Mergi la conţinut

Freerider

Autentifica-te  
  • postări
    72
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    14.819

Postări în blog

freeriderro

Dacă se poate spune un singur lucru bun despre acest nou virus apărut în lume, SARS-CoV-2, este că a stimulat puternic oamenii să iasă mai mult în natură. Poate nu neapărat virusul ci mai degrabă „abstinenţa” la care am fost forţaţi o perioadă, carantina. S-a vazut că în ciuda „lenii” care ne cam caracterizează, oamenilor le place afară, chiar şi dacă e vorba doar de o plimbare în parc. E bună şi asta. Un alt lucru bun pe care „covidul” ni l-a dat este că ne-a învăţat şi să fim mai curaţi.

Observând această dorinţă „nemaivăzută” a oamenilor de a ieşi din case, ne-am spus că împrejurarea merită investigată, aşa că am întrebat industria locală cum se vede situaţia din direcţia lor, pentru a înţelege dacă fenomenul are efecte benefice şi asupra vânzărilor de biciclete şi echipament outdoor. Personal, recunosc că am fost suprins, plăcut, să văd că rafturile au început să se golească.

bicicleta-romania-1024x472.jpg

„În perioada de carantină, firma noastră a funcționat non-stop”, spune Robert Sipiczki – CEO BikeFun, reprezentant Merida Bikes. „Magazinele din România care au și vânzare online, nu au încetat să ne trimită comenzi nici în această perioadă. După a doua săptămână a lunii Mai, valoarea comenzilor a crescut simțitor cu fiecare zi. Valoarea vânzărilor în România este mai mică încă decât cea specifică acestei perioade a anului, dar întrevedem posibilitatea să se ajungă la nivelul preconizat până la sfârșitul anului. În toată România a pornit în forță piața bicicletelor și a componentelor, accesoriilor. Exemplele din Europa occidentală ne arată că cererea în magazine la terminarea carantinei, va exploda, așa că magazinele care stoc suficient vor putea beneficia de acest boom de vânzare. Între mărcile mari pe plan internațional, Merida a reușit să asigure un flux de biciclete noi chiar bun, până acum, însă din cauza de lipsă de stocuri a partenerilor, în viitor este posibil să apară mici probleme. Starea stocurilor pentru componente și accesorii putem spune că este satisfăcătoare.”

„Aproape tot ce poate fi integrat în sintagma „echipament sportiv”, sigur a înregistrat o creştere de minim 20% în ultimele 30 de zile”, spune şi Simona Vasiliu – marketing manager Giant România. „Bicicletele nu reprezintă o excepţie. Distincţia se face în gama: low/medium – creştere, high-end – stagnare. De asemenea, se constată o apetenţă pentru bicicletele electrice care permit plimbări comode şi lungi pe aproape orice tip de teren.

Claustrarea impusă de pandemie a permis o reconfigurare a valorilor şi priorităţilor. Studiile o arată şi totul se reflectă în piaţă: românii au învăţat să economisească (~50%), să pună accent pe sănătate (~9%), să se bucure de lucruri simple. Bicicleta conţine câte puţin din fiecare valoare redescoperită:
– economisire – cel mai ieftin, rapid şi sigur mijloc de transport;
– sănătate – fizică şi psihică;
– lucruri simple – starea de urgenţă s-a transformat în stare de alertă ceea ce înseamnă că nu există libertate totală de deplasare. Deci, va trebui să ne mulţumim cu cea parţială. Iar bicicleta va fi unul dintre instrumentele de mare ajutor deoarece ne va permite să exersăm starea de libertate într-un spaţiu relativ restrâns.”

„Într-adevăr, vânzările în perioada asta au crescut, lucru care ne bucură”, mărturiseşte Ovidiu Ciovică, general manager Erelka SRL, reprezentant Silverback Bikes. „Chiar dacă pe piaţa din România suntem de mai mulţi ani cu bicicletele Silverback, Barcicleta Social Bike Shop este o locaţie tânără în Craiova. Activitatea cafenelei a scăzut acum, oferind clienţilor, momentan, doar varianta ”take away”. Dar vânzările de biciclete, piese şi accesorii, cât şi operaţiunile de service, recondiţionare şi închiriere biciclete au crescut semnificativ. Aşa cum în alte oraşe europene au fost luate acum măsuri suplimentare de reconfigurare a pistelor de biciclete, sper că şi la noi se va face o schimbare în acest sens, îmbunătăţind infrastructura şi astfel piaţa bicicletelor să fie mereu în creştere”.

Ce avem aici e doar vârful icebergului, pentru că situaţia este cam general întâlnită, nu doar la magazinele de biciclete ci şi la cele pentru drumeţie şi outdoor. O mişcare inteligentă ar fi să mergi rapid într-un magazin de biciclete şi să vezi care sunt ofertele, pentru că bicicletele zboară efectiv de pe rafturi, în special cele din gama medie!

The post Vânzările de biciclete post-carantină COVID 19 au explodat, iar stocurile scad! appeared first on FreeRider.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Diete, diete și iar diete… Indiferent că sunt grași sau slabi, sedentari sau sportivi, azi toți sunt înnebuniți de diete! Este probabil una din marile obsesii ale lumii moderne!

Și eu trec prin asta de ani de zile. Am încercat de toate, luni de zile fiecare, simple, combinate, extreme sau mai lejere. Pot să spun multe despre fiecare… Doar că faptul că spun despre cum a funcționat sau nu ceva la mine, nu înseamnă că același lucru e valabil și la alții. Organismul uman e foarte variat și nu există soluții universale…

Oricum, trebuie început cu concluziile. Să fie clar, nu există diete sănătoase dacă acestea se bazează pe excluderi totale și măsuri extreme. Sănătoase pe termen lung sunt doar cumpătarea și echilibrul. Dar totuși unele diete pot da o mână de ajutor din când în când…

Dieta keto și low-carb

Cumva, cel mai mult am cochetat cu keto. Pentru că sunt un gurmand, iubesc ceafa de porc suculentă sfârâind pe un grătar iar keto se împacă de minune cu poftele astea. Practic keto implică eliminarea aproape completă a oricăror carbohidrați din alimentație, meniul constând în cea mai mare parte din grăsimi, cu o mică parte de proteine.

Este cea mai ”smart” dietă deoarece se joacă cu fiziologia organismului. Activează un mecanism de protecție și face ca omul să treacă de pe combustibilul său principal, glucidele, pe cel de rezervă, cetonele. Este o protecție dobândită de organism în perioadele istorice de foamete. Practic, în lipsa de carbohidrați, organismul descompune grăsimile și mușchii, iar ficatul le transformă în corpi cetonici. Aceștia fac ca organismul să meargă în continuare, până când resursele se termină. Adică ajungem ca amărâții aceia ce mor de foame în Africa, piele și os. Pentru a ne ajuta să trecem peste asta, organismul elimină parțial și senzația de foame. Doar că trecerea de la regimul normal la funcționarea pe cetone, numită ketoză, nu e chiar ușoară, organismul se desprinde greu de mult iubiții carbohidrați: stări de rău, amețeli sunt lucruri normale 2-3 zile.

Bun, gata teoria. Cum merge? Pai pentru slăbit merge excelent. Grăsimi nu prea poți mânca prea multe fără o felie de pâine sau un cartofior lângă, așa că aportul caloric e scăzut și senzația de sațietate e permanentă. Iar corpul pierde greutate văzând cu ochii. Odată în ketoză, apare și o stare ciudată de bine. Cam miroase gura a acetonă, în rest totul pare ok.

Problema e cu sportul. Deși te simți bine, parametrii funcționali scad. VO2 max o ia în jos grav. Pulsul nu prea mai vrea să joace cum juca înainte. Anduranța rămâne și e chiar mai bună, dar capacitatea de efort puternic rapid, de sprint, e praf. Nu mai vorbim de efort anaerob, ăla e ca și cum a dispărut în neant. Acesta e motivul pentru care dieta asta mi se pare perfectă pentru cicliști în perioada de iarnă, când se lucrează pe antrenamente de bază, de intensitate redusă.

Este sănătos? Încă nu se știe… Medicii sunt rezervați în a se pronunța, de obicei spunând că e o idee nouă și că nu există studii serioase. Personal nu mi se pare o idee bună să dureze peste 3 luni, dar sunt unii care țin un astfel de regim de ani de zile.

  • eficiență: *****
  • ușor de ținut: ****
  • nivel performanță: **

Dieta vegetariană (fără carne)

A renunța la carne e o idee interesantă. O justificare excelentă e cea morală: animalele chinuite, efectul de seră produs de creșterea industrială a animalelor mari… E greu de ținut? Așa și-așa… pur și simplu renunți la carne. Poți apela cât de des vrei la produse înlocuitoare, cum ar fi cele de la Beyond Meat, care au produs înlocuitori de carne din plante, aproape perfecți la gust și senzație. Sau poți să de dezici total. Fiecare cu alegerea lui.

Dieta păstrează totuși produse animale: lactate și ouă. Astfel, putem spune că alimentația e destul de echilibrată. Există teorii despre deficiențe de vitamina B12, dar nu e ceva complet elucidat.

Cum merge? Merge bine părerea mea. E doar un alt mod de viață. Schimbarea e mai mult morală. Personal mi se pare că eliminarea cărnii aduce un plus de energie, deoarece probabil aceasta consumă multe resurse pentru a fi digerată. Pe perioadele renunțării la carne m-am simțit bine, aș putea zice că un pic mai bine decât cu alimentație completă.

Dar slăbești? Păi nu neapărat, depinde ce și cât mănânci. Totuși văd o tendință de păstrare mai ușoară a siluetei. Nu aș încadra totuși dieta asta la cele de slăbit.

  • eficiență: **
  • ușor de ținut: **
  • nivel performanță: *****

Dieta vegană (fără produse animale)

Personal asta mi se pare cea mai dură încercare prin care am trecut. Dieta vegană e foarte greu de ținut. Pentru a putea păstra o alimentație completă și sănătoasă, trebuie să procuri alimente mai greu de găsit (chia, quinoa, tot felul de alune și nuci foarte scumpe, goji, avocado) ce nu se regăsesc uzual în bucătărie. Viața se complică enorm. Procesul de procurare și preparare a hranei ajunge să ocupe o parte mare a vieții.

Dar slăbești? Da, cu siguranță se simte. Doar că nu e spectaculos cum e la keto, unde poți scăpa și de 1 kg pe zi. Aici slabitul merge constant și sigur, dar într-un ritm mai lent. Se spune că în 6 luni, nivelul îl ajunge pe cel din keto, unde efectul e mai pronunțat la început și scade pe parcurs.

Dar cu sportul? Sincer, cu o dietă ce conține chestii uzuale eu am simțit o lipsă acută de proteine în alimentație. Deși carbohidrații permit performanțe bune, după un antrenament serios recuperarea e de durată, durerile musculare sunt persistente zile întregi. Să rezolv problema asta, am apelat la suplimente: shake proteic vegan. Odată ce am început să consum o porție de shake după fiecare antrenament, lucrurile au revenit la normal.

E sănătos? Eu zic că pentru a fi sănătos trebuie unul din două lucruri: fie să completezi cu suplimente, fie să calculezi foarte bine aportul de nutrienți și să pregătești meniuri scumpe și eficiente.

  • eficiență: ****
  • ușor de ținut: *
  • nivel performanță: ****

Intermitent fasting

Intermitent fasting-ul nu e neapărat o dietă ci un mod de consum al alimentelor, ce poate fi combinat cu orice dietă. Implică o pauză de masă lungă și consumarea tuturor meselor din zi într-o perioadă scurtă. Cea mai folosită schemă e 16 ore de pauză cu 8 ore în care mănânci.

Aici părerea mea s-ar putea să nu fie pe placul tuturor, deoarece sunt mulți avocați ai acestui mod de viață. Teoria prin care în 8 ore nu poți să mănânci tot aportul caloric necesar pentru 24 de ore o fi valabilă la unii, dar nu la mine. Sincer, dacă sunt rupt de foame pot mânca 3-4000 kcal așa, din antebraț. Iar cele 16 ore de pauză sunt o justificare psihologică periculoasă pentru astfel de festin. Practic toată ideea asta de fasting mi s-a părut funcțională doar în combinație cu keto, unde oricum foamea e la nivel foarte redus. Altfel pentru mine cel puțin aportul caloric în cele 8 ore e mai mare decât în 24 h normale.

E sănătos? Discutabil… Afectează performanța? Tot discutabil… Practic totul depinde de cele 8 ore și ce faci tu cu ele…

  • eficiență: ***
  • ușor de ținut: ***
  • nivel performanță: ***

Dieta Herbalife

Fără să vreau să fac publicitate negativă sau pozitivă, Herbalife e o opțiune luată în considerare de multă lume, o dietă veche de zeci de ani pe piață. Evident am trecut și eu prin ea.

Dieta Herbalife implică pur și simplu înlocuirea a 2 mese pe zi cu câte un shake-minune, în timp ce a treia masă e lăsată la latitudinea fiecăruia, dar cu măsură. În plus, se mai adaugă niște vitamine și tablete naturiste.

Funcționează? Așa singură nu știu, dar pot să spun că în combinație cu sportul eu am slăbit de la peste 120 kg până pe la 90, în vreo 2 ani. Nu am ținut-o chiar strict, uneori am folosit doar 1 shake, dar a mers. Merge și fără sport? Nu știu… Organismul fiecăruia reacționează diferit.

E ușor de ținut? Sincer, deși reclama e că da, nu e chiar așa. Shake-ul ăla nu ține de foame între mese. Mai ai voie o gustare, dar e praf în ochi. Faci foamea. La greu. Dar funcționează… Din păcate produsele nu sunt ieftine deloc, însă s-ar putea ca fix banii aceia mulți cheltuiți să te motiveze să nu calci pe lângă, ar putea și acesta să fie un factor important ce contribuie la rezultatele pozitive.

Este sănătos? Aici chiar e greu de comentat…. Practic 60-75% din ce bagi în tine sunt produse sintetice. Nu sunt paranoic, nici indiferent cu asta. Vrei să slăbești, îți asumi niște riscuri, personal nu am resimțit niciun efect negativ.

Performanțele sportive? Da, aici stai bine, deoarece consumând atât de multe produse sintetice, acestea sunt calculate perfect și ai tot ce e nevoie. Există chiar și produsele dedicate pentru sportivi.

  • eficiență: *****
  • ușor de ținut: ***
  • nivel performanță: *****

CONCLUZIE?

Nu, din păcate nu există vreo concluzie foarte clară. De ani de zile schimb dietă după dietă. Fac sport. Mă simt bine, analizele au fost mereu perfecte, dar nu am ajuns la forma fizică dorită, la pătrățelele alea. Pentru că probabil fiecare are o genă care îi spune cum trebuie să arate. Nu e condamnat nimeni să fie mereu așa, dar peste un anumit nivel munca de schimbare devine exponențial mai grea. Mă simt și m-am simțit mereu sănătos, însă știu și că sunt o victimă a cutumelor moderne care ne spun cum ar trebui să arătăm și să fim. O victimă conștientă și neajutorată. Știu și nu pot să fac nimic. Voi ajunge vreodată să fiu mulțumit de mine, de propriul organism, să ajung la pacea aceea interioară? Nu știu… sper… momentan nu mi se arată. Și azi iar au la masă la serviciu doar cu carne, mi-am adus pachet de acasă…

The post Am încercat o grămadă de diete! Iată părerea mea… appeared first on FreeRider.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Salzkammergut Trophy nu prea mai are nevoie de prezentare. Este cel mai mare concurs de maraton mtb de o zi din Austria și unul dintre cele mai mari din lume, la fiecare ediție atrăgând la start peste 5000 de participanți din mai mult de 40 de țări. Este evenimentul despre care a auzit tot mtb-istul pasionat și care dorește să ajungă aici măcar o dată în carieră. Concursul oferă participanților 7 distanțe de concurs, „vedeta” fiind traseul A cu o lungime extremă de 210 km și diferență de nivel monstruoasă de peste 7000 m.

