Autentifica-te  
Urmăritori 0
  • postări
    90
  • comentarii
    3
  • vizualizări
    23.060

Despre blog

Father and son in Central Asia

Postări în blog

Two Ride Pamir

  Home Back Next   Cât vezi cu ochii șoseaua taie deșertul fierbinte care pare nemărginit. Căldura încinge motoarele și radiatorul meu pierde constant lichid dar merg bine. Planul este să ajungen astăzi până la Darvaza, în mijlocul deșertului Kara-Khum, la 300 de kilometri de Keneurgengh, distanță pe care pe hărți nu este nici o altă […]


Two Ride Pamir

Ieșim din Tbilisi pe o șosea foarte bună, printre dealuri înverzite, care acum seamănă cu ale noastre prin Transilvania, spre vest în direcția Manglisi. Am ales varianta asta fără să știm ce vom întâlni pe drum dar pe hartă este figurată ca drum secundar și până la Batumi trece prin două pasuri peste 2000 de metri. Prin nord, prin Mestia, știm că drumul este foarte frumos dar mai lung cu două zile și noi nu prea mai avem nici nervi nici bani pentru asta. Poate ne vom întoarce cândva, într-o tură mai scurtă! Dar și pe aici este foarte frumos. Trecem prin câteva sate liniștite de munte, cu casele împrăștiate pe văi largi, cumpărăm de pe marginea șoselei struguri foarte buni și alune de pădure la preț de nimic, mergem printre dealuri împădurite pe care toamna a început să le coloreze în nuanțe calde galben-portocalii. Theo zburdă pe curbele strânse, eu, mai prudent (și mai bătrân!) merg mai încet. Primul pas, Tukmatash la 2168 metri este pe un platou foarte întins. Nu departe de șosea vedem sate, câteva sate mari la peste 2000 de metri! La noi, la înălțimea asta nu mai găsim nici cabane, doar refugii de câteva locuri. Paralel cu șoseaua, la altitudine maximă o cale ferată care intră într-un tunel de unde iese ceva mai jos. Coborârea ușoară spre oglinda lacului Paravani o facem cu un vânt din față rece ca gheața. Este foarte frig și după ce trecem de lac și cerul începe să se acopere. În Ninotsminda intersectăm șoseaua care spre sud duce în Armenia unde granița este închisă. Noi cotim ușor spre nord pe același platou înalt, mohorât, bătut de vânt rece. În Akhalkalaki, oraș mai mare, parcă am vrea să căutăm un loc de dormit dar nu ne place cum arată și mai este și timp. Am oprit doar să mai luăm ceva bani de la un bancomat și să cumpărăm ceva de ronțăit. În Aspindza, comună cu case decente vedem un indicator de placaj pe un pom: homestay. Intrăm imediat pe o ulicioară îngustă de pământ, trecem un pârâu, mai mergem un pic și dăm de o casă mare cu porțile deschise. Am intrat să întrebăm de preț dar decizia de a rămâne era deja luată. Femeia ne cere 25 de dolari o cameră și mic dejun, noi oferim 20 ea ne spune că nu. Fără să clipesc îi spun că plecăm, așa s-o pun la încercare. Nu facem 5 pași că acceptă 20. Primim o cameră decentă la etaj, mobilată modest, curat, cu o terasă mare. Casa are grădină foarte mare cu pomi și zarzavaturi, este foarte liniște. Jos în bucătărie câțiva bărbați îmbrăcați lejer stau la o masă, beau bere și discută aprins. Îi salutăm, ei ne răspund dar nu se întrerup din discuția lor. Desfacem noi tot, stăm pe terasă dar ar trebui să mâncăm ceva. Îi spun lui Theo că o să o rog pe doamnă să ne prepare cartofi prăjiți și ochiuri. El jubilează dar se îndoiește că o să ne înțelegem. Cobor la ea, între timp bărbații au plecat, ne înțelegem prin semne „cartoșka” îi arăt tigaia pe aragaz, deschid frigiderul și îi arăt ouă, iar tigaia, ea se luminează la chip și face semn că „panimaiu”. Totul pentru 6Lari! Ne-a adus mult mai mult decât am cerut, brânză, salată, unt, dulceață și parcă și un șnaps! Am întrebat dacă problem cu motocicletele peste noapte în curte dar ne-a spus că toți bărbații care au fost acolo sunt polițiști în zonă, colegi cu fiul ei! Trip 264Km. A doua zi de dimineață nu e deloc bine. Nori grei negri se învârtesc pe deasupra noastră și e rece. Aici mai iese din când în când o rază de soare dar spre vest, spre Batumi, e complet acoperit. După micul dejun foarte bun ne luăm la revedere și pornim. Nu departe se Aspindza trecem prin orașul Akhaltsikhe despre care aveam să aflăm mai târziu că este orașul natal al lui Michael Aznavourian, tatăl lui Shahnour Variang Aznavourian, nimeni altul decât celebrul cântăreț francez Charles Aznavour! Are un aspect foarte caucazian, între munți, dominat de pe înălțimea unei coline de o veche cetate bine păstrată, de prin secolul 13. Pe la ora prânzului părăsim drumul principal și virăm la stânga pe drumul secundar care ne duce la Batumi prin Pasul Goderdzi. Cerul este din ce în ce mai negru, tot mai frig, și începe să plouă mărunt și des. Asfaltul este din ce în ce mai prost până dispare de tot. Lăsăm în urmă un ultim sat și urcăm pe o coastă de munte numai prin pădure pe un drum plin de gropi, apă murdară, noroi, ceață. Suntem echipați pentru ploaie și frig dar mănușile se udă din ce în ce mai tare și mâinile încep să ne înghețe. Pe măsură ce urcăm este tot mai frig, un frig care pleacă de la mâini, de la picioare și cuprinde tot corpul. Eu am mânerele încălzite dar nu le pornesc să nu se simtă dezavantajat Theo. El suportă frigul mai greu decât mine și nu mai are niciun chef de mers. Înjură birjărește drumul, motocicleta, ploaia, frigul. Din vale văzusem sus pe coamele munților zăpadă proaspătă. Frigul ca frigul dar Doamne ferește să trebuiască să mergem pe zăpadă! Pasul urcă la 2025 de metri și e foarte posibil ca și drumul să fie nins. Puțin înainte de pas dăm de un cătun cu case modeste de lemn risipite pe coaste. Am fi vrut să intrăm la căldura unei sobe, dar prin curți nu era nimeni cu cine să vorbim. Ne-am adăpostit de ploaie într-o troiță foarte mică de lemn, am făcut ceai și am mâncat biscuiți. Am scos mănușile ude, am lovit degetele de la mâini unele de altele provocându-ne dureri groaznice pe măsură ce se încălzeau. Cât de cât mai întremați am pornit pe ultimele sute de metri până în vârf. Pe drum nu era zăpadă dar foarte puțin mai sus pe pante era un strat de câțiva centimetri. Sus de tot, prin ceață deasă și pâraie care se scurgeau pe drum am auzit zgomot de motor din sens invers. Întâi nu ne-a venit să credem, dar sunetul de motor de motocicletă se apropia din ce în ce mai mult. A apărut o Honda Transalp încărcată cu bagaje, cu două persoane pe ea, săltând prin groplile drumului. Am oprit imediat toți, am dat căștile jos, așa în ploaie, cu o bucurie imensă că nu suntem singuri pe acolo. Doi tineri foarte simpatici, Bruno și prietena lui, el din Rio ea din Sao Paulo. Trăiesc însă de câțiva ani în Elveția…Veneau de pe undeva din Turcia, voiau să treacă în Armenia și să o ia apoi spre casă. Pe ei parcă nu îi plouase, pentru ei parcă nu era frig, bagajele atârnau să cadă, dar erau atât de veseli și atât de binedispuși că ne-au alungat toată tristețea. Au picat ca din cer, fix la momentul potrivit ca să ne redea și nouă speranța și încrederea. Am stat numai câteva minute și ne-am despărțit. După două trei sute de metri mai jos am găsit un Cafe, din păcate închis. Un termometru mare digital a cărui existență acolo ne-am explicat-o foarte repede arăta +2 grade Celsius. Ne aflam pe „Goderdzi ski resort”la capătul liniei de telegondolă. Drumul pe partea asta este considerabil mai bun iar până la Batumi mai avem de mers cam 100 de kilometri. A plouat mai mereu dar s-a mai încălzit pe măsură ce coboram. Aici munții și satele sunt la fel ca la noi. Pante împădurite sau acoperite de iarbă coboară mai abrupt sau mai lin în văi adânci. Traversăm foarte multe pîraie iar uneori auzim în vale vuietul apelor de munte. Casele de lemn sau de piatră sunt risipite pe dealuri la distanță mare una față de alta. Coborâm continuu și începem să trecem prin sate pe unde oamenii ne salută. Întâlnim mașini vechi rusești, singurele probabil care se simt bine pe drumul ăsta. Încet-încet intrăm pe asfalt pe valea râului Achara traversat de câteva poduri de piatră construite prin secolul 13, rămase doar ca monumente istorice. Intrăm în periferie la Batumi pe ploaie. Ar trebui să căutăm de dormit aici pentru că dacă ajungem în oraș nu găsim decât un hotel scump. Încercăm la o casă mare, mai degrabă o vilă, cu grădină frumoasă din a cărei curte tocmai ieșea o doamnă tânără, drăguță, care ne-a întrebat în engleză ce vrem. L-a chemat pe proprietar, un domn în vârstă, foarte amabil care a fost de acord să punem cortul în grădină, pe iarbă. Când a auzit nevastă-sa, o femeie rea și nesuferită care se uita pieziș la noi s-a supărat foc și azis că ea nu vrea. Omul s-a scuzat jenat, noi i-am mulțumit sincer, am scos motocicletele din curte și am vrut să plecăm. Tocmai atunci a apărut grăbit, din curtea vecină, un bărbat tânăr care ne-a invitat la ei acasă. Era soțul doamnei drăguțe, care doamnă era nepoata domnului în vârstă cu nevasta scorpie! Ne-am trezit într-o casă mare, cu o grădină frumoasă, cu livadă de mandarini, în mijlocul unei familii foarte ospitaliere. În afară de tineri si băiatul lor de 7 ani erau și părinții doamnei, oameni amabili și ei. Ne-au așezat la masă pe tersă afară și au adus, pentru început, alune, fistic, bomboane, ceai. În scurt timp a venit și unchiul, simpatic foc, îmbrăcat frumos, cu o pagină veche de ziar cu un articol cu poză despre Spătarul Milescu și călătoria lui în Orient. Ne-a cam pus la încercare memoria și istoria dar am spus că noi pe vremea aia eram prea mici și nu ne aducem bine aminte cum a fost! Am petrecut o seară frumoasă, în jurul unei mese europene, bogată și delicioasă. Oamenii aveau toată casa în renovare și ne-au culcat într-o cameră mare, camera lor de zi, pe saltele, pe dușumea. Trip 200Km.


Two Ride Pamir

Despre vise implinite, familie, prietenia dintre tata si fiu si calatorii de lasat mostenire. Pe scurt, Two Ride Pamir si aventura unor oameni minunati,Vali si Theodor Pana, pana in Asia Centrala. Un reportaj de Catalina Filip.

Reportajul cu noi incepe la minutul 26:50.

Vizionare placuta!

http://www.tvrplus.ro/editie-arte-carte-si-capricii-449789


Two Ride Pamir

Despre vise implinite, familie, prietenia dintre tata si fiu si calatorii de lasat mostenire. Pe scurt, Two Ride Pamir si aventura unor oameni minunati,Vali si Theodor Pana, pana in Asia Centrala. Un reportaj de Catalina Filip, 26 mai, pe TVR2.

 

Despre vise implinite, familie, prietenia dintre tata si fiu si calatorii de lasat mostenire. Pe scurt, Two Ride Pamir si aventura unor oameni minunati,Vali si Theodor Pana, pana in Asia Centrala. Un reportaj de Catalina Filip, 26 mai, pe TVR2. Arte, Carte şi Capricii incepe la ora 21.oo. In reluare sambata, 28 mai, ora 19.00, tvr2.

Posted by Catalina Filip on 26 Mai 2016


Two Ride Pamir

De ce plecăm la drum? Ni s-a pus de foarte multe ori întrebarea, mai peste tot. Ce căutați aici, de ce faceți asta? Nu prea am știut ce să răspundem. Pentru că așa am simțit, pentru că am vrut să vedem cu ochii noștri. Dar asta este prea puțin, mai sunt și alte impulsuri interioare care te mână. „Uneori o călătorie se naște din speranță și instinct, dintr-o convingere amețitoare, în timp ce degetele tale parcurg harta: Da, aici și aici…și aici. Acestea sunt terminațiile nervoase ale lumii… Sute de motive pledează în favoarea plecării tale. Te duci să intri în contact cu identități umane, să populezi o hartă goală. Crezi că aceasta este inima lumii. Te duci deoarece ești încă tânăr și arzi de nerăbdare să auzi scrâșnetul ghetelor tale în praf; te duci deoarece ești bătrân și simți nevoia să înțelegi ceva înainte de a fi prea târziu. Te duci să vezi ce se va întâmpla”.(Colin Thubron, Redescoperind Drumul Mătăsii, Editura Polirom 2013). Am fost, pentru scurt timp, rotițe minuscule ale unui sistem planetar de explorare, cunoaștere și inițiere. Pe drum ne-am întâtnit cu alții ca noi, veniți din toate colțurile lumii, mânați de aceeași patimă irezistibilă de a vedea cu ochii lor. Am înțeles că lumea se deschide, uneori mai ușor, alteori mai greu, acelora care vor să-i pătrundă sensurile, că numai pornind la drum poți să începi să asamblezi părți ale unui întreg din care lipsește ceva. Am înțeles, nu fără o egoistă mulțumire de sine, foarte personală, că atunci când la întrebarea „v at ku da”, pusă în orice limbă, pronunți numele țării tale, pui acest nume într-un sistem global de valori. Cât de aproape am fost de Himalaya? Foarte aproape! Gândind la scară planetară ai zice că ar fi fost de ajuns să întinzi o mână ca să-i simți asprimea crestelor veșnic acoperite de zăpezi. De la Langar, Tajikistan, până la ucigașul Nanga Parbat, Pakistan, considerat mai periculos decât Everestul, am avut, în linie dreaptă, mai puțin de 300 de kilometri. Pentru unii ar putea să pară mult, dar pentru mine, care nu cred că voi mai avea a doua șansă, înseamnă foarte puțin. Atât de puțin încât, de multe ori, nici nu-mi vine să cred că am ajuns până acolo! Ce rămâne? Rămân în primul rând amitirile, care sunt întotdeauna plăcute, indiferent de situație, indiferent de cât de greu a fost. Rămân impresiile, care chiar dacă se estompează în timp, lasă urme adânci în subconștient. Rămân imagini foarte clare, disparate, care nu se vor șterge niciodată din minte. Rămân convingerile născute dintr-o experiență personală unică și foarte intensă. Rămâne încrederea că aproape orice situație poate fi depășită cu bine. Vezi că încrederea este mai mereu singurul lucru de care ai nevoie, că încrederea te duce de cele mai multe ori la succes, dar și că norocul, soarta ta, au alteori ultimul cuvânt. Rămâne o doză imensă de cunoaștere și de înțelegere datorată contactului nemijlocit cu lumea și cu oamenii. Dar ceea ce este cel mai important este că descoperi încă foarte multe lucruri despre tine însuți. Lucruri bune și lucruri rele, lucruri de care nu te-ai fi crezut în stare. Vezi că planurile de acasă nu se potrivesc mereu cu ce găsești pe drum, uneori e mai rău, alteori e mai bine, că oamenii cu care mergi sau pe care îi întâlnești sunt altfel decât îi credeai tu, uneori mai buni, alteori mai răi. Astea toate te fac să fii altfel decât înainte deși, în aparență, ești neschimbat. Astea schimbă felul în care te raportezi la lumea din jurul tău, îți schimbă valoarea ta personală, păstrând însă măsura. Nu ești un supraom, nu ești unic, ești doar ceva mai aproape de vechiul îndemn, devenit maximă celebră, „cunoaște-te pe tine însuți”. Niciodată nu este prea devreme sau prea târziu.

Călătoria în date statistice.

Continente parcurse: 2
Număr de țări parcurse , în afară de Romania: 12 (Moldova, Ukraina, Rusia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan,Turkmenistan, Azerbaijan, Georgia, Turcia, Bulgaria). Număr de capitale traversate: 6 (Astana,Kazakhstan; Bishkek,Kyrgyzstan; Dushanbe,Tajikistan; Ashgabat,Turkmenistan; Baku,Azerbaijan; Tbilisi,Georgia) Alte orașe mari traversate: Odessa, Volgograd, Alma-Ata, Osh, Samarkand, Buchara, Batumi, Istanbul, Varna. Lanțuri de munți traversate: 4 (Urali, Tian-Shan, Pamir, Caucaz). Pasuri peste 4000 de metri: 5. Pasuri peste 3000 de metri: 11 Cea mai mare altitudine atinsă: Pasul Ak-Baytal, 4655 metri, M41, Pamir, Tajikistan. Cea mai mică altitudine: Baku, Azerbaijan, -28 metri. Cele mai mari fluvii traversate: 4 ( Don, Volga, Sir-Daria, Amu-Daria). Zone deșertice traversate: 1 (Deșertul Kara-Khum, Turkmenistan). Cel mai nordic punct: Celiabinsk, Rusia, Paralela 55. Cel mai sudic punct: Ishkashim, Tajikistan. Sud de paralela 37. Cel mai estic punct: Qarqara, Kazakhstan, est de meridianul 79. Distanță totală parcursă: 17.298Km. Număr aproximativ de ore de condus: 350 Număr total de zile: 69. Perioada: 23 Iulie – 29 Septembrie 2013.

Motocicletele:
Theo: BMW F650 GS Dakar, an fabricație 2003. Kilometri la plecare 32.000 Vali: BMW F650 GS, an fabricație 2004. Kilometri la plecare 70.000. Anvelope: Theo: HEIDENAU K76. Vali: METZELER TOURANCE. Accesorii suplimentare față de echiparea standard: Theo: Cadru protecție motor și carene Heavy Duties-Romania, protecții manete ambreiaj-frână BMW. Vali: Cadru protecție motor BMW, protecții manete ambreiaj-frână BMW. Ulei motor: CASTROL POWER 1- 4T- 10W40. Ulei furcă: MOTOREX 7,5W. Ulei ungere lanț: MOTOREX CHAIN LUBE OFF ROAD FULLY SYNTHETIC. Benzină consumată: Vali: Aproximativ 600 litri. Consum specific: 3,44litri/100km. Theo: Nu s-a ținut evidența strictă a alimentărilor dar, de regulă, consumurile au fost mai mari cu 5%. Pregătirea motocicletelor a fost făcută de noi în limita cunoștințelor și experienței proprii.

Bagaj: Theo: Cutii alumuniu G+G, 41 Litri, Germania. Cadru fixare Heavy – Duties, Romania. Vali: Cutii aluminiu Hepco&Becker Alustandard 45 Litri, Germania. Cadru fixare Hepco&Becker. Sacoșe Louis, 50 Litri: 2 buc. Canistre metalice pentru benzină 5 litri: 2 buc.

Echipament personal:
Theo: Costum moto BEARING, costum ploaie LOUIS 75, bocanci șantier protecție Gore-Tex, mănuși ciclism, cască SUOMI, carapace, brâu. Vali: Costum moto UVEX, costum ploaie LOUIS 75, pantofi sport PUMA, bocanci KILLTEC protecție Killpor, cizme cauciuc, mănuși piele subțire,cască SUOMI, brâu LOUIS.

Echipament foto-video:
Cameră foto digitală NIKON D 300S (principală). Cameră foto digitală NIKON D 200 (rezervă). Obiectiv zoom NIKON 24-85mm, f2,8-4. Obiectiv zoom NIKON 10-24mm, f3,5-4,5. Obiectiv zoom Nikon 70-300mm, f4,5-5,6. Număr de fotografii realizate: 6500. Timp efectiv de fotografiere: Aproximativ 75 ore. Cameră video GoPro Hero 3. Timp total de filmare: Aproximativ 20 de ore.

Echipament navigație și comunicație:
Hărți Asia Centrală: 2Buc. Ghid Lonely Planet „Central Asia”. File atlas geografic general: Ucraina, Rusia, Kazakhstan, Azerbaijan, Turcia, Bulgaria. Busolă. GPS: Garmin CSX60MAP. Telefon mobil NOKIA C1-01. Telefon mobil IPhone 4. Lap-top Lenovo B590.

Cărți:
Ghid de conversație rus-român, Editura Științifică 1957. Ghid de conversație român-rus, Editura Minerva 2012. Dicționar român-rus, rus-român, Editura Știința,Chișinău, 2010.

Costuri totale: aproximativ 6300 Euro. Sponsorizări: Din suma de 6300 Euro, aproximativ 650 au venit de la prieteni care au vrut să ne ajute. În afară de suma de 6300 Euro, am primit cadou, tot de la prieteni, materiale pentru motociclete în valoare de aproximativ 400 de Euro, camera video GoPro și Lap-top-ul.

