta zambitor. Mai cobor putin si vad ca alte doua escavatoare au facut pe drum un haos de nedescris si au sapat o groapa in care as intra linistit, cu tot cu Tweety si as avea nevoie si de lanterna. Un muncitor imi indica sa ocolesc pe o ulita ingusta si inclinata, plina de bolovani. Vai ce imi plac mie astea... O iau in jos, transpir rece, ma chinui si acum inteleg de ce coboara asa greu pantele accidentate cei cu motoare grele. Am impresia ca tot timpul trebuie sa aleg. Ori merg tare si ma concentrez pe a mentine directia corecta, dar atunci ma hurducai ca naiba si nu pot sa franez brusc, ori merg incet, cu picioarele jos, dar atunci franez doar cu fata si fac mult mai mult efort ca sa stau vertical. Pe aici nu pot sa merg tare pentru ca nu stiu ce e dupa colt. Ma mai chinui putin si vad drumul. Da!!! Gata, am scapat, acum drumul asta desfundat pare superb fata de ulita pe care am coborat. Ajung jos, si viata mi se pare frumoasa. Aici am de gand sa merg la pestera lui Ionele, dar mai intai ma opreste un om ciudatel din Sibiu, intr-o masina mica, neagra, de oras, ca sa ma intrebe de drumul in sus spre Scarisoara. Ii spun ce stiu, ma intreaba de pestera lui Ionele si ii spun ca acum merg acolo. Vine dupa mine, parcam in fata, in cheile frumoase si mai vorbim putin. Tipul asta este ciudatel. Are vreo 35 de ani, ochi mari, cu miscari bruste, a venit in vacanta cu parintii lui si sunt toti speriati de bombe. “Da, e lunga pestera?”, “Nu stiu”, “Da, e mult de mers pana acolo?”, “Nu stiu”, “Plecati acum?”, “Da, imediat”, “Da, e larga sau e ingusta?”, “...”, “Mergem mult pe jos?”, “Este luminata?”. Aaaaahh. M-a mancat undeva sa ii spun si ca am fost la speo si acum toti trei zic ca ei merg cu mine. Macar ii explic ca nu am mai fost in zona si sper sa inteleaga. Iar vad ca vorbesc prea mult. Becurile de alarma mi se aprind cand il vad pe disperatul meu ca isi ia in pestera pioletul si un rucsacel consistent. Ce combinatie tare de echipament speo: mama, tatal geriatric si un piolet...  Urcam la pestera care nu este cine stie ce. Intrarea este foarte mare, si acum este in curs de amenajare. Nu prea inteleg ce amenajeaza asa de mult pentru ca este doar o sala mare ce se continua cateva zeci de metri, coteste la 90 de grade si urmeaza o saritoare abrupta si alunecoasa. De aici pestera mai merge vreo 30 de metri si se termina intr-un sorb namolos ce inca pastreaza un mic ochi de apa. Eu ma catar pe saritoare merg pana in capat, si nu sunt prea impresionat. Nu prea sunt formatiuni si pe jos este un namol lipicios. Ma intorc si vad ca acum am probleme sa cobor. Saritoarea este in partea de sus o formatiune, singura din pestera, o prelingere spalata de apa pe care cizmele mele murdare de noroi alunca foarte tare. Mai jos de mine, la vreo trei metri este disperatul care vorbeste non-stop. “Da, pai ia-o pe acolo”, “Este greu?”, :”Vin si eu”, “Nu poti sa cobori?”, “Mai sus de unde sunt eu este imposibil de urcat”, “Dupa aia mergi la Vartop?”, “Vartop este altfel dacat asta?”, “Lasa-te in jos si eu te trag de picioare!”. Aaaaaaaaaaahhh. Taci si lasa-ma sa ma concentrez. Si ia mana de pe picioarele mele. Atat imi trebuie, dupa ce ca alunec in toate partile, sa ma mai tragi tu de picioare. Ma gandesc sa ii dau aparatul sa nu cumva sa il lovesc, dar ma hotarasc ca mai bine nu, ca este mai in siguranta cu mine decat in mainile lui. Gasesc niste prize si reusesc sa cobor. Da, acum toata lumea este fericita si cei trei sunt ca scaiul de mine vorbind tot timpul. Ies, nu vreau decat sa scap de moara stricata si plec spre ghetarul de la Vartop. Aici fac o greseala. In loc sa merg spre ghetarul Vartop, o iau spre satul cu acelasi nume, aflat la 15 kilometri distanta. Mai intreb, si toata lumea acolo ma trimite. Abia cand ajung in sat ma prind de cat de tampit sunt. Disperatul apare si el. “Aici e?”, “Aaa, trebuie sa ne intoarecem”, “Cu cat mergi la ora?”, “Demarezi bine...”, “Si cum e pestera de la Vartop, e mare?”. Plec inapoi. Sper sa nu poata sa se tina dupa mine. Ajung de data asta pe drumul bun, tot un drum de piatra pe care gasesc alti muncitori care lucreaza la amenajarea lui. Aici am in fata alta scena de prostie omeneasca. Un brad mare a cazut pe marginea drumului si un utilaj mare si rosu cu doua lame incearca sa il rupa. impingand in el de-a latul. Ma duc sa vad ce se intampla si nu imi vine sa cred cat se chinuie. “Drujba nu aveti?”, “Nu”. “un cablu, un lant nu aveti?”, “Nu”. Bine ca veniti sa faceti drumul cu palma’n cur si cu un utilaj puternic. Pana la urma, se dovedeste ca si varianta de muschi fara creier functioneaza daca sunt suficienti cai putere si buldozerul reuseste sa rupa bradul in doua, de la mijloc, la un loc cu alti doi copaci si demoland partial un adapost temporar al muncitorilor. Reusesc sa trec mai sus pe drum si rad in hohote.

Mai jos, am aflat ca as avea cam 12 kilometri pana la satul Casa de Piatra asa ca merg cu rabdare pe drumul destul de bun, de piatra alba. Stau in picioare, il las pe Tweety sa topaie pe denivelarile racordate si urc incet in munte. Ajung si in sat si nu vad niciun semn. Intreb niste bucuresteni plictisiti care imi explica destul de vag unde este ghetarul si ca am trecut de Izbucul de la Tauz. Ma intorc, gasesc semnul mic si anemic spre izbuc, il las pe Tweety in drum si cobor cateva minute pe poteca pana la ochiul de apa. Aici aparent nu este nimic foarte spectaculos. Intre trei pereti verticali de stanca se formeaza un ochi de apa din care curge un rau destul de maricel. Aparent nu e mare lucru, dar interesant este ca toata zona este gaurita de galerii si pesteri, iar apa intra printr-o parte in munte si iese pe aici, dupa ce trece prin pestera scufundata. In 2002, la 80 de metri, aici a murit un foarte bun scufundator polonez venit sa exploreze cavitatea, chiar daca era asistat de la suprafata de echipa sa. Pana astazi, nu se cunoaste exact toata pestera, din cauza adancimii foarte mari si a problemelor de decompresie. De unde stau eu, se vede putin cum incepe galeria inainte ca lumina soarelui sa se piarda cu desavarsire in fata beznei. Zambesc gandindu-ma cum ar fi sa o iau in jos, prin neguri, in abisul din fata mea. Plec mai departe, trec din nou prin satul Casa de Piatra si ajung la Vartop. Aici este iar un puhoi de turisti. Ma conversez cu un localnic care, ingamfat, imi spune ca pana la ghetar fac jumatate de ora pe poteca, in sus, dar el a facut 13 minute. Il incui pe Tweety si plec. Na, ma viteazule, ca nu am alergat si am ajuns in 12 minute. Iar imi e cald si ma bucur ca din pestera vine o briza rece si foarte placuta. Apare si ghidul care formeaza urmatorul grup de vreo 15 persoane, platim 10 lei de persoana si intram. Pestera Ghetarul de la Vartop are o mica zona de la intrare unde, datorita orientarii si formei, se pastreaza putina gheata de peste iarna. Apoi, incepe pestera care este foarte frumos concretionata, interesanta ca forma si se parcurge destul de usor. Este amenajata cat de cat, dar sunt total dezamagit. Pe langa taxa destul de maricica de intrare, amenajarile constau doar in cateva trepte subrede si niste benzi de plastic intinse ca sa nu traga lumea de formatiuni, iar ghidul este varza. Spune de doua ori la rand ca formatiunile sunt facute din calcar, ii lasa pe turisti sa puna mana pe stalacmite si coloane, unii mai melteni, chiar sub ochii lui, sar peste benzile traseului si o iau de nebuni printre formatiuni si eu vad cum o proasta cu boul ei alaturi se intind si rup o stalactita de pe tavan. Ghidul nu spune nimic si mie imi vine sa le crap capul tuturor. Ies scarbit, nu stiu de ce nu fac scandal, probabil de cat de greata imi e si cobor la Tweety.