4606_JTLSTART_00332-1024x683.jpg

Bucla lungă, de peste 200 km, este cu adevărat specială pentru că străbate regiunile Hallstatt – Dachstein – Salzkammergut incluse în Patrimoniul Mondial Cultural UNESCO, traseul de mtb fiind considerat unul din cele mai spectaculoase și frumoase peisagistic din Europa. Cum majoritatea dintre noi nu prea tragem pentru podium, înseamnă că avem timp berechet pentru admirat peisajul. Și crede-mă, ai ce vedea aici. Spre exemplu, unul din pasajele absolut superbe și iconice pentru acest concurs, este zona de tuneluri și balcoane săpate direct în stâncă, pe unde binențeles, vei trece cu bicicleta.

salzkammergut-trophy-2018-foto-Ewige-Wanfoto Erwin Haiden

Însă cum nu mulți sunt capabili să parcurgă tura lungă, la Salzkammergut Trophy vei găsi alte 6 distanțe dintre care una sigur ți se potriveste. Astfel, avem tura lungă, traseul A de 210 km pentru care startul este la ora 5 dimineața (!), traseul B de 119 km, traseul C de 76 km, traseul D „All Mountain” la care am participat, cu 56 km, traseul E de 54 km, F de 38 km și G cu o lungime de 22 km.

Însă Salzkammergut Trophy este mai mult decât un simplu concurs de mtb. Este un festival al bicicletei, o sărbătoare unde se strânge nu doar toată Europa, ci totă lumea pasionată de mtb. Evenimentul este foarte mare și pe lângă concursul propriuzis, găsești aici multe alte activități conexe. În primul rând e vorba de expozitia de biciclete, piese, echipament și accesorii, care de la an la an este mai mare. Găsești aici o mulțime de oferte speciale și multe mărci pe care nu le găsești în România. Este o bună ocazie spre exemplu, să-ți completezi garderoba specială cu echipament pentru ciclism.

maxresdefault.jpg

Însă activitatea fizică pe care o faci când vii aici, și peisajele pe care le primești, înseamnă doar o parte din pachetul complet al experienței. Cealaltă parte este locul în care stai, cazarea pe care o alegi și care nu are cum să fie decât perfectă. De fiecare dată când am venit la acest concurs, noi ne-am cazat la Hagan Lodge din satul Altaussee.

Hagan Lodge este practic un complex de căsuțe confortabil amplasat între doi versanți de munte. Căbănuțele sunt de mai multe feluri însă majoritatea au două sau trei camere la etaj, living și bucătărie la parter, două băi și da, o saună. Sunt abslout perfecte atunci când vii cu prietenii și familia și închiriezi una în care pot locui confortabil patru-șase persoane.

salzkammergut-trophy-Hagan-Lodge-03-1024

Layout-ul interior este foarte bine gândit, căsuțele fiind construite să ofere maximum de confort, și vara, când vii aici cu bicicleta și iarna dacă ești la schi. Însă cireașa de pe tort trebuie să fie sauna ta privată, cu acces direct la exterior. Ce poate fi mai plăcut ca după o zi mizerabilă petrecută la concurs pe bicicletă, în frig, ploaie și noroi, așa cum am avut eu “norocul” la ediția 2019, să intri direct sub un duș fierbinte, apoi în sauna în care stai cât vrei tu, alternând cu tradiționalele ieșiri afară la frig sau sub dușul rece.

  • salzkammergut-trophy-Hagan-Lodge-09-1024
  • salzkammergut-trophy-Hagan-Lodge-07-1024
  • salzkammergut-trophy-Hagan-Lodge-01-copy
  • salzkammergut-trophy-Hagan-Lodge-10-1024

Vă spun că mai plăcut de atât poate fi doar berea nefiltrată pe care o bei la final de zi afară, pe terasa cabanei, povestind cu prietenii, mirosind iarba și ploaia care tocmai se termină înseninând cerul și privind liniștit apusul cum se lasă peste crestele munților din jurul tău, în timp ce uiți coșmarul prin care ai trecut de-a lungul zilei.

  • salzkammergut-trophy-2019-08-1024x768.jp
  • salzkammergut-trophy-2019-17-1024x768.jp
  • salzkammergut-trophy-2019-18-1024x768.jp
  • salzkammergut-trophy-Hagan-Lodge-04-1024
  • salzkammergut-trophy-Hagan-Lodge-05-1024
  • salzkammergut-trophy-Hagan-Lodge-06-1024
  • salzkammergut-trophy-2019-06-1024x768.jp

Totuși, ca să nu te plictisești de atât bine la căsuțele Hagan, poți alterna cu vizite la thermele din zonă. Poți merge la Narzissenbad din Aussee, situate la doar 7 km de Hagan Lodge. Și aici beneficiezi de relaxare maximă în timp ce uiți de „greutățile” prin care ai trecut de-a lungul zilei. Mai ales dacă ai concurat cumva cu bicicleta greșită, la un concurs la care te-a plouat toată ziua.

salzkammergut-trophy-2019-05-1024x685.jp

Am participat la Salzkammergut Trophy de câteva ori până acum și tot timpul cu bicicleta de cross country, pentru că ăsta este și profilul concursului – maraton mtb cross country. Recent însă organizatorii au introdus și traseul „All Mountain”, căruia i-au spus D și pe care m-am gândit să-l încerc în 2019, având și o bicicletă nouă care s-ar fi potrivit unui traseu mai tehnic de mtb. Profilul traseului, lungimea și diferența de nivel ofereau deja primele indicii care ar fi trebuit să-mi atragă atenția că sunt pe cale să fac o greșeală, să particip adică pe un traseu de cross country cu bicicleta de enduro-mtb. Pentru că ăsta era planul, să merg pe noua Merida One-Sixty pe care o aveam la test.

salzkammergut-trophy-2019-02.jpg

Totuși apelativul „all mountain” pe care l-au dat organizatorii traseului D, îmi dădea speranțe că vor exista coborâri dificile pe care le voi parcurge fără probleme mulțumită suspensiilor mari de 160 mm ale bicicletei, porțiuni pe care aș fi putut recupera „masiv” ce pierdeam pe urcare. Ei bine, n-a fost așa. Adică, deși coborâri am avut, acestea nu au fost deosebit de grele. În schimb urcările m-au rupt.

salzkammergut-trophy-2019-01.jpg

Bicicleta aleasă pentru concurs a fost nepotrivită însă am folosit-o fiind în plin proces de testare. Merida One-Sixty este o bicicletă enduro pursânge, gândită să meargă extrem de tare, dar la vale. Strălucește când merge la vale, și tu împreună cu ea. Geometria este foarte bine gândită, iar suspensiile le fel. La deal însă este coșmar, lucru pe care l-am spus fără perdele în review. Nu ai cum să faci o bicicleta care să meargă foarte bine și la vale și la deal, decât dacă faci compromisuri, lucru care înseamnă practic că bicicleta nu va merge bine nici acolo, nici acolo.

salzkammergut-trophy-2019-07-1024x768.jp

Aventura a fost și mai intensă pentru că toata ziua a fost frig și a plouat la concurs. De la prima oră până la finiș. Noutate pentru mine a fost și faptul că traseul D a avut startul în altă localitate decât tradiționalul Bad Goisern, unde se întâmplă toate. Am ajuns la start cu trenul special pus la dispoziție de organizatori, iar acolo am avut timp să conștientizez coșmarul care urmă să aibă loc. Nu are rost s-o mai lungesc, concluzia este simplă. La Salzkammergut Trophy participi cu bicicleta de cross country, preferabil full suspension, indiferent cum numesc organizatorii traseul.

salzkammergut-trophy-2019-03.jpg

Pe de altă parte, deși ediția 2019 Salzkammergut Trophy s-a numit pentru mine eșec, experiența per ansamblu a fost la fel de plăcută ca de fiecare dată când am ajuns în zonă. Și asta pentru că dacă te hotărăști să participi la acest concurs nu bați atâta drum doar să te dai o zi la concurs și apoi să pornești înapoi spre casă alți 1300 km. Nu, vii să stai câteva zile, poate chiar o săptămână. Aduci cu tine toate bicicletele posibile – mtb xc și enduro, gravel și cursiera, și te dai pe toate până leșini.

Pentru că ai pe unde. Pentru cross country nu trebuie să te gândesti deloc în plus. Pur și simplu iei la pedalat oricare din traseele oficiale de concurs. Pentru enduro te duci la Leogang, cum am fost și noi, sau mai aproape la Schladming, și trăiești senzațiile tari dintr-un bikepark. Iar despre cursieră mai are rost să povestim? Ai sute și sute de kilometri de asfalt perfect, cu trafic redus sau complet absent, care te duc până sus pe munte. Odată ajuns sus este obligatorie pauza de bere nefiltrată sau radler, după preferințe, de la cabana perfectă din vârf de munte, după care pornești la vale și te bucuri de viraje, peisaje și natură. Partea frumoasă este că nu ai cum să te plictisești, pentru că știi că a doua zi o iei de la capăt!

The post Experiența Salzkammergut Trophy 2019. „Distracție” pe frig și ploaie appeared first on FreeRider.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

A-ți petrece concediul sau vacanța acasă nu mai este demult valabil pentru mulți dintre noi. Astăzi destinațiile externe, exotice, sunt cel puțin la fel de apreciate ca cele din țara noastră, Grecia fiind printre cele mai populare. Dacă mulți dintre noi preferă să viziteze această țara primăvara, fie cu ocazia cantonamentelor, fie participând la un concurs, vara Grecia este preferată aproape exclusiv pentru statul la plajă. Însă am spus „aproape”, întrucât traseele de bicicletă sunt la fel de potrivite. Cu excepția temperaturilor mai mari, pentru care trebuie să te pregătești cu mai multă apă și cremă de soare, traseele sunt la fel de primitoare.

Sithonia – bună pentru plajă, dar și bicicletă

Brațul Sithonia al peninsulei Halkidiki din Grecia, este situat central, între Kassandra și Athos. Dacă peninsula Kassandra este cea mai dezvoltată din punct de vedere turistic, al drumurilor și divertismentului, Athos este închis publicului, pentru a-l vizita fiind necesare formalități speciale. Pentru plajă, Sithonia este cât se poate de potrivită, în sezon fiind mai puțin aglomerată în comparație cu alte destinații din Grecia. Apa este superbă, curată și cristalină, iar plajele nu sunt exagerat de aglomerate. Dar pentru că divertismentul nu ne interesa în mod deosebit, am ales de data asta să vedem cum este Sithonia pe bicicletă.

  • bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-foto Sandi Marțian
  • bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-
  • bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-foto Sandi Marțian
  • bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-foto Sandi Marțian
  • bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-foto Sandi Marțian

Având experiența anilor trecuți, când am pedalat în Thassos, Corfu, dar și Tenerife sau Turcia, ne așteptam ca Sithonia să fie cât de cât la fel. Însă pentru a fi siguri că nu avem probleme cu rulajul, am luat ambele tipuri de biciclete potrivite reliefului din această zona, mai precis gravel – care putea fi și mtb, și cursiera.

Traseu gravel bike – Parthenon, Itamos

Pentru gravel/mtb am ales un traseu offroad care ne-a dus până aproape de cel mai înalt punct al peninsulei, vârful Itamos. Cu o altitudine de 817 m, vârful nu este „fabulos” de înalt, însă având în vedere că orice tură pornește de la nivelul mării, de la zero metri, diferența de nivel acumulată într-o tură de aproximativ 50 km, este suficientă. Noi am avut 1.300 m.

bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-

Pe Sithonia drumurile offroad circulate din interiorul peninsulei, sunt de foarte bună calitate cu foarte puține șanse de noroi, majoritatea suprafețelor de rulare fiind pietriș sau stâncă. Sunt drumuri forestiere late și perfecte pentru gravel bike. Urcările sunt de asemenea decente, nefiind exagerat de abrupte. Când însă ieși de pe ele și intri pe forestiere secundare, treaba se mai schimbă. Calitatea rămâne la fel de bună, drumul devenind mai îngust.

bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-

Însa diferența principală este că rampa crește semnificativ. Există serpentine, dar puține, urcările devenind pe acolocuri extrem de abrupte. Există un drum forestier principal pe „creasta” munților din interiorul peninsulei, din care se desprind aceste forestiere secundare. Poți planifica astfel, bucle care să stea doar offroad. Însă așa cum am spus mai sus, atenție drumurile extrem de abrupte. De preferat ca acestea să fie făcute la vale.

bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-

Totuși indiferent de traseul offroad ales, este foarte recomandat ca undeva la mijlocul său să treci prin satul Parthenonas, amplasat la 350 m altitudine. Este o oază plină de măslini, în mijlocul deșertului relativ din munții peninsulei. Vei găsi aici câteva mini restaurante, terase, cafenele, unde îți poți reface forțele. Parthenonas este undeva mai la sud față de ruta directă spre vârful Itamos, așa că dacă vrei să scurtezi, poți ține drumul principal spre vârf, fără să mai faci ocolul spre sat. Download track gps de aici.

bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-

Traseu șosea – Tour of Sithonia

Traseul de șosea nu putea fi altul decât turul peninsulei. Tour of Sithonia are în jur de 115 km cu aproximativ 1.730 m diferență de nivel. Ocolește întreaga peninsula și este destul de solicitant întrucât ai tot timpul fie urcare, fie coborâre. Foarte scurte și puține zonele de plat. Altitudinea maximă o vei găsi undeva în sudul traseului, la 253 m. Întrucât vara temperaturile sunt mari, recomandat este să ai pe bicicletă două bidoane mari de apă pe care să le reumpli în sate cu fiecare ocazie. Download track gps de aici.

bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-muntele Athos în zare

Așadar, dacă vara asta planifici concediu la mare în Sithonia, ia în considerare să ai la tine și bicicletele întrucât ai pe unde să le folosești. Dacă nu ai loc în masină pentru două, cursieră și mtb, poți folosi cu succes un gravel bike, care combină cu succes avantajele ambelor biciclete.

  • bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-Tour of Sithonia
  • bicicleta-mtb-gravel-Sithonia-halkidiki-Parthenon climb, Itamos

The post Experiența estivală din Sithonia appeared first on FreeRider.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Iarna lui 2019 a fost de vis, cine își mai aduce aminte. Zăpadă din belșug și ocazii de explorare la tot pasul. Explorare pe biciclete, pe fat bike așa cum făceam de câțiva ani de zile. Însă deși era frumos, ceva lipsea și era evident ce, pentru că pe Facebook rulau poze aproape doar cu aventuri la schi de tură. Cum schiul „normal”, alpin, îl practic din copilărie, nu a fost deloc o dezicie grea atunci când am hotărât să încerc și schiul de tură. Și o nouă lume de oportunități s-a deschis în acest fel.

Totuși la scurt timp după luarea deciziei am descoperit că alegerea echipamentului potrivit nu este deloc ușoară. La fel ca la biciclete, schiurile de tură sunt de tot felul: mai confortabile, mai rigide, mai de plimbare, mai de freeride(r), mai optimizate pe urcare, mai pe coborâre, coborâre pe zăpadă mică, mare, înghețată etc. Zeci și sute de opțiuni, iar experiență zero.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-01-10

Venind de la mtb, mai precis maraton nu cross country, știam ce voiam să fac în viitor cu aceste schiuri. Sau mai precis credeam că știu. Mă gândeam că va fi ca la bicicletă. Voi urca zeci de kilometri și ore în șir, admirând peisajele în timp ce mă bucur de munte, premiul fiind cucerirea vârfului. Apoi, odată ajuns sus, voi îndrepta vârfurile la vale și voi porni cu viteză „supersonică”, într-o siguranță deplină, mulțumită echipamentului folosit și experienței. Facem absracție de variabila numită avalanșă. Însă dacă echipamentul ar fi performant, experiența lipsea. Așa că partea supersonică trebuia să mai aștepte oricum.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-13-10

Alegerea echipamentului nu a fost ușoară. La fel ca la bicicletă, una performantă la deal va fi groaznică la vale și la fel invers. Greu, dacă nu chiar imposibil, de găsit un compromis care să performeze bine și acolo și acolo. În general când găsești o bicicletă „bună-la-toate”, de obicei nu e cu adevărat bună la nimic, dacă vrei performanță cât de cât.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-03-10

Așa că mă gândeam să aleg schiuri înguste cu pieile de focă aferente, focusul principal fiind pe urcare. Însă la vale aș fi avut o problemă cu zăpada mare, neamenajată ca pe pârtie. Trebuia deci căutat un compromis. La fel și cu clăparii. Îmi imaginam unii comozi, mai moi, cu mai puține clape. Pentru că ținta era în continuare urcarea și chiar mersul pe jos în ei pe traseu montan, acolo unde lipsea zăpada. Însă m-aș fi lovit de aceeași problemă la vale. O pereche de clăpari moi ar fi fost greu de controlat pe zăpadă mare.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-11-10

Așa că după o documentre destul de lungă și complicată, m-am oprit la magazinul Alba Sport Vision din Alba Iulia care mi-a oferit să încerc, și să cumpăr ulterior dacă sunt mulțumit, schiurile K2 Wayback 88 cu legături Alpinist 12 împerecheate cu clăparii K2 Mindbender 120. Și hop, uite cum „inconștient” m-am trezit că am ales echipament care seamănă mai mult cu noua pasiune la mtb – bicicleta de enduro Merida One-Sixty cumpărată la finalul lui 2018, decât cu vechiul meu prieten de încredere Specialized Epic pentru cross country mtb.