Mulțumiri:
Înainte de orice vrem să mulțumim tuturor prietenilor care ne-au sprijinit financiar, cu materiale pentru motociclete sau echipamente electronice. Fără resurse financiare călătoria nu ar fi fost posibilă. O mulțumire specială pentru familia Timofte, Emma și Ștefan care au contribuit cu sume substanțiale la bugetul călătoriei. Mulțumim tuturor ambasadelor care ne-au acordat vize pentru țările lor, mulțumim agenției „Stantours”. O mulțumire specială domnului Tehran Shukurov, consulul Republicii Azerbaijan la București care s-a oferit să ne ajute oriunde am avea nevoie în imensul spațiu fost sovietic. Mulțumim cluburilor motocicliștilor „Almaty Nomads” și „Liberty Chu” din Kazakhstan pentru prietenie și ospitalitate. Mulțumim Arhiepiscopiei romano-catolice din Karaganda și părintelui Tonda din Balkash, Kazakhstan, pentru ospitalitate. O mulțumire specială armatei Republicii Uzbekistan pentru ajutorul și prietenia acordate în punctul de graniță Keneurgench.Mulțumim Ambasadei Romaniei la Ashgabat, pentru ajutorul pe care ni l-a acordat într-un moment critic al călătoriei. Mulțumim lui Elmin și hotelului Altstadt din Baku pentru sprijinul acordat. Mulțumim altor călători din toate colțurile lumii care au fost înaintea noastră pe acolo și, prin cărți, descrieri pe web-site-uri personale, fotografii, au fost surse prețioase de inspirație și de informare. O mulțumire specială prietenului nostru Mihai, a cărui carte despre călătoria lui cu motocicleta in Mongolia, a fost pentru noi o permanentă și foarte accesibilă sursă de documentare și cunoaștere. Mulțumim tuturor ziarelor, posturilor de radio și televiziune din Romania care au prezentat călătoria noastră. O mulțumire specială redactoarei Eliana Radu de la agenția „Mediafax” al cărei articol scris înainte de plecare a fost preluat de toate celelalte spații media. Mulțumim ziarului „Allgemeine Deutsche Zeitung fur Rumanien” pentru că a acordat o întreagă pagină călătoriei. Mulțumim postului de televiziune ”Digi 24” pentru interviul prezentat în cadrul emisiunii „Din interior”. Mulțumim tuturor acelora care vizitează și apreciază pagina noastră de „facebook” și pagina de web-site. Mulțumim tuturor popoarelor pe care le-am vizitat pentru ospitalitatea cu care ne-au primit și ne-au făcut să ne simțim în siguranță într-o lume considerată periculoasă. Sperăm ca din experiența noastră alții să învețe așa cum noi am învățat, la rândul nostru, de la alții. La final „spasiba vam” tuturor!

Copyright © Two Ride Pamir

SFÂRȘIT


Two Ride Pamir

Ne-am trezit înainte de răsăritul soarelui pentru că astăzi avem mult de mers. Nu știu dacă vom ajunge la București dar, măcar la Constanța la Viorel Bobe, ar trebui să ajungem. Aseară când ne-am culcat erau în parcare numai câteva camioane, acum sunt câteva zeci trase unul lângă altul ca sardelele. Nu am auzit nimic peste noapte, semn că până și eu care dorm destul de prost am avut un somn adânc. Când soarele încă mai arata ca un disc luminos roșu-portocaliu la orizont, spre Marea Neagră, am pornit, lăsând paznicului ultimii bani turcești pe care îi mai aveam: o liră!

Copyright © Two Ride Pamir

Drumul este foarte clar: autostradă pe șase benzi 80 de kilometri spre Edirne, apoi viraj la dreapta, autostradă pe patru benzi direcția Kirklareli, spre granița cu Bulgaria, încă 80 de kilometri.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Vameșii turci ne-au mai întrebat câte ceva, vameșii bulgari când au auzit „Romania” ne-au trântit câte o ștampilă în pașapoarte și ne-au făcut semn plictisiți să mergem mai departe. Am alimentat la prima benzinărie (în Turcia benzina este scumpă, am alimentat foarte puțin) și am început coborârea, prim pădure, spre Burgas. Singurul lucru care ne-a atras atenția a fost o turmă de 15-20 de mistreți, cu pui dungați, care nu păreau deloc deranjați de puținele mașini de pe drum. Încă ne mai gândeam la o baie dar cerul devenea din ce în ce mai acoperit. O mică tură prin Burgas, un oraș normal, și apoi pe malul mării, spre Varna. Înainte cu aprox. 20 de kilometri de oraș, pe la ora 13.30 începe să plouă mărunt. La ieșirea din Varna ploua torențial și începuse să fie frig.

Copyright © Two Ride Pamir

Singurul lucru pe care ni-l doream era să se termine, să ajungem odată în țară, la adăpost, la căldură. Dar pe ce mergeam spre nord era tot mai frig și ploua tot mai tare. În marginea Balcicului am vrut să întrebăm un echipaj de poliție pe unde este drumul dar ăia nici măcar nu au lăsat geamul jos să nu-i plouă. Ceva mai încolo am dat de un echipaj „antitero”, băieți mai simpatici care nu se temeau de ploaie și ne-au spus, în limba romănă, că mai avem foarte puțin. Nu mai este nimeni pe șosea în afară de noi și ploaia. Trec de un panou albastru pe care scrie în bulgară și în română „Romania 3” adică mai avem 3 kilometri până la graniță. Deși îmi este foarte frig întorc să facem o poză să rămână în eternitate. Am scos trepiedul, am potrivit aparatul și am zâmbit amândoi, nu știu cu ce puteri ascunse, ca și cum am fi fost foarte fericiți, dacă nu chiar eram fără să ne dăm seama. Imediat după ce am intrat în țară am început să sunăm la Viorel, dar oricât am insistat nu ne-a răspuns. Nici nu avea cum să ne răspundă pentru că omul își vedea de munca lui pe la Houston, USA! Îmi era foarte frig și i-am spus lui Theo că am putea rămâne la un popas undeva prin stațiunile litoralului dar el a dat de înțeles că vrea să ajungam acasă. A mers în față, repede, să nu-i mai pot spune nimic. Vorbisem să oprim puțin la un adăpost, o benzinărie, să mai pun pe mine, pe sub pantalonii de motociclism și cei de ploaie, pantalonii mei de oraș. A zis că da dar nu a oprit. Am trecut prin toate stațiunile, am ieșit din Eforie, și la Agigea a intrat pe autostradă. Asta m-a scos din minți. Am oprit, ne-am certat zdravăn, mai să-i scap o palmă, m-am dezbrăcat în chiloți acolo în ploaie și vânt foarte rece și am pus pe mine pantalonii. După ce am pornit, ca să mă răzbun, am cuplat încălzirea la mânere. Nu eram total împotriva mersului până la București dar aș fi vrut să cădem de acord împreună, nu să mă tragă după el cu de-a sila. Nu ploaia sau frigul mă speriau, mă speria mersul pe întuneric. Combinația asta poate fi mortală pe două roți. Ar fi păcat să dăm peste vreun câine mort sau cine știe ce prostie căzută din vreun TIR și să ne dăm peste cap tocmai aici, după ce ne întoarcem teferi din Asia. Dar el nu vrea să înțeleagă, așa că nu avem altceva de făcut decât să mergem. Am gonit cât am putut de repede pe lumină dar până la urmă ne-aprins noaptea la 150 de kilometri de București. Am intrat la o benzinărie, ca doi strigoi înghețați, să bem un ceai fierbinte. Nu știu cum arătam dar lumea se uita la noi cu un amestec de curiozitate și indiferență, de compasiune și mustrare, de admirație și dispreț. Am căutat să mergem cât mai mult în spatele camioanelor, pe roata lor cum se spune, eu în față, Theo în spate. Uneori nu mai vedeam nimic din cauza ploii, uneori camionul mergea prea repede sau prea încet și rămâneam pe cont propriu. Faza lungă nu ajuta la nimic, doar norocul era aliatul nostru fidel. Pe ce ne apropiam de București neliniștea mea creștea. Trebuia să părăsim autostrada, oarecum mai sigură, și să mergem vreo 15 kilometri pe centură. Acolo e chiar mortal. Șoseaua este îngustă, denivelată, pădure, câini morți, trebuie să mergi încet și te depășesc TIR-uri. Salvarea noastră este să fie multe mașini, să se meargă încet, cum se merge de obicei, dar acum este și târziu și duminică. Ar mai fi o variantă să intrăm în oraș de pe autostradă și să mergem prin oraș pe unde avem lumină. De departe văd luminile camioanelor pe centură și ieșim si noi. Ne luăm locul între ele, ridic viziera, îi fac semn lui Theo să asigure bine spatele, să nu lase pe nimeni între noi. Picăturile lovesc fața ca o ploaie de ace dar nu mai avem mult. Cu puțin noroc în 30 de minute suntem acasă. Coloana merge constant, la viteză convenabilă. Terminăm partea de drum îngust, cu gopi, intrăm pe partea nouă, autostradă. Văd în stânga luminile Școlii Americane. Cotim la dreapta, urcăm podul la Tunari și dăm de lumini. Asta a fost. Reducem, rulăm încet, în formație strânsă, până în fața casei unde ne așteptau, îngrămădindu-se unii în alții, în scara măgarului precum muzicanții din Bremen, țopăind de bucurie, Hank, Codiță și Emma.Trip 779Km. Odo. 87.400 km.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

A doua zi în Turcia hotărâm să urmăm șoseaua care merge pe malul mării, poate totuși facem o baie. Peisajul este absolut neschimbat, aceeași autostradă perfectă, în dreapta marea de un albastru azuriu, în stânga pantele verzi abrupte pe care se cațără orașe mai mari sau mai mici. Unele au aspect clar de stațiuni foarte turistice, altele animate de comercianți de toate felurile și de o forfotă continuă de lume și mașini.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Uneori între aceste orașe este un spațiu liber unde marea și pădurea sunt separate doar de șosea, alteori se trece din unul în altul fără să observi. O mică pauză de masă pe malul mării, într-un loc pustiu, pe blocurile imense de piatră așezate cu escavatorul unul câte unul pentru a proteja de eroziune, și pornim mai departe. După 700 de kilometri parcurși ieri și azi numai pe țărm începem să ne plictisim. Hotărâm să cotim spre sud și să continuăm drumul până la Istanbul prin Podișul Anatoliei. Și cerul a început să se acopere ușor, cam răcoare, slabe șanse să facem baie. Nu ne pare rău de alegere, mergem printre dealuri foarte frumoase, drumuri foarte bune, circulație slabă. În Karabuk, oraș mare, aglomerat, ajungem pe seară. Refacem „rezervele” de hrană la un supermarket, de data asta adevărat supermarket, și ne prinde noaptea în parcare. Cât mai mergem prin oraș e bine dar după ce ieșim e beznă și cam multe mașini. Trebuie să găsim repede ceva de dormit, orice. În oraș am căutat un hotel, am bântuit pe câteva străzi în pantă mare mai pe la margine, apoi prin centru, dar nu am văzut nimic. După 20 de kilometri de luptă cu întunericul și cu camioanele (nu cred că există țară în lume cu mai multe camioane decât Turcia!), pe dreapta ne apar luminile unui popas izolat. Oprim în parcare și vedem că are și un camping cu foișoare frumoase de lemn și grup sanitar curat. Luăm câte un ceai și întrebăm dacă putem să campăm acolo. Patronul, un tip tânăr, foarte solid, nu prea vorbăreț, la început ezită dar după ce stăm puțin de vorbă devine chiar prietenos. Paza de noapte este o femeie în vârstă care doarme într-o cabină mică de lemn și un câine lup cam cât o motocicletă de-a noastră. Totul gratis! Trip 609Km. Ne trezim devreme și împachetăm.

Copyright © Two Ride Pamir

Astăzi atingem Istanbulul. Dimineața este răcoroasă, puțină ceață dar cerul este albastru. O cafea cu băiatul de la bar, apoi rulăm voinicește spre Bosfor. Rețeaua de drumuri devine năucitoare. La un moment dat avem două autostrăzi paralele, pline de mașini. Localitățile devin din ce în ce mai apropiate una de alta până când dispare orice delimitare. La 100 de kilometri de Istanbul apare în stânga luciul albastru al Mării Marmara.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride PamirCopyright © Two Ride Pamir

Drumuri se desprind în toate părțile, spre mare, spre depozite imense, spre zone industriale, spre cartiere de blocuri. Nu știm când am intrat practic în Istanbul, când și unde începe orașul. Ne-am trezit într-un haos de mii de mașini și autobuze, sâmbătă pe la ora 13, într-o coloană care abia se mișca, într-o căldură isuportabilă, gazați de-a binelea. După vreo doi kilometri de infern în spatele unui autobuz, după ce becul meu de supratemperatură se tot aprindea și stingea băgându-mi frica în oase, am cotit pe o stradă liberă la întâmplare. Din nou norocul a fost de partea noastră. În alte câteva viraje pe străzi libere, încercând să țin totuși direcția încotro credeam eu că este marea, ajungem pe un „corso„ pe faleză. Nu intenționăm să rămânem în oraș dar aș fi vrut totuși să văd „Sfânta Sofia” și podul peste Bosfor care habar nu avem unde sunt. În depărtare, dincolo de apă, se văd minarete foarte înalte, simetrice, dar este imposibil de ajuns la ele. În Europa suntem obligați să trecem, așa că, cel puțin podul nu îl ratez. La zecile de terase înșirate de-a lungul drumului oamenii consumă tot felul de delicatesuri orientale cu mirosuri atrăgătoare și se răsfață în soarele după-amiezii. Pe faleză, pe aleile pietonale, sute de localnici, turiști, pescari amatori, într-o mișcare continuă. De la pontoane vin și pleacă nave de agrement de toate mărimile, de la vaporașe care dau ture prin Bosfor la vapoare imense de croazieră cu mai multe etaje. Istanbulul are peste 14 milioane de locuitori și este vizitat anual de peste 11 milioane de turiști și ai zice că toți sunt acum pe străzi.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

După o buclă a drumului vedem podul, o lamă subțire, ușor curbată, suspendată deasupra apei. Oprim și noi, ne uităm în toate părțile, admirăm, fotografiem și pornim mai departe. În scurt timp drumul pe faleză se termină și suntem obligați să urcăm pe străzi înguste, cotite, pline de lume, de mașini și de prăvălii cu marfa pe trotuare. Când ajungem la plat întrebăm un tânăr cum ajungem la pod. Ne arată o stradă vis-a-vis, ne explică cum ajungem la ea și după câteva manevre mult mai puțin complicate decât ne așteptăm ne angajăm pe magistrala cu șase benzi care ne duce la pod. Se merge foarte repede, nu ai unde să oprești să faci o poză dar în cele din urmă risc și totuși oprim. În mare viteză îi fac 2-3 poze lui Theo și pornim mai departe să traversăm Bosforul, de data asta intrând definitiv în Europa. Apa nu se poate vedea din cauza balustradelor înalte iar valul de mașini te mână din urmă împingându-te mereu înainte fără voia ta. Nu pot să spun că nu am avut emoții traversând acest pod. Theo mi-a spus că undeva pe la jumătate a fost un panou mare pe care scria „welcome to Europe” dar eu nu l-am văzut!

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Așa cum nu știm când am intrat în Istanbul, nu știm nici când am ieșit. Zeci de kilometri după pod am mers pe autostrăzi aglomerate, suspendate peste cartiere, traversând alte autostrăzi, ieșind și intrând în suburbii imense. Am luat direcția „Edirne”, am vrut să ieșim de pe autostradă ca nu cumva să ajungem la puncte de plată, am trecut prin porți cu senzori luminoși și cu bariere automate deschise fără să înțelegem nimic, n-am găsit o intrare în șoseaua paralelă cu autostrada, am revenit în autostradă, iar prin porțile automate, iar am ieșit, și în final, ne-am trezit pe niște câmpuri pustii în marginea unui oraș, Corlu, lângă un gard lung de beton pe care era înșirată sârmă ghimpată, ca de pușcărie, în beznă. Am stat puțin acolo cu teamă să nu ne ia poliția apoi am întors vreo 10 kilometri și am intrat din nou pe autostradă, cu orice risc. La primul popas, o parcare mare pentru Tir-uri, bine luminată, cu magazin, cu toalete, am oprit. Nu mai aveam energie să mai mergem nici măcar un metru. Am întrebat pe cei de acolo dacă putem să punem cortul pe spațiul verde dar ne-au trimis undeva mai în spate într-o iarbă mare uscată. Nu ne-am grăbit să ne instalăm, am mai stat puțin până când paznicul parcării ne-a arătat un loc pe o peluză, aproape de platforma pe care înoptau camioanele. Trip 508 Km.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

A doua zi, la micul dejun am aflat că, absolut întâmplător, tânărul bărbat era polițist în Batumi. Am muțumit gazdelor noastre și am pornit pe o vreme mohorâtă spre centrul orașului. Trecem repede de un cartier mărginaș foarte aglomerat, cam murdar, plin de lume, chioșcuri, prăvălii, blocuri urâte, taxiuri, microbuze, autobuze, unele mai vechi, altele mai noi și orientați de un indicator ajungem în centru.

Copyright © Two Ride Pamir

Aici mai puțină lume, mai puține mașini, curat, clădiri frumoase cu fațade renovate, vitrine elegante, spații verzi îngrijite. Batumi este cu aproape 400 de kilometri mai la sud de București, între paralelele 41 și 42 Nu pare mult, dar cresc în voie palmieri și mandarini, lucru pe care mi-l explic mai greu. Este clar că pe ce cobori mai la sud este mai cald și pe ce urci mai la nord este mai frig dar, în pasul Goderdzi, la peste 2000 de metri aveam pădure de brad iar aici avem palmieri. Îm Romania, la peste 2000 de metri nu avem ghețuri veșnice iar la 450 de kilometri nord de București nu găsim reni și vulpi polare, iarna nu e mai aspră, nici mai lungă, vara nu e mai friguroasă sau mai scurtă. Abia de pe la Moscova începe să se simtă răceala nordului! Oricum ar fi, bine că încă nu ne plouă! Se pare că din întâmplare am nimerit în centrul istoric. O stradă îngustă, pavată foarte îngrijit ne conduce printre magazine selecte la țărmul Mării Negre…Aici voiam să ajungem și am ajuns!

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Dacă la Baku sau Turkmenbashi călătoria noastră se termina psihologic, aici începe să dea semne că în curând se va termina de tot. Și planul de kilometri se termină tot aici. Mai departe, în caiet sunt scrise doar două etape: Batumi-Istanbul și Istanbul-București, deși putea să fie foarte bine una singură, Batumi-București. Prin Turcia ar fi fost totuși două variante. Una care traversează țara spre sud până în Antalya și apoi să urcăm spre Izmir-Canakale-Dardanele, dar traseul ăsta este cu câteva zile mai lung și de la Izmir în sus am mai fost. Cealaltă rută ar urma litoralul Mării Negre până la Istanbul-Bosfor, mai scurt și pe unde nu am mai fost. Tacit am optat amândoi pentru a doua variantă care ne duce mai repede acasă deși eu, în mod poate paradoxal, nu mă simt atras de dorul de casă dar parcă și să umblu îmi ajunge. Nu știu ce să cred despre mine. Acasă ne așteaptă Emma, fratele meu, mama mea, pe care la plecare nu știam dacă o vom mai găsi în viață când ne întoarcem, toate aceste ființe dragi de care, cu un sentiment de vinovăție, constat că nu-mi este dor, sau nu le resimt lipsa. Poate că în mintea ta se întâmplă ceva atunci când pleci la un asemenea drum, ceva care te rupe total de ce rămâne în urmă, ceva care te face să vezi numai drumul și riscurile lui, ceva care face posibilă plecarea. Altfel, ar trebui să rămâi pe loc. Sau poate faptul că sunt cu Theo, că trebuie să ne purtăm de grijă unul altuia, că ne bucurăm împreună de o minune pe care o vedem dusă la bun sfârșit, cu ochii noștri… În fața noastră coastele împădurite ale Caucazului Mic plonjează direct în valuri, la orizont piscurile Caucazului Mare acoperite de zăpadă. Un bulevard nu prea lat, drept, pe care sunt înșitați la linie palmieri robuști ne conduce spre ieșirea din oraș.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Începe să plouă mărunt. Șoseaua se strecoară pe sub un versant abrupt la câțiva metri de mare și în 10 kilometri ajungem la granița cu Turcia, la punctul de trecere Sarpi.

Copyright © Two Ride Pamir

Formalitățile sunt simple și rapide. Ni se cer asigurările „Carte verde” arătăm unele expirate și trecem mai departe. Suntem din nou în Asia dar o Asie foarte dezvoltată, în care nu mai întâlnim nimic din ce am lăsat în urmă. La numai câțiva kilometri de la graniță iese soarele iar noi rulăm pe o autostrasă impecabilă, între albastrul intens al mării și verdele încă destul de viu al abrupturilor împădurite. Case foarte frumoase cu grădini pline de flori multicolore urcă în terase succesive. Orașele sunt aglomerate, pline de viață, frumos construite și întreținute. Turcia nu este o țară foarte avansată în comparație cu țările vest-europene dar ce vedem aici ne întrece cu mult așteptările.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Noduri de autostrăzi perfecte care pleacă în toate direcțiile, cartiere noi de locuințe, lanțuri de magazine, supermarket-uri, bănci, show-room-uri perfecte pentru toate mărcile de autoturisme, utilaje agricole, camioane și autobuze, la pontoane înguste care avansează în mare stau acostate zeci de ambarcațiuni de toate mărimile. Traficul este animat, șoferii se respectă între ei, de la stop se pleacă instantaneu ce apare verde, nimeni nu înjură pe nimeni. În Trabzon, unde aeroportul este o fâșie îngustă între munte și mare, cu pista la numai câteva zeci de metri distanță de apă, vedem de la înălțimea unei pasarele pietonale de traversare a autostrăzii cum decolează unul dintre cele mai mari avioane cargo din lume(locul doi, după Antonov 225) uriașul Antonov 124, construit la Kiev pe vremea URSS.

Copyright © Two Ride Pamir

Spre seară am vrea să găsim un loc unde să punem cortul pe malul mării. Sezonul este complet încheiat, deși soarele strălucește pe cer este frig și nimeni nu mai face baie. Cu puțin noroc, în Ordu, găsim o plajă care are un mic camping pustiu. Patronul, un tip tânăr foarte amabil, ne invită să campăm gratis și ne spune că avem acces și la grupul sanitar. Tot el ne-a invitat la masă, contra cost, rezonabil, în restaurantul unde în afară de el și câțiva prieteni de-ai lui la o masă și noi la altă masă, nu a mai fost nimeni. Pe lângă cort, se învâtreau 3-4 iepuri de casă foarte blânzi care și dimineața când ne-am trezit erau tot pe acolo. Trip 398Km.