Ghita imi spusese ca pot sa ajung in Padis direct pe aici, daca insist si merg inainte pe drumul forestier, fara sa mai ocolesc o gramada. Spunea ca este putin mai greu, dar ca pot trece. Mai intreb diversi oameni si toata lumea imi confirma ceea ce spunea Ghita asa ca incep sa urc. Drumul continua drept si frumos, in coasta muntelui, pe langa firul apei, fara gropi prea mari si se opreste destul de brusc la confluenta a doua vai. Pe fiecare vale este cate un drum forestier, iar eu incep sa ma intreb de ce nu i-a dat nimanui prin cap sa imi spuna pe unde ar trebui sa o iau. Scot harta muntilor Bihor si incerc sa ma orientez. Aparent ar trebui sa o iau spre stanga, vad chiar un marcaj triunghi albastru, dar am o problema. Pe harta mea, acest drum nu este figurat ca drum forestier ci ca poteca. Incep sa merg putin in sus si situatia devine foarte distractiva. Merg pe o vale ingusta, cu raul care curge la trei metri mai jos de mine, iar drumul taiat in pat de stanca, arata ca o scara inclinata spre lateral, spre rau. Daca ma arunca vreun prag spre stanga, pic fix in cap, in rau. Ma chinui, transpir, Tweety se opinteste si el, de vreo doua ori il fortez asa de tare ca motorul se opreste tacanind, iar mie mi se rupe inima sa il chinui asa. Ma dau jos de cateva ori ca sa vad pe unde o putem lua si de fiecare data imi dau jos haina uda, siroind.  Este foarte cald si mai bate si soarele direct pe mine. Ies de pe lespezile de piatra si ma bucur foarte tare ca am scapat, intru pe o zona de pamant cu sleauri care acum mi se pare lux si vad in fata o urcare foarte abrupta. Il opresc pe Tweety, din nou, urc pe picioare, mut cativa bolovani ce m-ar putea incurca si vad putin mai departe doua stane. Merg pana la ele, intreb daca asta este drumul spre Padis, o femeie imi zice ca da, si ca trebuie sa merg tot inainte. Ma intorc, ma echipez din nou, imi iau avant si vreau sa urc. Simt cum Tweety sapa in pamantul moale de pe drum, tin acceleratia constanta, stau aplecat in fata si nu il slabesc pana sus. Atat mi-ar trebui. Trec de varf si ma opresc putin sa gafai. Trec si pe langa stane si acum se responsabilizeaza si cainii, care singur nu m-au considerat o amenintare, dar probabil Tweety este cel mai mare dusman al lor asa ca il fugaresc pana pe dealul vecin. Aici urc un tapsan inverzit si drumul... SPUF..., dispare. Ma uit in stanga, ma uit in drepata, drumul nu mai e. O singura urma de caruta urca abrupt un deal, dar merge la 90 de grade fata de directia in care ar trebui sa o iau eu. Asta nu e bine. Nici semnul nu se mai vede, decat niste dealuri verzi si niste cai. Femeia de la stana mi-a spus sa merg inainte, dar inainte nu e nimic. Scot din nou harta si de data asta scot si busola. Asta mi se pare foarte tare, sa ma orientez cu busola ca sa stiu pe unde sa merg cu motorul. Ochesc o carare si o iau pe acolo. Nu este foarte inclinat, dar trebuie sa am grja la bolovani si pietre. Dupa un colt gasesc un grup mare de cai lasati liberi, care se uita la mine circumspecti. Fac niste poze si, cand plec, incep sa alerge cu mine. Nu imi vine sa cred. Am uitat de transpiratie, de frica, de tot. Alerg cu Tweety pe niste tapsane verzi, racordate frumos, pe iarba alaturi de multi cai care ma insotesc tropaind . Brusc toti caii cotesc spre vale si raman singur pe dealuri.

IMG_5067.jpg

IMG_5081.jpg

IMG_5132.jpg

IMG_5088.jpg

IMG_5087.jpg

IMG_5144.jpg

IMG_5154.jpg

IMG_5161.jpg

IMG_5164.jpg

IMG_5178.jpg

IMG_5183.jpg

Opresc chiar in varf si de aici vad drumul mare si lat care duce la Padis. Trebuie doar sa cobor dealul, pe iarba, pana la niste stane si de acolo vad ca pot intra in drum. La vale este destul de dificil, nu imi fac iluzii ca as putea sa opresc oricand, asa ca incerc sa pastrez o viteza constanta si sa urmez sfaturile expertilor, asa ca ma uit tot timpul la vreo cinci metri in fata. Aplic cateva tehnici invatate la bicicleta, stau mai pe spate, franez doar cu spatele si simt cum ABS-ul cloncane furios. Nu opresc, derapez controlat, mentin viteza si reusesc sa ajung la stane si sa intru in drumul bun. Sunt intr-al noualea cer. Urlu in casca. A fost de departe cel mai greu drum prin teren pe care am intrat vreodata cu motorul. Bravo Tweety !!! Am reusit, am scapat. A fost greu, dar foarte frumos.

Ajung in Padis si vorbesc la telefon cu Ioana. Astazi o sa vina aici impreuna cu alti doi prieteni, Raluca si Smara care imi va fi ghid pe aici si pe valea Sighistel. Desi totul este cam plin, gasesc o cazare convenabila, o casuta cu patru paturi pe care femeia la care stau, o ardeleanca rosie in obraji, imi cere 100 de lei pe noapte. Ma gandesc ca mai am de scris, ei o sa vina de pe drum si nu are sens sa punem cortul aici unde sunt pensiuni chiar alaturi. Il pun pe Tweety in fata sa se odihneasca, vorbesc putin cu vecinii de casuta si imi intind izoprenul la soare, in iarba, ca sa mai butonez. La un moment dat, cum scriam eu linistit in soare, printre firele lungi de iarba, aud muzica simfonica. Un concert de Brahms. Ma ridic si vad ca vecinii mei ieseni asta au pus la radioul masinii. Tare. Ma intreaba daca ma deranjeaza si ii rog sa nu cumva sa o opreasca. Iar am un moment de placere maxima, intins la soare, alaturi de Tweeety, in iarba ce fosneste, avand in fata un peisaj pastoral de dealuri si brazi, cateva mesaje calde pe laptop, de la voi si ascultand Brahms.

3471780706984715153-7542576290789200635?