Nu aș avea cum să le fac celor trei piese de echipament o recenzie. Sunt prea virgin în acest nou sport. Totuși după un concediu pe aceste schiuri în Austria și după câteva ture în România, o impresie „la cald” nu este totuși greu de avut.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-12-10

Schiurile

K2 Wayback 88 sunt pentru sportivi avansați. Ok, aici nu prea am nimerit-o. Pe de altă parte fiind gândite pentru backcountry, se pare că se descurcă bine și la deal și la vale. Având 88 mm sub talpă, Wayback sunt mai degrabă înguste dupa standardele de azi, mai ales când te gândești că un schi pentru pârtie normală are în jur de 82 mm. Cu toate astea schiurile sunt suficient de late pentru a te descurca bine pe zăpadă mare.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-10-10K2 Wayback 88

K2 Wayback 88 sunt și foarte ușoare. Cele de 181 cm înălțime folosite de mine cântăresc 1,64 kg bucata, iar fără legături 1,27 kg. Așadar chiar sunt ușoare, iar asta înseamnă un real avantaj la urcare pe ele sau cu ele în spate. Avantajul se pare că se simte și la vale pe zăpadă mare, pentru că îmi era ușor să schimb direcția prin săritură. Însă încă nu am avut suficient de multe astfel de situații ca să fiu sigur pe ce spun.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-15-10

Și chiar este un sentiment plăcut ca după zeci de ani de folosit schiuri de pârtie care cântăresc în mâna ta cât o nicovală, să le poți ține pe acestea de tură cu doar două degete. Sincer, plăcerea principală este când ajungi în vârf „fresh” și ai apoi o grămadă de energie pentru datul tare la vale.

Clăparii

Aici s-a întâmplat fix la ca la schiuri. Ce am luat nu seamănă deloc cu ce aveam în minte. K2 Mindbender 120 sunt practic de freeride nu touring. Cele 4 clape și felxul mare 120, spun din start asta. Totuși, echipamentul din ziua de azi este atât de performant încât aproape a devenit „bun-la-toate”. Per ansamblu, clăparii sunt văzuți de experți a fi mai degrabă îndreptați spre performanță decât spre începători. Cu un flex 120 și cei 98 mm în zona cea mai lată a labei piciorului, clăparii se simt preciși și rigizi. Și chiar am simțit asta la vale când puteam să trag de ei așa cum simțeam că e bine, iar schiurile mă ascultau. Pe de altă parte talpa GripWalk și liberatea de mișcare de 50° incadrează acești clăpari în categoria touring, devenind foarte ok și confortabili și la deal. Așadar buni-la-toate…

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-40-10K2 Mindbender 120

K2 Mindbender 120 au o greutate de 1,9 kg bucata, măsura 44/28.5 (324 mm). Deci destul de grei dacă ne gândim că un clăpar special pentru touring are în jur de 1,2 kg, sau mai puțin dacă crești prețul. Totuși orice sub 2 kg este acceptabil, dacă vrei ca echipamentul să fie mai versatil, să poți face mai multe tipuri de ture cu aceeași clăpari.

  • schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-41-10
  • schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-42-10

În natură i-am simțit ok. Spun doar ok și nu „super”, pentru că nu i-am folosit încă suficient și nici nu am suficientă experiență. Sunt însă clăpari înguști cu cei 98 mm, deci mai spre „racing”. Așa că acordă atenție specială acestui aspect. În general nu m-a deranjat partea asta însă dacă mergi mult pe jos în ei, deci nu pe schiuri, s-ar putea să simți oasele laterale ale labei piciorului că sunt deranjate de treaba asta. Partea bună este că ghetuța interioară este complet termoformabilă. Așa că după un sezon de rodaj îi poți duce la un centru de schi pentru a-i termoforma și lărgi în zonele care deranjează. Tot spre racing te duce gândul și felxul 120, care potrivit standardelor internaționale, înseamnă un clăpar pentru schiori intermediari-avansați și experți. Hai să zicem că măcar la prima categorie mă încadrez.

Legăturile

Însă dacă la schiuri și clăpari m-am scărpinat în creștet o grămadă de timp, legăturile au fost o alegere ușoară. Era clar din start că trebuie să fie legături „în puncte”. Tipul ăsta nou de legături de tură e foarte interesant. Și pe cât de „firave” par a fi, pe atât de performante sunt. Practic clăparii sunt fixați de schiuri în doar 4 puncte, două în față și două în spate, avantajul principal la aceste legături fiind greutatea lor extrem de mică.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-43-10Marker Alpinist 12

Am rămas la Alpinist 12, produsul cu care cunoscutul brand Marker și-a făcut intrarea în lumea legăturilor minimaliste pentru schiul de tură. Din informațiile găsite pe net, greutatea unei perechi este de doar 267g fără frână, iar când o pui în comaprație cu greutatea unei legături clasice care depășește un kilogram, diferența chiar contează.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-02-10

Legăturile îmi plac ca design, dar și pentru că știu acest brand încă din anii ’80 când am intrat eu pentru prima oară în contact cu schiurile. Faptul că sunt mult mai ușoare și mai simple decât tipul tradițional al legăturilor de tură, a însemnat mult pentru mine și a justificat prețul mai mare.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-17.jpfoto Andrei Brebuleț

Pe de altă parte Alpinist 12 nu sunt cele mai “cele” legături de pe piață. Spre exemplu pentru a prinde clăparul în față trebuie să pășești în legătura și apoi să speri că s-au fixat corect. În realitate durează mult, ocazional extrem de mult, până nimerești pinii, să intre corect în găurile clăparului. Și este o opinie pe care am mai întâlnit-o în recenziile internaționale. Dacă nu ai reușit din prima „resetezi” legătura și o iei de la capăt. Până acum m-am dat doar pe vreme bună, dar pot doar să-mi imaginez cât de „plăcut” poate fi pe viscul când trebuie s-o iei urgent la vale și nu reușești să fixezi legătura.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-05-10

Alternativa am folosit-o recent la o pereche de legături Skitrab al cărui sistem de fixare, deși similar, este mult mai simplu. La acestea trebuie să apeși cu bațul de schi în legătura care este elastică, și îi dai drumul doar când clăparul este în poziția corectă pentru ca pinii să intre corect. Super simplu! Pe de altă parte la Marker Alpinist 12, modul lui de fixare prin pășire, permite și opțiunea de blocare a clăparului, când ești în modul „mers”, în acest fel eliminând eliberările accidentale ale clapărului din legătură.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-16-10

Și partea din spate a legăturilor Alpinist este pe cât de simplă pe atât de eficientă. Fixarea clăparului în cei doi pini se face mulțumită unei sârme în “U” din titan, groasă și elastică. Asta este tot. Totuși ai eliberare laterală de siguranță, existând opțiunea reglării DIN-ului de la 6 la 12.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-44-10Marker Alpinist 12

Însă spre deosebire de ce am mai folosit fugitiv în trecut și ce mai văzusem la prieteni, înălțătoarele de la Alpinist 12 mi s-au părut aproape inexistente. Potrivit specificațiilor, Marker Alpinist 12 oferă înălțare de 0 grade – atunci când mergi pe plat sau rampă foarte mică, 5° când urci pe rampă medie și 9° când urci cel mai abrupt. Dacă compari cu ce mai găsești pe piață și vezi că există înălțătoare și cu mult peste 13 grade, înțelegi ce vreau să spun.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-06-10

Cu toate astea am reușit să urc și cele mai abrupte rampe fără să simt că mă chinui, folosind înălțarea maximă de 9 grade. Urcarea spre cabana Bârcaciu din Făgăraș, pe drumul “de mașină” nu pe poteca oficială, poate fi considerată un super test, la cât de abrupta e. Reușita o pun în cea mai mare parte pe seama clăparului care fiind în poziția „urcare” a permis piciorului și gleznelor mele, un grad foarte mare de mobilitate. Mi-am dat seama că pot folosi legăturile doar în cele două moduri – plat și înălțare maximă, sărind peste înălțarea medie care, pentru a o folosi, trebuie să rotești legătura spate la 180 grade, lucru puțin mai incomod de făcut.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-08-10Cabana Bârcaciu, Făgăraș

Așadar echipamentul cu care am început aventura schiului de tură nu este cel pe care mi l-am imaginat la început. Însă, așa cum de foarte multe ori se întămplă după ce citești mai mult pe net și vorbești cu oameni care se pricep, ajungi să iei altceva, dar care se dovedește în timp că este mai potrivit pentru ce urmează să faci. Până acum, schiurile și clăparii K2 și legăturile Marker sunt ceea ce îmi trebuie, chiar dacă fiecare din cele trei piese de echipament, are câte ceva la care a trebuit să fac compromis.

schi-de-tura-k2-wayback-mindbender-07-10

Singurul „păcat” până acum este că iarna 2020 a fost foarte săracă în zăpadă, condiții ideale fiind doar la altitudini mari la care ajungi mai greu când viața ta zilnică este la oraș. Dar chiar și așa am reușit să fac deja kilometri buni pentru a prinde și mai bine gustul schiului de tură. Ce sper însă la final este totuși să nu ajung cu schiurile de tură la fel ca la biciclete, cu 10 tipuri diferite pentru 10 discipline diferite.

The post Schiul de tură, noua pasiune a sezonului alb appeared first on FreeRider.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Nu e niciun secret că Italia poate fi considerată paradisul bicicletelor. Desigur, e la mare concurență cu multe alta zone din Europa, dar pentru cursiere, Dolomiții sunt efectiv Mecca. Și nici pe mtb dacă ești pe aici, nu ți-e rău. Este suficient să ne gândim la Livigno, celebra stațiune de schi iarna, transformată în super-stațiune de bicicletă vara. Însă pe lângă ciclism, Dolomiții sunt paradisul oricărui iubitor de munte, oferind nenumărate poteci, trasee montane de toate dificultățile și foarte multe cabane și refugii alpine extrem de curate și civilzate unde poți opri fie să petreci noaptea, fie să te adăpostești de vreme, fie doar să bei o nefiltrată.

bicicleta-dolomiti-sella-ronda-19-1024x6

În 2019 am decis ca vacanța de vară să ne-o petrecem pe bicicletă în Vest. Am unit mai multe destinații și a ieșit un concediu de vis, pe care va trebui să-l repetăm, cu câteva variații. După ce am participat la maratonul mtb Salzkammergut Trophy din Austria, am continuat spre bikepark-ul Leogang unde, la invitația administratorilor, l-am vizitat pentru a vedea și noi cum arată un bikepark adevărat. Sau mai bine spus cum se poate profita de munte într-un mod eco, și iarna și vara.

Apoi, dupa ce am terminat cu „obligațiile”, am pornit spre Italia, schimbând roțile groase de mtb cu cele de cursieră. Ne-am dus acolo unde toată lumea spune că trebuie să mergi, măcar de 10-20 de ori în viață… Dolomiții sunt vestiți pentru geografia și forma lor deosebită. Asemenea peisaje spectaculoase și sălbatice mai găsești doar cu greu în lume. Însă aici le ai la îndemână, fiind ușor accesibile mulțimută relei excelente de drumuri asfaltate și forestiere, potecilor montane foarte bine întreținute și nu în ultimul rând mulțumită transportului pe cablu super bine pus la punct.

Cazare

După ce am studiat mai multe prețuri, opțiuni de cazare și mai ales proximitatea față de traseele de cursieră pe care voiam să le facem, centrul operațiunilor am ales să fie stațiunea montană Campitello Di Fassa. Trabuie știut din start că zona aceasta din Italia, fiind atât de populară, frumoasă și chiar celebră, este și foarte scumpă. Cu toate acestea, este mai tot timpul plină de turiști, fie vară, fie iarnă. Așa că pentru a găsi o cazare aici trebuie să ai și noroc, în afară de bani.

  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-15-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-17-1024x7
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-14-1024x5
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-13-1024x6

Totuși dacă ai ceva răbdare și cauți bine, găsești, vorba ceea. A fost și cazul nostru întrucât am găsit o excelentă cazare fix în mijlocul statiunii, poziționată la drumul principal (extrem de aglomerat de altfel în perioada concediilor), dar totuși retrasă de la drum, deci suficientă liniște, aflată la „waliking distance” de orice voiai: terase, restaurante, magazine sport, info point și supermarket. Pensiunii îi spune Hotel Garni Defrancesco B&B. Este o locație excelentă, cu gazde primitoare, dar care vorbesc doar italiana. Foarte curat și cu mic dejun inclus. În iulie când am fost noi, am platit 86 euro / noapte camera dublă. Pare mult însă mai ieftin găseai doar la cort. Și nu cu mult!

bicicleta-dolomiti-sella-ronda-25-1024x7

Vremea joacă un rol extrem de important, desigur. Ești practic în natură pe bicicletă întreaga zi, în feicare zi și vrei și tu soare sau măcar nor, dar să nu plouă. Săptămâna cât am stat în Campitello vremea a fost foarte ciudată. Devreme în fiecare dimineață urmăream minut cu minut prognoza întrucât aproape întreaga săptămână cât am stat acolo, a fost sub semnul ploilor. Și totuși, de udat ne-a udat foarte puțin pentru că în general ploile veneau în a doua parte a zilei, după amiaza în jurul orei 4, când se presupunea că ai terminat tura. Dacă însă traseul și numărul de kilometri era mai mare, aveai parte de o torențială brutală, așa cum s-a și întâmplat, din fericire o singură dată.

bicicleta-dolomiti-sella-ronda-22-1024x7

După o documentare destul de minuțioasă, am ales să facem patru trasee de cursieră. Dar pentru că voiam să profităm cât mai mult de sejurul nostru aici, am ales să nu ne limitam doar la cursiere ci să facem și câteva trasee la picior, potecile pentru trekking și peisajele aferente, nefiind accesibile pe bicicletă.

  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-18-1024x7
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-23-1024x7
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-57-1024x6

Campitello Di Fassa, Canazei, Cortina D’Ampezzo, Sella Ronda, sunt doar câteva nume din zonă, la auzul cărora ți se zburlește părul, așa că traseele de cursieră trebuiau să treaca pe aici. La pățești și când enumeri doar o parte din pasurile aflate aici, și pe care trebuie să le cațeri cu bicicleta: Pordoi, San Pellegrino, Fedaia, Sella, Gardena, Campolongo, Falzarego, Valparola, Giau.

Pe de altă parte trebuie să fii conștient că în iulie este concediu pentru toată lumea, așa că așteaptă-te la aglomerație mare pe drumuri. Am observat că nu sunt probleme cu mașinile care te depășesc, o fac tot timpul la distanță mare față de tine și cu viteză mică, chiar și la vale. La fel te depășesc și motocicletele însă acestea sunt nu multe ci extrem de multe și din păcate mirosul de benzină este mult mai pregnant decât motorina. De asemenea motocicliștii sunt și foarte, foarte gălăgioși. Așadar acesta este reversul medaliei la pedalatul în timpul sezonului, pe drumurile populare, cam este tot în Europa de vest. Ceva trafic mai redus poți prinde dacă îți faci turele în timpul săptămânii.

Track-urile GPS le poți downloada de aici.

Traseu 1: Sella Ronda – 70 km distanță, 2051 m urcare, rampă medie 7%, alt. max. 2244m în pasul Sella. Pasuri: Sella, Gardena, Campolongo, Pordoi.

Sella Ronda nu mai are nevoie de nicio prezentare. Extrem de celebră iarna, pentru ski safari-ul pe care îl faci aici, vara devine centrul lumii pentru iubitorii de cursiere. Este un rond pe care trebuie să-l faci. Însă în afară de peisajele absolut epice de care ai parte după fiecare viraj, foarte plăcut suprins am fost când am descoperit, la final de zi, că tura Sella Ronda nu este atât de grea pe cât ai putea crede.

bicicleta-dolomiti-sella-ronda-16-1024x5

Parcursă de noi in sensul contrar acelor de ceasornic, ai patru cățărări principale care se încheie fiecare cu câte un pas – Sella 2244m, Gardena 2136m, Campolongo 1875m și Pordoi la 2239m. Distanța măsurată a fost 70 km porniți însă din Campitello (50 km oficial doar rondul), iar diferența de nivel am măsurat-o la 2051m. Rampa maximă a fost pe la vreo 22% la un moment dat, însă medie a fost doar 7%.