Copyright © Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

Ieșim din Tbilisi pe o șosea foarte bună, printre dealuri înverzite, care acum seamănă cu ale noastre prin Transilvania, spre vest în direcția Manglisi. Am ales varianta asta fără să știm ce vom întâlni pe drum dar pe hartă este figurată ca drum secundar și până la Batumi trece prin două pasuri peste 2000 de metri. Prin nord, prin Mestia, știm că drumul este foarte frumos dar mai lung cu două zile și noi nu prea mai avem nici nervi nici bani pentru asta. Poate ne vom întoarce cândva, într-o tură mai scurtă! Dar și pe aici este foarte frumos. Trecem prin câteva sate liniștite de munte, cu casele împrăștiate pe văi largi, cumpărăm de pe marginea șoselei struguri foarte buni și alune de pădure la preț de nimic, mergem printre dealuri împădurite pe care toamna a început să le coloreze în nuanțe calde galben-portocalii. Theo zburdă pe curbele strânse, eu, mai prudent (și mai bătrân!) merg mai încet. Primul pas, Tukmatash la 2168 metri este pe un platou foarte întins. Nu departe de șosea vedem sate, câteva sate mari la peste 2000 de metri! La noi, la înălțimea asta nu mai găsim nici cabane, doar refugii de câteva locuri. Paralel cu șoseaua, la altitudine maximă o cale ferată care intră într-un tunel de unde iese ceva mai jos. Coborârea ușoară spre oglinda lacului Paravani o facem cu un vânt din față rece ca gheața.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Este foarte frig și după ce trecem de lac și cerul începe să se acopere. În Ninotsminda intersectăm șoseaua care spre sud duce în Armenia unde granița este închisă. Noi cotim ușor spre nord pe același platou înalt, mohorât, bătut de vânt rece. În Akhalkalaki, oraș mai mare, parcă am vrea să căutăm un loc de dormit dar nu ne place cum arată și mai este și timp. Am oprit doar să mai luăm ceva bani de la un bancomat și să cumpărăm ceva de ronțăit. În Aspindza, comună cu case decente vedem un indicator de placaj pe un pom: homestay. Intrăm imediat pe o ulicioară îngustă de pământ, trecem un pârâu, mai mergem un pic și dăm de o casă mare cu porțile deschise. Am intrat să întrebăm de preț dar decizia de a rămâne era deja luată. Femeia ne cere 25 de dolari o cameră și mic dejun, noi oferim 20 ea ne spune că nu. Fără să clipesc îi spun că plecăm, așa s-o pun la încercare. Nu facem 5 pași că acceptă 20. Primim o cameră decentă la etaj, mobilată modest, curat, cu o terasă mare. Casa are grădină foarte mare cu pomi și zarzavaturi, este foarte liniște. Jos în bucătărie câțiva bărbați îmbrăcați lejer stau la o masă, beau bere și discută aprins. Îi salutăm, ei ne răspund dar nu se întrerup din discuția lor. Desfacem noi tot, stăm pe terasă dar ar trebui să mâncăm ceva. Îi spun lui Theo că o să o rog pe doamnă să ne prepare cartofi prăjiți și ochiuri. El jubilează dar se îndoiește că o să ne înțelegem. Cobor la ea, între timp bărbații au plecat, ne înțelegem prin semne „cartoșka” îi arăt tigaia pe aragaz, deschid frigiderul și îi arăt ouă, iar tigaia, ea se luminează la chip și face semn că „panimaiu”. Totul pentru 6Lari! Ne-a adus mult mai mult decât am cerut, brânză, salată, unt, dulceață și parcă și un șnaps! Am întrebat dacă “problem” cu motocicletele peste noapte în curte dar ne-a spus că toți bărbații care au fost acolo sunt polițiști în zonă, colegi cu fiul ei! Trip 264Km.

Copyright © Two Ride Pamir

A doua zi de dimineață nu e deloc bine. Nori grei negri se învârtesc pe deasupra noastră și e rece. Aici mai iese din când în când o rază de soare dar spre vest, spre Batumi, e complet acoperit. După micul dejun foarte bun ne luăm la revedere și pornim. Nu departe se Aspindza trecem prin orașul Akhaltsikhe despre care aveam să aflăm mai târziu că este orașul natal al lui Michael Aznavourian, tatăl lui Shahnour Variang Aznavourian, nimeni altul decât celebrul cântăreț francez Charles Aznavour! Are un aspect foarte caucazian, între munți, dominat de pe înălțimea unei coline de o veche cetate bine păstrată, de prin secolul 13.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Pe la ora prânzului părăsim drumul principal și virăm la stânga pe drumul secundar care ne duce la Batumi prin Pasul Goderdzi. Cerul este din ce în ce mai negru, tot mai frig, și începe să plouă mărunt și des. Asfaltul este din ce în ce mai prost până dispare de tot. Lăsăm în urmă un ultim sat și urcăm pe o coastă de munte numai prin pădure pe un drum plin de gropi, apă murdară, noroi, ceață. Suntem echipați pentru ploaie și frig dar mănușile se udă din ce în ce mai tare și mâinile încep să ne înghețe. Pe măsură ce urcăm este tot mai frig, un frig care pleacă de la mâini, de la picioare și cuprinde tot corpul. Eu am mânerele încălzite dar nu le pornesc să nu se simtă dezavantajat Theo. El suportă frigul mai greu decât mine și nu mai are niciun chef de mers. Înjură birjărește drumul, motocicleta, ploaia, frigul. Din vale văzusem sus pe coamele munților zăpadă proaspătă. Frigul ca frigul dar Doamne ferește să trebuiască să mergem pe zăpadă! Pasul urcă la 2025 de metri și e foarte posibil ca și drumul să fie nins. Puțin înainte de pas dăm de un cătun cu case modeste de lemn risipite pe coaste. Am fi vrut să intrăm la căldura unei sobe, dar prin curți nu era nimeni cu cine să vorbim. Ne-am adăpostit de ploaie într-o troiță foarte mică de lemn, am făcut ceai și am mâncat biscuiți.

Copyright © Two Ride Pamir

Am scos mănușile ude, am lovit degetele de la mâini unele de altele provocându-ne dureri groaznice pe măsură ce se încălzeau. Cât de cât mai întremați am pornit pe ultimele sute de metri până în vârf. Pe drum nu era zăpadă dar foarte puțin mai sus pe pante era un strat de câțiva centimetri. Sus de tot, prin ceață deasă și pâraie care se scurgeau pe drum am auzit zgomot de motor din sens invers. Întâi nu ne-a venit să credem, dar sunetul de motor de motocicletă se apropia din ce în ce mai mult. A apărut o Honda Transalp încărcată cu bagaje, cu două persoane pe ea, săltând prin groplile drumului. Am oprit imediat toți, am dat căștile jos, așa în ploaie, cu o bucurie imensă că nu suntem singuri pe acolo. Doi tineri foarte simpatici, Bruno și prietena lui, el din Rio ea din Sao Paulo. Trăiesc însă de câțiva ani în Elveția…Veneau de pe undeva din Turcia, voiau să treacă în Armenia și să o ia apoi spre casă. Pe ei parcă nu îi plouase, pentru ei parcă nu era frig, bagajele atârnau să cadă, dar erau atât de veseli și atât de binedispuși că ne-au alungat toată tristețea.

Copyright © Two Ride Pamir

Au picat ca din cer, fix la momentul potrivit ca să ne redea și nouă speranța și încrederea. Am stat numai câteva minute și ne-am despărțit. După două trei sute de metri mai jos am găsit un Cafe, din păcate închis. Un termometru mare digital a cărui existență acolo ne-am explicat-o foarte repede arăta +2 grade Celsius. Ne aflam pe „Goderdzi ski resort”la capătul liniei de telegondolă.

Copyright © Two Ride Pamir

Drumul pe partea asta este considerabil mai bun iar până la Batumi mai avem de mers cam 100 de kilometri. A plouat mai mereu dar s-a mai încălzit pe măsură ce coboram. Aici munții și satele sunt la fel ca la noi. Pante împădurite sau acoperite de iarbă coboară mai abrupt sau mai lin în văi adânci. Traversăm foarte multe pîraie iar uneori auzim în vale vuietul apelor de munte. Casele de lemn sau de piatră sunt risipite pe dealuri la distanță mare una față de alta. Coborâm continuu și începem să trecem prin sate pe unde oamenii ne salută.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Întâlnim mașini vechi rusești, singurele probabil care se simt bine pe drumul ăsta. Încet-încet intrăm pe asfalt pe valea râului Achara traversat de câteva poduri de piatră construite prin secolul 13, rămase doar ca monumente istorice.

Copyright © Two Ride Pamir

Intrăm în periferie la Batumi pe ploaie. Ar trebui să căutăm de dormit aici pentru că dacă ajungem în oraș nu găsim decât un hotel scump. Încercăm la o casă mare, mai degrabă o vilă, cu grădină frumoasă din a cărei curte tocmai ieșea o doamnă tânără, drăguță, care ne-a întrebat în engleză ce vrem. L-a chemat pe proprietar, un domn în vârstă, foarte amabil care a fost de acord să punem cortul în grădină, pe iarbă. Când a auzit nevastă-sa, o femeie rea și nesuferită care se uita pieziș la noi s-a supărat foc și a zis că ea nu vrea. Omul s-a scuzat jenat, noi i-am mulțumit sincer, am scos motocicletele din curte și am vrut să plecăm. Tocmai atunci a apărut grăbit, din curtea vecină, un bărbat tânăr care ne-a invitat la ei acasă. Era soțul doamnei drăguțe, care doamnă era nepoata domnului în vârstă cu nevasta scorpie! Ne-am trezit într-o casă mare, cu o grădină frumoasă, cu livadă de mandarini, în mijlocul unei familii foarte ospitaliere. În afară de tineri si băiatul lor de 7 ani erau și părinții doamnei, oameni amabili și ei. Ne-au așezat la masă pe tersă afară și au adus, pentru început, alune, fistic, bomboane, ceai. În scurt timp a venit și unchiul, simpatic foc, îmbrăcat frumos, cu o pagină veche de ziar cu un articol cu poză despre Spătarul Milescu și călătoria lui în Orient. Ne-a cam pus la încercare memoria și istoria dar am spus că noi pe vremea aia eram prea mici și nu ne aducem bine aminte cum a fost! Am petrecut o seară frumoasă, în jurul unei mese europene, bogată și delicioasă. Oamenii aveau toată casa în renovare și ne-au culcat într-o cameră mare, camera lor de zi, pe saltele, pe dușumea. Trip 200Km.

 


Two Ride Pamir

Eu sunt acum într-o dilemă morală, neavând altceva mai bun de făcut până vine Theo. Oamenii ăștia poate își fac datoria. Ne-au arătat clar vitezele pe monitor deci trebuie să aplice legea, pentru asta sunt ei plătiți de stat. Dacă este așa eu nu mai am ce comenta, plătim și gata, am greșit, plătim! Numai că aici e problema, au mai fost și alte mașini în fața noastră care au mers la fel de repede sau chiar mai repede și nu le-a oprit nimeni. Tot timpul cât am stat acolo până să se întoarcă Theo, aproape o oră, nu au mai oprit nicio mașină din sensul nostru, deși au trecut destule. Au oprit una din sens invers, o rablă de Lada al cărei șofer s-a certat cu ei la cuțite. Am auzit povești cum că poliția de circulație din Azerbaidjan își face de cap și au fost chiar proteste și scandaluri publice. Noi am încercat mereu, peste tot, să mergem cum mergeau și celelalte mașini și până aici, în 15.000 de kilometri nu am avut probleme. Acum se simulează aplicarea legii. La urcarea pe vapor șmecherul ăla tânăr ne-a luat 200 de dolari fără să ne dea bilet. Negriciosul din Baku a cerut mai întâi 100 de dolari de fiecare apoi a lăsat le 80, a dat niște hârtii care nu m-au convins. Acum ăștia vor câte 150 de euro pentru o depășire de viteză, la mine sub 20Km/oră. Și numai de la noi, de la alții nu. Mă întreb în sinea mea dacă președintele Aliev, ale cărui portrete uriașe, însoțite de citate pe care nu le înțeleg le întâlnim la tot pasul, dacă dumnealui știe cam cum muncește poliția dotată numai cu limuzine BMW… Întoarcerea lui Theo îmi curmă impasul existențialist, dilema eroului pozitiv pus să aleagă între dispreț și onoare! A scos tot ce era pe card, câțiva dolari pe care îi mai aveam, câțiva manați, totul face 147 de manați. Civilul se duce în post, iese cu actele noastre și ne cheamă afară în spatele clădirii. Theo îi spune că mai mult nu avem și că un manat îl oprim pentru colecția noastră de monede. I-a spus categoric: unul nu ți-l dau! El ne dă actele, bagă banii în buzunar și foarte amabil ne dă un sfat prietenesc: la 4 kilometri de aici mai este un radar tot ca ăla din urmă. După aia putem să mergem cum vrem că nu mai este niciun pericol. Mulțumim frumos domnilor polițiști că aveți grijă de noi, ați fi putut să fiți mai rezonabili. Ne-ați lăsat la 2500 de kilometri de casă, în plin câmp, cu numai 1 manat în buzunare! Sunăm imediat disperați la Emma la București să pună repede ceva bani pe card pentru că în 20 de kilometri ajungem la granița cu Georgia și s-ar putea să trebuiască să plătim ceva. Ne sună repede, noroc cu „internet banking”, și ne spune că a pus 200 de euro. Pornim și începe să plouă mărunt. Mergem încet deși vrem să scăpăm cât mai repede de Azerbaidjan. Păcat, mare păcat că se termină așa! Nu depășim 50Km/oră până la graniță. Deși sunt foarte multe mașini suntem invitați în față și în câteva minute ieșim din Azerbaidjan. În alte câteva minute intrăm în Georgia unde nu ne mai trebuie viză. Polițiștii de la frontieră, băieți tineri in uniforme foarte asemănătoare cu ale poliției americane, cu chipiuri în colțuri, ne urează „welcome to Georgia”! La scurt timp după ieșirea din vamă oprim să celebrăm. Batem palma, până aici a fost bine, suntem întregi, motocicletele merg, până la Marea Neagră mai avem un pic. Apoi, dacă ne uităm bine, vedem Bucureștiul! Ce facem cu Azerbaidjanul, ce-i dăm !? Dacă ar fi să judecăm după toți care ne-au jefuit de bani n-ar trebui să mai stăm pe gânduri. Dar ce facem atunci cu Elmin, cu șoferul de taxi care ne-a dus noaptea la „Altstadt”, cu băieții de la restaurantul de aseară, cu omul care ne-a dat un pepene pe gratis văzând că nu prea avem bani, cu polițiștii cu care am glumit pe drum, și, de ce nu, cu domnul consul al Azerbaidjanului la București care ne-a ajutat foarte mult acasă și care s-a oferit să ne ajute oricând și oriunde am fi în infinitul spațiu al limbii ruse, dându-ne numărul dumnealui de telefon. Cu ei cum rămâne !? Pentru ei, smiling face Azerbaidjan !!!

Copyright © Two Ride Pamir

Până la Tbilisi avem de mers 50 de kilometri. Ploaia a stat dar e înorat și răcoare. Șoseaua coboară constant în curbe mai strânse sau în paliere mai lungi printre dealuri arse. Caucazul nu arată nici aici așa cum mă așteptam eu să arate, este prea arid. Din sensul opus urcă din greu un grup mare de bicicliști. Sunt din Ucraina, nu prea departe de aici, și au printre ei câteva fete de îți iau mințile. Una din ele vrea să se fotografieze cu mine, dar numai atât, refuză invitația de a o lua cu motocicleta, să nu se mai obosească pedalând…

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Intrăm în Rustavi, oraș tipic muncitoresc. Pe dreapta numai blocuri, pe stânga un maidan mare în fundul căruia, pe gardul unei curți scrie „hotel”. Nu pare rău, n-ar trebui să fie nici scump, e și foarte aproape de capitala Tbilisi. Hotărâm să ne ducem. În fața curții, pe iarba uscată a maidanului, câteva dubițe pline de noroi și un camion la fel. Mai într-o parte, o limuzină Mercedes foarte curată. Pe scaunul șoferului, un domn cam gras, în spate se foiește o domnișoară blondă, adolescentă, foarte frumoasă. Când coboară și face câțiva pași pe lângă mașină arătându-si grațiile puse în valoare de un mini foarte strâns te trec fiorii. Domnul nu pare impresionat. Noi intrăm in curte, întrebăm, ni se arată o cameră luxoasă, baie, televizor color, grădină, pomi, flori, aer curat, toate la 30 de dolari. E bine dar noi nu avem decât un manat azer și ăla pentru colecție. Pornim peste maidan spre orașul de vis-a-vis, găsim repede bancomat de unde scoatem…Lari (1USD=1,7Lari), moneda georgiană! Mai dăm o tură pe câteva bulevarde cam ca Pantelimonul nostru, cumpărăm de mâncare și bere de la un supermarket și revenim în amurg. Mercedesul nu mai este acolo, în schimb sunt alții care umblă de colo-colo prin cele câteva corpuri de clădiri fără etaj ale hotelului. Camera noastră este undeva mai în spatele curții. Stăm și bem bere în ușă și vedem cum intră și ies din camere unii însoțiți de fete tinere. Intră și lumina se stinge imediat. Unul, doi, băi Theo aici e bordel tată! Chiar pe ușa vecină cu a noastră, la câțiva pași de noi, a intrat unul mai trecut, ras, tuns, la costum, cu una pârguită de-ți lăsa gura apă. Lumina s-a stins imediat și s-a aprins după mai puțin de o oră, când noi eram la masă în curte. Trip 268Km.

Copyright © Two Ride Pamir

A doua zi avem o vreme splendidă cu un cer albastru intens, nori albi și lumină foarte clară. Activitatea „de bază” a hotelului este întreruptă, probabil până după prânz. Noi decidem să schimbăm aici simeringul de la furca lui Theo, avem loc în curte și urmează să mergem pe drumuri secundare care nu știm cum sunt. Avem tot ce trebuie și rezolvăm foarte repede. Nu am avut ulei pentru furcă dar am cumpărat ieri un ulei pentru cutii de viteze auto care merge foarte bine. Părerea mea sinceră este că dacă pui și apă chioară acolo, tot te descurci. Descoperim însă, lucrând la furcă, un șurub de fixare a semicadrului de cadru, rupt. Încercăm să înlocuim șurubul dar nu putem să scoatem partea rămasă în cadru. Lăsăm pe mai târziu dar treaba trebuie rezolvată pentru că șurubul ăla este unul din cele 4 care țin toată greutatea pusă pe motocicletă. Până la Tbilisi avem 10-12 kilometri. În marginea orașului, prin curtea unui service dezordonat și murdar găsim o sârmă groasă cu care legăm cadrul. Pornim apoi să ne plimbăm puțin prin centrul orașului pe câteva bulevarde mai mari. Georgia, o țară mică, își trage numele de la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe născut în Capadocia. În imperiul țarist, și mai apoi sovietic, era cunoscută sub numele de Gruzia. Este și țara lui Iosif Visarionovici Stalin, marele Stalin, gruzin născut la Gori, un oraș la foarte puțini kilometri de aici. Tbilisi, un oraș de munte, străbătut de râul Kura, cu casele urcând nu prea sus pe pante line, cu un milion de locuitori. Nu are strălucirea altor capitale din Asia Centrală. Ca toate țările desprinse din URSS, Georgia se zbate în tot felul de greutăți care au început cu un război civil în anii 90 peste care a venit și un război cu Rusia în 2008. Fondul este același ca peste tot în spațiul fost sovietic: două regiuni din Caucazul de Nord, părți componente ale Georgiei, Abkhazia și Ossetia de Sud și-au declarat independența în 2008. Georgia a intervenit militar dar Rusia a apărat cele două regiuni separatiste invocând dreptul lor la libertate și protecția cetățenilor ruși de acolo. Ca de fiecare dată au venit dar nu au mai plecat. Când alte regiuni din Caucazul de Nord, Cecenia, Ingusetia, Dagestan, și-au declarat independența față de Rusia au fost nimicite. Aici Rusia apără dreptul oamenilor la libertate…Ajungem din întâmplare într-un parc unde, în jurul unui mic monument, are loc o ceremonie în memoria victimelor unui conflict foarte vechi cu Iranul. Georgienii, popor ortodox, au venit aici cu o mulțime de icoane, preoți, cor bisericesc, drapele naționale. Îi respectăm, privim discret și plecăm. Mai mult nu știm ce s-ar putea vedea și nici timp nu avem.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