Sursa

andreisamoil

Off-road

Ma doare capul. Ma doare capul atat de tare ca ma trezesc de cateva ori. Imi este cald si capul imi puseaza. Ma foiesc o vreme si reusesc sa adorm bine abia pe la 3.00. Ma trezesc la 6.30. Scriu putin, incerc sa mai sortez poze, dar imi bate lumina in monitor si nu pot, asa ca decid sa plec. Imi iau la revedere de la bunica Antoniei care imi spune ca oricand pot sa vin cu Ioana sa stau la ei. Ah, ce oameni. Nu am cunoscut-o decat ieri.
Plec si ma bucur de racoarea diminetii. Tweety tot face figuri si, desi nu cred ca fenomenul cu voblatul s-ar fi accentuat, pe mine ma enerveaza din ce in ce mai rau. Drumul spre Oradea este bun la inceput, dar cand intru in padure, inainte de Simleu Silvaniei devine ingrozitor. Cred ca preferam sa nu fie asfalt deloc decat gropile astea cu margini asutite si adanci de cate 20 sau 30 de centimetri. Atat imi trebuie sa cad intr-una din gropi ca i-am rezolvat roata lui Tweety definitiv. I-o fac guler. Spre final, drumul devine mai bun, apar chiar si niste serpentine foarte interesante si imi amintesc ca pot sa ma si inclin si e chiar placut sa o fac. Ajung in Oradea destul de devreme, la ora 10.00 si vad ca a inceput deja caldura. Gasesc Piata Unirii unde este Palatul Primariei si il parchez pe Tweety pe trotuar. Tot ma roade problema cu roata, asa ca il sun pe Bogdan, doctorul de canari bolnavi sa isi dea si el cu parerea. Imi spune ca nu are legatura voblatul cu gradul din ghidon ci ca probabil este roata stramba. Ma uit, verific si asa este, roata e doar putin descentrata, dar probabil este suficient. Imi propun sa incerc sa gasesc in drumul meu pe cineva care sa stie sa centreze roti cu spite. O sa incep sa intreb pe la vulcanizari. Sincer sa fiu, nu ma mir, la ce gropi am luat in ultimul timp si pe ce drumuri am umblat. Dau o tura palatului, fac niste poze si remarc si celelalte case foarte interesante din zona. Imi place foarte mult arhitectura asta mai uschie, cu influente vestice. Palatul este mult mai serios, neoclasic si renovat mult prea galben pentru gustul meu. Daca tot sunt aici, ma plimb in lungul raului, stau putin si mananc ceva in piata si, cand deja nu mai pot de cald, imi pun haina pe mine si o tund la vale. Vreau sa ajung la Rapele de la Mierag.
In mod paradoxal, I-oana ma duce foarte bine, stie drumul si ajung pana in satul Mierag pe drumuri de asfalt. Bun, dar acum incepe distractia. Intreb un localnic pe unde sa o iau si imi explica foarte bine si clar sa merg mai departe pe firul vaii si al doilea baraj sa il ocolesc pe sus prin dreapta. Incep sa topai pe drumul de macadam, apoi se transforma in pamant si in final in nisip cu pietris. Ah, ce bine! Vad si barajele de care vorbea localnicul. Sunt niste parapeti mari de piatra de rau, inalti de cate un metru. Pe langa primul este drum, dar la al doilea ar trebui sa ma sui destul de mult in versantul vaii pe un fel de carare inclinata in lateral ce doar seamana cu un drum. Ma incumet, ii dau inainte, fata imi sare in toate partile, tredresez si reusesc sa trec gafaind. Sunt lac de transpiratie. Nu mai pot. Ma opresc putin, ma dezbrac si las vantul sa ma usuce. Ma uit in jur, mai citesc o data ce am despre Rapele de la Mierag si decid sa continui pe jos. Nu are rost sa ma mai chinui pentru ca probabil merg la fel de repede cu piciorul. Rapele astea sunt de fapt eroziuni intr-un deal friabil din nisip si argila, iar singurul lucru spectaculos probabil ca este momentul in care ploua si vine cate un torent mare de apa peste satul Mierag aflat in aval. Acum ma plimb pe nista vai destul de line, pline de vegetatie de toate felurile, inclusiv multe plante cu spini si mor de cald. Imi zic sa merg macar pana in capatul vaii sa vad peretii de argila si insist sa inaintez. Singurul lucru bun este ca e plin de mure si mananc in timp ce merg si transpir. Vad ca a fost o idee foarte buna sa nu il aduc pe Tweety mai departe pentru ca situatia s-ar fi complicat destul de tare cu niste balti adanci si cu niste trepte intr-un alt baraj. Ajung in fundul vaii si sunt dezamagit total. Asta e? Ghicesc prin vegetatie niste pereti rosiatici, inalti de maxim 15 metri si nu pot sa fac nicio poza decenta pentru ca am numai frunze in fata. Noroc ca sunt mure! Bah, ma intorc. Mai transpir un litru, il iau pe Tweety inapoi si mergem spre vestita Pestera Ursilor, spre Chiscau. Drumul principal este destul de bun, dar de la ramificatia spre Chiscau incepe distractia. Parca cineva a facut un traseu cu obstacole. Avem alterantiv benzi de asfalt bun, asfalt cu gauri cu marginile ascutite, pietris tasat alb, pietris netasat, tot alb si pietris cu pamant cu gauri. Este superb. Bineinteles ca toata lumea se bate pe peticele de asfalt si de multe ori trebuie sa ma agit destul de tare, sa claxonez si sa dau flashuri ca sa am si eu banda mea libera de bucuresteni grabiti care vin din sensul opus. Ajung in Chiscau si foarte repede apare un nea care imi indica o parcare cu plata pentru cei ce vor sa viziteze pestera. Intru, intreb cat costa parcarea si da din mana semn ca probabil nu o sa ma puna sa platesc. Imi iau catrafusele si plec pe strada intortocheata ce duce la intrare. Pe ambele parti este plin de tarabe ce vand tot felul de kitschosenii, dar si bunatati mai mult sau mai putin traditionale. Se poate cumpara palinca, sirop, slana si placinte. Mmmm, placinte. Raman cu gandul la ele pentru cand voi iesi. Suna telefonul, raspund si aflu stupefiat ca Bogdan Serban ma roaga sa dau un scurt interviu la Radio Guerrilla la ora 18.10. Sunt incantat, dar apoi sunt ingrozit. Eu sunt foarte cabotin si vorbitul in public nu prea imi iese. Simt cum se instaleaza emotiile si cum in mintea mea se face alb, gol, nu mai am nimic de spus. Incerc sa nu ma gandesc prea mult la asta si imi propun sa las lucrurile sa decurga de la sine.
La pestera vad afisul cu lista de preturi, 15 lei intrarea si 15 lei taxa foto, dar vad ca toata lumea o ignora, inclusiv vanzatoarea care imi vede tunul de pe piept si imi da doar un bilet. Probabil au avut prea multe scandaluri. Si inauntru oamenii sunt la fel de relaxati, fac toti poze ca japonezii si niciunul nu are ecuson sau a platit taxa. Adevarul este ca aici ai la ce sa faci poze. Chiar daca este iluminata cu lampi cu incandescenta, pozitia lampilor este foarte bine aleasa si salile sunt foarte spectacloase. As putea spune ca sunt printre cele mai specatculoase pe care le-am vazut dintre pesterile amenajate. Traseul este bine delimitat pe un pat de beton si inchis cu bare metalice ca sa nu poata vreun destept sa iasa sa atinga formatiunile. Interesanta este culoarea foarte alba a calcitului depus pe pereti in forme delicate si care aparent sfideaza gravitatia. Imi place foarte mult. Iesim din racoarea pesterii la canicula de afara si ma indrept spre Tweety, nu inainte de a infuleca doua placinte calde, una cu branza si marar si una cu gem de afine. Mor dupa placintele astea.