Spuneam că a fost mai ușoară decât credeam pentru că, spre deosebire de alte trasee și pasuri pe care le urci, la Sella Ronda nu cobori niciodată sub altitudinea de 1500 m. Practic urci, până la peste 2200 m, dar mai departe nu cobori atât de mult, pentru a avea de recuperat mult la următoarea cățărare. Dacă mai pui că la mijlocul turei te oprești la o terasă pentru spaghete și nefiltrată, atunci chiar nici nu mai simți efortul.

Traseul 2: Campitello, San Pellegrino, Fedaia – 90 km distanță, 2100 m urcare, rampă medie 7%, alt. max. 2042 m în pasul Fedaia. Pasuri: San Pellegrino, Fedaia.

Pentru mine a fost un circuit greu, nu doar pentru că distanța a fost destul de mare, ci mai ales pentru că s-a urcat extrem de mult. Doar două cățărări în total însă a 2a mi-a pus capac. Spre deosebire de Sella Ronda unde nu cobori sub 1500, la tura asta, după prima cățărare am coborât până la sub 800m. Imaginați-vă că pentru următoarea urcare, spre pasul Fedaia, a trebuit să pedalez până la peste 2000 m, iar asta pe o distanță de 30 km. A fost dur, dar greu, vorba ceea. Dacă mai ții cont și de faptul că ultimii 7 km sunt cățărare continuă cu rampă medie de 10%, atunci e posibil să te întrebi ce cauți totuși cu bicicleta în Italia.

  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-54-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-53-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-42-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-41-1024x6

Glumesc desigur, pentru că la final contează experiența totală, locul, muntele, peisajul și faptul că faci ceea ce îți place, mergi cu bicicleta.

Traseul 3: Falzarego, Giau – 65 km lungime, 2039 m urcare, rampă medie 7,4%, alt. max. 2185 în pasul Giau. Pasuri: Falzarego, Valparola, Giau.

Un traseu de 54 km însă tot cu peste 2000 m urcare. De data asta mai ușor decât circuitul din ziua precedentă pentru că între cele doua pasuri Falzarego și Giau, am coborât doar până la 1500. Practic însă ai 3 pasuri în acest tur. Din Falzarego faci stânga, sau dreapta în funcție de direcția ta de mers și mai ai de pedalat 1 km până în pasul Valparola. Nu e nimic deosebit, doar urci de la 2064 m la 2154, dar na, mai adaugi un pas la colecție.

  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-32-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-33-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-34-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-35-1024x6

Cu 13 km înainte de finiș mai ai o urcare, de la 1320 m la 1470m. Nu ai aici niciun pas de pus la colecție însă vei găsi restaurantul Belvedere unde, dacă vrei, faci o pauză pentru încă o nefiltrată, înainte de coborârea finală de aproape 10 km pe serpentine destul de strânse.

Traseul 4: Cortina D’Ampezzo, Lago Di Misurina, Tre Cime, Passo Tre Croci – 55 km, 1255 m urcare (doar dus), rampă medie 6%, 2320 m alt. max. la cabana refugiu Auronzo.

Ultima zi am rezervat-o traseului care urcă spre Tre Cime (Trei Varfuri), cunoscuta formațiune muntoasa cu trei vârfuri învecinate, poziționată în Dolomiții Sestini, probabil cea mai cunoscută grupare din Alpi. Am urcat până la ce italienii numesc „refugiu”, dar care este cabana în toată regula, Auronzo, la altitudinea de 2320. Nu are rost să mai spun că până aici este drum asfaltat și se urcă cu mașina dacă ai chef. Totuși dacă vrei cu masina, trebuie să cotizezi jos la bariera cu nu mai puțin de 30 euro. Așa că cel mai bine iei bicicleta.

bicicleta-dolomiti-sella-ronda-49-1024x6

Pe de altă parte cățărarea este criminală. De la lacul Di Misurina, începe calvarul. Partea bună este că jos, acolo unde începe urcarea, ai două mici cabane cu restaurant, unde îți poți face plinul pentru urcarea spre refugiu. Din Cortina D’Ampezzo până la Lago Di Misurina, urcarea este constantă și fără probleme, însă de la lac trebuie să îți faci curaj pentru a ajunge sus. E vorba de aproape 8 km cu rampă medie de 8 % care are și porțiuni de 14%. Cu alte cuvinte ocazional trebuie să faci și zig-zag-uri.

  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-38-1024x5
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-39-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-40-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-37-1024x6

Odată ajuns sus îți poți face iarăși plinul la cabana-refugiu, întrucât cu siguranță ai consumat cam tot până la peste 2300 m altitudine. Din păcate din locul unde ajungi cu bicicleta cele trei vârfuri nu sunt vizibile „în forma” pe care o vedem în poze. Dar din fericire la cabană se vinde prăjitura Tre Cime, așa că tot am reușit să facem poză cu vârfurile.

bicicleta-dolomiti-sella-ronda-21-1024x7

Returul de la Auronzo nu a fost doar la vale. Pe drumul înapoi spre Cortina D’Ampezzo am mai trecut un mic pas, Tre Croci, aflat la 1800 m. Din păcate de la Auronzo nu am mai avut baterie la ciclocomputer așa că nu am și cifrele, dar per total ziua pentru Tre Cime cu plecare din Cortina D’Ampezzo nu e desperiat. Este doar frumoasă și plină de locuri unde trebuie să te oprești pentru poze.

Track-urile GPS le poți downloada de aici.

  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-55-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-46-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-45-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-20-1024x5

Escapada noastră cu bicicleta în Dolomiți a meritat din plin. Am mai văzut și noi ce înseamnă cursieră prin vest, că pe mtb ne-am tot dat. Concluzia este cât se poate de pozitivă și optimistă. O vacanță în vest pe cursieră merită să faci cât poți de des. E drept că-i mai scump însă pentru banii dați primești înzecit față de România. Și da, inclusiv ca peisaj. Dar tot e bine pentru că nu trebuie să inventăm nimic. Înseamnă doar că avem de unde învăța pentru a face și la noi să fie bine.

  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-24-1024x7
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-28-1024x5
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-29-1024x5
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-31-1024x5
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-56-1024x5
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-58-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-02-1024x7
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-03-1024x7
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-04-1024x6
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-05-1024x4
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-06-1024x7
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-07-1024x7
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-08-1024x7
  • bicicleta-dolomiti-sella-ronda-09-1024x7

The post Experiența Dolomiților pe cursieră appeared first on FreeRider.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

„Niciodată nu este prea târziu”, aș spune că este mottoul după care mă ghidez uneori în viață. După o „carieră” de peste 20 de ani de mtb „obișnuit”, am observat că vreau și pot mai mult decât am făcut în trecut, sau decât credeam că pot. Astfel, în toamna lui 2018 am adăugat o nouă bicicletă la colecție, un mtb pentru enduro, și lucruri nemaipomenite au început să se întâmple. Mai mult, șansa a făcut ca tocmai în 2019 Cupa Națională de Enduro să ne ofere nu mai puțin de 7 concursuri. A fost potriveala perfectă pentru că bicicleta o folosim nu doar la plimbare ci și la concursuri. Sincronizarea a fost perfectă!

2019 a fost un sezon incredibil, nebun! Am alergat cu noul mtb peste tot prin țară, iar cele 7 concursuri din calendarul Cupei au fost obligatorii, având prioritate chiar și în fața concediului la mare „super-important” și care poate deveni subiect delicat în conversațiile cu consoarta, dacă nu rămâne inclus printre priorități. Cumva, le-am potrivit pe toate, iar anul a fost cum nu se poate mai reușit. Dar nu neapărat pentru că mă dădeam eu cu bicicleta, ci mai ales pentru că am vizitat locuri noi din țară, împreună cu familia și prietenii. Am văzut locuri foarte frumoase!

the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazilThe Epic Bikepark Leogang

Cum însă bicicleta era nouă și în căutare de senzații noi, eventual și tari de ce nu, am dat o fugă „afară”. Și unde puteam merge decât într-unul din locurile consacrate unde bicicleta este, nici mai mult, nici mai puțin, venerată. Leogang este una din cele mai cunoscute stațiuni montane din Austria, celebră pentru sporturile de iarnă. Însă vara Leogang devine The Epic Bikepark Leogang, pentru că deja de ceva vreme, stațiunea este „cotropită” vara de iubitorii disciplinei mtb gravitaționale, eduro și downhill. Traseele pentru cross country mtb sunt și de asemenea, acolo, iar cât privește cursiera, o poți folosi cu succes pentru că drumurile asfaltate din regiune sunt absolut perfecte. Însă, în adevăratul spirit austriac, administratorii zonei nu stau cu mâinile în sân și dezvoltă în continuare. Nu demult au investit încă 1 milion de euro în construirea de trasee noi.

Steinberg-Line-by-FOX-leogang.jpgSteinberg Line by FOX – Leogang

Proaspăt încheiată mini-aventura de la un alt eveniment la fel de celebru din Austria, concursul de mtb-xc Salzkammergut Trophy, în drumul spre traseele de cursieră din Dolomiți, ne-am oprit trei zile și în Leogang. Am stat la hotel Bacher, amplasat chiar prea bine, la baza pârtiei, în cazul nostru la baza gondolei pe care o foloseai pentru a coborî apoi pe oricare din traseele din bikepark.

the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil

Hotelul nu este exagerat de mare, dar e optimizat pentru pasionații de bicicletă, iar personalul este extrem de amabil. I se spune simplu “bike hotel”. La subsol ai ce vara este „camera de biciclete”, la care ai acces direct de afară. Apoi de aici, ai acces direct în cameră. Da știu, mă impresionează lucruri care la alții sunt normalitate… Mai avem „puțin” și ajungem și noi la nivelul ăsta. Nu în ultimul rând, pe acoperiș îți era oferită și piscina pentru ca totul să fie bine, după o zi „grea” la dat pe trasee.

the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil

În Leogang am sosit cu echipamentul folosit la Salzkammergut Trophy unde plouase generos și de care de nu avusesem încă timp să mă ocup. Așa că păstra incă aroma și pământul de acolo. Hotel Bacher avea însă și serviciul de spălătorie specială pentru echipamentul sporiv, contra cost desigur. Le-am dat hainele pe care aproape le credeam irecuperabile, iar înapoi le-am primit impecabile.

The Epic Bikepark Leogang este mare! Spre exemplu doar zona Riders Playground dedicată începătorilor, are 10.000 m2. Însă fiecare aspect ce ține de bicicletă este acoperit aici, indiferent că vorbim de downhilleri, freerideri și mtb-isti. Dacă te urci în gondola Asitzbahn de 8 persoane sau Steinbergbahn at Asitz de 10 persoane, vei ajunge direct la startul celor 12 trasee din parc, ce oferă niveluri de la ușor la moderat și dificil.

Matzalm-Trail-01.jpgMatzalm Trail – LeogangForsthof-Trail-leogang-01-150x150.jpg Matzalm-Trail-03-150x150.jpg Schwarzleo-Trail-leogang-01-150x150.jpg Forsthof-Trail-leogang-02-150x150.jpg

Bikepark Leogang este unul din primele și cele mai mari din Europa, și va găzdui în 2020 pentru a 2a oară, Campionatul Mondial de MTB UCI presented by Mercedes-Benz, programat să aibă loc între 4 și 6 septembrie. Dacă te tentează să încerci traseele pe care se dau profesioniștii, aici trebuie să vii.

Însă cum experiența mea gravitațională era „limitată”, am ales să nu mă aventurez pe trasee fără să le cunosc puțin mai întâi. Așa că am luat legătura cu școala Elements Outdoor Sports care nu doar te învață cum să abordezi fiecare traseu și element de pe traseu ci organizează inclusiv camp-uri și excursii.

scoala-elements-outdoorsports-leogang.jpScoala Elements Outdoorsports Leogang

David Willet a fost ghidul care m-a luat în primire, iar inițierea a fost complexă. Am început de la baza traseelor, din Riders Playground, unde David mi-a evaluat nivelul, după care am urcat cu gondola până în vârf. Cum intențiile mele nu erau să dau „shred” și să rup bicicleta și trailurile în două sau mai multe, pauzele erau dese, timp în care David povestea cum a ajuns să lucreze aici în calitate de ghid, cum e în general viața în bikepark și de ce Leogang este mecca bicicletelor. Pe scurt, este super, atunci când pasiunea ta este datul tare la vale.

the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil

Însă în bikepark mi-a plăcut nu doar pentru că ai aceste trasee construite artificial pe care te poți da doar la vale, la fel ca la schi. Găsești și trasee naturale, poteci pe care ai voie cu bicicleta. Trasee care pleacă de jos din stațiune, urcă alternând când pe drumuri forestiere, când pe poteci, până când ajungi sus unde te lasă și gondola. Odată ajuns aici, după binemeritata bere care poartă numele vârfului din zonă, o iei la vale fie pe trailurile din bikepark, fie pe alte poteci naturale cu înclinație mai mică și potrivite cam indiferent de nivelul tău, inclusiv pentru cei mici.

the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil

Dar imaginea cu adevărat impresionantă și care la noi lipșeste în general, este cea cu copiii echipați din cap până în picioare cu echipament de downhill. Ok, nu vă închipuiți că instrunctorii îi duc pe cei mici pe vârf și de acolo le dau drumul la vale. Dimpotrivă, se începe tot de jos, din zona Riders Playground, iar protecția este folositoare indiferent cât de “light” se dau cei mici.

the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil

Însă mentalitatea și sensul cuvintelor în Bikepark Leogang și în general în Vest, este alta. Nefiind încă familiarizați cu nișa gravitațională, care în Austia nu este deloc nișă, noi cuătam „family trails” pe care să se poate da întreaga familie, de la cei mici, până la cei mari indiferent de nivleul skill-ului. Însă ce ințelegeam noi prin family trails era cu totul altceva față de ce înseamnă la ei. Dacă la noi un family trail este un drum forestier domol care urcă ușor și pe care până și cei mai mici bicicliști pot merge, în „țările civilziate” family trail este o potecă de foarte bună calitate, pe care te dai la vale și de-a lungul căreia întâlnești suficient de multe elemente atent construite și dimensionate, încât să nu-ți pună probleme, dar care sunt totuși elemente, cum ar fi contapante, sărituri, tabletop-uri etc., toate trebuind abordate într-un anumit fel pentru a fi „safe”, dar și „fun”. Și pentru ca totul să fie bine, întâlnești aici în Leogang o mulțime de școli de mtb, la fel ca cele de schi și snowboard iarna.

Riders-Playground-leogang-06-150x150.jpe Riders-Playground-leogang-07-150x150.jpe Schwarzleo-Trail-leogang-02-150x150.jpg scoala-elements-outdoorsports-leogang-15

Sejurul nostru în Leogang a fost scurt și evident, n-am avut timp să mă dau pe toate traseele, insă am înțeles ce înseamnă un bikepark, reușind să le și compar cu ce avem pe la noi. Din păcate nu putem face vreo comparație. Dar ce mi-a plăcut cel mai mult este că Bikepark Leogang nu înseamnă doar „dat tare la vale”. E drept că pe asta se axează, ture epice și foarte intense la vale, pe trasee mai mult sau mai puțin tehnice, ce culminează cu cele folosite la Cupele Mondiale.

the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil

Însă locul înseamnă mult mai mult de-atât. Găsești și trasee „normale”, așa cum le înțelegem noi, numai bune pentru plimbări, totul acompaniat de inconfundabilul peisaj absolut superb al Alpilor austrieci. Ah și da, să nu uităm de curățenia impecabilă. Păstrată cum? Cu bun simț și în lipsa lui, cu amenzi. Simplu.

the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil the-epic-bikepark-leogang-foto-dan-mazil

Dar foarte important și nu trebuie uitat, în cazul în care ai de gând să dai o tură anul ăsta în The Epic Bikepark Leogang, să-ți organizezi sejurul în septembrie, pentru a profita și de super-evenimentul care va avea loc acolo, mai precis  Campionatul Mondial de MTB UCI presented by Mercedes-Benz, între 4 și 6. Așadar organizează-te și fă-ți rezervările din timp, pentru că toată lumea va fi acolo!

The post Experiența Leogang 2019, Austria! appeared first on FreeRider.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Acesta este un text experimental, preluat de pe pagina mea de facebook și ușor adaptat, publicat aici, în rubrica mea de blog, la insistențele unor persoane. Este un text care nu se adresează celor serioși, scorțoși și înțepați care nu pot vedea lumea ca pe un loc mai relaxant. Acestea fiind spuse, să începem.