Este imposibil să nu observi aici bogăția furnizată de petrol. După ce ne-am luat rămas bun de la Elmin am hoinărit câteva ore, timp absolut insuficient, prin cetate și pe bulevardele de un lux sclipitor ale orașului. Cel puțin în zona centrală, Baku se poate compara cu orice metropolă europeană. Poate că nu este un oraș încărcat de istorie sau de simbolurile unei civilizații foarte avansate (deși cetatea este foarte bine conservată) dar se vede ambiția de a-și face loc printre cele mai renumite orașe ale Europei și Asiei. Poate că nici un alt loc din oraș nu arată această ambiție cum o arată Piața Drapelului Național. La data inaugurării, 1 septembrie 2010, a fost cel mai înalt drapel din lume, confirmat de Guinness Book of Records. Catargul are înălțimea de 162 de metri, diametrul la bază de 3,2 metri diametrul în vârf de 1,09 metri, greutatea totală de 220 de tone. Dimensiunie drapelului sunt 70×35 metri și o greutate de 350 de kilograme. Când este ud greutatea se dublează. A fost proiectat de o firmă americană și executat de o firmă azeră. Se vede din orice punct al orașului iar de pe mare se vede de la mai mult de 20 de kilometri. Piața ocupă o suprafață de 60 de hectare iar platforma pe care este instalat drapelul are 3 hectare (cât 6 terenuri de fotbal). Costurile totale sunt estimate la 24 de milioane de dolari. Recordul nu a rezistat însă prea mult, o altă țară dornică să-și afirme identitatea națională, Tajikistanul, construind la Dushanbe, în mai 2011, un drapel mai înalt cu 3 metri…Spre după-amiază am părăsit cu părere de rău Baku îndreptându-ne spre vest. La periferie și kilometri buni mai încolo, trecând pe lâgă rafinării ultramoderne simțim în aer aroma miliardelor de dolari.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Șoseaua este perfectă dar orașele și satele pe care le întâlnim nu mai arată bogăția din capitală. Într-un sat intrăm pe o poartă deschisă într-o curte foarte mare și cerem voie să punem cortul pe iarbă. Spre marea noastră surprindere suntem goniți de un tip tânăr. La un alt popas, lângă o lizieră de salcâmi amestecați cu rodii întrebăm un alt tânăr, cam prostuț, dacă știe unde am putea să instalăm cortul. Ne invită peste drum, într-un cimitir, spunându-ne că acolo e locul cel mai sigur pentru că Alah ne apără. Nu era târziu, mai aveam timp dar nu prea mai aveam chef de mers. Observ la Theo o stare de absență totală la tot ce facem. Stă liniștit în urmă, nu trece în față dacă îi fac semn, nu are niciun fel de părere despre nimic. Opresc și îl întreb ce are. Zice că nimic dar îl văd că este supărat, și știu și de ce. M-a tot presat să mergem mai repede dar eu am refuzat ținând-o între 90 și 100Km/oră. Deși radiatorul meu nu mai pierde mi-e totuși teamă să forțez, să supraîncălzesc motorul. Măcar până în Turcia unde dacă ne lasă, deși n-aș crede, putem să chemăm pe cineva de acasă cu mașina să ne ia, fără probleme și complicații de viză. Pe de altă parte, la orice oprire, pentru o poză, pentru băut apă, pentru mers în tufișuri, el aprinde o țigară iar eu trebuie să aștept să termine el. Timpul trece, ajungem să căutăm de dormit pe întuneric și asta înseamnă bani mai mulți. Uneori aruncă țigara abia începută și asta înseamnă bani aruncați. Îi spun toate astea, el ascultă și tace. Avem două soluții: ori tragem amândoi înainte, ca o echipă adevărată, ori ne despărțim și fiecare își vede de drumul lui cum știe. Până aici totul a mers aproape perfect, se poate și de aici încolo dar fiecare trebuie să-și asume responsabilitate. Dacă nu vrei să-ți asumi răspundere față de echipă, faci ce ți se spune fără să ceri explicații sau mergi singur. Simplu. Înțeleg și că două luni pe drum ajungi să obosești, să devii nervos sau să ai indispoziții dar noi nu ne putem permite să mergem nervoși, indispuși, sau prea relaxat. Pe două roți astea pot fi pericole mortale. Pornim oarecum împăcați. Trece în față și înțeleg din asta că este de acord cu ce i-am spus. Cotim într-un sat să căutăm un bancomat. În timp ce Theo scoate bani, în jurul meu se adună imediat nu mai puțin de 19 oameni curioși să știe cât mai multe despre noi. Cel mai important, în afară de „vî at ku da”, este cât costă motocicletele, cât costă tot drumul, cu ce ne ocupăm de avem bani să ne plimbăm prin lume. Cu bani în buzunar hotărâm să căutăm de dormit. Un domn amabil ne îndrumă spre un hotel, spune el, mai ieftin. Este așezat într-o grădină foarte frumoasă, construcție nouă, esplanadă pavată pe marginea unui râu. Duminică după-amiază este pustiu. Negociem prețul la 30 de manați (1manat=1euro) pentru o cameră foarte curată, mare, cu tot confortul, fără mic dejun. Pentru că afară începuse să plouă băieții de la restaurant ne-au invitat într-un mic salon unde ne-au servit o masă foarte europeană, votca din partea casei, berea rusească. Trip 328Km.

Copyright © Two Ride Pamir

Deși a plouat mărunt mai toată noaptea de dimineață iese soarele. Cafeaua am băut-o la prima benzinărie întâlnită în drum și apoi am luat-o spre Georgia. Mă așteptam ca munții să înceapă să semene cu Carpații noștri dar mergem tot printre coline uscate prea puțin împădurite. În Ganca, oraș mai mare, tragem la un fast-food unde Theo ia faimosul „kebab” pe care eu nu pot să-l sufăr. Foarte multă lume pe străzi deși e înainte de ora 12. La marginea orașului, câțiva polițiști cu limuzina lor albă BMW Seria 3 cu însemnele poliției azere ne opresc, dar numai să ne întrebe amical ce e cu noi pe acolo. Le arătăm pe cutii traseul și pe măsură ce parcurgea țările cu voce din ce în ce mai tare, ca și pentru ceilalți, unul dintre ei, brunet, ras în cap, făcea ochii tot mai mari. O făcea în așa fel încât a reușit să stârnească o veselie generală atât printre colegii lui cât și printre ceilalți pierde-vară care se adunaseră acolo. Qazax este ultimul oraș mare prin care trecem înainte de granița cu Georgia. Rulăm calm, pe o șosea bună nu prea circulată. În marginea unei păduri văd un radar fix montat pe un stâlp, identic cu cele de la noi. Diferența era că mai avea montată deasupra o antenă ca o plasă de sârmă. Nu i-am dat mare atenție dar am călcat totuși puțin frâna mai mult din reflex decât de teamă. Prea era pustiu pe acolo si părea pus să intimideze. Pe primii kilometri nu am dat de nici un echipaj de poliție. Am zis că poate e de-ăla care primești acasă amenda dar noi vom fi fost departe. După vreo 20 de kilometri, când ne ieșise complet din cap, parapeți de beton, post de control, trei mașini de poliție BMW oprite. Un polițist, de data asta deloc prietenos, ne face semn să oprim, să lăsăm motocicletele și să ne ducem la colegii lui în post. Acolo ne ia în primire unul solid, într-o engleză greu de înțeles. De fapt nici nu prea era mare lucru de înțeles. Ne arată pe un monitor motocicletele noastre în pădure cu vitezele înregistrate: eu 68, Theo 72. Viteza legală 50. Documente, passport, amendă 150 de manați de fiecare. Plata la ei. Când aud să leșin! Îl iau cu binișorul: domnule ofițer, noi suntem de mult pe drum, mai avem destul până acasă, în Romania, poate ne iertați, nici nu avem atâția bani… Mă vait eu în toate felurile, el nimic. Deschide un sertar plin cu procese verbale la care erau atașate și carnete de conducere și ne spune că dacă nu plătim ajung și ale noastre la „colecția” lor și nu plecăm din Azerbaijan. Iar mă vait eu, el nimic. Îmi dau seama că nu scăpăm, deși unul dintre ei, civil, mai în vârstă, parcă aș zice că i-a făcut semn solidului să ne lase în pace. Eu cred totuși că ăștia iau banii pentru ei de sunt așa de răi, dar nici nu se apucă să scrie vreun document. Țin pașapoartele pe masă și discutăm. E clar că e șpaga lor. Le propun să plătim numai o amendă dar nici pentru aia nu avem bani, trebuie un bancomat. De acord, bancomat no problem, pleacă Theo cu unul din ei cu Mercedesul personal înapoi la Qazax, vreo 30 de kilometri. După ce pleacă Theo civilul mă invită foarte amabil în spatele postului într-o construcție separată, o singură cameră în care aveau pentru ei o bucătărie cu câteva mese. O doamnă bucătăreasă mă servește cu ceai și îmi oferă și mâncare dar accept numai ceaiul. Civilul se poartă normal, respectuos, mă întreabă de drum, vorbim de una alta. Cred și eu, pentru 150 de Euro cum să nu se poarte frumos!

Copyright © Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

Imediat ce vaporul nostrum „Dagestan” a ieșit în larg Theo s-a dus să se culce iar eu am rămas singur pe puntea superioară. Am mai stat cam o oră după care m-am dus și eu în cabină. Nu era nimeni, puteai să te plimbi în voie pe vasul pustiu, pe culoarele lungi și înguste din care dădeau nenumărate uși spre cabine. Foarte aproape de cabina noastră era amenajat un mic salon rotund cu canapele, fotolii masă și perdele la geamuri. Peste noapte m-am trezit de câteva ori și am deschis hubloul. Vedeam doar apa neagră în lumina lunii. Pe la 7.30 mă trezesc, mănânc ceva și ies din nou pe punte. Este absolut senin și suflă briza. Privesc în toate părțile dar, deși mergem de 12 ore ne se zărește nici urmă de uscat. Vaporul trece pe lângă multe platforme, unele mai mari altele mai mici, înfipte în mare în sute de picioare de metal. Ele scot și împing spre maluri petrolul Mării Caspice. M-am uitat puțin, din curiozitate, la sistemul de lansare la apă al unei bărci de salvare. Cabluri ruginite și rupte, lanțuri ruginite, blocaje înțepenite, defecte, incomplete, barca însăși ruptă, ferească Dunmezeu să fie nevoie de ele. Mai degrabă se poate conta pe plutele îngrămădite pe punte. Mi-am găsit un loc foarte comod într-o barcă unde puteam să stau chiar întins la plajă. A venit și Theo dar nu a stat prea mult, s-a dus în salon unde, alături de șoferul TIR-ului turcesc au urmărit pe un laptop un film de aventuri dublat în limba turcă. Spre ora 16.00 începem să vedem în fața noastră uscatul, Europa. Pe măsură ce ne apropiem se disting din ce în ce mai bine cele două părți ale capitalei Baku. Partea dinainte de 90 cu blocuri normale, aliniate perfect pe câteva coline domoale, un spațiu liber și apoi blocurile noi cu arhitectură SF, distribuite cât mai variat și mai spectaculos pe alte câteva coline. Îmi atrage atenția ceva ce seamănă cu un catarg pe care flutură un drapel, chiar pe țărm.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Comparat cu blocurile din fundal pare foarte înalt. Ne apropiem mai mult și văd că este într-adevăr drapelul Azerbaijanului, de o mărime impresionantă. Pe la ora 17 vaporul acostează, coborâm și facem destul de repede formalitățile de vamă. Vedem însă și ce înseamnă o greșeală de planificare. Doi tineri englezi, un băiat și o fată cu biciclete, au ajuns la vamă să iasă din țară mai târziu cu o zi decât viza. Nu sunt lăsați să plece până nu plătesc o amendă de 1000 de dolari. Aproape că plâng, stau pe acolo și așteaptă să li se facă azerilor milă de ei și să-i lase să plece. Dacă ar plăti amenda ar trebui să abandoneze restul călătoriei prin Asia Centrală spre China și să se întoarcă imediat acasă. Am încercat să le dăm o mână de ajutor dar nu cred că le-a folosit la nimic. La noi, în caietul de kilometri stă scris din decembrie 2012: Baku, 21 Septembrie. Suntem fix în 21 Septembrie 2013… Brusc însă dăm și noi de necaz. Când eram gata să pornim spre oraș, cu barierele deja deschise de soldat, un zdrahon de vreo 2 metri, negricios, îmbrăcat în haine de marină spune soldatului să închidă barierele, nouă să ducem motocicletele în parcare și să plătim 200 de dolari. Pentru ceee? Pentru transportul motocicletelor. Cică banii dați în Turkmenistan, câte 20 de dolari de fiecare au fost pentru altceva, el este reprezentantul companiei de navigație și la el trebuie plătit. Îi arătăm chitanțele pe care scrie „motoțikla” dar el nu se lasă, ori plătim ori rămânem acolo. Bun, plătim, dar nu avem bani, trebuie să mergem în oraș să luăm de la bancomat. Ne dă un pașaport și ne spune că putem să mergem pe jos.

Copyright © Two Ride Pamir

Avem noroc că portul este chiar în oraș, în partea nouă. În câteva minute ne aflăm printre vitrine sclipitoare, blocuri cu arhitectură magnifică, bulevarde pline de mașini luxoase, animație de sâmbătă seara. Am găsit imediat un bancomat am luat bani și ne-am întors în port. Ne-am mai certat cu el într-o engleză mai mult rusă, am plătit în final câte 80 de dolari de fiecare pentru care ne-a dat chitanțe. Cu toate chitanțele lui cred că ne-a jefuit pur și simplu profitând de situație. Când am ieșit în oraș era întuneric, întuneric un fel de a spune. Orașul este luminat ca ziua, pe fațadele uriașe ale clădirilor jocuri de lumini colorate, coloane verticale de lumini ca flăcările, ceva ce întrece imaginația. Am bîntuit la întâmplare câteva bulevarde năuci și uimiți de ce vedeam. Spre ora 22 sunăm la Elmin la hotel „Altstadt” să ne spună cum ajungem la el. Elmin ne-a ajutat foarte mult încă înainte să plecăm din București. Fără nici un fel de pretenție de bani ne-a trimis o rezervare la hotelul lor, rezervare strict necesară pentru obținerea vizei azere. El ne explică ceva, zgomotul străzii face să nu înțeleg mare lucru dar mă bazez pe intuiție. „Altstadt” înseamnă în limba germană „Orașul vechi”. Eu înțeleg prin „Orașul vechi” partea comunistă a orașului, deși, pe web-site-ul hotelului scrie că este aproape de port. Pornim din nou pe bulevardele luminate „a giorno” le „călcăm” bine și în câțiva kilometri ajungem la blocurile sovietice. Lumina e mai slabă, lume mai puțină, blocurile mai toate la fel. Nu cred că suntem bine. Oprim și întrebăm un șofer de taxi cu care ne înțelegem greu. Pare a ști de „Altstadt” dar zice că e în partea cealaltă, de unde venim noi. Sun la Elmin și îl las pe șofer să vorbească cu el. Așa este, hotelul „Orașul vechi” este în centrul orașului nou. Șoferul se oferă să ne ducă el acolo pentru 7Manați (1Manat azer = 1Euro). Omul este corect, spune că lui îi rămân doar 5 pentru că 2 costă intrarea în „Orașul vechi”. Încep să bănuiesc foarte vag despre ce este vorba. Întoarcem, și ajungem iar pe bulevardele scăldate în lumină. Taxiul ne conduce pe o alee frumos pavată către o poartă într-un zid de piatră medieval, cu metereze ca de cetate. Intrăm toți, plătim căte 2Manați fiecare și ne trezim dintr-o dată în altă lume. O cetate perfect întreținută, cu case foarte frumoase din blocuri de piatră, cu balcoane din lemn, străzi înguste perfect pietruite, într-o rețea complicată, unele urcă, altele coboară, mici piațete cu restaurante cochete încă deschise, magazine elegante de suveniruri, totul cu foarte mult bun gust. Undeva, pe o stradă pe care abia aveai loc cu motocicleta, în pantă mare, hotelul „Altstadt”. Nu l-am fi găsit singuri nici dacă l-am fi căutat două zile. Am plătit șoferului, a fost un om absolut onest. Poate că tot răul spre bine. Dacă nu am fi căutat atâta nu am fi văzut noaptea un oraș magnific! Elmin nu mai era acolo dar a lăsat vorbă că venim. Rezervarea noastră trecuse, hotelul era plin dar ne pregătise o cameră de serviciu foarte mică, un loc în pat, unul pe o saltea jos, absolut suficient și foarte frumos. Deși era spre ora 23 am ieșit să cumpărăm ceva de mâncare de la un mic magazine din apropiere. În cele dim urmă nu am rezistat însă tentației și am poposit într-un restaurant mic, elegant, discret care mai avea încă destui clienți, mâncare și bere foarte bune… Azerbaidjan (Țara Focurilor) este cea mai mare țară din Caucaz. Este de trei ori mai mică decât Romania și are o populație de nouă milioane și jumătate de locuitori. Nordul este dominat de Caucazul Mare iar sudul de Caucazul Mic. Cel mai înalt vârf, Bazarduzu, în nord la granița cu Dagestan, are o înălțime de 4466 de metri. Perioada de desprindere de URSS, la începutul anilor ’90 a însemnat în același timp și un sângeros război civil în sudul țării, în regiunea muntoasă Nagorno – Karabach, dominată de etnici armeni sprijiniți de Armenia vecină. După câțiva ani de război muriseră 30.000 de oameni și 15% din teritoriul azer, inclusiv toată regiunea Nagorno – Karabach, au trecut sub controlul Armeniei. Acum conflictul este stins dar nu pare a fi încheiat. Legăturile dintre cele două țări sunt complet întrerupte, nu există niciun punct terestru de trecere dintr-o parte în alta. Mai mult, dacă ceri viza pentru Azerbaidjan ești întrebat dacă vrei să călătorești și în Armenia. Dacă „da”, nu ești admis. În anul 2011 Azerbaidjanul și-a propus ca bugetul pentru apărare să depășească întregul buget anual al Armeniei. În anul 2013 îl depășise cu un miliard de dolari! Plasat în zona Eurasiatică Azerbaidjanul are legături foarte strânse cu Uniunea Europeană, al cărei membru intenționează să devină cândva. Capitala Baku, oraș cu peste 2 milioane de locuitori este așezat pe Peninsula Absheron. Istoria orașului se leagă de istoria petrolului. Primul puț petrolier a fost forat în 1846 iar exploatarea la scară industrială a inceput în 1872. La începutul secolulul 20 Baku furniza jumătate din petrolul necesar la nivel mondial. Astăzi petrolul și gazele naturale sunt principalele resurse ale Azerbaidjanului. După destrămarea URSS în oraș au fost demolate masiv clădirile vechi și construit după cele mai fanteziste proiecte arhitectonice. Din anul 2000 centrul vechi a fost inclus în Patrimoniul Cultural UNESCO. În anul 2012 Baku a fost gazda concursului Eurovision, în 2015 va organiza prima ediție a Jocurilor Europene (o „Olimpiadă” numai pentru Europa), în 2016, pe un circuit stradal, se va organiza Marele Premiu al Europei la Formula 1, în 2020 va fi unul din cele patru orașe europene care vor găzdui sferturile de finală ale Campionatul European de Fotbal „Euro 2020”. Lonely Planet îl plasează în top 10 destinații de viață de noapte.

Copyright © Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

A doua zi la 7.00 punct părăsim curtea pustie a autobazei pornind spre est, direcția Marea Caspică, portul Turkmenbashi. Ziua de ieri a început prost dar s-a terminat până la urmă bine. Ziua de azi începe minunat cu o lumină piezișă, clară, portocalie peste deșertul roșiatic. Șoseaua, o badă de asfalt negru perfect, șerpuiește ușor printre coline stâncoase. Nu este nici o adiere, cerul albastru, limpede, o căldură foarte plăcută. S-ar putea ca astăzi să părăsim Asia, aceste spații infinite cu o incredibilă forță de atracție. În mai puțin de o oră ne apare, în stânga noastră, ca o tremurare de aer încins, albastru palid, netezimea apei mării. Încă puțin și începem să o distingem chiar bine. Din dreapta, de după munți, se ridică un nor dens de fum negru iar aerul miroase a hidrocarburi aromate…Muchii stâncoase, aride, ca degetele unei mâini, avansează în largul coastei. Trecem pe lângă un post de poliție, coborâm în câteva curbe largi și rulăm apoi pe malul mării.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