Mai jos de pestera il opresc pe Tweety la muzeul gratuit al lui Horea si Aurel Flutur. Este un muzeu personal, gratuit si foarte neobisnuit. Proprietarii au adunat in curtea lor orice lucru vechi. Gasesc o batoza veche, o masina pe aburi, un automobil de epoca, o scoala veche cu banci si toate ustensilele, obiecte de port popular si o gramada de alte lucruri interesante sau haioase. Il pun pe Tweety langa celelalte exponate si fac misto de el. Se cam supara.
De aici mergem spre Garda de sus, spre Ghetarul de la Scarisoara. Ne intindem la drum, ne lasam pe curbe si eu decid sa ignor tot ce inseamna roata care vobleaza, sau zgomotele si zanganelile pe care mi se pare ca le face Tweety. Ceva grav sa nu se intample, pana atunci ma bucur de curbele geniale. Trec pe langa statiunea Vartop, opresc putin la un magazin mixt sa imi iau un suc si sa mai cer indicatii, ajung in Grada de sus si fac stanga, dupa semn, spre Scarisoara. Ajung pe un drum de pamant pe care merg destul de bine, in picioare si ma opresc cand in fata mea un escavator aflata douazeci de metri mai sus decat drumul arunca stanci pe sosea. Da, stiam ca se lucreaza la drum, dar nu credeam ca chiar asa. Vine la mine un muncitor care ma roaga sa astept doar putin si ma intreaba unde merg. Se pare ca am gresit drumul, undeva dupa semn am ratat o ramificatie, dar imi mai spune ca degeaba ma duc pentru ca pestera este inchisa si drumul este rupt de ei in incercarile de a-l asfalta. Acelasi lucru imi spune si un sofer de camion, ca pe o portiune s-a facut un noroi ingrozitor care le-a pus lor probleme si, intr-adevar, vad pe rotile lui urma inalte de argila rosie. Sunt foarte indoit, dar ma gandesc ca macar sa incerc si daca nu pot sa urc o sa ma intorc. Drumul incepe bine, din pamant tare si foarte plat dar se termina in chin. Ajung pe o serie de serpentine unde niste escavatoare tocmai niveleaza o mixtura de pamant si pietris si trebuie sa fac eforturi disperate ca sa stau vertical. Se pare ca aici tocmai a plouat foarte tare pentru ca tot pamantul este reavan. Pe de alta parte ma bucur ca nu m-a plouat pe mine. Insist sa urc, merg mai departe si Tweety incepe incet sa isi piarda culoarea galbena devenind maro-roscat. Sunt murdar ca un porc si dupa ce trec prin doua baltoace a caror adancime o apreciez gresit, sunt si ud. Ce imi place este ca nu sunt ud la picioare. Cizmele astea si-au facut treaba foarte bine pana acum. Reusesc cu greu sa urc, ajung la drumul forestier asupra caruia inca nu au itervenit drumarii, mi se pare de vis fata de catastrofa namoloasa prin care am trecut pana aici si intru in zona pensiunilor de langa pestera Scarisoara. Merg pana sus de tot, langa intrarea spre pestera, o femeie imi confirma temerea cum ca pestera este inchisa si nu se deschide decat duminica asa ca ma uit la ceas, vad ca este aproape ora sa ma sune cei de la radio Guerrilla si ma hotarasc sa trag la prima pensiune. Fac cale intoarsa pentru ca pe drum vazusem o casuta draguta ce parea ca este un fel de han, in mijlocul unei pajisti verzi, cu niste bancute in fata si capite de fan insirate prin curte. Il las pe Tweety la intrare si merg sa vorbesc cu femeia ce are in grija pensiunea. Imi cere 60 de lei pentru cazare, cina si mic dejun, ma invoiesc si ma asez la o masa din curte, bucuros ca astazi inchei ziua mai devreme si am timp sa imi pun ordine in ganduri. Aici il cunosc pe Ghita, care inainte de orice, imi toarna un pahar de vin. Ghita este inginer de amenajari silvice, sau ceva de genul asta, adica, dupa capul meu, padurar. Ghita mai este ceva. Este ranga de beat. Dar este un beat simpatic, obisnuit cu alcoolul. Am impresia ca la el asta este o stare normala. Discutam putin si imi spune ca face el cumva sa intram in pestera. Il suna pe unul, il suna pe altul gata, hai sa mergem ca a rezolvat, intram in pestera. Pai nu era inchisa? “Hai ca intram. Nu ti-am zis?” Plec cu el si ajungem la ghidul pesterii care sta in zona, dar care ne refuza categoric. El nu ne poate baga inauntru pentru ca au pus camere si pana pe 14 august nu are voie sa deschida pestera in timpul saptamanii. Ne lasa, insa, sa mergem pana la marginea avenului, sa incercam sa facem poze de sus, prin gard. Ghita spune ca asa o sa facem si pornim spre pestera. Dupa ce plecam de langa ghid imi zice ca stie el o solutie sa intram. Momentan ma las pe mana lui si vad ca solutia pe care mi-o propune este sa ocolim camerele de supraveghere si sa gasesca o gaura in gardul de sarma prin care aluncam accidental pe o poteca ingusta, pana pe pasarela metalica si mai apoi pe ghetar. Tare solutie. Pestera Scarisoara este de fapt un aven de aproape 50 de metri ce are la fund un ghetar, cel mai mare din Romania. Pe suprafata ghetarului s-au format diverse formatiuni mai mult sau mai putin permanente, iar intr-o laterala se formeaza pestera de calcar despre care doar am auzit povesti, dar nu am avut ocazia sa o vad. Practic, pestera de la Scarisoara consta in coborarea avenului pe scara metalica ancorata in peretii verticali si o scurta plimbare pe suprafata imensului bloc de gheata, cel mai mare din Romania. Si acest loc intra in cetagoria “celor mai” care pe mine nu ma dau pe spate. Uneouri, in timpul iernii, in aceasta pestera, ca in multe altele, se formeaza stalagmite de gheata ce lucesc interesant in lumina soarelui. Plecam si ne intoarcem la pensiune. Deja ma inteleg foarte bine cu Ghita. Ii fac cinste cu o bere si stam pe bancuta si vorbim. Vede ca sunt insurat si ma intreaba cum de nu am copii. Iata, inca nu am. “He he, noi ardelenii avem o vorba: Daca ti-e greu, te ajutam, daca nu vrei te obligam, daca nu esti in stare... facem noi”. Si rade. Ni se alatura si patronul pensiunii, om simplu, gospodar, foarte harnic si dintr-o bucata. Vorbim, radem si iar ma simt ca o musca pe perete, amuzandu-ma la glumele lor. Rad si spun ca, desi sunt microbisti, nu inteleg de ce se bat golanii pe stadion. Spun ca si-ar dori sa vada cativa cum incearca sa faca scandal aici, printre moti, ca atat le-ar trebui. Asa observ ceva foarte interesant. Ei sunt foarte mandri de originea si de apartenenta la zona lor. Am mai vazut asta in mai multe locuri: Foarte multi oameni mandri ca apartin unei regiuni, dar nu neparat ca sunt romani. Am mai observat asta in Hunedoara, in Clisura Dunarii, in Salaj si aici. Se mandresc cu ce au aproape de casa, si cu comunitatea din care fac parte, gasesc ca aia ii defineste si sunt bucurosi sa o arate, pe cand eu, nu simt absolut nimic cu privire la orasul ala mare in care traiesc de cand m-am nascut.
Cateva pahare si o masa copioasa mai tarziu decid ca este timpul sa ma retrag pentru ca ce e prea mult strica. Adorm linistit intr-un pat cald, stiind ca pajistea verde cu capite este alaturi.