Când am descoperit și am înțeles că Bucureștiul avea de oferit și alternativa asta de transport în comun, aveam vreo 8 ani (deci prin 92), căci nu foloseam bicicleta de teamă să nu fie furată. Și ca să fie clar: frica de trafic era inexistentă pe atunci deoarece nu era trafic. Mergeam de regulă cu bunică-mea, care schimba banii în fise d-alea de 100 de lei cu Mihai Viteazu. Le mai știți? Dacă erai copil și avea vreo 10 la tine, e posibil să-ți fi atârnat atât de tare în buzunar încât ajungeai să fii consolat de trecători: -sărăcuțul, are hernie femurală (alternativ, ăia mai bulangii ziceau că ți-au ajuns ouțele în șosete)! Două fise magice cu Mihăiță deschideau barierele alea nenorocite din fier mort, dacă le băgai în găurica potrivită.

Bunică-mea îmi dădea un bun exemplu: bagi banii și circuli cu metroul, așa se face în lumea civilizată! Ea era bine intenționată, dar nu știa că preferam să-mi cumpăr pateuri și reviste de banii ăia. Când ajungeam la acea barieră, de regulă pulsul se accelera, căci așa ne-a învățat natura: luptă sau fugi. Corpul mă pregătea de fapt pentru ceea ce avea să urmeze: fugi spre metrou sau fugi spre ieșirea de la metrou, depinde de rezultatul acțiunii. Disperarea de a ajunge de la școală până acasă era mare, așadar eram obligat să fac ceva. O scanam pe tanti de la casă (paznici nu existau), așteptam să vină cineva să schimbe o hârtie mare în monede și când prindeam momentul potrivit – haț! Săream pârleazu. Între colegii de clasă era o regulă nescrisă: te bagi pe sub barieră – ești pussylău. O dai pe sus, cu ambele mâini sprijinite pe marginea barierei – ești Rambo. Această din urmă treabă nu era simplă deloc deoarece trebuia să combine incredibil de bine forța din mâini cu abilitatea de a ridica picioarele. Nu doar o dată am asistat la scene când oamenii își agățau picioarele în barieră, aterizau în cap, apoi se chinuiau să se ridice repede și să-și strângă ochelarii și geanta de pe jos ca să spele rapid rușinea. Nici măcar șuvița de lângă chelie nu mai stătea bine, ce să mai zic de parpalacul de culoare închisă care se murdărea de la noroiul de pe jos din zilele ploioase. Chiar dacă erau atenționați de doamna din gheretă, tot nu mai plăteau nimic, căci după un asemenea eveniment nicio mustrare nu mai avea vreo valoare. Până la urmă plătiseră cu onoarea în văzul tuturor…

Fiind mai mic de înălțime, preferam să mă bag pe jos. Fără complicații și fără explicații de dat în cazul în care se petrecea o dramă. Ca fapt divers, mă descurcam atât de bine, încât o singură dată mi-a rămas ghiozdanul prins în barieră. Mi-am spus că aia mi-a fost, dar s-a adeverit o panică similară celei când umbli noaptea prin casă și îți agăți pantalonii în ceva, având convingerea că bunică-ta s-a întors de pe lumea cealaltă și vrea să te pună din nou să-ți faci temele pentru școală.

Odată intrat la metrou în tot corpul se instala o stare de relaxare extraordinară. Aveam de fiecare dată acel sentiment că am reușit în viață. E incredibil cum în România trebuia să lupți din greu ca să furi statul, iar alții delapidau bănci cu atâta nonșalanță. Când am ajuns în Germania, în 2000, și am văzut că nu existau bariere la metrou, ci doar cumpărai bilet ca un om de bună credință și nu aveau nici gherete cu doamne cu părul permanent pus pe bigudiuri, am rămas perplex.

Adevărul este că mereu m-a fascinat râma de metal care curgea pe sub pământ, condusă mereu de doi domni în costum albastru. Și la fel de mult m-a fascinat și aglomerația care se produce acolo, deși nu m-am aflat niciodată într-una din simplul motiv că am refuzat să fiu parte a acelei situații, preferând mereu alternativele. Milioane de nimeni, cum aflam în 2002 din Filantropica, își crează uneori ambiții peste măsură, transformând locul în ceva ce seamănă cu o cameră în care colcăie șobolani. Aruncă două petarde acolo și vei vedea că jumătate dintre ei se vor călca literalmente în picioare până la ultima suflare având impresia că sunt atacați de teroriști. Până de curând credeam totuși că sunt cauze tehnice de defecțiune a metroului care duc la aceste ambuteiaje umane. Duminică, la Aviatorilor, după parada de Ziua Națională, am înțeles că oamenii o fac intenționat, fără a mai lua în calcul că există și alternative sau că următoarea stație era la vreo 2 km depărtare. A trebuit să se nască o nouă premieră mioritică: polițiști păzind gura de intrare de la metrou, fără ca în subteran să se fi produs vreun accident sau vreun atentat. Concluziile? Simple. Oamenii, evident, extrem de nemulțumiți de serviciile Metrorex. Poliția, desigur, inamicul numărul 1 al cetățeanului. Guvernul? Și el vinovat că nu a construit o magistrală paralelă pentru astfel de cazuri. Prea puțini însă s-au gândit să folosească bicicleta. Sau trotineta. Sau propriile picioare.

ziua-new.jpgImagini de duminică, de la gura de metrou Aviatorilor. Foto: ZiuaNews.ro

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

A fost o aventură anul ăsta. Pentru unul ca mine, care a făcut tot posibilul să participe la toate etapele Cupei, plus Campionatul ţinut la Straja, plus Ciucaş, sezonul a fost o adevărată vijelie. Tot timpul în priză, tot timpul pe drumuri. A fost excelent!

Etapa de la Reşiţa a fost ultima din seria de şase. Potrivit tradiţiei, Metal Enduro încheie şi în 2019 Cupa Naţională de Enduro. Şi, ca deobicei, o încheie în forţă, oferind spectacol de-a lungul a două zile de concurs. Din punctul meu de vedere Metal Enduro este un eveniment de 5 stele! Pe de altă parte ediţia din acest an a venit şi cu o veste proastă întrucât Bike Attack Reşita a anunţat că în 2020 Metal Enduro va lua o pauză. Cu siguranţă organizatorii au nevoie de aşa ceva, pentru a se replia, regândi strategia şi reveni în forţă, sperăm în 2021.

metal-enduro-2019-foto-Andrada-Carda%C8%Metal Enduro 2019 – foto Andrada Cardaș

Spre deosebire de toate celelalte concursuri de mtb-enduro din România, la Metal Enduro te dai două zile întrucât cele 8 probe speciale sunt împărţite patru şi patru. Asta înseamnă că ar trebui să ajungi la faţa locului cel puţin cu două zile înainte, dacă nu chiar cu trei, pentru a avea timp să parcurgi toate cele 8 poteci. Însă există un „clenci”. Te dai două zile doar dacă eşti „licenţiat”. Dacă esti doar hobby, concurezi doar o zi, doar pe 4 trasee. Aşadar, pentru experienţa completă, gândeşte-te la o licenţă FRC/UCI. Avantajul este că vei beneficia şi de o asigurare ieftină şi bună, pentru orice accident ce are legatură cu bicicleta.

La Metal Enduro locaţia este frumoasă. Chiar dacă Reşiţa nu este vreo „perlă” a turismului românesc, oraşul cuibărit între dealurile bănăţene îţi creează o stare de linişte. Şi asta cu toate că industria grea din oraş încă funcţionează. Totuşi linşite este doar până când ajungi la start unde te ia în primire muzica „metal”.

resita-foto-Eugen-D-sursa-wikimedia.org_Reşiţa – foto Eugen D, sursa wikimedia.org

Dacă la celelalte etape din Cupă mă dădusem „blind” cu o singură excepţie, pentru Metal Enduro am făcut un efort şi am sosit împreună cu prietenii de la Vertical Riding Romania, cu suficiente zile înainte, pentru a face traseele în cunoştinţă de cauză. Însă şi două zile de dat tot nu sunt suficiente pentru a cunoaşte etapele, pentru a ţine minte detaliile sau capcanele. Deja, după ce te dai pe 3-4, încep să se amestece în mintea ta, lipsa de experienţă contribuind şi mai mult la starea asta.

Totuşi este mult mai bine decât nimic, aşa cum am făcut în 2017 când am participat prima oară la concursul ăsta. Era pentru mine atunci abia al 2lea concurs de mtb-enduro, participam cu o bicicletă mai puţin potivită, ma simţeam destul de nesigur şi vedeam că pe măsură ce avansam în concurs emoţiile creşteau în loc să scadă. Nu era deloc uşor. De data asta însă în 2019, situaţia a fost mult diferită şi experienţa mult mai plăcută. Contează nu doar să ai experienţă acumulată însă mai mult contează să-ţi placă ce faci. În momentul ăla totul devine mai uşor.

metal-enduro-2019-foto-Andrada-Carda%C8%Metal Enduro 2019 – foto Andrada Cardaș

Având parcurse traseele în prealabil, vei reţine elementele principale pentru fiecare în parte. Spre exemplu pe traseul Moşu nu ai cum să nu ţii minte rockgarden-ul de la final, unde la track preview te opreşti şi-l dai de mai multe ori. Vei reţine linia ideală, iar în cadrul concursului vei putea traversa rockgarden-ul mult mai cursiv/agresiv, fără să te „împiedici” sau să cazi.

Sau pe Uzină, unde trebuie să ţii minte traversarea expusă pe dreapta unde dacă nu faci bine echilibristică, vei cădea în gol 2-3 m, aşa cum mi s-a şi întâmplat de data asta. Partea bună este că organizatorii au instalat acolo plase de siguranţă şi practic nu ai cum să păţeşti ceva. Însă pierzi timp preţios, necesar la o clasare bună.

metal-enduro-2019-foto-Adina-Diana-2.jpgMetal Enduro 2019 – foto Adina Diana

Folositor a fost track preview-ul şi pe Învăţ unde am putut să văd cum arată drop-ul aflat aproape imediat după start, drop care putea fi ocolit pe dreapta. După ce am avut ezitări la primele ture, în cadrul concursului l-am dat. Startul traseului Învăţ este comun cu cel pentru Driglovăț și Canada, aşa că acest drop îl vei avea de fiecare dată.

Bike Attack Reşiţa a construit pe dealurile din jurul oraşului opt trasee, Moşu, Uzină şi Învăţ fiind doar trei dintre ele. Poţi citi aici descrierea detaliată a tuturor celor 8. Asociaţia ne-a transmis însă că acestea sunt gândite pentru utilizare multiplă: plimbare, drumeţie, trail running, ciclism montan şi organizare de evenimente sportive. Întrucât activitatea ta pe aceste trasee are impact asupra peisajului, potecilor, naturii și desigur asupra celorlalţi utilizatori ai traseelor, este nevoie să respecţi câteva reguli de bun-simţ:

  • Acordă prioritate celui care se deplasează mai rapid. Drumeţul alergătorului, alergătorul biciclistului;
  • Dacă trebuie să treci pe lângă altă persoană care se deplasează mai încet, încetineşte, anunță-ţi intenţia verbal și așteptă până când celălalt utilizator al traseului este în afara căii;
  • Nu lărgi poteca şi nu lăsa urme în afara ei;
  • Respectă flora şi fauna. Observă animalele sălbatice de la distanţă. Nu tăia arbori şi nu distruge vegetaţia;
  • Adună gunoiul şi ia-l cu tine până la cel mai apropiat tomberon;
  • Fii draguţ. Salută-i pe cei cu care te întâlneşti pe potecă;
  • Respectă-i pe cei care au construit potecile și fii un ambasdor al traseelor de la Reşiţa.

Traseele de la Reşiţa sunt tehnice şi te solicită mult fizic, însă acum în 2019, mi s-au părut mult mai abordabile decât în 2017. Evident că experienţa acumulată contază foarte mult. Şi aproape la fel de mult contează şi bicicleta, pentru că una special gândită pentru enduro-mtb te va ajuta considerabil în cazul lipsei experienţei. Specificaţiile şi geometria vor face ca bicicleta să te „ierte” dacă cumva intri greşit pe un viraj, jump sau drop. Pe de altă parte, dacă eşti „avansat”, vei face faţă chiar şi cu o bicicletă mai „normală”.

metal-enduro-2019-foto-Claudiu-Jivan-1.jMetal Enduro 2019 – foto Claudiu Jivan

Însă enduro înseamnă nu doar la vale ci şi la deal sau plat, destul de mult în unele situaţii. La Reşiţa, traseele de aici sunt în mare parte la vale, dar de-a lungul lor vei întâlni suficiente zone de plat şi urcare unde condiţia fizică bună va face diferenţa. Spre exemplu pe Fluturelu, după ce intri în Poiana Golului, ai o porţiune lungă în uşoară coborâre, pe care trebuie să pedalezi la maxim încontinuu. Pulsul va ajunge aici în tavan, dacă nu era deja ridicat din cauza bucăţilor tehnice peste care tocmai ai trecut.

Fiind tehnice traseele de la Reşiţa pot fi considerate şi periculoase, mai ales atunci când ai despre tine o părere mai bună decât trebuie. Există zone expuse şi mai ales rockgarden-uri unde te poţi accidenta dacă nu le abordezi corect. Şi nu ai cum să le faci corect decât dacă le cunoşti. Aşa că cel mai bine, în cazul în care nu le ştii „la milimetru”, este recomandat să le abordezi precaut şi cu viteză mai mică decât ai putea în realitate. La ediţia 2019 am văzut suficiente accidentări, inclusiv două în grupul de prieteni cu care am fost, accidentări care au adus pentru unii ratarea podiumului, pentru alţii a însemnat anularea completă a concursului, iar pentru alţii a însemnat chiar un drum la spital, finalizat cu internare.

metal-enduro-2019-foto-Adina-Diana-1.jpgMetal Enduro 2019 – foto Adina Diana

Tranziţiile la Metal Enduro sunt bune. Asta înseamnă practic că vei merge pe bicicletă, pe drum forestier, măcar 90% din tranziţie. Din câte am observat, doar ultima parte a tranziţiei implică ceva potecă şi push, dar nu la toate probele speciale. Acuma, e drept că depinde de condiţia ta fizică, pentru că pe unde unii pedalează, alţii împing. De asmenea, pentru 2019 organiaztorul a scurtat timpii pe tranziţii. Cu alte cuvinte erai obligat să-i dai la deal mai repede. Chiar dacă timpul scos pe tranziţii nu contează în clasament, asta înseamnă practic enduro, să încerci să parcurgi şi tranziţia cât mai repede. Dacă întârzii la startul specialelor, primeşti penalizări.

metal-enduro-2019-foto-Adina-Diana-5.jpgMetal Enduro 2019 – foto Adina Diana

Metal Enduro 2019, etapa a 6a şi finală din Cupa Naţională de Enduro, a fost încă un eveniment reuşit. Practic echipa Bike Attack ar putea organiza concursul ăsta şi cu ochii închişi. A ieşit foarte bine, iar dacă îţi place enduro, trebuie neapărat să vii aici pentru a te da pe traseele din jurul Reşiţei. Pe măsura că-ţi creşte „skill-ul”, le vei putea aborda din ce în ce mai repede, traversând obstacolele din ce în ce mai uşor şi elegant.

Mi-a plăcut pentru că de data asta startul principal al concursului a fost în centrul oraşului, nu undeva în lateral cum a mai fost în trecut. Lăsând la o parte expunerea evident mai mare pe care o primeşte evenimentul, simplul fapt că Metal Enduro are loc în centru arată că importanţa concursului este recunoscută, de autorităţile locale în special.

metal-enduro-2019-foto-Andrada-Carda%C8% metal-enduro-2019-foto-Andrada-Carda%C8% metal-enduro-2019-foto-Claudiu-Jivan-2-1 metal-enduro-2019-foto-Simona-Vasilescu-

Aşa cum spuneam la început, pentru 2020 nu vom avea Metal Enduro însă se anunţă deja locaţii noi de dat prin ţară. Dacă îţi place segmentul ăsta „enduro” al mtb-ului, investeşte într-o bicicletă bună, dedicată, pentru că încep să apară din ce în ce mai multe locuri unde o poţi folosi la capacitate maximă.

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care steluţele sunt acordate, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Anul acesta am avut, și continuă încă, un excelent sezon competițional de mtb enduro. Cel mai tare de până acum din România. Mtb-ul la noi în țară este oricum cea mai dezvoltată ramură a ciclismului, însă enduro nu este deloc. Sau cel puțin nu era până anul ăsta când am avut nu mai puțin de 6 concursuri în cadrul Cupei Naționale de Enduro, un concurs pentru Campionatul Național de Enduro și un concurs independent Ciucaș Enduro.