În câțiva kilometri, pe la ora 11.30, dăm de bifurcația spre port și intrăm. Doi polițiști ne privesc absolut indiferenți cum parcăm motocicletele noastre masive și ne îndreptăm spre ei. Nu prea mai e nimeni pe acolo. Salutăm vesel, relaxat, cam zgomotos, ei la fel, fără să se ridice de pe banca pe care stăteau la umbră. Nu e nevoie să le explicăm prea mult ce vrem, toți care vin acolo vor același lucru. Vaporul urmează să vină din clipă în clipă dinspre Baku, Azerbaijan, descarcă vagoanele, încarcă altele, și pleacă înapoi în jur de ora 20. Putem să mergem prin oraș și dacă pe la ora 16 suntem înapoi este foarte bine. Cea mai frumoasă veste primită în tot Turkmenistanul. Așadar a meritat. A meritat să ne luăm în gură cu consulii, a meritat să stăm în „no man’s land”, a meritat să facem traseul prin Kara-Khum. Singurul lucru neplăcut este că trebuie să plecăm… În timp ce noi priveam curioși spre dana cu linii de cale ferată și ne întrebam cam cum o merge cu încărcatul și descărcatul, polițiștii ne arată vaporul care începuse deja manevrele de acostare. Bem o cafea la barul portului, servită de o doamnă foarte grasă și foarte prost dispusă și ieșim în oraș. Turkmenbashi este prins între colinele muntoase din nord și Marea Caspică la sud. Nu pare a fi un oraș mare dar umblând puțin prin el ne dăm seama că se dezvoltă. Partea veche, în preajma portului, arată destul de bine, case mari, construite solid. Partea nouă însă, peste un deal, arată foarte bine iar undeva în depărtare, probabil în zona viitorului port, se disting siluete ale unor clădiri de SF.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Am revenit repede, după ce am trecut pe la un supermarket și am mai cumpărat câte ceva de mâncare să avem pe vapor. La dană zăngăneau vagoanele de marfă pe care le descărcau. Pe la ora 17 încep formalitățile de îmbarcare. În afară de noi mai așteaptă 7-8 persoane cu bagaje mai mici. Plătim la casă câte 20$ pentru motocicletă și 20$ pentru bagajul de pe motocicletă fiecare, plus câțiva Som. Așteptăm apoi dar nu ne mai bagă nimeni în seamă. Vagoanele au fost încărcate, un TIR din Turcia care aștepta și el pe acolo a fost băgat în cală, ceilalți pasageri au urcat numai noi nu ne mișcam. Îngrijorat întreb la casă. Mi se spune că trebuie să vorbesc cu comandantul. Imediat mă ingrijorez și devin neliniștit. Asta sună a șpagă, a șpagă groasă, ordinară, în văzul lumii. Îmi aduc aminte cum fix în urmă cu 30 de ani, în patria noastră dragă, la Orșova, împreună cu un prieten, cocoșați de rucsaci de 35 de Kg. am vrut să luăm un vapor numit pompos „Săgeata Albastră” să urcăm cu el în sus pe Dunăre să vedem și noi „Cazanele”. Deși am ajuns primii în port, pe la ora 5.00 dimineața, am fost plimbați de grăniceri de colo până colo până pe la ora 10.00 când vaporul a plecat fără noi, că nu mai erau nici locuri, da’ eram și cam suspecți. Când am cerut explicații unui locotenent mai prost decât patul puștii pe care o căra în spate ne-a dus la ei la unitate unde ne-au dezbrăcat literalmente la curul gol, ne-au căutat literalmente și în cur, că vrem să fugim din țară. După câteva ore de interogatoriu încrucișat ne-au lăsat să plecăm da’ să nu ne mai ducem în port că nu avem voie cu vaporul, e zonă de frontieră. Am auzit apoi de la alții că am scăpat ieftin, pe unii i-au ținut acolo câteva zile și i-au pus să spele closetele mizerabile ale bravei armate române. Asta era țara pe care eu trebuia să o iubesc ca pe ochii din cap, dar numai din ce scria în ziare, că dacă voiam să-i văd frumusețea cu ochii mei eram suspect. Acum nu mă tem că o să mă dezbrace dar mă tem că or să-mi ai banii. Îl găsesc pe comandant, mă plimbă după el prin câteva birouri fără să-mi ceară nimic, nici bani, nici documente, apoi imi spune să-mi văd de treabă. Brusc situația se deblochează totuși. Trecem prin toate controalele de frontieră, făcute rezonabil de vameșii turkmeni, și ne îmbarcăm ultimii aproape de căderea serii. Pe vapor, doi manevranți jegoși ne cer câte 10 dolari pentru fiecare motocicletă, cică să o păzească. Să o păzească de cine, pentru că pe acolo nu umblă decât ei. Le dau totuși 5 dolari pentru amândoi iar ei bombănind nemulțumiți le ancorează să nu cadă în caz de furtună. Imediat după asta apare un tip tânăr, curat, șmecher, speek english, și spune că trebuie să plătim câte 100 de dolari de fiecare. Când aud, să turbez. Pentru ce? Pentru locurile noastre în cabină. Așa a plătit toată lumea, putem să întrebăm. Plătim 200 de dolari, nu chitanță, nimic. Urcăm în lumina unor becuri chioare, afumate, pe o scară abruptă de metal pe lângă niște conducte verticale imense din care scapă fum și o căldură sufocantă și ajungem afară pe o punte, pe un coridor lung, mult deasupra apei. Suntem îndrumați de tânărul cu banii către o cabină în interior unde o doamnă între două vârste, grasă și murdară împarte așternuturi curate. El ne spune că o să vorbească cu ea să ne dea o cabină foarte bună, așa ca pentru noi, deși nu sunt mai mult de 10 pasageri iar vaporul are peste 50 de cabine. Eu, ajuns la capătul răbdării și al disperării, îi spun că nu putem să dăm nimic în plus, să ne dea o cabină ca la toată lumea, pentru cât am plătit. El devine imediat alunecos, pozitiv, o roagă să ne conducă. Primim o cabină de patru locuri, nu mai mare decât un compartiment de tren, cu o chiuvetă mică și un hublou la 6-7 metri deasupra apei. Punem așternuturile „curate” și ieșim pe puntea superioară să vedem luminile orașului și despărțirea de Asia. Prindem ultimele minute de lumină și primele de întuneric. Vaporul se desprinde lin și lasă în urmă linii paralele de lumini galbene care se micșorează din ce în ce mai mult devenind parcă din ce în ce mai multe. Ieșirea din port se face puțin mai complicat din cauză că apa este foarte mică. Două rânduri paralele de balize ale căror lumini avansează ca niște săgeți aprinse ghidează vaporul printre câteva insule către larg. Reprezentantul companiei de navigație, tânărul care ne-a cerut câte 100 de dolari, ne spune că apa are numai 5 metri adâncime iar vaporul este scufundat 4 metri. Avem un singur metru rezervă! Lăsăm în urmă ultimele balize și ne angajăm în larg. Luminițele Asiei abia se mai disting apoi dispar. Din stânga, o lună plină deschide pe apa neagră o cale de lumină care se pierde și ea în infinitul Mării Caspice. Dinspre prova se aude zgomotul apei despicate iar dinspre pupa torsul înfundat al motoarelor. În rest nimic. Sunt încercat de sentimente contradictorii. Mă bucur că sunt pe vaporul ăsta dar îmi pare și rău. Întoarcerea în Europa înseamnă de fapt sfârșitul călătoriei. Deși mai avem de mers 3000 de kilometri, psihologic aici s-a încheiat tot. De la Baku încolo vom face tot ce putem ca să ajungem cât mai repede acasă. Adio Turkmenistan (cu „smiling face”), adio Asia Centrală cu minunile și greutățile tale! Trip 210Km.

Copyright © Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

A doua zi, puțin după ora 7.00 fac primul drum la motocicletă să văd dacă s-a întărit metalul. S-a întărit dar nu pot să pornesc, e prea devreme iar vecinul nostru este ambasadorul Germaniei. Nu că nu s-ar fi trezit dar totuși, cam devreme pentru zgomot de motor turat. Soția lui Alex ne-a pregătit un mic dejun ca la mama acasă, mâncăm, mai vorbim puțin să treacă timpul și pornesc. Motorul trebuie să se încălzească în 9 minute dar după mai puțin de 5 începe să piardă mult antigel, picături mari se scurg des din coloana radiatorului. Intru în panică pentru că nu prea văd ce pot să-i fac repede. Pot să pun din nou metal lichid dar întărirea durează 10-12 ore, ca la carte 24, fără să fiu sigur că se rezolvă iar noi nu avem nici timp nici unde să ne ducem de aici. Asta e deja a treia zi, până la Turkmenbashi mai avem de mers două, toate sunt cinci. Trebiue să-i fac neapărat ceva repede să pornim azi spre Marea Caspică. Theo iese cu Alex în oraș să scoată bani de la bancă, aici nu sunt bancomate, pe drum e complicat să cauți bănci prin cine știe ce orașe mici. Eu nu văd decât o soluție: să folosesc mastic bicomponent de care am folosit și la radiatorul lui Tim la Langar, deși nu am folosit niciodată până acum și nu știu cum aderă la plastic. Acolo, la Skoda lui Tim, mi s-a părut că a aderat bine și se întărește în mai puțin de o oră. Am curățat tot metalul lichid, apoi ca să fiu mai sigur am bandajat mai întâi zdravăn cu un fir de iută găsit prin garajul ambasadei apoi am presat aproape tot ce mai rămăsese din mastic păstrând o bucățică infimă pentru o eventual ajustare ulterioară. Îmi cam părea rău că am folosit la Tim cam mult dar nici nu-mi venise atunci să-l las în drum. El chiar mi-a spus să opresc mai mult pentru mine dar nu credeam că o să ajung să am nevoie de cârpeala asta. În mai puțin de o oră am pornit motorul, l-am lăsat să se încingă bine, totul era o.k. Ajunsesem deja la ora prânzului, se făcuse foarte cald, spre 40 de grade, noi cu un morcov imens la bagaj am pornit direct spre Turkmenbashi fără să mai dăm o tură cât de mică prin oraș să facem măcar o singură poză. Mi-a părut rău, Ashgabatul este un oraș frumos, deține câteva recorduri Guiness, dar pur și simplu nu mai suportam presiunea, voiam să mă văd cât mai repede pe drum. Am mulțumit celor de la ambasadă, Alex a venit cu noi până la o benzinărie apropiată, ne-a umplut rezervoarele și canistrele pe banii lui, i-am mulțumit ca unui bun prieten și am plecat. Drumul către Turkmenbashi l-am găsit destul de repede și în scurt timp ne angajăm spre vest, pe o autostradă cu 6 benzi. Nu departe de oraș oprim să fotografiem totuși o moschee foarte mare. Aveam să aflăm mai târziu că era moscheea „Turkmenbashy Ruhy” cea mai mare din Turkmenistan, cea mai mare din Asia Centrală, cu zece mii de locuri. A fost construită în orașul natal al fostului președinte Saparmurat Niyazov, Gypjak, la 7 kilometri de Ashgabat. Președintele și-a construit chiar și mormântul aici, ajungând în el mult mai devreme decât ar fi crezut, la doi ani după terminare moscheei, adică în 2006. Calificativul de „cea mai mare” nu știu cât de actual este pentru că și moscheea „Nur Astana” din Astana, Kazachstan, este tot „cea mai mare din Asia Centrală”. Explicația ar fi că aici toate țările sunt într-o competiție foarte strânsă de afirmare a identității naționale iar „clasamentele” se schimbă foarte repede. Nu prea avem nici timp și nici dispoziția necesară pentru a admira deși am avea ce. Pe stânga , uneori la mai puțin de 40 de kilometri, la granița cu Iranul, avem lanțul muntos Koppeh cu vârfuri peste 3000 de metri. Aș fi vrut să trecem prin Iran, țară foarte frumoasă, cu oameni primitori, dar, reglementările draconice ca să zic așa, ale ayatolahilor veșnic încruntați de la conducerea statului au făcut imposibil drumul nostru pe acolo.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Eu sunt însă preocupat de un singur lucru: să nu pierd lichid de răcire. Din 500 în 500 de metri pun mâna stângă pe locul reparat să văd dacă se udă mănușa ia mâna dreaptă o apropii de elicea ventilatorului de radiator să văd dacă se învârtește, semn de încălzire puternică. Din fericire mănușa e mereu uscată iar elicea se învârtește din când în când. După aproximativ 30 de kilometri, când mă mai liniștisem se aprinde becul de supratemperatură. Nu-mi place dar nici nu mă sperie prea tare, important este că nu pierde. S-ar putea să nu mai fie destul lichid în radiator dar asta nu e o problemă. O pauză de câteva minute și pornim normal. Noi trebuie să mergem astăzi cât se poate de mult, chiar și 500 de kilometri, deși am pornit târziu, pentru a ajunge mâine în jurul prânzului în port la Turkmenbashi. Nu știm cum circulă feribotul de acolo spre Azerbaijan iar zvonurile nu sunt nici ele prea încurajatoare. Unii spun că au așteptat și o săptămână, alții că o zi sau două. Dacă vaporul nu pleacă repede iar va trebui să așteptăm în „no man’s land” ceea ce nu ar fi nici prea rău nici prea bine. Dacă am ajunge mâine la prânz am avea rezervă o zi. Oprim de câteva ori la magazine pentru piese auto și găsesc să cumpăr un tub nou de mastic bicomponent. Drumul părăsește încet încet înălțimile munților Koppeh și începe să se piardă prin deșert.

Copyright © Two Ride Pamir

Ca și cum nu aș fi fost eu destul de supărat de motocicleta mea, apare alt necaz. În plin câmp Theo oprește. Am crezut că are de rezolvat o mică problemă în tufișuri și am mers înainte privind în oglindă. El se uita ghemuit la ceva la roata din spate pe dreapta. Am oprit la câteva sute de metri, am așteptat puțin și am întors la el. A început să mă certe că nu am strâns bine șurubul de întindere a lanțului când am montat roata ieri înainte de Darvaza, s-a slăbit, a atins de coroana dințată, s-a îndoit și era să-l mai si trântească. Eu ce puteam să zic, era noapte, ne grăbeam dar acum o să încerc să-l îndrept, iar la o adică, cerem la un șofer sau încercăm să merge și fără el. Spre norocul nostru l-am îndreptat destul de bine dar treaba ne-a luat 40 de minute prețioase. Spre seară s-a mai răcorit, radiatorul meu nu pierdea nimic dar drumul a devenit din ce în ce mai prost iar șoferii de-a dreptul criminali. Citisem că în Turkmenistan mulți conduc drogați. Nu știu dacă erau drogați sau numai tâmpiți sau și una și alta dar, dacă unul care venea din față cu 90-100 la oră dădea de o groapă (și erau destule) pe sensul lui, nu reducea, ocolea pe stânga fără să țină cont că tu ești acolo. Trebuia să te dai la o parte, altfel te spulbera. Unul aproape că m-a sters cu o dihanie 4WD, iar dacă nu intram eu într-o groapă care era să mă dea cu capul de ghidon nu scăpam. Noaptea ne-a prins la o oră de Balkanabat, oraș mare, capitală de provincie, centru important al petrolului și gazului natural. Dinspre dreapta sufla un vânt subțire care aducea pe șosea, devenită foarte bună, nisip ca niște mici troiene transversale. De câte ori treceai peste una simțeai cum motocicleta deviază. În marginea orașului am alimentat la o benzinărie foarte modernă apoi am pornit să căutăm loc de dormit. Am încercat la un fel de cârciumă, mai pe la margine, treaba cu divanul afară dar nu a mers. Când a auzit ce vrem, femeia care era acolo s-a schimbat la față și ne-a trimis la hotel. Am oprit derutați pe o stradă pustie, întuneric, nu aveam nici cea mai mică idee încotro să o luăm, nici pe cine să întrebăm. Ne-am gândit să ne întoarcem la benzinărie să stăm acolo toată noaptea, dacă s-o putea, dacă nu să mergem mai departe, în alt oraș, sat, ce-o fi poate dăm de un divan afară. Cum stăteam noi așa înfrânți de soartă s-a apropiat o mașină din care se auzea discret muzică. Era o limuzină mare Mercedes, model mai vechi, poate de 20 de ani, dar sclipitoare, foarte bine întreținută. Când a oprit în dreptul nostru cu geamul șoferului deschis, s-a auzit imediat din interior un glas vioi de femeie. Nu știu dacă bărbatul, trecut de 50 de ani a zis ceva dar, de lângă el a coborât imediat o doamnă încântătoare, distinsă, aceeași vârstă ca și el, a venit la noi, ne-a întins mâna și ne-a întrebat într-o engleză mai amestecată cu rusă ce facem acolo. Până să zicem noi ceva, ea, într-o admirație fără margini, ne-a turuit cristalin că ei au fost motocicliști, în urmă cu mai bine de 20 de ani au cumpărat o motocicletă Jawa tocmai de la Sankt-Petersburg și au venit pe ea până acasă, apoi au străbătut întinderile nesfârșite ale Uniunii Sovietice. Acum nu mai merg dar iubesc în continuare motociclismul și îi admiră pe motocicliști. Le spunem că noi venim din Romania, că ne ducem spre Romania și căutăm un loc de dormit, un hotel dacă se poate. Imediat se oferă să ne conducă ei spre singurul hotel din oraș. Parcurgem câteva străzi întunecoase, slab luminate, și dăm într-un bulevard luminat ca ziua, clădiri science-fiction, spații verzi, dar cam puțină lume deși nu e mai târziu de 21.30. Oprește în dreptul unui hotel care nu pare foarte mare dar luxos, luminat, într-un parc mare cu alei perfecte. Deși nu cred că are vreun rost, traversez bulevardul sub privirile concentrate a doi polițiști și intru. Holul imens îți taie respirația. Marmură în diverse culori, canapele de piele, mobilier elegant, bazin, plante exotice. Efectul petrolului. La recepție un tânăr amabil vorbește bine engleză. Îl întreb dacă are o cameră. Are la prețul de fix 100 de dolari, una singură. Mulțumesc și ies. Toți mă așteptau afară din mașină. Le spun prețul, ei nu-și ascund temerea că ar putea fi prea scump și, din felul cum vorbesc între ei ne dăm seama că sunt în căutarea unei soluții. Faptul că nu au plecat după ce eu am intrat în hotel mi-a dat convingerea că nu ne vor lăsa în plata Domnului. La un moment dat doamna pronunță cuvântul „garaj”. Se întorc apoi spre noi și ne spun ceva de „garaj”. Eu am crezut că omul are un garaj al lui și, cum se mai întâmplă prin garaje, poate are pe acolo un pat, o canapea sau un fotoliu, nu contează prea mult ce, să fie un adăpost. Spunem că da și ne fac semn să îi urmăm. Ajungem la capătul bulevardului, cotim la stânga și oprim la poarta unei autobaze cu o curte foarte mare cu multe camioane. Omul se duce înăuntru, porțile se deschid și intrăm. În cabina de pază trei băieți simpatici muncesc din greu la câteva sticle de bere la care ne dau de înțeles că suntem oricând invitați. Suntem conduși nu departe, într-un birou în care, pe lăngă tot mobilierul specific mai avem o canapea și o bancă scundă de lemn, nu prea lată dar lungă. Suntem întrebați dacă e „harașo”, nu costă nimic, e gratis. Bineînțeles că este „oceni harașo”, rămânem aici. Domnul ne întreabă la ce oră vrem să plecăm dimineața, spunem că cel târziu la 7.00. Este foarte bine, ei încep programul la 8.00 și nu ar vrea să ne găsească alții pe acolo. Acum trebuie rezolvată problema mesei de seară. Noi spunem că mai avem o conservă, două dar doamna spune că trebuie să mâncăm bine. Ne propune așa: Este ora 21.30. Motocicletele rămân aici, ei ne duc cu mașina la un restaurant al unui prieten, ne lasă acolo, se duc acasă să-și adoarmă nepoții și vin să ne ia la ora 22.30 să ne aducă la garaj. Ezităm puțin, au făcut deja prea mult pentru noi dar ei insistă. Pe drum aflăm că domnul este inginer mecanic la autobază, trăiesc de o viață întregă în Turkmenistan și iubesc țara asta. Spunem și noi câte ceva despre noi și doamna aduce vorba de un drapel, ceva ce eu nu înțeleg foarte bine și nici Theo nu poate să mă lămurească. Le spun însă foarte explicit că nu avem decât 42 de manați și ei să spună prietenului cu restaurantul că nu trebuie să depășim suma. Ne asigură că nu vom depăși și ne prezintă prietenului ca prieteni ai lor. Restaurantul, central, este o terasă destul de mare și de animată față de pustiul de pe străzi. Rămânem singuri și suntem conduși într-unul din multele separeuri de o domnișoară căreia îi spun și ei treaba cu banii, dar spune că e treaba șefului. Ni se aduc două feluri de mâncare, supă și friptură de vită, salată, pâine, apă minerală. La o masă lângă noi trei femei tinere golesc încet dar sigur o sticlă de votcă de 750 de ml. Brusc, ritmul muzicii este întrerupt de o pană de curent care ne lasă și în beznă cam 10 minute. Per total este foarte bine. La fix 22.30 am văzut Mercedesul că a oprit puțin mai departe de restaurant. Ne-am ridicat de la masă și ne-am dus la șef să plătim. Total 23 de manați! Am mulțumit cu ambele mâini pe piept și ne-am dus la mașină. Pe drum, care nu a durat mai mult de 5 minute doamna a scos un pachet în care era împăturit frumos drapelul nou-nouț al Turkmenistanului. I l-a dat lui Theo cu vizibilă emoție. Trip 444Km.

traseu.jpg


Two Ride Pamir

Aerul este deja fierbinte iar noi înaintăm cu 100Km/oră spre bifurcația care duce la crater. În câțiva kilometri ar trebui să o luăm la stânga pe un drum vizibil. Ajungem, părăsim asfaltul, cotim prin nisip, traversăm o conductă destul de proeminentă și începem să urcăm pe un drum îngust, prin nisip foarte fin, adânc. Motocicletele zvâcnesc în toate părțile, cu greu le ținem pe drum și în final eu cad. Theo mă ajută să o ridic de jos, pornim iar în pantă mare, iar mergem complet aiurea și când aproape se termină panta o trântesc din nou în marginea drumului în nisip mare, afânat. O ridicăm din nou, o tragem înapoi și pornim. Drumul se îndreaptă și parcă și nisipul e mai bătut. Margem câteva zeci de metri pe drept, ceva mai stabil și oprim să facem câțiva pași pe jos să vedem cum e mai departe. Pare bine dar în depărtare se vede din nou pantă, nu prea mare dar suntem totuși îngrijorați. Motocicleta mea pierde lichid de răcire, coloana radiatorului este lipită cu metal lichid care începe să cedeze. Picături mari se preling pe conducta de răcire a motorului. Aș merge mai departe dar dacă cedează e de rău, trebuie să o remorcăm să o aducem înapoi la șosea. Din față vin două mașini 4WD cu cauciucuri cramponate. Șoferii, ghizi turkmeni care transportă turiști europeni, ne spun că mai avem 7 kilometri și drumul e mai rău decât aici, adică nisipul este mare. Ne sfătuiesc să ne întoarcem să nu rămânem blocați. Mă gândesc că alți motocicliști au mers totuși pe aici și aș încerca. Unul în Buchara, cu motocicletă la fel ca a ale noastre ne-a spus acum câteva zile că el a mers. Decid totuși, cu mare părere de rău, să ne întoarcem. Cea mai mare frică o am cu radiatorul. De mers aș merge, mai pe ea, mai pe jos, nu e mare pericol ori de câte ori ai cădea, viteza este foarte mică, nu te poți răni. Dar dacă etanșarea radiatorului cedează s-ar putea să fim nevoiți să dormim prin deșert.