IMG_4877.jpg

IMG_4878.jpg

IMG_4882.jpg

IMG_4888.jpg

IMG_4891.jpg

IMG_4895.jpg

IMG_4900.jpg

IMG_4914.jpg

IMG_4918.jpg

IMG_4963.jpg

IMG_4970.jpg

IMG_4983.jpg

IMG_4991.jpg

IMG_4994.jpg

IMG_4997.jpg

IMG_5005.jpg

IMG_5017.jpg

IMG_5023.jpg

IMG_5034.jpg

IMG_5046.jpg


Dimineata ma trezesc destul de greu dar ma grabesc sa cobor pentru ca lumina este foarte frumoasa. Ma duc si postez de pe un gard de lemn, intr-un loc unde am semnal, din iarba proaspat cosita. Asta ar fi o poza de facut, dar mi se pare prea multa regie sa pun acum trepiedul, aparatul pe timer si sa ma fac ca butonez. Fac alte cateva poze si il vad iar pe Ghita cu paharul de vin in mana. Vin dimineata, pe stomacul gol, este prea mult. Ma pofteste si pe mine, dar ma eschivez si ii spun ca trebuie sa conduc astazi. Imi da o gramada de sfaturi cu privire la traseu si drumuri, dar vad ca are probleme in a citi harta corect asa ca pun totul sub semnul intrebarii. Mananc ceva, vreau sa ii platesc gazdei care imi ia zambitoare doar 50 de lei fata de cei 60 ceruti ieri (nu stiu de ce) si plec foarte speriat de drumul ce il am de parcurs. Am si de ce sa fiu speriat. Astazi va fi cea mai grea zi de mers in teren, de pana acum.
Cobor pe drum si iar ma intalnesc cu prietenii mei cu escavatoarele si camioanele. Acum, pe drumul desfundat, sta un camion fix in mijloc. Un nea dintr-un escavator imi face semn sa trec, dar nu am pe unde. Vin mai aproape si atunci cel din camion incepe sa dea cu spatele, spre mine, la deal. Ah, nu! Marsarier nu am si sa il imping repede pe Tweety in sus pe panta nu pot. Vad cum de mine se apropie vertiginos bena si claxonez disperat, Se opreste, se prinde ca e unul in spate care s-a cacat pe el de spaima si incepe sa faca manevre in celalalta directie. Intr-un final imi face si loc si ma saluta zambitor. Mai cobor putin si vad ca alte doua escavatoare au facut pe drum un haos de nedescris si au sapat o groapa in care as intra linistit, cu tot cu Tweety si as avea nevoie si de lanterna. Un muncitor imi indica sa ocolesc pe o ulita ingusta si inclinata, plina de bolovani. Vai ce imi plac mie astea... O iau in jos, transpir rece, ma chinui si acum inteleg de ce coboara asa greu pantele accidentate cei cu motoare grele. Am impresia ca tot timpul trebuie sa aleg. Ori merg tare si ma concentrez pe a mentine directia corecta, dar atunci ma hurducai ca naiba si nu pot sa franez brusc, ori merg incet, cu picioarele jos, dar atunci franez doar cu fata si fac mult mai mult efort ca sa stau vertical. Pe aici nu pot sa merg tare pentru ca nu stiu ce e dupa colt. Ma mai chinui putin si vad drumul. Da!!! Gata, am scapat, acum drumul asta desfundat pare superb fata de ulita pe care am coborat. Ajung jos, si viata mi se pare frumoasa. Aici am de gand sa merg la pestera lui Ionele, dar mai intai ma opreste un om ciudatel din Sibiu, intr-o masina mica, neagra, de oras, ca sa ma intrebe de drumul in sus spre Scarisoara. Ii spun ce stiu, ma intreaba de pestera lui Ionele si ii spun ca acum merg acolo. Vine dupa mine, parcam in fata, in cheile frumoase si mai vorbim putin. Tipul asta este ciudatel. Are vreo 35 de ani, ochi mari, cu miscari bruste, a venit in vacanta cu parintii lui si sunt toti speriati de bombe. “Da, e lunga pestera?”, “Nu stiu”, “Da, e mult de mers pana acolo?”, “Nu stiu”, “Plecati acum?”, “Da, imediat”, “Da, e larga sau e ingusta?”, “...”, “Mergem mult pe jos?”, “Este luminata?”. Aaaaahh. M-a mancat undeva sa ii spun si ca am fost la speo si acum toti trei zic ca ei merg cu mine. Macar ii explic ca nu am mai fost in zona si sper sa inteleaga. Iar vad ca vorbesc prea mult. Becurile de alarma mi se aprind cand il vad pe disperatul meu ca isi ia in pestera pioletul si un rucsacel consistent. Ce combinatie tare de echipament speo: mama, tatal geriatric si un piolet...  Urcam la pestera care nu este cine stie ce. Intrarea este foarte mare, si acum este in curs de amenajare. Nu prea inteleg ce amenajeaza asa de mult pentru ca este doar o sala mare ce se continua cateva zeci de metri, coteste la 90 de grade si urmeaza o saritoare abrupta si alunecoasa. De aici pestera mai merge vreo 30 de metri si se termina intr-un sorb namolos ce inca pastreaza un mic ochi de apa. Eu ma catar pe saritoare merg pana in capat, si nu sunt prea impresionat. Nu prea sunt formatiuni si pe jos este un namol lipicios. Ma intorc si vad ca acum am probleme sa cobor. Saritoarea este in partea de sus o formatiune, singura din pestera, o prelingere spalata de apa pe care cizmele mele murdare de noroi alunca foarte tare. Mai jos de mine, la vreo trei metri este disperatul care vorbeste non-stop. “Da, pai ia-o pe acolo”, “Este greu?”, :”Vin si eu”, “Nu poti sa cobori?”, “Mai sus de unde sunt eu este imposibil de urcat”, “Dupa aia mergi la Vartop?”, “Vartop este altfel dacat asta?”, “Lasa-te in jos si eu te trag de picioare!”. Aaaaaaaaaaahhh. Taci si lasa-ma sa ma concentrez. Si ia mana de pe picioarele mele. Atat imi trebuie, dupa ce ca alunec in toate partile, sa ma mai tragi tu de picioare. Ma gandesc sa ii dau aparatul sa nu cumva sa il lovesc, dar ma hotarasc ca mai bine nu, ca este mai in siguranta cu mine decat in mainile lui. Gasesc niste prize si reusesc sa cobor. Da, acum toata lumea este fericita si cei trei sunt ca scaiul de mine vorbind tot timpul. Ies, nu vreau decat sa scap de moara stricata si plec spre ghetarul de la Vartop. Aici fac o greseala. In loc sa merg spre ghetarul Vartop, o iau spre satul cu acelasi nume, aflat la 15 kilometri distanta. Mai intreb, si toata lumea acolo ma trimite. Abia cand ajung in sat ma prind de cat de tampit sunt. Disperatul apare si el. “Aici e?”, “Aaa, trebuie sa ne intoarecem”, “Cu cat mergi la ora?”, “Demarezi bine...”, “Si cum e pestera de la Vartop, e mare?”. Plec inapoi. Sper sa nu poata sa se tina dupa mine. Ajung de data asta pe drumul bun, tot un drum de piatra pe care gasesc alti muncitori care lucreaza la amenajarea lui. Aici am in fata alta scena de prostie omeneasca. Un brad mare a cazut pe marginea drumului si un utilaj mare si rosu cu doua lame incearca sa il rupa. impingand in el de-a latul. Ma duc sa vad ce se intampla si nu imi vine sa cred cat se chinuie. “Drujba nu aveti?”, “Nu”. “un cablu, un lant nu aveti?”, “Nu”. Bine ca veniti sa faceti drumul cu palma’n cur si cu un utilaj puternic. Pana la urma, se dovedeste ca si varianta de muschi fara creier functioneaza daca sunt suficienti cai putere si buldozerul reuseste sa rupa bradul in doua, de la mijloc, la un loc cu alti doi copaci si demoland partial un adapost temporar al muncitorilor. Reusesc sa trec mai sus pe drum si rad in hohote.
Mai jos, am aflat ca as avea cam 12 kilometri pana la satul Casa de Piatra asa ca merg cu rabdare pe drumul destul de bun, de piatra alba. Stau in picioare, il las pe Tweety sa topaie pe denivelarile racordate si urc incet in munte. Ajung si in sat si nu vad niciun semn. Intreb niste bucuresteni plictisiti care imi explica destul de vag unde este ghetarul si ca am trecut de Izbucul de la Tauz. Ma intorc, gasesc semnul mic si anemic spre izbuc, il las pe Tweety in drum si cobor cateva minute pe poteca pana la ochiul de apa. Aici aparent nu este nimic foarte spectaculos. Intre trei pereti verticali de stanca se formeaza un ochi de apa din care curge un rau destul de maricel. Aparent nu e mare lucru, dar interesant este ca toata zona este gaurita de galerii si pesteri, iar apa intra printr-o parte in munte si iese pe aici, dupa ce trece prin pestera scufundata. In 2002, la 80 de metri, aici a murit un foarte bun scufundator polonez venit sa exploreze cavitatea, chiar daca era asistat de la suprafata de echipa sa. Pana astazi, nu se cunoaste exact toata pestera, din cauza adancimii foarte mari si a problemelor de decompresie. De unde stau eu, se vede putin cum incepe galeria inainte ca lumina soarelui sa se piarda cu desavarsire in fata beznei. Zambesc gandindu-ma cum ar fi sa o iau in jos, prin neguri, in abisul din fata mea. Plec mai departe, trec din nou prin satul Casa de Piatra si ajung la Vartop. Aici este iar un puhoi de turisti. Ma conversez cu un localnic care, ingamfat, imi spune ca pana la ghetar fac jumatate de ora pe poteca, in sus, dar el a facut 13 minute. Il incui pe Tweety si plec. Na, ma viteazule, ca nu am alergat si am ajuns in 12 minute. Iar imi e cald si ma bucur ca din pestera vine o briza rece si foarte placuta. Apare si ghidul care formeaza urmatorul grup de vreo 15 persoane, platim 10 lei de persoana si intram. Pestera Ghetarul de la Vartop are o mica zona de la intrare unde, datorita orientarii si formei, se pastreaza putina gheata de peste iarna. Apoi, incepe pestera care este foarte frumos concretionata, interesanta ca forma si se parcurge destul de usor. Este amenajata cat de cat, dar sunt total dezamagit. Pe langa taxa destul de maricica de intrare, amenajarile constau doar in cateva trepte subrede si niste benzi de plastic intinse ca sa nu traga lumea de formatiuni, iar ghidul este varza. Spune de doua ori la rand ca formatiunile sunt facute din calcar, ii lasa pe turisti sa puna mana pe stalacmite si coloane, unii mai melteni, chiar sub ochii lui, sar peste benzile traseului si o iau de nebuni printre formatiuni si eu vad cum o proasta cu boul ei alaturi se intind si rup o stalactita de pe tavan. Ghidul nu spune nimic si mie imi vine sa le crap capul tuturor. Ies scarbit, nu stiu de ce nu fac scandal, probabil de cat de greata imi e si cobor la Tweety.
Ghita imi spusese ca pot sa ajung in Padis direct pe aici, daca insist si merg inainte pe drumul forestier, fara sa mai ocolesc o gramada. Spunea ca este putin mai greu, dar ca pot trece. Mai intreb diversi oameni si toata lumea imi confirma ceea ce spunea Ghita asa ca incep sa urc. Drumul continua drept si frumos, in coasta muntelui, pe langa firul apei, fara gropi prea mari si se opreste destul de brusc la confluenta a doua vai. Pe fiecare vale este cate un drum forestier, iar eu incep sa ma intreb de ce nu i-a dat nimanui prin cap sa imi spuna pe unde ar trebui sa o iau. Scot harta muntilor Bihor si incerc sa ma orientez. Aparent ar trebui sa o iau spre stanga, vad chiar un marcaj triunghi albastru, dar am o problema. Pe harta mea, acest drum nu este figurat ca drum forestier ci ca poteca. Incep sa merg putin in sus si situatia devine foarte distractiva. Merg pe o vale ingusta, cu raul care curge la trei metri mai jos de mine, iar drumul taiat in pat de stanca, arata ca o scara inclinata spre lateral, spre rau. Daca ma arunca vreun prag spre stanga, pic fix in cap, in rau. Ma chinui, transpir, Tweety se opinteste si el, de vreo doua ori il fortez asa de tare ca motorul se opreste tacanind, iar mie mi se rupe inima sa il chinui asa. Ma dau jos de cateva ori ca sa vad pe unde o putem lua si de fiecare data imi dau jos haina uda, siroind.  Este foarte cald si mai bate si soarele direct pe mine. Ies de pe lespezile de piatra si ma bucur foarte tare ca am scapat, intru pe o zona de pamant cu sleauri care acum mi se pare lux si vad in fata o urcare foarte abrupta. Il opresc pe Tweety, din nou, urc pe picioare, mut cativa bolovani ce m-ar putea incurca si vad putin mai departe doua stane. Merg pana la ele, intreb daca asta este drumul spre Padis, o femeie imi zice ca da, si ca trebuie sa merg tot inainte. Ma intorc, ma echipez din nou, imi iau avant si vreau sa urc. Simt cum Tweety sapa in pamantul moale de pe drum, tin acceleratia constanta, stau aplecat in fata si nu il slabesc pana sus. Atat mi-ar trebui. Trec de varf si ma opresc putin sa gafai. Trec si pe langa stane si acum se responsabilizeaza si cainii, care singur nu m-au considerat o amenintare, dar probabil Tweety este cel mai mare dusman al lor asa ca il fugaresc pana pe dealul vecin. Aici urc un tapsan inverzit si drumul... SPUF..., dispare. Ma uit in stanga, ma uit in drepata, drumul nu mai e. O singura urma de caruta urca abrupt un deal, dar merge la 90 de grade fata de directia in care ar trebui sa o iau eu. Asta nu e bine. Nici semnul nu se mai vede, decat niste dealuri verzi si niste cai. Femeia de la stana mi-a spus sa merg inainte, dar inainte nu e nimic. Scot din nou harta si de data asta scot si busola. Asta mi se pare foarte tare, sa ma orientez cu busola ca sa stiu pe unde sa merg cu motorul. Ochesc o carare si o iau pe acolo. Nu este foarte inclinat, dar trebuie sa am grja la bolovani si pietre. Dupa un colt gasesc un grup mare de cai lasati liberi, care se uita la mine circumspecti. Fac niste poze si, cand plec, incep sa alerge cu mine. Nu imi vine sa cred. Am uitat de transpiratie, de frica, de tot. Alerg cu Tweety pe niste tapsane verzi, racordate frumos, pe iarba alaturi de multi cai care ma insotesc tropaind . Brusc toti caii cotesc spre vale si raman singur pe dealuri.