Etapa a 4a din Cupă, Thermal Enduro, nu-mi spunea nimic. Auzisem de la prieteni că-i frumos și că merită să participi, mai citisem câte ceva, dar nemafiind prin zonă habar n-aveam la ce să mă aștept. Plus că na, nu-i niciun munte pe acolo, doar niște dealuri. Așa că ce poate fi spectaculos? Cum însă m-am angajat să particip la toate cursele de enduro de anul ăsta, trebuia să bifez și Thermal. Iar asta nu a fost deloc ușor, distanța dintre București și Oradea fiind mare, iar drumurile „patiei” fiind de multe ori niște capcane.

thermal-enduro-2019-foto-mihai-leu-01.jpThermal Enduro 2019 – foto Mihai Leu

Cele mai multe concursuri din sezon la-am participat „blind”. Practic nu aveam timp să mă dau în prealabil pe probele speciale, cu o zi înainte, pentru a le cunoaște cât de cât. Treaba asta e super importantă nu doar dacă ești om de podium, ci pur și simplu vrei să ai și tu o clasare cât de cât decentă. De cele mai multe ori nu am avut cum așa că tot ce făceam era să mă prezint în ziua concursului direct la start, iar specialele să le parcurg mult mai încet decât dacă le-aș fi cunoscut. Aceeași situație a fost și la Thermal, unde târziu sâmbătă noaptea pe la 11, am ajuns în camping. Tot ce-am mai făcut a fost să întind cortul și să mă culc, după „1000” de ore de condus.

thermal-enduro-2019-01.jpg?x20673

Thermal Enduro 2019 a venit cu o idee nouă și interesantă de concurs. Având 6 probe speciale și fiind organizat într-o perioadă călduroasă din august, organizatorii au ales ca după primele 3 speciale concurenții să ia o pauză. Toate bune și frumoase, doar că pauza a fost atât de mare încât ne-a cam demontat. Organizatorul ne-a oferit și mâncare foarte consistentă, așa că după masă și cu căldura de afară, ne-a apucat pe toți o toropeală senzațională.

thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-4.Thermal Enduro 2019 – foto Silviu Filip

Eu unul m-am dus în cort și am tras un pui de somn până aproape de ora 16 când a fost al 2lea start. Aș sugera ca pentru ediția viitoare, dacă se păstrează formatul, pauza să fie de doar 60-90 minute. Să ai timp doar de masă și siestă. După care, repede iar la dat!

thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-8.Thermal Enduro 2019 – foto Silviu Filip

Spuneam la început că nu mă așteptam la ceva deosebit de la Thermal Enduro. Prietenii îmi spuneau că este un concurs ușor, iar mie imi convenea, fiind începător la enduro. Însă ce am găsit aici a fost mult peste așteptări. Nu mă refer doar la trasee, care sunt într-adevăr mai ușoare în comparație cu ce găsim la celelalte concursuri, ci mă refer în primul rând la comunitate și la pasiunea pe care echipa Woodfellas Racing o are față de ceea ce face.

thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-2.Thermal Enduro 2019 – foto Silviu Filip

Foarte mult mi-au plăcut și tranzițiile, drumurile dintre speciale. Lăsând la o parte că sunt toate pedalabile, nu trebuie nici hike nici push-bike, etapele fiind concentrate într-un spațiu relativ mic, am avut în cea mai mare parte a concursului, aceeași tranziție pentru toate specialele. Ce vrei mai mult…

Traseele de mtb enduro de lângă Betfia, sunt constuite pe dealul Șomleu. Mă rog, unele sunt construite, altele sunt poteci naturale. Este doar un deal, dar ce a făcut Woodfellas Racing aici este incredibil. Traseele sunt constuite și gândite să ofere fiecare în parte o senzații “unice”. Este ceva ce am simțit personal în timpul concursului. Pe fiecare probă specială din cele 6 câte au fost, am avut o experiență diferită. Însă ce le-a caracterizat pe toate a fost că tot timpul m-am simțit pozitiv și încrezător.

thermal-enduro-2019-foto-mihai-leu-02.jpThermal Enduro 2019 – foto Mihai Leu

Și nu pentru că ar fi fost trasee ușoare cum ziceam la început. Ok, nu e stâncăraia de la Metal Enduro sau Ciucaș Enduro, dar nici floare la ureche nu sunt. Mai ales atunci când sunt construite sau gândite de o echipă care se pricepe. Spre exemplu pe speciala „Step” cred, m-am trezit cu un step down în față de nu-mi venea să cred ce se întâmplă. O coborâre verticală de pe o stâncă înaltă apărută din senin în fața mea. D-aia e bine să faci recunoașterea traseului înainte. Mă rog, am trecut cu bine și pentru că m-a ajutat mult bicicleta. Dar cum spuneam, deal, diferență mică de nivel, însă când oamenii se pricep, iese treabă bună.

Thermal Enduro a fost pentru mine cel mai frumos concurs al anului, chiar dacă sezonul nu este încheiat și mai avem încă Metal Enduro Reșița. Însă concursul de la Reșița îl cunosc și chair dacă îl consider „Etapa Regină” a Cupei 2019, mulțumită numărului mare de speciale bine gândite și construite și faptului că se ține de-a lungul a două zile, tot la Oradea mi-a plăcut cel mai mult.

thermal-enduro-2019-foto-mihai-leu-2.jpgThermal Enduro 2019 – foto Mihai Leu

L-am rugat pe Fabian Istvan, președintele asociației Woodfellas Racing, să ne trimită descrierea traseelor pe care le au la Betfia. Ne ajută să știm despre ce e vorba și după cum o să vedeți mai jos, traseele de aici le consider cele mai bune pentru o școală de mtb enduro.

Pentru cei care doresc să meargă la dat aici, trebuie știut că traseele nu sunt marcate, dar în viitorul apropiat urmează ca Woodfellas Racing să facă și asta, cu hartă și tot ce trebuie. Dacă mergeți în zonă, luați legătura cu asociația, iar ei vă vor arăta tot ce e nevoie cu cel mai mare drag. Toate traseele au chiken line-uri, deci nu e nimic obligatoriu “de dat”.  Perioada cea mai bună de folosit aceste trasee este primăvara și toamnă sau chiar iarna. Nu prea este zăpadă în zonă, iar și terenul e foarte aderent. În fiecare an la începutul iernii, după ce pică majoritatea frunzelor, traseele sunt măturate cap coadă.

  • “Pe Val” – 1.9 km. Este cel mai vechi dintre trasee și unul dintre cele mai simple. Traseul nu are elemente construite, totul e natural și practic e o simplă potecă ce coboară din vârful dealului până în cel mai îndepărtat punct posibil. E un traseu de viteză cu zone destul de largi (printre copaci), recomandat începătorilor. Se numește Pe Val pentru că la începutul traseului avem câteva așa zise “valuri” de pământ care te bagă într-un fel de roller coaster.
  • “Tufărie” – 2 km. A fost al doilea traseu construit și e la fel ca primul, unul pe cât se poate de natural. Are și câteva elemente construite, printre care și un jump cu gap destul de mare (6-7m în aer dacă îl sari bine). Traseul este la fel recomandat începătorilor neavând zone abrupte și are probabil, cea mai mare lungime dintre cele șase. Numele i se trage de la zona de tufe de la startul acestuia, un tunel lung care s-a format de-a lungul anilor prin simplul fapt că tufele au fost tunse în așa fel încât să formeze un tunel. Arată super cool!
thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-6.Thermal Enduro 2019 – foto Silviu Filip
  • “Camber” – 1 km. Și-a primit denumirea după o zonă destul de lungă pe “off camber”. Este un traseu foarte scurt, undeva la 900- 1000 m, dar și foarte intens. În general terenul din zonă nu este foarte spart în schimb are câteva secțiuni abrupte și asta se vede cel mai bine pe acest traseu. Dacă veri să vezi cât ești de curajos pe zone abrupte sau cât de mult ți-a mai dispărut din “morcov”, atunci este locul pe care merită să îl încerci. De reținut că pe noroi devine și mai distractiv!
  • “Step” – 1,7 km. Este probabil traseul nostru preferat. E un traseu la care s-a muncit mult și care are o tentă de 4X. Multe contrapante, step-up și step-downuri (de unde și numele), jumpuri lungi și de mare viteză, iar la sfârșit un șanț îngust și foarte rapid ca să facă încheierea mai interesantă. Nu e un traseu pentru cei mai slabi de inimă deci în consecință e recomandat celor mai experimentați. Dar ca și idee, băieții de la Woodfellas Racing se dau pe el fără probleme deși cei mai mici au 13 ani. Evident cu chiken line-urile de rigoare.
  • “Belodrom” – 1,8 km, sau cunoscut ca și Bela DH, e un traseu construit de un orădean căruia îi transmitem însănătoșire grabnică (s-a dat și el cu bicicleta și s-a mai îndoit puțin la picior). A fost organizat și un concurs de DH pe acesta, în urmă cu câțiva ani. E un traseu care în prima parte e cât se poate de natural și tehnic, iar pe a doua devine construit (contrapante, kikere, zone abrupte). Este un traseu relativ ușor, dar care sigur îți ține inima în priză probabil, pe 70% din scurta lui distanță.
  • “Lizi” – 2 km. Este cel mai nou dintre trasee. A fost gândit pentru etapa locală de CNE, iar pentru Woodfellas Racing e un traseu foarte simpatic. Nu are aproape niciun element construit, dar e probabil cel mai întortocheat. Numele vine de la liziera pădurii fiindcă traseul aproape în totalitatea lui, coboară pe marginea pădurii, când înăuntru, când afară. E un traseu tehnic, greu de reținut, dar super distractiv și foarte practicabil de orice începător, chiar dacă se chinuie puțin la început.

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.

thermal-enduro-2019-02-150x150.jpg?x2067 thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-1- thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-3- thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-5- thermal-enduro-2019-foto-mihai-leu-1-150

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Penultima etapă din Cupa Națională de Enduro a avut loc pe 8 septembrie la Harghita Mădăraș. Este un loc deosebit, în vârf de munte unde am mai fost o singură dată cu ocazia altui concurs frumos, Gentlemen’s Race 2018 mai precis. Este un loc frumos și liniștit unde personal m-aș duce doar să mă odihnesc, să mă regenerez și să dorm! Aici, în vârf de „munte”, cu ghilimele de rigoare pentru că este un munte mic, la vreo 1.675 m altitudine, sunt doar câteva pensiuni, iar în rest curățenie. Mda, Ungaria… La Mădăraș ai însă și un mic bike park cu trei trasee, fiecare cu particularitățile și gradul lui de dificultate.

harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0foto Cristina Ion

Pe aceste trasee a avut loc a 5a etapă din Cupă, iar gradul lor diferit de dificultate l-am găsit perfect pentru a-ți cizela puțin tehnica. Însă pentru concurs, le-aș fi pus într-o ordine puțin diferită față de cea oficială.

Harghita Enduro in cifre:

  • Numărul de probe speciale: 3
  • Km probe speciale: 6
  • Km total cursă: 12
  • Numărul de zile de concurs: 1
  • Diferență de nivel: 1000 m

Proba specială 1 a fost destul de grea pentru un începător. Aș spune că e traseul perfect de enduro: este la vale însă la început ai vreo 3 „gâturi” la deal care îți taie din avânt și consumă energie. După care restul este intens, nu ai timp de respiro sau admirat peisajul. Efortul fizic e mare. Cine merge la sală și efectiv „face muschi” la mâini, picioare și degete, este în câștig.

harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0foto Cristina Ion

PS2 este ok, seamănă cu un traseu lucrat de bike park. Îl văd a fi potrivit pentru cei care vor să învețe. Dar și pe acesta îl poți face să fie dificil dacă îi dai tare. Însă la nivelul meu, m-am mulțumit să-l studiez și să-l înțeleg. Ocazional aici chiar ai timp să mai și admiri peisajul. Proba specială 2 aș fi ales-o să fie prima dintre cele trei, apoi doiul, pentru a crește treptat nivelul și gradul de dificultate.

Ultima Specială de la Harghita Enduro este însă chiar specială. Este traseul de downhill oficial al zonei. Chiar dacă pentru enduro au fost scoase elementele cele mai dificile, tot au rămas suficiente locuri unde erai solicitat la maxim. Și cu atât mai mult erai solicitat dacă te dădeai tu la maxim. Pe traseul ăsta s-a facut cu adevărat diferența dintre cei care știu cu ce se mănâncă enduro și cei care se dau doar din plăcere și fără miză, ca subsemnatul.

harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0foto Cristina Ion

Spre deosebire de alte etape din Cupă la care ajungeam fix cât să particip în ziua de concurs, la Harghita Enduro am reușit să ajung cu o zi înainte și să fac recunoașterea traseelor. Se știa că PS3 e „mama lor” așa că toată lumea era concentrată în primul rând pe acesta. Și chiar era mama lor. Fix din start te lovea în moalele capului cu o coborâre „în cap” pe stânci și apoi un viraj la 90 grade la dreapta, tot în cap, tot pe stânci. Super tehnic, dar mi-a plăcut. Am reușit să mă dau pe 3 de 3 ori din care doar de 2 ori am avut start bun, a 3a oară am căzut. Partea bună era însă că startul se dădea de pe o platformă de unde puteai pleca deja „clipsat” în pedale. Pentru mine e crucial lucrul ăsta, să mă țină pedalele la locul meu.

harghita-enduro-2019-foto-Mihai-Leu-01.jfoto Mihai Leu

Considerând însă probabil că este prea greu, pentru ziua de concurs organizatorii au modificat startul și au scos virajul. Se pleca acum pe traseu drept, direct din curbă cum ar veni. Asta ușura puțin situația însa pentru mine a îngreunat-o pentru că nu mai puteam pleca clipsat. Cum după start urmau imediat bolovanii, plecand neclipsat am alunecat în zona aia. N-am căzut, dar nici elegant nu a fost.

Mai departe speciala 3 a fost tare. S-a văzut că este un traseu muncit și amenajat, dar unde întâlnești și o mulțime de zone cu obstacole naturale dificile. Spre exemplu la un moment dat se traversa o zonă foarte abruptă cu copaci, plină de rădăcini mari care mergeau în toate direcțiile. Dacă nu aș fi reușit să fac un „track preview” cu o zi înainte, aici fie aș fi mers mai încet, fie aș fi căzut. Așa, am ținut minte linia ideală pentru mine și am trecut fără emoții. E bun track preview-ul ăsta, când ai timp să-l faci.

harghita-enduro-2019-foto-Vertical-Ridinfoto Vertical Riding Romania

Am avut și o mică avarie la bicicletă în ziua de antrenamente, prima din seria asta de concursuri. Probabil de la o piatră am îndoit valva roții spate. Încercând s-o îndrept, am rupt-o. Fiind tubeless, trebuia să schimb valva sau să pun cameră. Nu aveam valve tubeless de rezervă însă prietenii au sărit în ajutor și mulțumesc pe calea asta lui Alex Constantin, Alex Delcea, Bogdan Ionescu și mai ales lui Daniel Dumitrescu care a stat cu mine mai bine de o oră ajutându-mă cu reparația, eu reușind astfel și a doua zi să fiu tubeless la concurs.

Chiar și tranzițiile au fost ok aici, mai bine spus tranziția. Deși aveai destul de mult de urcat pe drumul forestier, era aceeași tranziție de fiecare dată, cele 3 speciale terminându-se toate în același loc. De acolo aveai de pedalat la deal un forestier destul de lung, până înapoi în stațiune. Dar se putea face întreaga urcare pe bicicletă, fără push.

harghita-enduro-2019-foto-Vertical-Ridinfoto Vertical Riding Romania

Harghita Mădărș este un loc bun de venit, chiar și pentru mai multe zile, nu doar weekend. Cu bicicleta ai ce face și nu doar bicicletă. Ai trasee excelente și de alergare. Dar pentru bicicletă nu-i rău deloc, mai ales că poți veni și cu cea de cross country și cursieră în afară de cea pentru enduro.

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.

harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0 harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0 harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0 harghita-enduro-2019-foto-Mihai-Leu-02-1

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Ciucaș Enduro a revenit anul acesta după o pauză de 1 an, cu ultima ediție desfășurată în 2017. Concursul a fost anul acesta „independent” nefăcând parte din etapele Cupei Naționala de Enduro, dar s-a ținut și într-un format nou, mai precis participareaefăcându-se în echipe de 2 rideri. Asadar, pentru a putea concura la Ciucaș Enduro 2019, trebuia să-ți găsești un partener sau parteneră de echipă.

foto-Andrada-Carda%C8%99-1.jpg?x20673foto Andrada Cardaș

După ce rezolvai cu echipa mai trebuia doar să studiezi probele speciale și să încerci să te dai pe traseu cel puțin o dată, cu o zi înainte, pentru a cunoaște secretele și capcanele probelor speciale. Spre deosebire de ultima ediție din 2017 și unde au fost 4 probe speciale, în 2019 am avut doar 3:

  • PS1 – Lungime: 1,6 km; coborâre: 271m. Coborâre din muchia Bratocea spre Poiana Zănoaga;
  • PS2 – Lungime: 2,5 km, coborâre: 400 m. Coborâre din Șaua Tigăilor până în Șaua Teslei;
  • PS3 – Lungime: 3,6 km; coborâre 491 m. Coborâre din Poaiana Teslei până în Babarunca.