Copyright © Two Ride Pamir

Pornim înapoi și în scurt timp, fără să mai cădem în nisipul mare pe coborâre ajungem din nou la asfalt. Din păcate nu vom vedea „Gate to Hell”. Poate altădată, cine știe dacă și când. Din nou îmi spun că am văzut atât de multe și mai avem încă de văzut, că mai bine renunți, cu oricâtă părere de rău, decât să dai de necaz. Restul drumului l-am parcurs pe o căldură toridă, am întâlnit cămile, de data asta sălbatice, am traversat o mică oază, un lac apărut din senin in pustiu, am trecut prin marginea câtorva sate pierdute în praful deșertului.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Calculul cu benzina ne-a ieșit chiar dacă la un moment dat Theo a rămas cu rezervorul gol. Am pus de la mine și am mers mai departe. Distanța până la Ashgabat nu este totuși cum au calculat-o vameșii turkmeni de 1000 de kilometri ci numai 600. Cam așa reiese și din hartă dar am zis să avem o rezervă suficientă. În felul ăsta ne-a fost de ajuns benzina cumpărată la Keneurgengh. Cu 50 de kilometri înainte de capitală a inceput pe ambele părți ale drumului verdeața. Au apărut arbuști, apoi pomi fructiferi și vii. Nu știu de unde vine apa aici, pe hartă nu e niciun fluviu ci doar un canal „Karakum Kanal” care aduce apa de la mai bine de 1000 de kilometri mai la est, tot din Amu-Daria. Am oprit să cumpărăm struguri foarte buni de la un țăran de pe marginea drumului. Omul a vrut să ne dea și un pepene roșu, pe gratis, ca pentru oaspeți dragi. Din nou dădeam peste acea naivitate și bunătate a omului sărac, simplu și onest. L-am refuzat cu oarecare jenă că îi refuzam însăși ospitalitatea lui sinceră, neinteresată și bine intenționată. În marginea Ashgabatului mi se aprinde becul de supratemperatură motor. Este cel mai periculos bec dintre toate de la bord. Opresc imediat și aștept câteva minute. Nu am mai pățit asta până acum în 10 ani de când merg cu motocicleta. Pornesc și becul rămâne stins. După ce intrăm în periferie se aprinde iar. Opresc iar câteva minute și pornesc normal. Căutăm ambasada României unde vom încerca să înoptăm și să refac etanșarea radiatorului. Contăm pe amabilitatea lor pentru că au fost, alături de ambsada noastră în Uzbekistan, singurii care au răspuns scrisorii prin care ne anunțam prezența în Turkmenistan, invitându-ne chiar să le facem o vizită. Alte ambasade nu au răspuns, probabil că erau foarte ocupați să promoveze politica externă a României în Asia Centrală uitând că și noi suntem tot Romania și că banii dumnealor vin și de la noi. Cu greu, după mai multe telefoane de orientare și mai multe opriri din cauza becului de supratemperatură am găsit ambasada, într-un cartier liniștit al Ashgabatului. Am fost primiți foarte frumos de domnul ambassador, domnul consul, și unul dintre funcționarii ambasadei, Alex. După ce am povestit puțin despre drum am întrebat dacă putem să reparăm motocicleta mea, care pierde lichid de răcire, și să înoptăm acolo. Deși nu au spații de cazare pentru oaspeți ne-au oferit biroul domnului consul, cu condiția să nu ne băgăm nasul prin documente. Eram obișnuiți cu dormitul pe jos și chiar să ne fi rugat dumnealor, nu ne-ar fi interest formularele de viză, eram mult prea preocupat de radiatorul meu! Odată rezolvată problema înoptării am început să repar imediat. Am curățat tot metalul lichid cu care etanșasem acasă și am pus altul nou, în speranța că va ține. Puteam să văd asta numai a doua zi când soluția se va fi întărit. Și motocicleta lui Theo pierde ulei la o furcă dar asta nu e foarte grav, merge și așa. Dacă treaba se complică o repar eu mai încolo. Toată seara am petrecut-o apoi în curtea mică dar cochetă a ambasadei, în compania domnului consul, a lui Alex, pizza și o sticlă mare de whiskey, povestind fiecare câte și mai câte până după miezul nopții. Trip 299Km.

Copyright © Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

Cât vezi cu ochii șoseaua taie deșertul fierbinte care pare nemărginit. Căldura încinge motoarele și radiatorul meu pierde constant lichid dar merg bine. Planul este să ajungen astăzi până la Darvaza, în mijlocul deșertului Kara-Khum, la 300 de kilometri de Keneurgengh, distanță pe care pe hărți nu este nici o altă localitate. Întâlnim totuși o benzinărie în marginea unui sat de câteva case dar nu putem să alimentăm pentru că nu este curent iar oamenii nu știu când o să pornească. Ne confirmă și ei că mai sunt în drum încă două benzinării. Faptul că avem un drum foarte circulat mă liniștește și mă face să mă simt în siguranță. Chiar dacă se întâmplă ceva grav, nu rămânem în deșert, avem și semnal la telefoane, sunt și mașini care ne pot ajuta. Pe margine întâlnim din loc în loc echipaje de poliție care privesc pasiv de parcă ar ști că urmează să trecem pe acolo. O singură dată am fost opriți de doi polițiști tineri, nu au cerut niciun document, s-au uitat doar la motociclete și ne-au întrebat de drum. În jur de ora 19 mai aveam aprox. 30 de kilometri până la Darvaza. Înserarea începuse să coloreze cerul în roșu palid când, privind în oglindă înapoi spre Theo mi s-a părut că de sub roata lui din spate iese ceva praf și se dezechilibrează ușor. Asta înseamnă de obicei pană. Am redus privind în oglindă și l-am văzut că s-a oprit. Am întors și l-am găsit cu roata din spate moale, înjurând. Treaba nu era gravă, aveam camere, aveam petice, leviere, pompă, tot ce trebuie să rezolvăm repede dar motocicleta lui nu are cric central. Pentru astfel de situații am cărat cu noi un cric de mașină cu care am repetat acasă cum să sprijinim motocicleta. Punem cricul sub cadru, el ține motocicleta în echilibru iar eu ridic ușor. Când e suspendată cu roțile libere băgăm sub scut bolovani mari și o lăsăm pe ei și pe roata de față sau de spate. Dacă nu găsim bolovani demontăm o cutie de aluminiu și sprijinim pe ea. Funcționează dar durează și noi nu prea mai avem timp.Tragem motocicleta la limita asfaltului pe loc sigur, punem departe în spate bolovani mici formând cu ei un fel de refugiu pe șosea care să ne apere de TIR-uri și începem.

header-1024x614.jpg

Din fericire fixăm repede motocicleta, scoatem camera care nu mai poate fi folosită pentru că a luat un cui de vreo 8cm. lungime care a sfâșiat-o, punem cameră nouă și ne prinde întunericul cu roata scoasă. Am pus motocicleta mea cu farul aprins și am fixat roata. Am pornit apoi prin beznă așteptând să ne apară la orizont luminile localității Darvaza. După vreo 30 de kilometri apare pe dreapta noastră un bec, un singur bec aprins luminând un popas modest format dintr-o iurtă din stuf și un șopron tot din stuf sub care erau câteva mese murdare. La una din ele câțiva bărbați beau ceva incolor. În față oprită o limuzină sclipitoare Toyota Camry. Am salutat oarecum și am întrebat „Darvaza, kilometer”? arătând spre înainte. “Tam Darvaza” adică “Aici e Darvaza” a răspuns unul arătând cu degetul în jos. N-am uitat uimiți unul la altul, în jur era beznă, neștiind ce să credem. Aici era Darvaza! Am întrebat, punând palmele sub cap, dacă putem să dormim acolo. Un alt bărbat ne-a spus că nu, dacă vrem să dormim să mergem tot în lateralul drumului cam 200 de metri mai sus de ei, acolo e o casă. Omul cu Toyota s-a oferit să ne ducă el până acolo. Deși știam că Turkmenistanul e o țară sigură ne-a fost teamă dar ne-am dus totuși prin beznă după mașină spre un alt bec aprins în lumina căruia se deslușea silueta unei case. Când am ajuns am văzut că era mărișoară, curată iar gazda, un bărbat simpatic, zâmbitor ne-a adresat întrebarea slogan „V at ku da”?!. „Rumunia”, am răspuns. La care el: „Rumunia, Rumunia, București, mămăliga, ciorba, și fași bre”!? Nouă nu ne venea să credem că auzim bine, unul în Turkmenistan, în inima deșertului să vorbească românește! Toate spaimele noastre au dispărut, am intrat într-o cameră mare care era și sală de mese și dormitor, toate pe jos, și ne-am așezat la o masă rotundă. Turkmenul Eduard, gazda noastră, nu știe de fapt decât foarte puține cuvinte românești învățate cu mulți ani în urmă când căile complicate ale vieții l-au purtat prin Republica Moldova. I-a plăcut acolo, a întâlnit vin foarte bun și fete frumoase. A studiat ingineria pomicolă, a profesat în timpul URSS dar acum trăiește din pensiunea asta. Nu se plânge, anul ăsta i-a mers bine, a avut turiști destui. Își aduce aminte cum era pe vremea sovietică. Drumul plin de gropi și de noroi, mașini aproape deloc, nu puteai să te deplasezi nicăieri, pantofi rupți, pantaloni cârpiți, foame. Acum, drum asfaltat perfect, una două mașini la fiecare casă, haine frumoase, telefoane mobile, televizoare color, case frumoase. Mi-e greu să-mi dau seama dacă are dreptate sau nu, femeia la care am mâncat la prânz trăia într-o sărăcie lucie dar casele pe care le-am văzut la intrarea pe autostradă păreau luxoase, mașinile la fel. Între timp soția lui ne-a pregătit o supă foarte bună, un pilaf cu carne de vită și ceai. Prețul cerut mi se pare cam mare dar nu am cum să probez. Pentru dormit tocmim divanul de afară, sub cerul liber, pentru 10 dolari. Trip 291Km.

somn-in-desert.jpg

popas.jpg

somn-cu-pisicile.jpg

A doua zi, pe lumină, am văzut mai bine locul. În afară de casa lui Eduard și de șopronul de la șosea nu era nimic deși în ghiduri se spune că satul Darvaza ar avea 350 de locuitori. Alte surse spun că satul a fost desființat în 2004 de președintele de atunci, Saparmurat Niyazov, pentru că nu arăta prea bine și făcea impresie proastă turiștilor. Noi nu am văzut altceva. Erau o mulțime de anexe, cu generator electric, rezervoare pentru apă, atelier de reparat mașini, cam în dezordine. Cel mai departe era closetul, o cabină de lemn pe o cocoașă de nisip la mai mult de 100 de metri de casă. Eduard nu și-a construit pensiunea la întâmplare. Locul ăsta este cunoscut în toată lumea sub numele de „Poarta spre Iad” (Gate to Hell). Povestea lui nu e foarte veche, a început în 1971. Atunci, specialiștii sovietici căutau prin locurile astea petrol și gaze naturale. Tot săpând ei, au greșit ceva și pământul s-a prăbușit formând un crater cu diametrul de 70 de metri și adânc de 20 de metri din care emanau masiv gaze naturale. Pentru a preîntâmpina un eventual dezastru au hotărât să aprindă gazul în speranța că punga se va epuiza repede și incendiul se va stinge singur. Arde însă și acum deși, președintele actual al Turkmenistanului, Gurbanguly Berdimuhamedow, a dispus încă din 2010 să fie stins. Nu a spus și cum să fie stins! Așa că Eduard are în fiecare an sute de turiști care vin să vadă minunea. Într-un fel, și noi tot pentru asta am ajuns pe aici. Vom încerca astăzi să mergem acolo cu toate că drumul, deși nu foarte lung, doar 8 Kilometri de la șosea, este foarte greu. Am băut o cafea cu Eduard, am plătit cei 10 dolari pentru dormit (după o mică neînțelegere cum că prețul ar fi fost 10 de persoană și nu pentru tot divanul, dar ne mai lovisem de șmecheria asta în Rusia și aveam experiență) și eram pregătiți de plecare.Omul cu Toyota Camry care ne adusese aseară era și el pe acolo. Părea că vrea să spună ceva și nu prea avea curaj. Mai cu semne, mai cu vorbe îmi dă de înțeles că ar vrea să-i dau prosopul meu, pe care îl lăsasem să se usuce pe motocicletă. Nu era un prosop oarecare ci unul dintr-un material foarte absorbant care se usucă foarte repede, nu miroase, asemănător cu o piele de căprioară, destul de scump. L-am întrebat ce vrea să facă cu el dar nu a putut să-mi spună. Eu l-am bănuit că îl vrea ca să-și șteargă mașina. Eram la mare încurcătură, mulți ne dăduseră nouă degeaba iar acum era prima oară când cineva îmi cerea ceva. Am decis repede. I-am spus că nu pot să i-l dau pe tot dar pot să-i dau jumătate, dacă îi ajunge. A spus că e foarte bine, l-am rupt imediat în două și i-am dat o parte. Cred că și Socrate ar fi făcut la fel dar, dacă omul ar fi insistat că îl vrea pe tot i l-aș fi dat și l-am fi folosit apoi amândoi pe al lui Theo. Noi avem o vorbă: dar din dar se face Raiul…

peisaj-desert.jpg


Two Ride Pamir

Emoțiile erau acum legate de traversarea deșertului Kara-Kum(Nisipul Negru), pe 1000 de kilometri până la Ashgabat. De partea asta mi-a fost frică. Mi-a fost frică pentru că nu știam în ce stare este drumul, dacă o sa găsim benzină, apă, loc de dormit. Apoi, simplul fapt că trebuie sa traversezi un deșert poate fi înfricosator. Văzusem la televizor turiști rătăciti sau blocați printre nisipuri, prin alte părți ale lumii, unii găsindu-și sfarșitul in arsița nemiloasă. La vamă ne-au spus că pe primii 100 de kilometri drumul este foarte prost dar apoi este bun. Turkmenistanul este de două ori mai mare decât Romania dar are o populație de numai 5 milioane de locuitori. Dacă în Kyrgyzstan și Tajikistan am avut aproape în întregime munți aici avem aproape în întregime deșert. Peste 80% din suprafața țării este acoperită de deșertul Kara-Kum, unul dintre cele mai uscate locuri din lume. Temperatura aerului depășește ușor 40 de grade Celsius, maxima înregistrată fiind 50,1 grade. Este pe locul 4 în lume la rezervele de gaze naturale și dispune de importante zăcăminte de petrol. Statul controlează aproape în întregime activitățile economice, și nu numai, și pentru a reduce sărăcia acordă gratis cetățenilor, până în anul 2030, electricitate, gaze naturale, apă și sare. Fiecare posesor de autoturism primește gratis 120 de litri de benzină lunar, pentru tractoare 200 de litri iar pentru motociclete (destul de rare) 40 de litri. Rata șomajului se apropie de 60% (pentru anul 2004). Cu o viză de tranzit te poți deplasa liber, cu o viză turistică de 30 de zile ai obligatoriu nevoie de un ghid. Devine clar de ce este mai avantajos pentru noi să cerem viza de tranzit. Primul oraș în care intrăm, Keneurgench, la 20 de kilometri de graniță nu este prea răsărit. Un oraș de provincie cu un centru ceva mai arătos, cu un bulevard mai larg apoi periferia murdară și sărăcăcioasă. Găsim o bancă într-o clădire modestă unde schimbăm 50 de dolari în moneda turkmenă, manat (aproape 3 manați pentru un dolar). Dintr-un „supermarket” minuscul cumpărăm câțiva cremwusti, conserve, pâine și patru litri de apă pentru băut. Rugăm pe vânzătoare să ne mai dea încă 5 litri de la robinet, dacă va fi nevoie pentru motociclete, mai ales pentru a mea care are radiatorul fisurat. Benzina o calculăm pentru un consum de 3,5 litri la suta de kilometri. Dacă eu umplu tot ce am îmi ajunge pentru 800 de kilometri. Theo ia de pe undeva un bidon de plastic de 5 litri în care o să pună benzină. Lui o să-i ajungă pentru 600 de kilometri. O mie de kilometri nu putem să acoperim dar oamenii ne spun că pe drumul prin deșert până la Ashgabat mai găsim să cumpărăm și apă și mâncare și benzină. Alimentăm la ultima benzinărie la ieșirea din Keneurgench aproape pe gratis, adică ceva mai mult de 4 litri pentru un dolar. Omul de acolo ne spune că până în capitală mai avem trei benzinării. Îmi mai revin un pic din spaimă și pornim pe un drum într-adevăr foarte prost.

Copyright © Two Ride Pamir

În scurt timp oprim ca să mâncăm la două case izolate pe stânga noastră, la câteva zeci de metri una de alta, fără garduri. Un drum de pământ, plin de bolovani de lut tare ne-a apropiat mai mult de una din ele, pe marginea unui pârâu tulbure dar era totuși ceva iarbă și umbră. Când ne-am apropiat ne-am dat seama că nu se poate sta pe iarbă, era murdar, plin de găinați de păsări și alte gunoaie mărunte. Undeva spre fundul curții, o bătătură plină de praf, era un divan pe un schelet metalic ruginit, cu scânduri murdare pline și ele de găinați. Pe divan și pe lângă el erau depuse tot felul de vechituri, zdrențe, fiare ruginite, cartoane, toată gospodăria arăta jalnic. Pe latura opusă a curții o casă de chirpici, pătrată, cam 6 pe 6 metri, cu o ușă de scândură și un singur geam. Noi am fost puțin reținuți, nu am intrat îi curte și tot încercam să găsim un loc pe marginea pârâiașului când, din casă a ieșit o femeie mai în vârstă, cu basma subțire pe cap și cu o rochie lungă până la glezne. Am salutat-o iar ea ne-a făcut semn să ne ducem pe divan. Fără prea multă convingere am sărit pârâul și ne-am așezat, făcându-ne loc printre zdrențe. Am scos crenwustii, conservele, pâinea, apa. Ea a apărut din casă, a traversat curtea, cu o tavă mare de tablă, cam veche și uzată, pe care erau așezate frumos bomboane, stafide și alune. A venit apoi cu un vas mai mare de aramă plin cu ceai și două căni. A pus totul lângă noi fără să scoată un cuvânt și s-a întors în casă. După ce am terminat de mâncat a venit, tot fără să spună nimic, ne-a lăsat un pepene roșu și un cuțit și s-a întors în casă. Abia am apucat să-i mulțumim pentru că nu am mai văzut-o nici când am plecat. A fost cu totul altceva decât domnii consuli cu gulere albe imaculate sau ofițerimea „instruită” de la frontieră. Revenim în drumul deșertului. A fost cândva asfaltat dar acum e ca după bombardament. Asfaltul a dispărut pe porțiuni mari, a fost pietruit, s-a stricat din nou, e plin de gropi, mașinile au mers pe lângă asfalt, pe pământ, și au format și pe un sens și pe altul, pe kilometri întregi, benzi suplimentare de pământ bătut puțin mai neted decât asfaltul. Când vine o mașină din față pare că e condusă de un șofer turmentat. Nu merge drept nici măcar 10 metri, cotește mereu cam fără rost pentru că peste tot sunt gropi. Viteza este mică chiar și pentru noi pe două roți. Întâlnim un om care mână din urmă vreo 10 cămile care încurcă înaintarea unui camion trosnind din toate încheieturile.

Copyright © Two Ride Pamir

O bucată bună o mergem mult lateral de drum pe un pământ tare și neted ca o pistă de decolare. Încă nu suntem în deșert, Amu-Daria reușește să ude solul arid și să mai mențină în viață plante verzi. Vedem cum se smulg deșertului mici suprafețe fertile. Buldozere cu lame mari rad pământul galben, neproductiv, pe o adâncime de aproximativ 30 de centimetri și îl duc spre margini formând taluzuri care închid suprafețe dreptunghiulare de mărimea aproximativ a unei jumătăți de teren de fotbal. Mai multe astfel de suprafețe, despărțite de taluzuri, formează câmpurile care vor fi cultivate. În locul pământului galben este adus cu basculante un strat de pământ mai negru, fertil. Este nivelat și inundat cu apă adusă pe canale din Amu-Daria. După ce apa se evaporă este semănat și udat până la obținerea recoltei. Nu ne-a explicat nimeni cum funcționează sistemul acesta, am dedus noi văzând cum se lucra în diverse locuri. Am traversat un curs mare de apă, aproape un fluviu care de fapt era un canal, adus din mereu aceeași Amu-Daria. Nu e de mirare că până la Marea Aral din fluviul ăsta legendar nu mai rămâne aproape nimic.

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir

După fix 100 de kilometri de drum foarte prost vedem în fața noastră, pe stânga, un ansamblu de câteva blocuri absolut noi, cu 2-3 etaje, închise în curți foarte îngrijite, cu peluze perfecte de gazon verde viu, cu alei asfaltate, cu stâlpi de lumină. Pe o fațadă portretul președintelui. Pe dreapta, un grup de case mai mici. Au răsărit ca din pământ, fără periferie, fără centru, aruncate în marginea deșertului, tăiate de drumul nostru devenit un fel de autostradă cu două benzi pe sens, cu asfalt foarte bun. Blocurile nu păreau locuite. În câteva sute de metri orașul acesta neobișnuit începea brusc și se termina brusc. Am glumit chiar cu Theo că s-ar putea să fie orașul, sau satul, natal al președintelui de arăta așa de bine. Dar surpriza noastră nu se oprește aici. Circulația, până aici foarte redusă la câteva mașini vechi pline de praf și câteva tractoare, se animă, apar multe TIR-uri, mașini mici moderne, în special Toyota Camry, fără să ne putem explica de unde. Pe una din hărțile noastre nu apare aici niciun alt drum iar pe cealaltă hartă apare un drum secundar care vine dinspre est din orașul Dashoguz. Oricum, animația asta ne mai ia din stress pentru că foarte repede intrăm în deșert, printre dune de nisip care nu e negru, e galben roșcat, presărate cu tufe mici țepoase.