IMG_5067.jpg

IMG_5081.jpg

IMG_5132.jpg

IMG_5088.jpg

IMG_5087.jpg

IMG_5144.jpg

IMG_5154.jpg

IMG_5161.jpg

IMG_5164.jpg

IMG_5178.jpg

IMG_5183.jpg


Opresc chiar in varf si de aici vad drumul mare si lat care duce la Padis. Trebuie doar sa cobor dealul, pe iarba, pana la niste stane si de acolo vad ca pot intra in drum. La vale este destul de dificil, nu imi fac iluzii ca as putea sa opresc oricand, asa ca incerc sa pastrez o viteza constanta si sa urmez sfaturile expertilor, asa ca ma uit tot timpul la vreo cinci metri in fata. Aplic cateva tehnici invatate la bicicleta, stau mai pe spate, franez doar cu spatele si simt cum ABS-ul cloncane furios. Nu opresc, derapez controlat, mentin viteza si reusesc sa ajung la stane si sa intru in drumul bun. Sunt intr-al noualea cer. Urlu in casca. A fost de departe cel mai greu drum prin teren pe care am intrat vreodata cu motorul. Bravo Tweety !!! Am reusit, am scapat. A fost greu, dar foarte frumos.
Ajung in Padis si vorbesc la telefon cu Ioana. Astazi o sa vina aici impreuna cu alti doi prieteni, Raluca si Smara care imi va fi ghid pe aici si pe valea Sighistel. Desi totul este cam plin, gasesc o cazare convenabila, o casuta cu patru paturi pe care femeia la care stau, o ardeleanca rosie in obraji, imi cere 100 de lei pe noapte. Ma gandesc ca mai am de scris, ei o sa vina de pe drum si nu are sens sa punem cortul aici unde sunt pensiuni chiar alaturi. Il pun pe Tweety in fata sa se odihneasca, vorbesc putin cu vecinii de casuta si imi intind izoprenul la soare, in iarba, ca sa mai butonez. La un moment dat, cum scriam eu linistit in soare, printre firele lungi de iarba, aud muzica simfonica. Un concert de Brahms. Ma ridic si vad ca vecinii mei ieseni asta au pus la radioul masinii. Tare. Ma intreaba daca ma deranjeaza si ii rog sa nu cumva sa o opreasca. Iar am un moment de placere maxima, intins la soare, alaturi de Tweeety, in iarba ce fosneste, avand in fata un peisaj pastoral de dealuri si brazi, cateva mesaje calde pe laptop, de la voi si ascultand Brahms.

andreisamoil

Toata noaptea ma foiesc si transpir. In maghernita asta darapanata de donjon urban este foarte cald si geamurile nu se deschid decat prea putin. Sunt nevoit sa las usa deschisa cat mai butonez, dar cand ma culc o inchid si imi este foarte cald. Macar reusesc sa ajung la zi cu postarile. Dimineata ma trezesc tarziu si apare baba care mi-a inchiriat camera sa imi spuna ca inca nu s-au uscat rufele mele date ieri la spalat, ca ea vrea sa plece si e curioasa sa stie care imi e programul pentru ca vrea sa curete pentru urmatorii care vor veni sa stea aici. Ma enerveaza sa ma grabeasca cineva. Ii spun ca vreau sa vizitez Salina Turda mai intai si sa ma lase sa imi strang catrafusele dupa aia. Ma imbrac, cobor si intru in salina care este la colt fata de unde stau.

Am mai vazut poze din interior si aratau foarte interesant, dar nimic nu m-ar fi putut pregati pentru ce gasesc inauntru. Diferenta fata de salina de la Slanic este ca de la cer la pamant. Intrarea costa 15 lei si este un afis mare la ghiseu cum ca vizita dureaza o ora si jumatate. Ma incrunt putin, o intreb pe vanzatoare cum de si de ce, iar raspunsul este “pentru ca sunt foarte multe de vazut”. Zau? Pai hai sa vedem atunci. Intru printr-un tunel lung, prin cateva sali mai mici cu ecouri interesante sau cu masinarii pentru extras sarea si apoi ajung in punctul principal de atractie: Doua sali imense, luminate foarte destept, cu pasarele, lifturi, formatiuni pe pereti si o gramada de dotari si activiati in partea de jos. Aici se poate juca ping-pong, popice, se poate merge cu barca pe un lac interior, exista o roata mare, o zona de gradene, scena de spectacole si multe zone de stat cu banchete si mese. Arhitectura amenajarilor interioare este foarte interesanta, din lemn, sticla si metal, cu forme elansate si curajoase. Arata fenomenal. Imi pare sincer rau ca nu am ajuns ieri mai devreme ca sa fi stat sa scriu aici, jos, in salina in loc de camaruta calduroasa de peste magazinul mixt.