Totuși înainte de a te „înhăma” la Ciucaș Enduro trebuie să știi „despre tranziții”. După mine tranzițiile între specialele de la Ciucaș Enduro sunt cele mai „criminale” în comparație cu orice alt concurs de enduro mtb din România. Umbla o vorbă pe Fcebook potrivit căreia „la Ciucaș Enduro cu cât urci mai mult, cu atât ai mai mult de urcat!”

În 2017 când am participat prima oară, nu știam care-i treaba, iar pe parcurs am suferit masiv, întrebându-mă dacă voi mai ajunge vreodată la starturi. În 2019, având experiența 2017 și știind inclusiv care-s timpii aproximativi, nu a mai fost atât de rău. Defapt a fost chiar foarte bine, fiind bine pregătit psihic. Ideea este că prima tranziție durează în jur de o oră în care pedalezi, dar faci și push, în timp ce a 2a tranziție e mama tranzițiilor. Durează 1,5 ore timp în care faci doar push-bike. Abia în ultima parte, după ce ai ajuns pe platou, poți iar să mergi pe bicicletă, pe poteca ce duce spre șaua Tigăilor. A 3a tranziție la Ciucaș Enduro 2019 a fost ok. În jur de 15 minute și cu diferență de nivel mică.

  • Tranziția 1 – 3,28 km lungime; 375 m urcare; 54 min durată;
  • Tranziția 2 – 5 km lungime; 409 m urcare; 90 min durată;
  • Tranziția 3 – 1,1 km lungime; 81 m urcare; 16 min durată.

Cât privește specialele, „slick and slippery” a fost „the name of the game” pentru PS1. Se spune că Ciucaș Enduro fără ploaie nu este Ciucaș Enduro. Ei bine în ziua de concurs nu a plouat, dar a plouat cu o zi înainte. Și cum mare parte din poteci este prin pădure, traseul de concurs a fost foarte alunecos.

foto-ciucas-enduro-02.jpg?x20673foto Ciucas Enduro 2019

Nu era noroi propriuzis însă pământul reavăn aluneca bine. La asta se adăugau și rădăcinile, care erau peste tot. Asta ar fi alt laitmotiv al concursului – rădăcinile! Așadar pentru neexperimentați, cel mai recomandat era să se meargă ușor și cu grijă pentru a menține o trasă acceptabilă, lucru pe care eu și colegul de echipă am reușit să-l facem într-o măsură satisfăcătoare.

La PS2 am avut supriza concursului și mi-am amintit de ce Ciucaș Enduro poate fi „ de temut” pentru unii. E vorba de zona de grohotiș, un rock garden abrupt și lung, amplasat de-a lungul unei văiugi înguste. Intri pe aceasta vale și nu mai ai altă opțiune decât să-i dai la vale. Dacă o cunoști este mult mai bine pentru că știi cât de cât că poate fi făcută. Dacă însă te trezești cu ea în față, așa cum a fost la mine, te rogi ca bicicleta să facă măcar jumătate de treabă.

foto-Andrada-Carda%C8%99-2.jpg?x20673foto Andrada Cardaș

Dacă ai experiență o poți face în viteză, destul de bine. Pe de altă parte dacă nu ai experiență este bine de știut că grohotișul și stâncăraia poate fi făcut și la viteză mică și în condiții de siguranță relativă. Însă când nu cunoști terenul pur și simplu linia nu se leagă. Așa a fost și la mine, iar din păcate la un moment dat m-am poticnit și am bifat de un OTB. N-a fost o căzătură gravă, m-am adunat repede, am așteptat să treacă vreo doi care mă ajunseseră și am continuat.

Proba specială 3 cred că a fost cea mai ok pentru mine și partenerul de echipă. Destul de abruptă și integral pe potecă de munte, așa cum știm că este la Ciucaș Enduro, PS3 a fost prectic cea mai lungă, dar parcă nu și cea mai obositoare. Foarte virajată, tot timpul trebuia să fii atent unde pui roata și mai ales să nu rătăcești traseul. Partea finală a fost mai dreaptă și la un moment dat chiar mă întrebam dacă nu cumva am greșit, traseul fiind atât de virajat până în locul respectiv.

foto-ciucas-enduro-04-crop.jpg?x20673foto Ciucas Enduro 2019

Cu un rating care mi-a ieșit de 3, Ciucaș Enduro se pare că este pentru mine “la jumate”. Este un concurs frums care te muncește bine la vale, dar cred că mai ales la deal. Te duci la Ciucaș Enduro doar dacă știi că ai de urcat mult și iubești push bike-ul. Însă partea cea mai bună anul ăsta la tranziții, a fost că event-ul s-a ținut în perioada de maxim al afinelor. Când nu mai puteai să împingi făceai o pauză, iar fix la nasul tău era tufa plină de afine. Deci a fost bine până la urmă.

Mi-ar plăcea să prind o ediție de Ciucaș Enduro complet uscată, să mă pot bucura cu adevărat de poteci. Altfel ești tot timpul concentrat să nu-ți fugă roțile în toate părțile. Pe de altă parte Ciucaș Enduro este pentru mine ocazia perfectă pentru un weekend prelungit cu familia în superbii munți Ciucaș. O zi ai timp de-o tură la picior pe Ciucaș, o zi faci o tură la afine, o zi încerci un track preview și o zi ai concurs!


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Spre deosebire de etapele de până acum din Cupa Naționala de Enduro, concursul de la Straja a fost separat și a reprezentat Campionatul Național de Enduro. Este un concurs „singular” în urma căruia cei mai buni enduriști devin campioni naționali la categoriile lor de vârstă, la open și la general.

  • Numărul de probe speciale: 4
  • Km PS-uri: 9
  • Km total cursă: 20
  • Numărul de zile de concurs: 1
  • Diferență de nivel: 1064 m

Consider că locația a fost bine aleasă pentru a găzdui Campionatul, Straja Extreme Park oferind câteva dintre cele mai dificile trasee de mtb enduro. Mai precis traseele Lupilor și Baloo. Doar prin simpla lor lungime de 3,31 respectiv 3,05 km cele două speciale, 3 și 4, au stors și ultima picătură de energie din concurenții mai puțin antrenați. Eu cel puțin, cam de la jumătatea traseului, a trebuit să încetinesc simțitor pentru că mâinile și picioarele nu mai făceau față.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-b.jpg?foto Mihai Leu

Traseele în sine, ca grad de dificultate sau tehnică, nu sunt deosebite. Sunt „lucrate” și întreținute de bikepark și seamănă destul de mult cu ce găsim „afară”. Viraje, contrapante, jumpuri mari și mici, dar toate făcubile. Terenul este de asemenea, aspru. Foarte pietros, stâncos și ascuțit. Din acest motiv, cei care dădeau mai tare la vale se mai alegeau și cu pene.

Pentru a face față celor peste 3 km ale specialelor 3 și 4 am fost nevoit să o las mai încet de la jumate, așa cum spuneam. Bicicleta făcea față fără nicio problemă – roțile 27.5 treceau peste orice, frânele cu 4 pistoane frânau oricând fără efort mare, suspensiile de 160 erau suficient de „plush” pentru a oferi confort. Însă am învățat la Straja ce înseamnă să nu ai antrenament specific pe disciplina asta. Dacă la mtb xc și maraton antrenamentul ține de anduranță, la enduro mai este nevoie în plus și de mușchi brut. Pur și simplu trebuie să te țină „macaroanele”. Și vedeam asta cam la toti riderii care terminau specialele 3 și 4. Cei care chiar luau jocul în serioas, aproape cădeau lați la finiș. Iar asta este de laudat.

straja-enduro-2019-foto-Maf-Adrian.jpg?xfoto Maf Adrian

La Straja Enduro am avut însă 4 speciale. Și am mai avut și tranziții între ele. Unele niște coșmaruri despre care vorbesc puțin mai jos.

Asemenea etapei Cupei din Semenic care mi-a plăcut foarte mult datorită zonei și peisajului în special, prima probă specială de la Straja Enduro a pornit din vârful stațiunii, de pe vârful Mutu, la 1.737 m altitudine. Până acolo desigur că trebuia să mergi singur, telescaunul care ajungea în vecinătate fiind folosit doar în zilele anterioare de antrenament. De la startul general luat în centrul stațiunii, plecai pe asfalt, pieptiș, pe care din fericire puteai pedala fiind prima probă a zilei. După care rampa se înducea și treaba mergea mai ușor. Apoi continuai pe forestier după care intrai în gol alpin și de acolo cam începea push-ul. Dacă aveai ceva deosebit de demonstrat celor din jur puteai merge în continuare pe bicicletă. Dar really, nu era nevoie. Era timp suficient pentru a nu fi penalizat.

Speciala întâi a fost interesantă, sau ciudată, nici nu stiu. Fiind scurtă, doar 1,23 km, mi s-a părut că s-a terminat neașteptat. Nu a fost grea în adevăratul sens al cuvântului însă a avut și particularitățile ei. În primul rând a fost de la cap la coadă o potecă foarte îngustă străjuită de iarbă înaltă. Din loc în loc pe margini, erau bolovani camuflați în iarbă. Dacă nu făcusei în zilele anterioare niște track preview-uri ca să știi peste ce dai, aveai acum suprizele, așa cum am avut și eu. Fără să-ți dai seama și fără nici măcar să vezi în ce dai, loveai violent acești bolovani. Mi s-a întâmplat, dar din fericire bicicleta / anvelopa / janta a rezistat.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-a.jpg?foto Mihai Leu

Tranziția spre speciala 2 a fost însă plăcută, chiar foarte. S-a desfășurat mai mult pe curbă de nivel, pe potecă. Iar pentru că și vremea era perfectă și distanța mică, a fost mai mare plăcerea.

Cum eu în general nu apuc să fac track preview fie pentru că ajung în zonă târziu, doar cu o zi înainte de concurs și nu am timp, fie vin din timp, dar cu familia și în zilele anterioare concursului prefer să mă plimb cu ei pe munte, încerc să aflu câte ceva de la colegii de echipă. Este însă „funny” pentru că fiecare vede altfel „pericolele” de pe traseu. Treaba asta este atât de personală încât mai bine nu mai întrebi nimic. Ceva ce cuiva i se pare dificil și extrem, altcuiva i se pare fun și ușor de dat.

Dar totuși și pentru speciala 2 m-am interesat, măcar în mare să știu ce mă așteaptă. Am aflat că prima parte are loc pe potecă tehnică stâncoasă după care se deschide și crește și viteza, dar devine alunecos datorită pietrișului.

Așa a fost. Feedback-ul mi-a fost util să știu că în prima parte trebuie să merg cu grijă și să protejez bicicleta, pentru a încerca a poi să recuperez de la jumate în jos. Partea bună este că bicicleta pe care mă dau – Merida One-Sixty 600, chiar este bună și echipată cu tot ce trebuie din start, direct din cutie. Așa cum a fost livrată așa o folosesc. Spre exemplu anvelopele sunt fix ce trebuie pentru aproape orice tip de teren. În cazul de față, cu teren uscat și stâncos, anvelopele Maxxis Minion DHR II sunt robuste și aderente. Pentru că le-am făcut și tubeless, riscul de pană este acum și mai mic.

Revenind la specialele 3 și 4, mai precis traseul Lupilor și traseul Baloo, recunosc că mi-am aflat limitele. O lungime de 1,5-2 km pentru probele speciale nu e degeaba gândită să fie așa. Orice depășește lungimea asta devine cam dificil.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-6.jpg?foto Mihai Leu

Traseul Lupilor „are un profil relativ tehnic cu obstacole naturale alcatuite din roci, radacini, lespezi, busteni, denivelari naturale ale solului, etc. Traseul are un grad de dificultate mediu pe toata lungimea lui”, stă scris pe site-ul bikeparkului Straja.

E corect ce spun. Nu e deosebit de greu, decât după ce inetrvine oboseala. Traseul șerpuiește frumos pe munte și dacă mai și știi ce te așteaptă, dacă ai făcut track preview în zilele anterioare, este cea mai mare plăcere să-l dai. Dacă nu, trebuie să îl parcurgi cu grijă altfel riști să strici bicicleta și pe tine.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-2.jpg?foto Mihai Leu

Ultima specială a zilei a fost traseul Baloo, dar nu înainte de a avea tranziția spre Baloo. Aceasta a fost coșmarul „sejurului”, pentru că de la finalul ps3 trebuie să urci tot asfaltul înapoi în stațiune. Telegondola care face această urcare a putut fi folosită doar în zilele de antrenament. Tranziția a durat peste o oră. O oră de pedalat la deal pe asfalt, pe caniculă, pe o bicicleta mtb cu geometrie enduro, adică nasoală pentru la deal.

Însă odată ajuns înapoi în Straja te aștepta aici ultima „încercare” a zilei, traseul Baloo și acesta cu o lungime foarte mare, 3,05 km. Baloo are „un profil fluid fara obstacole naturale si un grad de dificultate mediu pe toata lungimea lui. […]Traseul Baloo serpuieste la vale pe o poteca de 80 – 100 cm latime cu contrapante construite natural din pamant de-a lungul telegondolei din statiune. Traseul îmbina padurea de fag cu poienile si pârtia de schi pana la statia de imbarcare a gondolei. Ultimii 200 de metri se suprapun cu Traseul Lupilor unde terenul devine putin mai dificil”, ne spun cei de la Straja.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-4.jpg?foto Mihai Leu

La fel și aici, dacă știi ce te așteaptă după colț, totul este minunat. Dacă nu, ai face bine să fii precaut. Foarte prăfuit și destul de des presărat cu piatră ascuțită, pe Baloo m-am simțit în siguranță însă doar pentru că nu am mers foarte repede. Spre deosebire de „riderii adevărați”, care nu doar cunoșteau traseul, dar aveau și un nivel mai redus al nevoii de conservare, ca să termini cu bine Baloo trebuia să-ți conștientizezi limitele și să mergi în consecință.

Acesta a fost Campionatul Național de Enduro din 2019 ținut la Staja și organizat de o echipă de entuziaști care nu știu cum se motiveazaă să facă treaba bună pe care o fac. Noi Orizonturi împreună cu Bike Attack Reșița sunt „vinovații” care au făcut posibil și acest eveniment, iar povestea de aici este este despre ce s-a întâmplat pe la coada clasamentului. Pentru a afla ce s-a întâmplat la vârf și care sunt campionii pe 2019, citește articolul publicat de colegul meu Dragoș Mitroi.

Observ că ratingul pentru Straja Enduro a ieșit destul de bine, la 3,8. Adevărul este că mi-a plăcut, iar la Straja dacă vii, chiar ai ce face cu un mtb de enduro. Ai cele două trasee principale Lupilor și Baloo, accesibile cu gondola, dar dacă iei și telescaunul poți urca până în vârf și începe treaba de acolo.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-1-150x straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-5-150x straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-7-150x straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-8-150x

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum să acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-9-150x straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-10-150 straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-11-150 straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-12-150

Pe de altă parte Straja, ca stațiune montană, nu o recomand deloc. Este o Rânca mai mică, adică un haos și mizerie de nota 10. Construcții pe jumătate neterminate, dar funcționale, moloz peste tot, beton degradat, clădiri înghesuite, praf și haos. În funcție de noroc cazarea poate fi decentă și mâncarea la fel, dar scumpă pentru condițiile oferite.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Duminică 7 iulie a avut loc a 3a etapă din Cupa Naţională de Enduro, Semenic Enduro, desfăşurată da, aţi ghicit, în munţii Semenic. Dacă nu punem la socoteală şi Campionatul Naţional de Enduro care va avea loc la Straja pe 25 august, am putea spune că am ajuns la jumătatea Cupei.