Copyright © Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

Duminică este zi de odihnă. Noi ne odihnim, nu după o săptămână ci după două luni de muncă. Ne învârtim puţin pe lângă motociclete, să ne vadă soldatul uzbec şi să-şi aducă aminte de noi. Nu trece mult timp şi ne cheamă la el să ne dea raţia de dimineaţă. Este altul, al treilea de ieri după-amiază dar tot băiat bun. Imediat ne ducem precum Azorel şi Grivei şi primim o pungă cu roşii, sare, pâine şi apă. Ne întreabă dacă totul e o.k. noi mulţumim cu mâinile pe piept şi ne întoarcem între bălăriile noastre. Vama de la Keneurgench pare a fi mereu pustie. Toată ziua nu a trecut pe drum decât o femeie pe jos, cocoşată de sacoşe plus un covor făcut sul in spinare, dinspre Uzbekistan spre Turkmenistan, şi un TIR, în sens invers care a lăsat remorca acolo în „no man’s land” şi capul tractor a plecat mai departe. Am mai citit câteva poezii, am mai scris la jurnal, am mai studiat hărţile, am mai aţipit să treacă timpul, Theo a făcut şi el cam la fel până spre ora 17. Din senin s-a iscat o agitaţie pe partea turkmenă. Noi stăteam lungiţi pe folia de plastic şi ne uitam la ei. Un civil a venit la cei doi soldaţi ca două domnişoare şi a inceput să-i certe, să-i tragă de haine, aproape să le scape şi câte o palmă, nu ştiu de ce. Ăia nu ziceau nimic, stăteau în poziţie de drepţi şi priveau încremeniţi înainte. Civilul i-a lăsat, ei nu s-au mişcat, şi a început să cotrobăie prin cabina lor, să scoată panourile duble de la acoperiş căutând ceva. Au mai venit şi alţi civili iar pe drumul de pământ paralel cu gardul s-a pierdut în bălăriile înalte o camionetă militară cu câţiva soldaţi. S-au auzit apoi glasuri agitate la câteva sute de metri în tufişurile dese. Iar au venit civili şi câteva maşini mici fără însemne militare. După vreo jumătate de oră camioneta cu militari s-a întors iar civilii au început să se agite. Au scos nu ştiu de unde trei sacoşe foarte mari de rafie pline cu cartuşe de ţigări şi le-au golit în portbagajul unei maşini mici negre. Un civil a început apoi să filmeze cu o cameră mică iar altul insista să filmeze „palatka, palatka” adică spre cortul nostru. Poate dăm de ghinion şi ajungem şi complici la contrabandă cu ţigări! În final s-au liniştit, au plecat toate maşinile, au închis porţile şi au dispărut toţi lăsându-ne în grija chipului zâmbitor, puternic luminat, al preşedintelui Berdimuhamedow. De partea cealaltă, un alt soldat uzbec ne-a adus o farfurie mare de paste cu sos, pâine şi apă. Când Theo a dus înapoi farfuria, soldatul a întrebat de mine, de „old man”! M-am dus la ei, era deja întuneric, şi am dat de un tânăr extrem de agreabil, extrem de respectuos, care învăţa şi engleză şi germană şi voia să exerseze cu noi. Nu era el de gardă, avea timp destul, adusese dicţionare, caietele pe care învăţa şi si-a luat câteva notiţe la germană. Discuţia s-a întins până mai târziu, ne-a povestit că era student, avea familie, un copil mic, îi place viaţa de armată şi vrea să-şi facă un viitor în armata uzbecă. El ne-a lămurit de ce pe frontieră scrie şi „OZBEKISTON” şi „QORAQALPOGISTON”. Teritoriul pe care eram aparţinea republicii autonome „QORAQALPOGISTON”, parte componentă a republicii „OZBEKISTON”. Fac parte din acelaşi popor cu kazahii din nord şi cu turkmenii din sud şi vorbesc aceeaşi limbă, dialectul qaraqalpaq! Ne-am despărţit cu strângeri de mâini, noi ne-am pierdut între bălăriile noastre iar el s-a piardut în beznă,spre Nukus, călare pe o bicicletă ruginită. Un cor harnic de greieri ne-a cufundat in somn sub acelasi cer luminat de milioanele de stele aflate la mii de ani lumina. Luni dimineaţă, vorba proverbului, „numai astăzi nu e mâine”! Primim din nou paste, pâine şi apă de la uzbeci, mai glumim puţin pe seama noastră, ne plimbăm pe drum, dormim, toate activităţile specifice omorârii timpului. Dinspre partea turkmenă nu primim niciun semn de simpatie sau de ajutor în afară de un fel de joc de copii în care un militar adolescent se uita în jurul lui şi striga „Valeri, Valeri”!!! I-am făcut semn cu mâna şi împreună cu camaradul lui au început să râdă. În jurul prânzului, pe o caldură chinuitoare au apărut dinspre Turkmenistan un grup de vreo 15 turisti europeni, oameni in vârstă, trăgând dupa ei trolere grele pe dumul plin de gropi. I-am salutat in glumă dar ei și-au văzut de drum bombănind, fără să ne bage in seamă. De pe partea uzbecă i-a luat un autocar și a pornit cu ei spre Nukus. Spre seară am pregătit motocicletele pentru a doua zi, când urma sa părăsim „no man’s land”. Marți de dimineață ne-am trezit la ora 7.00, am strâns cortul, am legat tot si am așteptat cu mari emoții ora deschiderii porților Turkmenistanului. La ora 8.50 îi întrebăm pe militari daca putem să trecem dar ei ne spun să mai așteptăm. La 9.15 întrebăm din nou și ne spun că se poate. Ne luăm la revedere de la militarii uzbeci, le mulțumim cu ambele mâini pe piept, au fost adevarați prieteni, nici nu știm cum să le mulțumim. Încerc să le las banii care ne-au rămas în moneda lor, câțiva dolari, dar refuză categoric. Nu insist, ne strângem mâinile si pornim fără să înțeleg de ce se spune ca uzbecii sunt răi…In vama turkmena nu este nimeni in afară de noi. Ofițerul de la migratie, amabil, respectuos, ne ia pașapoartele apoi trecem prin mai multe birouri in care civili ne dau sa completam diverse formulare. Unul dintre documente este pentru calculul taxei de drum. Se calculează exact suma pentru 2000 de kilometri fiecare, la tariful oficial de 0,04 dolari pe kilometru.Toți sunt amabili, ne înțelegem cu ceva engleză, rusă, semne, ba unul dintre ei ne spune ca are un baiat student la medicină la Cluj, ne dă un numar de telefon și se oferă să ne găzduiască in Asghabat. Plătim cam mult, 216 dolari amândoi, ni se atrage atenția să respectăm termenul de viză( altfel amenda este foarte mare) si revenim la ofițerul de la migrație să luăm pașapoartele. Găsim holul plin de turiști francezi in vârstă, veniți din Uzbekistan, cu care glumim zgomotos într-o veselie generală. Afară, controlul bagajelor este sumar, cel mai mult atragând atenția pietroiul luat de mine din pasul Ak-Baytal. Dupa ce a fost studiat atent pe toate părțile, mirosit, cântarit in mână, a fost trântit in cutie și ni s-a dat liber la trecere. Fusesem furios pe turkmeni, mă gîndeam că nu o să le dau niciodată un „smiling face” pe cutii dar acum mi-a mai trecut supărarea. Contactul cu autoritățile este mai mereu neplăcut, să vedem cum sunt oamenii obișniuți și apoi dăm calificativul.În mai puțin de un kilometru am oprit, am bătut palma cu Theo, ne-am luat in brațe, trecuserăm unul dintre cele mai complicate puncte ale lungii noastre călătorii in Asia. Mai avem până acasa 6000 de kilometri dar de aici nu se mai pune problema de vize, termene, planuri de avarie. Nu mai ramânea decât să ajungem la Turkmenbashi in cinci zile, timp arhisuficient dealtfel. Uzbekistanul primește, bineînțeles, un „smiling face” din toată inima.

Copyright © Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

Până la vama turkmenă avem mai puţin de 200 de metri pe un drum de macadam mărginit de o vegetaţie ca un stuf înalt. Ei nu au barieră ci două porţi înalte din sârmă ghimpată, deschise, de la care pleacă în lateral un gard tot din sârmă ghimpată. Acolo totul este aliniat şi nou. Cabinele de control preliminar sunt din „termopan” alb, semibarierele la culoarele de acces automate, curtea asfaltată iar clădirea principală foarte nouă, geamuri termopan colorate, totul curat şi bine întreţinut. În câteva minute toate nedumeririle şi emoţiile mele ar putea să dispară sau să mă demoleze! Nu e nimeni acolo în afară de noi. Cei doi militari de la cabina de control preliminar, nişte băieţi tineri cu feţe de adolescenţi, respectuoşi, fără arme, ne fac semn să lăsăm motocicletele în faţa porţii şi să le arătăm paşapoartele. Se uită, vorbesc ceva la o staţie şi ne fac semn să luăm motocicletele şi să mergem la clădirea principală, cam 100 de metri înainte. Ne întâmpină cu un zâmbet prietenesc, pe faţada clădirii, porteretul înalt de peste 2 metri al preşedintelui Turkmenistanului, Gurbanguly Berdimuhamedow. Poate că e de bun augur ! Parcăm motocicletele şi intrăm. Linişte, ordine, curăţenie, spaţii moderne, aer condiţionat. În spatele unui „office” separat de un geam, înconjurat de birotică, un ofiţer tânăr, politicos, amabil, ne cere în limba engleză paşapoartele şi comunicarea confirmării de la Ministerul de Externe turkmen, adică ce aşteptam noi pe mail şi nu venise. Îi explic eu că nu am primit nimic până acum dar consulul de la Dushanbe ne-a promis că nu vom avea probleme. Puţin mirat dă un telefon şi începe apoi să caute în calculatorul lui derulând de mai multe ori zeci de nume. Ne confirmă zâmbind că ne-a găsit, că viza este aprobată şi ne dă şi nouă o copie a aprobării. Deja 80% din emoţii au dispărut, ne şi văd tăind deşertul Kara-Kum! Deschide paşapoartele la o pagină liberă unul lângă altul, scoate din sertar un teanc de vize autocolante, pune două alături şi devine dintr-o dată foarte atent. Se uită la noi, se uită la aprobare şi mă întreabă din ce dată am cerut viza. Îi spun că din 17 Septembrie dar programul nostru s-a modificat şi am ajuns mai devreme cu câteva zile, dar dacă viza este aprobată ar fi doar o formalitate simplă schimbarea datei. El dă de înţeles că nu e chiar aşa de simplu, dă câteva telefoane, vorbeşte destul de mult şi în final îmi spune că nu se poate. Pune la loc în sertar autocolantele de viză şi ne spune să aşteptăm să aducă pe cineva care vorbeşte mai bine engleză. Vin alţi trei ofiţeri tineri, amabili, din care unul vorbeşte bine engleză. Se lămureşte puţin de situaţia noastră în ansamblu şi apoi ne spune că decizia aparţine în final primului ofiţer, de la Oficiul de Migraţie. Noi spunem că nu ne mai putem întoarce în Uzbekistan şi că singura posibilitate e doar înainte, în Turkmenistan. Ofiţerul de la „Migraţie” ne mai spune o dată, cu toată părerea de rău, că nu se poate, problema este peste competenţa lui. Primim viza în 17, adică marţi, peste 3 zile. Bine şi aşa, dar astăzi este sâmbătă, unde stăm până marţi, am putea să rămânem în clădire vămii, auzisem şi eu că pe un aeroport, parcă la Londra, stă un tip de vreo 10 ani!? Nu, acolo nu se poate, noaptea se încuie, dar cel care vorbea bine engleză ne întreabă dacă avem cort. Îi spunem că da iar el vesel, râzând, ne arată spre „no men’s land”, între graniţe, şi ne spune că acolo putem să stăm oricât. Îmi trecuse şi mie asta prin cap dar nu mă gândisem chiar că o să ni se şi întâmple. Nici nu suntem pregătiţi pentru asta, nu avem mâncare, nu avem apă. Trec prin momente de revoltă şi de resemnare. Cum e posibil ca oamenii ăştia să fie atât de inflexibili, atât de opaci în faţa unei realităţi atât de simple, o viză cu câteva zile mai devreme. Ce le facem noi astăzi şi nu le facem peste 3 zile?! Mă gândesc de pe acum că o să le dau un „bad face” pe cutii şi la Bucureşti o să depun un protest la ambasada lor. Dar ei fac parte dintr-un sistem care nu le permite nici cea mai mică abatere de la reguli foarte stricte, poate absurde. Acest sistem îl cunosc eu foarte bine, doar am trăit în el zeci de ani. Poate că trebuie şi ei înţeleşi, poate că vina e a noastră că am venit mai devreme contând pe noroc şi pe bunăvoinţa lor. Poate că e mai bine să ne resemnăm, să nu încercăm noi să-i schimbăm pe ei, să ni-i facem duşmani, ci să vedem partea bună a lucrurilor. La urma urmei ce este aşa de rău să stai între două ţări, să dormi păzit de două armate! Cel mai important lucru este că peste 3 zile o să ne continuăm drumul pe varianta optimă, nu ne mai întoarcem 1000 de kilometri până la Taşkent, nu mai pierdem timp cu vize acolo, nu mai luăm toată stepa Kazakhstanului încă 3000 de kilometri, apoi Rusia, ratăm apoi Azerbaijanul, ocolit Abhazia, Inguşeţia, poate întors tot prin Ucraina în loc de Turcia. Dacă putem să dormim în „no man’s land” este foarte bine! Mai avem noi ceva provizii dar puţin, pentru o zi. Îi întreb dacă pot să ne dea ceva apă, mâncare dar ei răspund foarte oficial şi politicos că nu. Ne dau însă un petic de hîrtie cu o ştampilă pe el şi ne spun să îl arătăm soldaţilor uzbeci şi o să ne lase să trecem înapoi la ei, ceea ce eu nu prea cred, cred că mai degrabă au vrut să scape mai repede de noi. Dau telefon la Ambasada Romaniei în Turkmenistan, explic domnului consul cum stă treaba, dumnealui mă sună înapoi şi spune că nu are cu cine vorbi sâmbătă după prânz, încearcă din nou luni. Sun apoi la Eliana la Mediafax, care a scris despre noi înainte să plecăm, dar îmi dau seama vorbind cu ea că nu avem nevoie de un eventual bâlci prin vreun ziar sau televizor din Bucureşti, cum că românii plecaţi să ia Asia în piept sunt blocaţi fără provizii între două ţări. Mai bine şi mai înţelept este să aşteptăm şi ne descurcăm noi într-un fel. Nu mor caii când vor câinii! În două zile nu se moare nici de foame nici de sete. Mulţumim, ne despărţim prieteneşte şi ne ducem înapoi la uzbeci. Soldatul, un băiat foarte detreabă, înţelege, ia paşapoartele, hârtia ştampilată, şi le duce în vamă. În câteva minute se întoarce sincer dezolat şi ne spune ce ştiam şi noi, că nu se poate, viza spune clar „o intrare, o ieşire”. Ne asigură însă, bătându-se cu mâna în piept că „brat, cuşiti no problem, voda no problem, viza problem”(frate, de mâncare nu-i problemă, de apă nu-i problemă, vă dăm noi, problema este viza)! Îi mulţumim şi noi cu mâinile la piept şi pornim să găsim un loc pentru cort printre bălăriile înalte de pe marginea drumului. Ne instalăm la umbra singurului pom, un arbust cam ţepos puţin retras de la drum, în praf, printre mărăcini, sticle de plastic turtite, doze de bere îndoite, cartoane rupte, cârpe, pungi de plastic sfâşiate şi alte gunoaie abandonate în „no man’s land” foarte aproape de gardul turkmenilor. Sunt liniştit, nu-mi pare rău că am venit aici, acum lucrurile încep să fie previzible, oarecum sub control, chiar dacă aparent, suntem în impas. Vom sta aici două zile şi jumătate, fără nicio grijă, fără să facem absolut nimic decât să visăm…În timp ce noi descărcam bagaje ne-a chemat soldatul uzbec şi ne-a spus să-i dăm paşapoartele pentru că şeful vămii vrea să încerce la superiori. Le-am dat, ofiţerul s-a urcat într-o maşină şi a pornit spre Nukus. A revenit peste o oră şi ne-a spus cu părere de rău că nu a putut să obţină aprobarea. Le-am mulţumit, oamenii au făcut tot ce au putut, au întrecut absolut toate aşteptările noastre. Pe la ora 18 turkmenii au închis porţile şi au plecat. Spre seară, stând întins pe o folie foarte mare de plastic, folia noastră de ploaie, aud un fluierat dinspre Uzbekistan. Îi spun lui Theo să se uite pentru că s-ar putea să fie soldatul cu mâncare. El iese dintre bălării şi îmi face semn că aşa este. Pornim amândoi întins şi primim o farfurie mare cu paste cu sos, o pâine şi o două bidoane cu apă, unul pentru băut, unul pentru spălat. Mulţumim acelui brav soldat, mai glumim puţin cu el şi ne retragem la culcuşul nostru.Aveam deasupra noastră cerul înstelat şi lângă noi, armatele a două ţări ne vegheau somnul. Trip 47km.

Copyright © Two Ride Pamir

 

Copyright © Two Ride Pamir

Copyright © Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

Cam toate calculele mele mă imping spre Turkmenistan. Nu mă simt relaxat sub presiunea tichetelor de cazare, a cheltuielilor pe hoteluri mizerabile, a incertitudinii drumului prin Turkmenistan. Vreau să ies de sub acest stres cât mai repede posibil, să preiau controlul, atât cât se poate, asupra situaţiei. La Buchara un ghid uzbek ne-a spus că ambasada turkmenă nu trimite niciodată mail-uri de confirmare dar acordă totuşi vize de tranzit. Ar mai fi o posibilitate să plecăm două zile, la mai puţin de 200 de kilometri spre nord-vest, spre Marea Aral, să vedem acolo povestea foarte tristă a unui dezastru de proporţii epice provocat de economia planificată sovietică. Nu prea îmi arde să mă duc până acolo şi nu ar fi nici singurul loc unde sovietele au intrat brutal. La Semey(Semipalatinsk, estul Kezakhstanului) URSS a făcut aproape 500 de teste nucleare fără niciun fel de protecţie a populaţiei civile. Unele dintre teste au vizat direct efectele radiaţiilor asupra oamenilor. Urmările le-au suportat şi le mai suportă încă peste un milion şi jumătate de locuitori ai Kazakhstanului. Malformaţii groaznice, forme teribile de cancer, mortalitate infantilă, boli şi chinuri de neimaginat. La Magadan, în Siberia, zeci de mii de deportaţi epuizaţi de muncă la Transsiberian au fost îngropaţi de buldozere acolo unde cădeau dând acelui drum numele de „drumul oaselor”. La Karaganda, alte zeci de mii de prizioneri şi deportaţi lăsaţi în voia soartei în stepa nemiloasă au fost îngropaţi la grămadă sub valuri de pământ. Aici a fost secată o mare, cândva cel mai mare al patrulea lac din lume. Povestea este cam aşa: Marea Aral este alimentată cu apă de Sir-Daria şi Amu-Daria. Aceste fluvii, în lungul lor parcurs din Pamir până aici furnizează apa vitală pentru toate zonele deşertice prin care trec. Un volum imens de apă este sustras prin mii de kilometri de canale şi dirijat spre culturile agricole. Acest lucru se face de foarte mult timp şi totuşi Marea Aral nu a avut de suferit. Până în 1960 când Guvernul sovietic a decis cultivarea masivă a bumbacului irigat de Sir-Daria şi Amu-Daria. Deşi suprafaţa mării s-a redus vizibil imediat, irigaţiile au mers mai departe atât pe timpul URSS cât şi după 1990, mai ales în Uzbekistan pe Amu-Daria. În 1998 suprafaţa Mării Aral ajunsese aproximativ 60% faţă de 1960, în 2004 la 20% iar în 2007 la 10%. Acum, acolo unde era ţărmul mării nu a rămas decât nisip şi vapoarele de pescuit ruginite, pe uscat, într-un peisaj sinistru. Marea este la 100 de kilometri mai încolo…Dar noi vom pleca totuşi spre Turkmenistan deşi astăzi este sâmbătă 14 Septembrie iar viza am cerut-o începând de marţi 17 Septembrie. Sunt conştient că există un risc foarte mare dar sunt şi gata să încerc. Dacă ieşim din Uzbekistan şi nu ne lasă să trecem prin Turkmenistan rămânem blocaţi între graniţe, nu ne mai putem întoarce, cum am zis, drumul nostru este cu sens unic, pentru că viza uzbecă este „o intrare, o ieşire”, se închide şi nu te mai poţi întoarce. Nici măcar nu poţi să afli acolo la graniţă dacă vei primi viza, nu poţi să treci prin vama uzbecă să te duci la vama turkmenă să întrebi şi să te întorci. Acolo sunt reguli militare, se intră şi se iese numai pe bază de documente valabile. Singurul fapt pe care contez este că turkmenii nu pot fi atât de răi încât să nu ne lase să trecem, fără niciun motiv serios. Părăsim Nukusul cu un sentiment de nesiguranţă. Ultima dată vedem Amu-Daria de pe un pod păzit de poliţie pe care aş fi oprit să fac o ultimă poză acestul fluviu legendar care, din păcate, sfârşeşte prost. Am oprit totuşi dincolo de pod, undeva pe un teren părăsit şi m-am întors pe jos câteva sute de metri la postul de control. L-am rugat pe poliţist să mă lase să fotografiez apa, el a fost de acord dar unghiul era foarte prost. Între timp am văzut cum alţi patru poliţişti au oprit maşina lor lângă Theo şi discutau arătând spre mine. Nu mi-a fost teamă pentru că primisem aprobare de la colegul lor. Se pare că erau foarte ocupaţi cu ceva oficial pentru că era peste tot poliţie şi toţi se agitau. Când am ajuns la ei m-au întrebat ce am făcut la pod, am arătat displayul aparatului, s-au uitat şi ne-au spus să plecăm repede. În 45 de kilometri ajungem la graniţa pustie, punctul de trecere Keneurgench, o clădire cam veche cu aspect de cazarmă. Militarii uzbeci sunt simpatici, amabili, nu foarte curioşi. Un tip tânăr, foarte glumeţ, uşor brunet, bine făcut, de la „antitero” în pantaloni militari şi maieu negru, cu mănuşi negre răscoleşte puţin prin cutii după „narcotic, pistaliat”se uită la medicamente şi ne spune că totul e o.k. Visul lui este să ajungă în Europa, îi place Europa la nebunie, a fost prin Spania şi sa-ar întoarce oricând acolo. Vorbeşte puţin engleză şi învaţă în continuare. Ăsta este visul lui. La controlul paşapoartelor ofiţerul este ceva mai „oficial” dar acceptabil. Nu ne cere nimeni tichete de cazare sau alte dovezi pe unde am poposit, nu ne întreabă nimic de viza turkmenă, se pun ştampilele, se deschide bariera şi good bye Uzbekistan!


Two Ride Pamir

Dimineaţa achităm restul de bani, mâncăm omletă şi pornim devreme pe aceeaşi autostradă lucrată impecabil.

© Two Ride Pamir

 

Popas-pe-autostrada.jpg

Din loc în loc echipe de muncitori chinezi ne salută prietenos iar noi le răspundem dându-le de înţeles că le mulţumim pentru treba pe care o fac. Încă suntem înconjuraţi de deşert şi încinşi de arşiţă dar, în stânga noastră se vede din ce în ce mai bine şi mai aproape lunca verde a Amu-Dariei.