Ma plimb putin si inteleg de ce era pus afisul de la intrare cu timpul minim de vizitare de o ora si jumatate. Aici este foarte tare. Trebuie venit si stat o zi intreaga. Singura problema ar fi ca nu te lasa sa aduci mancare cu tine si nici nu ai de unde sa cumperi. Oricum, vad ca romanii nostri, cu tupeu, reusesc sa ignore afisele puse din cinci in cinci metri si mananca linistiti. Ma gandesc ca gazda mea deja face spume, asa ca, dupa ce am vazut cu grija si reponsabilitate tot ce era de vazut, ies afara la caldura si praf. Imi fac bagajul, ii platesc cei 50 de lei ceruti pentru camera si o masina de rufe la spalat si plec spre Cheile Turzii.

Intreb cativa oameni cum sa ajung cel mai bine in chei si unii imi indica Petrestii de Sus, dar majoritatea ma trimite in Mihai Viteazu. O pun pe I-oana sa ma duca acolo si ajung pe niste drumuri ingrozitoare, pline de hartoape si sleauri, de pamant, pe care se mai si lucreaza la canalizare. Reusesc sa trec cu greu, ocolind prin sant un escavator ce imi sta semet in drum si ajung intr-o parcare mare, frumoasa si orizontala, unde sunt multe masini mici, de oras, ce au venit pe alta parte. Fir-ar voi sa fiti cu sugestiile voastre si explicatiile de localnici care nu va stiti curtea! Merg putin mai departe si ajung in curtea unor pensiuni frumoase ce au si camping si casute mici de inchiriat. Ma  intreb de ce am ascultat ieri de localnicii care mi-au spus ca nu am unde sa dorm in chei si ca trebuie sa gasesc de dormit doar la gazde sau la hoteluri scumpe in centru. Aaa, am uitat, stiu! Cineva trebuia sa faca misto de mine cu dormitul in donjon, dupa experienta de la Calnic. Bine, ha, ha, ma amuz copios!

Il las pe Tweety in soare, ca la umbra nu am unde si plec prin chei in cizmele de motor cu care m-am obisnuit destul de bine. Este plin de oameni veniti la plimbare si stau chiar la o coada ca sa platesc biletul de intrare. Caldura ma omoara, calcarul alb al potecii face lucrurile si mai grele si, desi sunt in cizme si ma gandesc ca merg incet, vad ca trec ca acceleratul pe langa turistii in slapi si cu copii mici dupa ei. Gasesc chiar un carucior de copil abandonat langa un copac, semn ca cineva s-a chinuit prea mult pana acolo si a gasit alta solutie. Traseul merge cand pe o parte cand pe cealalta a cheilor, traverseaza apa pe niste poduri suspendate si este in multe locuri sapat in stanca si echipat cu lanturi. Seamana destul de mult cu Cheile Nerei, doar ca este mult mai scurt. Intr-o ora si putin reusesc sa parcurg cheile dus intors si sa intru intr-una din pesterile vizibile din poteca. Mi s-a facut foame. La baba de azi dimineata nu am avut ce sa mananc, asa ca ma infig direct intr-una din terasele de la iesirea din canion. Infulec trei “mici someseni” – orice or fi aia – buni si mari, iar apoi ies din nou in caldura torida ca sa merg mai departe. Astazi este prima zi in care nu pot sa port haina deloc. Simt ca este prea mult si sa stau in soare fara ea pe mine. Cred ca daca o port si numai cinci minute o sa lesin. La telefon ma suna Horea, ce s-a oferit sa imi fie ghid pe zona asta a traseului, sa ma intrebe daca am nevoie de ceva si sa imi spuna ca a vazut in ultimul articol ca sunt in zona. Ah, bou mai sunt! Cu agitatia din ultimele zile am uitat sa il sun sa ii spun ce planuri am. Aflu ca este in Cluj si ma asteapta sa il sun cand ajung acolo ca sa stam la o vorba.

Plec si ma plimb putin pe Valea Ariesului. La fel ca pe Lunca Muresului, vad terase, zone mari inverzite, campuri verzi, dar nu sunt foarte impresionat. Poate, daca as sta in stufaris cu o undita in mana ar trebui sa imi spuna ceva aceste locuri, dar eu nu pescuiesc si pe caldura asta nici nu planuiesc sa invat. Pe de alta parte, era destul de frumos pe valea Muresului in zona castelului de la Lipova, dar traficul nu m-a lasat sa ma bucur in voie de curbe si de peisaj. Ma intorsc si o iau spre castelul Banffy. Merg cu 120 prin caldura si vad cum transpir. Soseaua este mare, larga si pana la Bontida ma plictisesc. Evit doua radare si ajung la poarta castelului. Platesc doi lei si ma infig direct in cafeneaua din interior unde vars in mine doua ceaiuri cu gheata. Acum, ca mi-am mai revenit, pot sa vizitez. Palatul este in renovari, acum este o ruina, dar o ruina frumoasa, in stil baroc. Sunt mai multe corpuri de cladire, o curte mare interioara, multe afise cu ceea ce vor face si cum il vor renova, iar intr-un colt se afla un mic turn in stil romantic, ce se inclina periculos si este sustinut de niste proptele din lemn. La fel ca in cazul Micului Trianon, nu stiam de locul asta, are un potential fantastic pentru restaurare sau reconversie, dar totul pare ca se misca foarte lent, cu o lene adusa parca de caldura sufocanta. Vad semnele cum ca nu am voie sa intru, dar le ignor si ma plimb putin prin cateva corpuri de cladire, pe sub arcadele prabusite, trec de la un nivel la altul si ma intreb cum o fi aratat acest loc in trecut si cum erau oamenii care il foloseau. Ma intorc la Tweety, parcat afara, la umbra si plecam spre Cluj. Il sun pe Horea si ma cheama la el acasa la un suc si o prajitura. Ajung, dupa un alt segment de drum incins si parchez in fata blocului unde ma primeste zambitor alaturi de motorul sau Aprilia Pegasso. Imi spune ca, din pacate nu ma poate gazdui la el pentru ca trebuie sa plece din oras cateva zile, dar ma hidrateaza din plin si imi da sa mananc o prajitura excelenta, cu fructe de padure, facuta la el acasa. Iar ma oftic pentru ca in Bucuresti noi nu pupam decat niste fructe ciudate, parca facute din plastic si infulec doua felii consistente cat sa imi ajunga. Intre timp, Horea, sfatos, foarte preocupat, imi face traseul in zona si imi da o gramada de indicatii despre cum si pe unde sa o iau. Printre altele, imi spune sa nu cumva sa merg pe soseaua mare spre Huedin pentru ca este plictisitor ca dracu, in schimb sa pornesc pe varianta cu lacuri prin Marisel. Vad ca mi-a gasit si cazare la o pensiune din Cluj, de langa Padurea Baciu si ma mai sfatuieste cu privire la ce am de vazut prin oras. Despre rezervatia de bujori de stepa imi spune ca sunt idiot si ca nu am ce sa vad acum. Bujorii infloresc in mai. Ii multumesc foarte mult si pornesc spre centrul vechi avand ca tinta Catedrala Romano-Catolica. Urmaresc indicatiile ghidului meu clujean, dar nu sunt foarte atent si parchez langa Catedrala Ortodoxa. Ma uit la ea si nu inteleg. Pai nu trebuia sa fie gotica? Intru sperand la un accident si sunt la fel de nedumerit. Cuvantul care imi vine in minte este “mare”. Este mare si ortodoxa. Nu e bine. Fac totusi cateva poze, ma uit la randul lung de oameni insirati in fata unui popa ce ii picteaza pe frunte si ies nedumerit. Vad printre case turnul ascutit al Catedralei Sfantul Mihail si ma prind ca sunt bou. Il mut pe Tweety cateva strazi mai departe, il pun bine in parcare si acum sunt liber sa ma plimb pe unde trebuie. Acum lucrurile au sens. Biserica este gotica, are o piata mare dezvoltata pe lateral, un turn inalt si ascuti, neogotic, care este cel mai inalt turn de biserica din Romania si interiorul restaurat de Biserica Catolica in stil baroc. Intru, fac poze, nu am stare, ies din biserica, fac poze, merg in centrul vechi si ma plimb pe stradute. Sunt tentat sa ma asez la o terasa ca sa mananc, dar, dupa prajitura lui Horea, nu mi-e prea foame si fiind singur, nu prea ma incanta perspectiva. Mai bine imi cumpar un suc si un fel de pizza impaturita de la un fast-food si ma bucur de ele plimbandu-ma. Este plin de oameni, majoritatea localnici, care au iesit la terasa, se plimba linistiti si isi fac planuri de seara. Aici este foarte asemanator cu zona Lipscani din Bucuresti, in forma actuala, renovata, doar casele sunt putin altfel, oamenii parca mai linistiti, nu sunt tigani si e ceva mai curat. Sunt piete mici, strazi intortocheate si terase la tot pasul. Mai remarc ceva interesant: Vad fete. Vad fete frumoase, unele aranjate pentru seara in oras, altele doar frumoase si imi dau seama ca, pana acum, pe unde am umblat, nu prea am vazut asa multe frumuseti locale. Pai nu eram noi vestiti printre straini pentru densitatea de bunaciuni pe metru patrat? Asta este valabil doar in orasele mari? Ciudat, in viitor o sa fiu mai atent la acest aspect.