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

Autostrada se termină lăsând locul unei şosele normale, nici bună nici rea, care taie câteva orăşele aglomerate, pline de praf. În marginea unuia din ele văd ceva care îmi atrage atenţia. Pe marginea drumului, pe sensul opus, un bărbat tânăr, bine legat, încerca să repare ceva la o motocicletă „IJ” foarte veche şi foarte încărcată. În locul ataşului avea o ladă mare de lemn plină cu pepeni. Undeva peste pepeni, mai în spate, aşezaţi doi copii sub 5 ani. Pe şa, între om şi rezervor, un alt copil cam de 3 ani. În spatele omului tot pe şa o femeie tânără, mai mult ca sigur soţia lui. Agăţată de motocicletă o remorcă pe două roţi plină tot cu pepeni. Cred că omul căra cu rabla aia cam tot ce avea el mai de preţ pe lume. Se chinuia să monteze un furtun. Eu am oprit pentru că am vrut neapărat să le fac o fotografie şi apoi, dacă era nevoie să-i ajut. Aveam la mine furtun pentru benzină. Omul când a văzut că fotografiez a lăsat reparatul şi s-a ridicat drept, zâmbind spre aparat. Femeia a întors faţa, puţin jenată. Mi-am dat seama că nu trebuie să exagerez, am făcut rapid câteva cadre şi am întrebat dacă „problem”. Bărbatul a făcut semn că rezolvă el, se descurcă, am spus de unde venim iar el a vrut să-l fotografiez cu motocicleta mea. Nu părea deloc preocupat de problema lui, probabil că se simţea stăpân pe situaţie. Am traversat, l-am fotografiat cu telefonul lui, el m-a fotografiat pe mine şi, la despărţire, ne-a invitat la el acasă, în oraşul acela mic, la un ceai. Am refuzat mai mult din, să zicem politeţe, deşi nu ne grăbeam dar am zis că nu se face să cădem pe capul lui. El s-a gândit puţin apoi m-a chemat la motocicleta lui. A scos un pepene mare şi mi l-a întins râzând. I-am explicat că este foarte mare şi nu am unde să îl pun. El a dat la o parte pătura cu care erau acoperiţi şi mi-a spus să-l iau pe care vreau eu. Am luat unul mic, foarte bun, ne-am strâns mâinile şi am plecat făcându-le cu mâna în timp ce ne îndepărtam…Ce poţi să spui când un om care are foarte puţin caută să îţi dea ţie, din puţinul ăla, cât mai mult!

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

Drumul spre Nukus, deşi plat şi monoton, are pitorescul lui. Atunci când se apropie de Amu-Daria apar câmpuri verzi, pomi, culturi de bumbac. Atunci când se depărtează apare nisipul roşu presărat de tufe pitice ţepoase. Distanţele nu sunt mari, sunt suficienţi câţiva kilometri la stânga sau la dreapta ca să treci din deşert arid în luncă fertilă. Amu- Daria, izvorând direct din Paradis, este o fâşie de viaţă între două deşerturi mortale: Qyzylqum la nord şi Karakum la sud. Oraşe cu nume de rezonanţă în istoria Asiei Centrale, Urgench, Khiva, sunt puţin la stânga noastră dar nu trecem prin ele. Au trecut pe aici şi Alexandru Macedon şi Gingis-Han şi Timur-Lenk şi armata rusă.

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

 

Pe mine mă preocupă acum altceva. Faptul că a trecut deja o săptămână de când am fost la ambasada Turkmenistanului la Dushanbe şi nu am primit niciun răspuns mă nelinişteşte. Dacă nu ni se aprobă vizele, ce facem? Habar nu am dacă există consulat kazakh la Nukus. Singura soluţie ar rămâne să ne întoarcem peste 1000 de kilometri până la Taşkent să cerem o viză pentru Kazakhstan, apoi una pentru Rusia, sa strabatem iar stepa Kazakhstanului pe lung, mai bine de 3000 de kilometri, să ocolim Marea Aral pe la nord, să intrăm în Rusia pe la Astrahan şi de acolo mai vedem. Un coşmar, suportabil de voie de nevoie, dar pe cât posibil de evitat. Intrăm în Nukus pe un bulevard foarte lat puţin circulat. Oraşul este curat, cu spaţii verzi, străzi paralele, blocuri aliniate, o imagine cu care suntem familiari. Un hotel imens în zona centrală, cu literele firmei sparte, cu geamurile sparte pe toate cele zece etaje, pare că este părăsit. GPS-ul lui Theo ne conduce la un hotel mic pe o stradă foarte liniştită. În curte este şi o iurtă în care mi-ar fi plăcut foarte mult să înoptăm dar nu sunt locuri. Nimerim la probabil fostul hotel „al partidului”, o clădire tip cazarmă dar cu oameni amabili. Încerc să negociez preţul dar fata de la recepţie mă priveşte uimită şi spune că ea este doar o salariată care nu poate să decidă. Plătim 90.000Som (35dolari) pentru o cameră mizerabilă în care merge totuşi un aparat de are condiţionat.

© Two Ride Pamir

În baie am intrat numai la „urgenţe”, am preferat să stăm plini de praf decât să folosim duşul şi cada. După ce ne-am instalat am ieşit puţin la ceva cumpărături la un „supermarket” destul de mic pentru numele lui şi o plimbare prin centru. Deşi se întuneca se lucra de zor la câteva blocuri noi şi la pavajele din faţa lor. Am bănuit imediat că urmau a fi inaugurate festiv a doua zi. Eu, habar nu aveam încotro vom merge mâine. Parcă aş „forţa” graniţa Turkmenistanului! Trip 295Km. 

© Two Ride Pamir


Two Ride Pamir

De dimineaţă, acelaşi domn amabil ne spune că ne va servi totuşi un mic dejun sumar,din partea casei. Ochiuri, puţin salam, puţin unt, pâine, ceai. Obţinem şi mult doritul tichet de înregistrare, mulţumim cu ambele mâini pe piept şi pornim pe un bulevard foarte lat spre centrul istoric al oraşului. Buchara (Locul cu noroc) are o istorie asemănătoare, oarecum, cu a Samarkandului. Un oraş vechi de 3000 de ani aşezat pe Drumul Mătăsii, aparţinând diverselor dinastii – persane, mongole, turcice, un centru al comerţului, culturii şi religiei. Înainte de anul 1000e.n. devine capitala puternicului imperiu persan al Samanizilor fiind de departe cel mai mare oraş al Asiei Centrale (peste 300.000 de locuitori), şi printre cele mai mari din lume. În 1220 este cucerit şi distrus de hoardele lui Gingis-Han iar în 1500 devine capitala primei dinastii uzbece, luând locul Samarkandului.

muzeu.jpg

 

© Two Ride Pamir

În 1880 cade sub imperiul rus, devine pentru scurt timp „Republica Populară Sovietică Buchara” apoi este integrat în RSS Uzbecă. Centrul istoric este dominat de complexul Po-i-Kalyan, format din minaretul Kalyan, moscheea Kalan şi medresa Mir-i-Arab. Minaretul Kalyan, înalt de 46 de metri, cu un diametru la bază de 9 metri a fost construit în anul 1127 şi mai este cunoscut şi ca „Turnul Morţii” pentru că din vârful lui erau aruncaţi, chiar şi în secolul 20, condamnaţii la moarte.

Turnul Mortii - Buchara / © Two Ride Pamir

L-a impresionat atât de tare pe Gingis-Han că a ordonat să rămână neatins în timp ce restul oraşului a fost distrus. Moscheea Kalan a fost construită în 1514 şi este la fel de mare ca şi moscheea Bibi-Khanym din Samarkand.

© Two Ride Pamir

Diferă însă foarte mult ca arhitectură, în special datorită galeriilor cu acoperiş bombat, care înconjoară curtea interioară. Despre începuturile medresei Mir-i- Arab se ştiu puţine lucruri. A fost probabil construită în secolul 16 şi a funcţionat ca universitate islamică. În 1920 a fost închisă de administraţia sovietică dar a fost redeschisă de Stalin în 1944 pentru a câştiga sprijinul musulmanilor în eforturile de război. Încă aproape 140 de monumente de arhitectură islamică formează patrimoniul cultural al oraşului. Moschei mai mici, bazar, multe clădiri vechi restaurate şi transformate în hoteluri şi restaurante de lux, sit-uri arheologice, magazine de suveniruri în care se vând faimoasele carpete de mătase, cafe-uri, terase, grupuri de vizitatori din toate părţile planetei dau un aer foarte turistic acestui oraş prin care a trecut, între alţii, şi Alexandru Macedon.

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

© Two Ride Pamir

Spre prânz ne retragem din centrul istoric şi aruncăm o privire, fără să intrăm, spre vechea fortăreaţă a oraşului, ridicată şi ea acum mai bine de 1500 de ani. Zidurile care o înconjoară, din cărămidă, au între 16 şi 20 de metri înălţime. Structura de rezistenţă se bazează pe şapte puncte vitale care au dispunerea asemănătoare cu cele şapte stele ale constelaţiei Ursa Mare. Soldaţii lu Gingis Han au prădat-o dar nu au putut să o distrugă complet. În anul 1920, în timpul războiului civil din Rusia, Înaltul Comisar al Poporului Mikhail Frunze, născut la Bishkek, a ordonat bombardarea cetăţii cu aviaţia punând capăt rezistenţei ultimului emir al Buharei, Alim-Khan. Comisarul erou avea să moară şi el peste câţiva ani, otrăvit de Stalin. Părăsim oraşul, şi o dată cu el şi ultimele minuni ale Asiei Centrale.

© Two Ride Pamir

La vest de Buchara deşertul Qyzylqum (Nisipul Roşu) muşcă din ce în ce mai lacom din colinele şi aşa pârjolite transformând totul într-un plat nesfârşit presărat cu tufe pitice ţepoase. Din loc în loc drumul asfaltat dar foarte prost trece printre movile de nisip bătute de vânt ca troienele de zăpadă. Întâlnim foarte puţine maşini şi începem să ne aducem aminte de stepa kazakhă. Şoseaua pustie se duce cât vezi cu ochii, drept, până se uneşte cu cerul. Într-un sat unde intrăm să cumpărăm apă suntem avertizaţi de un poliţist dintr-un Matiz să nu plecăm amândoi de lângă motociclete pentru că sunt hoţi şi s-ar putea să ne fure ceva. Într-un oraş unde căutam benzină, destul de rară şi de proastă în Uzbekistan, adunăm în jurul nostru cel puţin 15 tineri gălăgioşi gata să ne conducă la un prieten de-al lor să ne dea el la un preţ astronomic. În final am găsit o benzinărie mică, veche, de unde tot la suprapreţ am cumpărat o benzină teoretic de 80 de octani (maximum ce se vinde în Uzbekistan), practic mult mai mic. După mai bine de 150 de kilometri de drum prost, arşiţă şi nisip roşu începem să rulăm pe o autostradă adevărată, nouă, betonată perfect de utilaje pe care este scris cu litere mari numele unei firme germane. În stânga noastră, la mare depărtare, în lumina portocalie a apusului, începem să distingem, paralel cu drumul, dunga verde închis a luncii fluviului Amu-Daria. Oprim la un popas modest care are divanuri afară, sub câţiva pomi. Cădem la învoială cu proprietarul pentru suma de 10.000Som (4dolari). Nu vrea să îi primească pe toţi acum ci numai jumătate. Restul mâine dimineaţă. Se teme probabil de poliţie. Întrebăm de mâncare şi ne spune „râba” (peşte). Nu ştim ce fel de peşte şi ne conduce în bucătărie unde ne arată un crap proaspăt, lung de vreo 40 de centimetri, prins, spunea el, în Amu-Daria. Cum să mai stai pe gânduri la aşa ofertă! Ne taie două bucăţi bune, le cântăreşte în faţa noastră şi ne arată pe un calculator preţul. Îl pune apoi la prăjit pe o tigaie foarte mare afară, pe un fel de pirostrie. Între timp a oprit acolo o maşină de poliţie dar agentul nu ne-a dat nicio atenţie. A stat puţin, a vorbit ceva la staţie şi a plecat spre Buchara. Lângă peştele prăjit, delicios, şi o lipie foarte bună, a venit când aproape îl terminaserăm, şi un orez fiert apoi ceai din belşug. Până să ne culcăm am vorbit cu un şofer tânăr care ducea cu TIR-ul din Slovacia în Afganistan echipament pentru trupele NATO. Prin păturile noastre s-a pripăşit toată noaptea o pisicuţă căreia îi dăduserăm la masă oase de peşte. Trip 293km.

© Two Ride Pamir

 


Two Ride Pamir

A doua zi de dimineaţă, miercuri 11 Septembrie, Alex mai vinde o bicicletă în timp ce noi luăm micul dejun. Înainte să plecăm din nou spre Registan dăm o raită pe la magazinele din jur şi schimbăm 50 de euro la un vânzător. Sutele de mii de Som s-au dus cât ai clipi. Numai intrarea la Registan ne-a costat 30.000! Vrem să-i plătim lui Alex dar ne refuză spunând că ne-a primit de plăcere şi că s-a simţit foarte bine cu noi. Mulţumim întregii familii şi în câteva minute suntem în Registan. Motocicletele încărcate le lăsăm parcate pe aceeaşi străduţă ca şi ieri „păzite” de acelaşi băiat al nimănui pe care îl plătim cu 1000 de Som. Ca să nu mai plătim din nou intrarea ne mulţumim cu o plimbare pe esplanadă şi pornim apoi spre moscheea Bibi Khanym…

ulug-bekh.jpg

Samarkand este înainte de orice oraşul lui Timur Lenk. Aici şi-a stabilit capitala unui imperiu care se întindea de la Ankara până în India, din Siberia până în Persia şi Irak. De aici îşi pornea campaniile întotdeauna victorioase care i-au adus numele de „Biciul lui Dumnezeu”. El însuşi spunea despre el că „nu sunt un om ca ceilalţi, sunt furia lui Dumnezeu şi reprezint distrugerea lumii”… A pornit din inima Transoxianei (teritoriul între Sâr-Daria şi Amu-Daria, el fiind nascut foarte aproape de Samarkand) împingând mereu limitele imperiului şi semănând groază spre toate punctele cardinale. Legenda spune că pe sultanul turc Baiazid, după ce l-a făcut prizonier în lupta de la Ankara (1402) l-a ţinut închis într-o cuşcă cu gratii de fier pe care o folosea drept scară când se urca pe cal. Când asedia o cetate îşi arăta intenţiile prin culoarea cortului în care locuia. În prima zi cortul era alb, semn că cetatea va fi iertată de la masacru dacă se predă fără luptă. A doua zi cortul era roşu, semn că locuitorii vor fi iertaţi dar conducătorii vor fi ucişi. A treia zi cortul era negru, semn că cetatea va fi prădată şi toţi locuitorii masacraţi. Cu timpul a început să ridice piramide din zeci de mii de cranii în oraşele cucerite. La Bagdad, la Damasc şi la Delhi a exterminat aproape total populaţia. Unele dintre oraşe nu şi-au mai revenit niciodată în urma prăpădului făcut de armatele lui Timur Lenk. A luptat cu Hoarda de Aur a hanului mongol Tohtamâş reuşind în final să o destrame. A luptat în Georgia, în Siria, în India şi în China. Cu Samarkandul a fost însă generos. Aducea mereu din campanii oameni învăţaţi pe care îi folosea pentru construcţia oraşului făcând din el perla Asiei Centrale. Vechiul amplasament de pe colina Afrasiyab a fost părăsit şi s-a construit pe un amplasament nou, un oraş nou, conceput ca un nod comercial vital pe Drumul Mătăsii. Diferitele cartiere primeau în mod ironic denumiri ale oraşelor cucerite în Transoxiana, în Mogolistan (Mongolia), în Sogdiana (Teritoriu persan,aproximativ pe actualul Turkmenistan) în Bactria (teritoriu intre Uzbrkistan,Tajikistan,Afganistan), Fergana sau în Khorasan (teritoriu din actualul Afganistan). Au fost atraşi aici negustori şi meşteşugari din Asia, Orientul Mijlociu şi chiar din Europa. Centrul urbanistic era Registanul care avea să se dezvolte timp de două sute de ani după moartea emirului. Deşi urmărea foarte atent dezvoltarea Samarkandului, Timur Lenk nu prea locuia în oraş. El era nomad şi îşi muta frecvent tabăra de corturi de mătase în grădinile de la periferie. Moscheea Bibi Khanym a construit-o pentru pentru gloria lui eternă şi pentru soţia sa chinezoaică. A vrut să fie ceva magnific, demn de faima şi puterea lui. Arhitecţii şi constructorii lucrau neîntrerupt să o termine cât mai repede.

ulug-bekh2.jpg

 

medressa.jpg

Dacă atunci când se întorcea dintr-o expediţie nu era aşa cum dorea el îi omora pe toţi şi angaja pe alţii; 95 de elefanţi capturaţi după campania din India cărau marmura şi piatra din Caucaz şi din Persia. Minaretele aveau 50 de metri înălţime, cupole de 40 de metri,portalul principal de 35 de metri, toate acoperite cu mozaicuri albastre, verzi şi turcoaz simbolizând cerul dimineţii şi apa, atât de scumpă în Asia Centrală. În curtea interioară, pe un piadestal mare de piatră, un Coran din marmură deschis…

ulugh-beg.jpg

Emirul a murit în ianuarie 1405, la mai puţin de un an de la terminarea moscheei, pe malul Sâr-Dariei, în drum spre China. A fost adus de soldaţii lui şi înmormântat în mausoleul Gur-e-Mir (Mormântul Împăratului) nu departe de Registan. Piatra de mormânt, un bloc de jad negru de aproape doi metri lungime, provenind din China, trecut pe la curtea lui Gingis-Han este cel mai mare din lume. Ca toate imperiile construite pe teroare şi cruzime, şi imperiul timurid s-a destrămat rapid. Samarkandul a mai rezistat un timp, până când conducătorul lui, astronomul Ulugh-Beg, nepotul lui Timur-Lenk, a fost asasinat. A cedat apoi treptat locul de centru cultural şi comercial oraşului Herat din Afganistan unde conducător era Şah Rokh, fiul lui Timur Lenk. Vechii duşmani ai emirului şi-au recuperat teritoriile pierdute iar Samarkandul a ajuns sub stăpânire uzbecă în anul 1500. Capitala a fost mutată la Buchara şi, cu toate că a continuat să se dezvolte, oraşul a intrat în umbră. Abia în 1886 devine capitala Turkestanului rusesc şi revine temporar în atenţie prin fotografiile marelui Paul Nadar. În 1925 devine, pentru foarte scurt timp, capitala RSS Uzbece. Moscheea Bibi-Khanim nu a rezistat nici ea prea bine. Pentru că a fost construită prea repede şi materialele solicitate la maximum nu a rezistat cutremurelor şi intemperiilor, ca dealtfel multe dintre clădirile ridicate în grabă de Timur Lenk. Cuceritorii ruşi nu i-au dat nici un fel de atenţie. Aproape riunată, în perioada ţaristă ajunsese depozit de bumbac şi grajd pentru cavalerie. Abia după al Doilea Război Mondial arheologii sovietici au început restaurarea oraşului, definitivată de guvernul uzbec după prăbuşirea URSS. Odată cu Registanul, Bibi-Khanym şi Gur-e-Mir, Uzbekistanul a „restaurat” şi persoana lui Timur Lenk făcând din el, un turco-mongol provenind din Gingis-Han, părintele naţiunii uzbece, uitând complet de prima lor dinastie, Şeibanizii, urcată pe tron în 1500…De la moschee, pe o căldură greu de suportat intrăm prin bazarul care pare să respecte şi acum regula lui Timur Lenk: vinde produse de un singur tip, alimentare. Recunoaştem ceva brânzeturi, fructe, bomboane, pâine dar cele mai multe din ele nici nu ştim ce sunt.

bazzar.jpg

bazar2.jpg

 

bazar.jpg

După ce cumpăr de la o chinezoaică o salată de sfeclă roşie pe care o mănânc imediat cu mare poftă pornim pe jos pe bulevardul „Taşkent” înapoi spre Registan.

centru-vechi.jpg

Pe esplanadă foarte multă lume, turişti japonezi şi occidentali veniţi cu autocarele de la Taşkent dar şi mulţi localnici.

turisti.jpg

 

pelerini.jpg

Câţiva tineri uzbeci ne reperează din mulţime şi încep să ne întrebe, pentru un studiu al lor la universitate, ce părere avem despre turismul în Uzbekistan. Le spun imediat nemulţumirea şi nedumerirea mea legate de înregistrarea vizei.

studenti.jpg

Nu comentez măsura în sine, dar obţinerea înregistrării numai la anumite hoteluri mi se pare că nu este o trebă onestă. Un alt grup de tineri studenţi şi elevi insistă să ne fotografiem cu ei şi caută fiecare să fie cât mai aproape de unul dintre noi. După ce trecem pe la o bancă foarte modernă de unde printr-o procedură laborioasă scoatem 300 de dolari, părăsim, mult prea repede, Smarkandul lui Tamerlan cel Mare. Drumul spre Buchara nu ne arată mare lucru. O autostradă lată dar nu prea bună, cu denivelări, cu porţiuni în lucru, cu controale de poliţie, un drum care taie o zonă de coline arse de soare. Pe lângă singurul oraş mai mare întâlnit, Navoiy, trecem fără să oprim, mai mergem ceva şi ne prinde noaptea. După aproximativ 50 de kilometri de întuneric apare portalul monumental, puternic luminat, al intrării în Buchara. Pe stânga, firma luminoasă a unui hotel mare, nou, în a cărui parcare nu era decât un câine. Întoarcem undeva într-o intersecţie pustie şi intrăm. Holul recepţiei elegant, canapele mari de piele, mobilier din lemn masiv, podeaua placată cu marmură strălucitoare de culoare închisă. Recepţionerul, un om foarte amabil în ciuda orei înaintate. Ne arată imediat o cameră mare, foarte curată, mobilată clasic, masiv. Îi explicăm în puţina engleză pe care o vorbeşte că nu ne putem permite şi am dori ceva „economic”. Ne conduce în alt corp de clădire cu camere mai mici, mobilate simplu, cu baie proprie, totul foarte curat la preţul de 50.000Som(18dolari), fără mic dejun. Apoi, cu o răbdare desăvârşită vine cu noi afară la motociclete şi ne deschide porţile mari de tablă de la curtea interioară. Trip 290km.

 



Sursa
Autentifica-te  
Urmăritori 0