Vad ca se insereaza, asa ca o las pe I-oana sa ma duca la pensiune. Mergem pe traseul intortocheat pana ajung sa trec pe langa verdele intunecat al padurii bantuite Baciu si ies dintr-o curba ca sa vad pensiunea unde trebuie sa stau, langa o spalatorie auto si un cimitir. Tare! Receptionerul imi da o camera foarte frumoasa in mansarda, cu un luminator zenital imens si, la insistentele mele, imi povesteste razand legendele padurii. Deci avem asa: fantome, strigoi, varcolaci, farfurii zburatoare si extraterestrii. Ii scot coburii lui Tweety si mergem la vanatoare de paranormal. Il intreb daca ii e frica de fantome si se uita la mine de parca spune “Nu, dar mi-e frica sa nu ma trantesti pe drumurile din padure, dementule!” Soarele apune, penumbra se instaleaza si noi topaim pe drmurile de pamant tare, dar foarte denivelate. Vad ca si lui Tweety ii place si este mai sprinten acum ca nu mai are nimic greu in spate. Intru printre copaci, ies la marginea padurii, intru din nou. Este foarte misto. Imi propun sa ma pierd. Fac stanga, apoi dreapta pe un drum mai mic, apoi stanga, apoi o iau de-a dreptul prin frunze, apoi dau de alt drum, iar o iau prin mijloc si ma opresc. Hai, am ajuns! E cineva aici? Si stau, astept, fac poze, mai astept, scriu la laptop, ma invart de colo colo si astept sa apara un bau-bau. Nimic. Nasol. Imi amintesc de un film de desene animate cu “Cele 12 munci ale lui Asterix”, cand eroul mic si destept, impreuna cu cel gras si puternic, erau nevoiti sa doarma intr-un camp bantuit, in cort. Noaptea au aparut fantomele care incercau sa ii sperie zanganind lanturile ingrozitoare, iar cei doi au iesit din cort carpiti de somn sa le faca scandal, sa faca liniste ca sa poata sa doarma. Asa si eu acum. Hai ba, nu apareti? Nu am tot timpul din lume ca sa va astept pe voi, vreau sa merg la hotelul meu de langa cimitir sa fac un dus! Nimic? Bun, inteleg, nu porniti farfuria zburatoare doar pentru mine ca benzina e scumpa, dar macar un strigoi mic acolo, un varcolacel ceva? Nu. Am stat deja aproape o ora si jumatate si am scris doua pagini asa ca plec. Tweety s-a plictisit si el si a adormit. Il pornesc, merg putin si atunci ii vad. Extraterestrii!!! Sunt mai multi, sunt albi cu rosu, pielea neteda, au capete alungite, ochi mari si luciosi si doua roti. Chiuie si gafaie ingrozitor. Il pun pe Tweety sa alerge alaturi de ei putin si ma uit cum sar si se agita pe langa mine. Ma opresc sa le vorbesc putin si imi spun ca se pregatesc de un concurs de ciclism in weekend si chiar cautau un motociclist care sa ii ajute putin la organizare si la verificarea traseului. Le dau numarul lui Horea si ma duc sa ma culc. Ba fantome, daca ma cautati, sunt in camera mea, da?

Dus, pat, vorbesc mult cu Ioana mea si ma culc.

IMG_4471.jpg

IMG_4474.jpg

IMG_4483.jpg

IMG_4491.jpg

IMG_4504.jpg

IMG_4514.jpg

IMG_4520.jpg

IMG_4521.jpg

IMG_4525.jpg

IMG_4526.jpg

IMG_4537.jpg

IMG_4540.jpg

IMG_4545.jpg

IMG_4548.jpg

IMG_4551.jpg

IMG_4557.jpg

IMG_4560.jpg

IMG_4567.jpg

IMG_4575.jpg

IMG_4580.jpg

IMG_4584.jpg

IMG_4585.jpg

IMG_4595.jpg

IMG_4600.jpg

IMG_4608.jpg

IMG_4617.jpg

IMG_4622.jpg

IMG_4637.jpg

IMG_4643.jpg

IMG_4655.jpg

Dimineata ploua putin si atmosfera se racoreste. As vrea sa mananc ceva dar nu pot pentru ca restaurantul este inchis in asteptarea unui mare eveniment de diseara. Asta e, azi plec mai devreme. Imi fac bagajele si o iau pe unde mi-a spus ieri Horea, spre Marisel. Bine fac si bine m-a sfatuit. Drumul nu este foarte bun, dar este foarte frumos. Merge in lungul unor lacuri de acumulare, urca niste serpentine abrupte si ajunge pe niste coame de deal unde sunt sate motesti, oameni care vorbesc frumos, cu accent si multi cai. Parca este un peisaj din Vestul Salbatic.

Incep sa cobor spre Belis si ne unduim dupa drum, incercand sa mai evit si gropile. Mi se pare ca motorul a inceput sa se auda putin altfel fata de cum il stiam eu si incep sa ma ingrijorez. Sunt mai atent, il ascult in tot felul de momente si decid ca sunt nebun. La Belis intreb cativa localnici despre biserica scufundata si ma directioneaza pe un drum forestier, dupa o bariera pe care mi-o deschid binevoitori, spre malul lacului, dar imi mai spun ca biserica nu se vede acum. Ma gandesc sa incerc totusi, navighez sleaurile adanci dar uscate, ajungem pe malul lacului si, dupa un segment foarte spectaculos de drum de pamant pe care deja incep sa ma inteleg bine cu Tweety, ajungem la capat unde nu e nici urma de biserica. Bun, macar am incercat. O iau inapoi, ajungem la asfalt, continui sa merg in lungul lacului si urmaresc soseaua destul de bine asfaltata, pana dupa Rachitele, spre Cascada Valul Miresii. Cu cativa kilometri inainte de cascada drumul devine de piatra, dar este o placere sa urc pe el pentru ca nu este pietris in care sa ma afund si este lipsit de gropi mari. Cand ajung langa cascada inteleg de ce i se spune Valul Miresii. Privita dintr-o laterala, arata exact ca un val mare agatat in capul unei viitoare neveste. Fac cateva poze si urc deasupra ei, dar isi pierde din farmec. Decid ca mi s-a facut foame asa ca ar trebui sa gasesc un loc de oprit.

Plec spre Huedin, dar pe drum nu ma inspira nimic ca posibil loc de luat masa. In centrul orasului gasesc Biserica Reformata-Calvina si vis-a-vis un restaurant. Este perfect. Ceai rece, ciorba taraneasca, salata si cartofi prajiti cu carnat. Plec apoi sa incerc sa intru in biserica alba, cu acoperis frumos, de lemn si gasesc totul inchis. Niciun semn, niciun numar de telefon, nu gasesc nimic. Ma resemnez si dau o tura prin oras, il iau pe Tweety si plecam spre Gradina Zmeilor. In fata, in directia in care merg, vad ca cerul are o culoare vinetie asa ca ma gandesc ca nu ar fi o idee rea sa ma imbrac de ploaie. Astazi merg iar imbracat cu geaca si, pana imi pun si restul lucrurilor pe mine, transpir si sunt tot ud. Incep sa rulez, trec de cateva curbe unde asfaltul este ud, dar nu ploua si ma gandesc cat de tare ar fi sa ma fi imbracat degeaba. Nu, nu e cazul. Mai iau o curba si intru in masina de spalat. Este o ploaie tipica de vara, localizata pe o zona relativ mica, dar unde toarna din plin. Ah, ce mult imi place cand in jurul meu se dezlantuie natura si eu sunt uscat (exceptie facand cat am transpirat inainte).