Munţii Semenic au însemnat pentru mine întotdeauna un loc liniştit. Odată urcat pe platou simţi că poţi să te relaxezi complet. Pe de altă parte însă Semenicul şi Banatul în general, sunt „locul de joacă” al celor de la Bike Attack Reşiţa, iar când pomeneşti numele lor ştii că e vorba de orice altceva în afară de relaxare.

foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-2.foto Cristina Ion

E vorba mai precis mtb enduro, Bike Attack fiind responsabili direcţi pentru două etepe din Cupă, Semenic Enduro şi Metal Enduro şi îndrumători pentru toate celelalte etape. Aşa că în weekendul 6-7 iule ne-am dus şi în Semenic pentru a vedea cum este la etapa a 3a.

Locul este foarte frumos, iar aici mă refer nu doar la munţi şi platoul de sus ci poate mai ales la satele presărete de-a lungul drumului principal dintre Slatina-Timiş şi Reşiţa, care traversează munţii. Prima observaţie a fost ca este perfect pentru cursieră. Vorbim de 61 km cu 1200 m diferenţă de nivel dacă parcurgi drumul doar într-un sens.

După care avem mtb cross country cu trasee lungi în buclă ce pornesc din Reşiţa, trec peste munte şi ajung chiar şi până la Agnita. Nu în ultimul rând avem lacurile de sus în care se poate înota. Aşadar sport peste tot unde priveşti.

Însă mtb enduro e la el acasă aici. Recunosc că înainte să ajung în zonă mă aşteptam ca probele speciale de la Semenic Enduro să includă mai mult platou montan. În schimb doar la speciala întâi s-a pornit de pe vârf, intrându-se apoi aproape imediat în pădure. Cu toate astea experienţa per total a fost super.

Semenic Enduro 2019 în cifre:

  • Numărul de probe speciale: 4
  • Km PS-uri: 10
  • Km total cursă: 36,7 km
  • Numărul de zile de concurs: 1
  • Diferență de nivel:  1974 m

Avantajul în Semenic este că traseele „mai de sus” sunt protejate de ploaie şi apă. Cu o noapte înainte de concurs a plouat abundent, dar a doua zi pe trasee nici nu-ţi dădeai seama că s-a întâmplat ceva peste noapte. Iar asta fie pentru că solul este mai pietroş şi nisipos, fie pentru că se scurge totul la vale. Pe scurt, traseele s-au prezentat admirabil.

foto-Freerider.ro-Semenic-Enduro-2019.jp

De asemenea se anunţase că o parte din tranziţiile dintre speciale, practic coşmarurile unora dintre concurenţi, vor fi făcute de data asta cu telescaunul. M-am bucurat la rândul meu nu pentru că nu-mi place să trag la deal sau să fac push-bike ci pentru simplul motiv că nu refuz un ajutor atunci când este oferit.

foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-4.foto Cristina Ion

Însă, cu tot cu acest ajutor tranziţiile nu au fost floare la ureche. La una din ele dupa ce te dădeai jos din telescaun mai aveai încă mult de pedalat sau push, iar la cealaltă mai puţin, dar tot era ceva. Pe scurt, faptul că telescaunul a fost inclus în tranziţii nu le-a făcut cu mult mai uşoare. Un lucru bun dealtfel pentru că asta este parte din chintesenţa concursurilor de enduro.

Probele speciale de la Semenic Enduro mi-au plăcut cel mai mult până acum, dar poate sunt subiectiv de data asta, având o slăbiciune pentru Semenic. Totuşi nu poţi să nu recunoaşti frumuseţea pădurii şi a stâncăriei pe care o întâlneai din loc în loc pe parcursul traseelor. Nu am avut momente deosebit de tehnice de-a lungul celor 4 speciale, cu rockgarden-uri prea-prea sau rădăcini alunecoase, dar eu unul nici nu „le dau” la maxim ci mă mulţumesc să mă bucur de atmosfera de concurs, de peisaj, de traseele construite sau naturale şi evident de bicicletă, toate acompaniate de un nivel mediu al adrenalinei şi puls la fel. Îi las pe alţii să se rupă 😉

foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-5.foto Cristina Ion

În cadrul Cupei urmează acum etapa 4 de la Oradea, Thermal Enduro pe 4 august. Aici avem un format de concurs mai interesant şi puţin diferit cu 6 etape împărţite trei şi trei.

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.

foto-Bobescu-Semenic-Enduro-2019-150x150 foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-1- foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-3- foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-6-

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Pe 9 iunie a avut loc a 2a etapă din Cupa Naţională de Enduro pe 2019. Evenimentul a avut loc în locaţia denumită Ciocanu, practic în localitatea Bughea de Jos de lângă Câmpulung Muscel. Organizarea a fost bună, iar unul din lucrurile care mi-a plăcut cel mai mult a fost locaţia şi faptul că traseele şi tranziţiile dintre speciale erau toate concentrate în acelaşi loc, pe aceleaşi câteva dealuri. Tranziţiile mi-au plăcut pentru că, deşi urcările nu au fost uşoare, era practic o singură urcare pentru toate cele 4 speciale, cu foarte mici diferenţe. Deja de la prima urcare ştiai ce urmează să te aştepte în continuare, lucru de ajutor cel puţin psihic.

ciocanu-enduro-2019-foto-Alexandru-Mitu-Ciocanu Enduro 2019 – foto Alexandru Mitu

La probele speciale s-a văzut că s-a lucrat mult. S-a săpat, s-a construit, iar pentru toate trebuie să-i mulţumim lui Geo Simion şi Vertical Riding Romania împreună cu Bike Attack Reşiţa. Mulţumită lor, concurenţii au reuşit să se dea duminică la concurs. Dar traseele sunt deschise în continuare pentru a fi folosite tot timpul.

ciocanu-enduro-2019-foto-mihai-leu.jpg?xCiocanu Enduro 2019 – foto Mihai Leu

Etapa a 2a din CNE s-a ţinut „cu casa închisă”. Şi de data asta cursa a fost foarte populară. Au fost concurenţi care au renunţat să mai participe când au văzut că prognoza meteo nu este prea favorabilă însă chiar şi aşa au fost 137 concurenţi la start. Detalii despre cum s-au desfăşurat ostilităţile şi cine a câştigat, puteţi citi în articolul publicat de Dragoş Mitroi.

Pe scurt etapa 2 din CNE 2019 a arătat aşa:

  • Numărul de probe speciale: 4
  • Km PS -uri: 9
  • Km total cursă: 26
  • Numărul de zile de concurs: 1
  • Diferență de nivel: 1150 m

Specialele etapei Ciocanu s-au prezentat suprinzător de bine în ciuda ploilor care au tot fost în zilele premergătoare concursului. Cea mai mare parte a traseelor a fost cel mult umedă, cu câteva porţiuni de noroi pe unele viraje, acolo unde apa nu avea cum să se scurgă.

ciocanu-enduro-2019-Andrada-Cardas-2.jpgCiocanu Enduro 2019 – Andrada Cardas

E drept însă că la finalul câtorva etape, nivelul noroiului a fost substanţial, spre „extrem”. Spre exemplu speciala 1 se termina cu o porţiune foarte abruptă şi plina de noroi. Acolo s-a căzut la greu pentru că pur şi simplu mergeai ca pe gheaţă. Cei care reuşeau să treacă spuneau că secretul este să „laşi frânele” şi s-o laşi să se ducă. Mai uşor de spus decât de făcut. Dacă însă reuşeai să faci „track preview” cu o zi înainte, ai fi căzut atunci, iar la concurs reuşeai să alegi o linie mai bună, pentru că exista. Aşa am făcut şi eu, iar la concurs au reuşit să trec cu bine.

Şi finalul specialei 2 se termina cu noroi, mai precis cu o mare mlaştină. Aici însă totul era orizontal, iar dacă veneai cu suficientă inerţie de pe traseu, reuşeai să treci. Pe scurt, destul de aventură.

Un alt aspect despre care merită vorbit este cuprinsul specialei 3, foarte îngustă şi virajată în anumite locuri, la care s-a adăugat şi că terenul era ud sau cel puţin umed, deci alunecos. Şi aici, dacă nu aveai suficientă inerţie riscai să te opreşti. Iar în unele locuri era atât de îngust încât nici nu aveai loc unde să pui piciorul jos.

ciocanu-enduro-2019-foto-cristina-ion.jpCiocanu Enduro 2019 – foto Cristina Ion

Unii concurenţi mai vorbeau de faptul că pe unele speciale este mult de pedalat, spre exemplu pe 1 unde se urca la „căbănuţă”. Într-adevăr aşa era însă treaba asta face parte dintr-un concurs de enduro, unde îţi este testată nu doar îndemânarea la vale ci şi anduranţa la deal.

Mi-a mai plăcut că unele speciale aveau porţiuni comune între ele. Asta însemnă că în anumite locuri pe traseu, erau marcaje care îţi indicau pe unde s-o iei. Mi-a plăcut lucrul ăsta pentru că implica şi puţină navigare, ca la maraton să zicem. Pe de altă parte la finalul specialei 4 am auzit concurenţi care spuneau că au greşit traseul. M-am mirat pentru că eu n-am avut nicio problemă cu orientarea.

Din punct de vedere tehnic Ciocanu Enduro nu mi s-a părut exagerat de greu neavând obstacole „clasice” cum ar fi rock garden-uri sau rădăcini multe şi alunecoase. Pe de altă parte eu personal nici nu am mers “la limită”, caz în care traseul ar fi fost considerabil mai greu. Cu toate astea faptul că unele zone din speciale erau foarte înguste şi virajate, a însemnat că etapa nu a fost uşoara.

La capitolul anduranţă se pare că pentru mine a fost ceva mai greu decât la Mehedinţi Enduro întrucât s-a pedalat la deal mai mult în timpul specialelor. La „Fun & flow” nu a stat deloc rău. Mi-a plăcut cum virajele se legau între ele şi mai ales faptul că s-a lucrat în aşa fel încât terenul să permită asta. Pericole deosebite pe traseu nu am avut. În afară de câteva zone expuse, cu râpe, în care se putea cădea, dar fără urmări grave, nu am avut de ce să ne temem. Practic nu era ca şi cum am fi fost pe o creastă cu prăpastia plină de stânci în dreapta.

Tranziţiile n-au fost deloc rele. Cum spuneam, mi-a plăcut că odată ce urcai una ştiai deja ce te aşteaptă în restul zilei. Putea fi şi demoralizant, ştiind că ai de urcat de 4 ori treaba aia, dar eu am ales partea pozitivă. Pentru mine era de mare ajutor faptul că ştiam când trebuie să mă dau jos să împing şi când să pedalez. Iar de fiecare dată a fost la fel.

La organizare sincer n-am ce să reproşez. Din direcţia mea s-a văzut totul bine. Mi-a plăcut în mod deosebit că la startul general erau oferite şi curăţitoare cu presiune. Aşa că dacă aveai timp te puteai opri în timpul tranziţiei trecând pe acolo pentru a spăla bicicleta, măcar superficial, insistând pe transmisie. Nu ar fi fost rău dacă organizatorii ar fi reuşit să încheie un parteneriat cu un sponsor şi pe partea de lubrifiere, pentru a putea să şi ungem transmisiile după spălare.

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Te invităm şi pe tine să-ţi spui părerea despre #1 Mehedinţi Enduro, prin completarea sondajului de mai jos însă doar dacă ai participat şi ai termiant toate specialele. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Aprilie, început de sezon. Abia ne descreţim frunţile, abia ne dezmorţim oasele după iarna lungă, grea şi cu foarte multă zăpadă la munte. Sau?

Sau eşti demult intrat în priză, cu antrenamentul la zi şi cu condiţia fizică poate chiar în vârf de formă! Nu de alta, dar în aprilie este Mitas 4 Islands, maratonul mtb pe etape din Croaţia care ar trebui să devină o tradiţie printre noi.

mitas-4-islands-2019-023.jpg?x20673

De ce? Pentru că este altceva, cu totul altceva nu doar faţă de ce găseşti în România ci în toată lumea. Şi nu sunt cuvinte mari. Mitas 4 Islands este un concurs în echipe de 2 cilclişti, cu 4+1 etape care are loc la mare, pe patru insule diferite din Croaţia, de aici şi numele. Are loc la mare însă nu pe plajă ci pe munţii de pe insulele croate. Şi chiar dacă altitudinea maximă la care ajungi cu bicicleta în oricare din cele patru etape nu depăşeşte 450 m, gândeşte-te totuşi că startul îl ai în fiecare dimineaţă la zero metri altitudine, la mare.

mitas-4-islands-2019-032.jpg?x20673

Ediţia 2019 a fost deosebită pentru ca Mitas 4 Islands a venit cu o noutate. Cunoscut printre fani drept maratonul cu 4 etape, anul acesta organizatorii au introdus şi un prolog. Scurt ce-i drept, dar s-a mai adăugat o zi. Prologul stabileşte ordinea startului pentru etapa întâi de-a doua zi. Şi în 2019 am participat împreună cu colegul meu Eduard Oprea, în cadrul echipei Freerider Supersonic (sperăm că sesizaţi ironia).

La mine pregătirea pentru Mitas 4 Islands 2019 a început din toamna lui 2018, cu un program zilnic bine organizat care a inclus alergare, bazin şi rulou în casă pe bicicletă. Totul s-a desfăşurat la un nivel moderat pentru că ăsta este nivelul. Niciodată nu am exagerat cu performanţa ci m-am menţinut la un nivel potrivit care să-mi facă plăcere. Consider că pentru un simplu amator pasionat, orice exagerare se poate transforma în chin sau chiar cosmar. Am văzut prea mulţi prieteni care pur şi simplu s-au „ars” dorind mai multă performanţă fără ca şi organismul să facă faţă. Din cauza asta mulţi s-au şi lăsat de sport.

mitas-4-islands-2019-047.jpg?x20673

Toate bune şi frumoase în săptămâna dinaintea concrsului. Bicicleta era cu revizia făcută, antrenamentul era la zi. Ghinionul a facut însă ca gripa de primăvară să vină fix în săptămâna concursului. Asa că în Croaţia, din 5 zile, trei au fost cu febră şi o stare generală groaznică. Practic tot antrenamentul s-a dus pe apa sâmbetei. Dar, eram acolo aşa că măcar bere puteam bea la finalul fiecărei etape.

mitas-4-islands-2019-63.jpg?x20673

Drumul spre Croaţia din România l-am făcut cu maşina. Durează în jur de 16 ore dacă pleci din Bucureşti, iar dacă sunt doi şoferi poţi conduce continuu. O poţi lua prin Serbia – mai scurt, dar mai prost sau prin Ungaria – mai lung, dar mai bun. De data asta am ales Ungaria. Noi am plecat seara din România, iar dimineaţa, cu o zi înainte de start, eram pe insula Baška în faţa hotelului. Am programat în aşa fel încât imediat ce ajungem să ne putem caza, să dormim câteva ore dupa care să intrăm în atmosfera de concurs, cu o bere pe plajă.

mitas-4-islands-2019-60.jpg?x20673

La Mitas 4 Islands poţi participa în trei feluri. Poti alege fie să plăteşti doar taxa de participare, iar transferurile între etape, cazarea şi masa ţi le organizezi singur, fie alegi pachetul „Hotel” cu care organizatorii îţi asigură tot, inclusiv 6 nopţi de cazare, transferuri şi mese, fie alegi pachetul „Vapor” cu care eşti cazat pe un vaporaş şi transferat de pe-o insulă pe alta într-un stil mult mai „romantic”.

mitas-4-islands-2019-62.jpg?x20673Concurenţii care urmau să fie cazaţi pe vapor

Ediţia din 2019 a fost şi prima în care am concurat ca un adevărat „profesionist”. Nu am mai avut în spate rucsăcelul cu cei 2 litri de apă ci am cărat pe bicicletă un singur bidon, ca profesioniştii. Eram sceptic că voi rezista, fiind obişnuit să pot bea câte-o gură oricând vreau. Acum, doar cu un bidon, trebuia să fac economie. Din fericire însă cele două puncte de alimentare de pe traseu erau tot timpul bine poziţionate încât reuşeam să realimentez cu apă înainte să se termine apa din bidon.

mitas-4-islands-2019-58.jpg?x20673

A doua “dilemă” a fost cum să transport sculele dacă nu mai am rucsacul. Ştiind că traseul la Mitas 4 Islands este foarte accidentat nu voiam să aleg varianta gentuţei de şa care s-ar fi sfâşiat în primii zeci de kilometri. Singura opţiune pe care am considerat-o viabila a fost varianta cu bidonul de scule, care s-a dovedit de altfel o alegere foarte fericită. Am scris pe larg despre bidon aici.

Fiind la prima ediţie care a inclus şi prolog nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Însă uitându-ne la cifrele traseului, mai precis doar 13 km cu 300 m diferenţă de nivel, nu am luat situaţia prea în serios. Practic „cât de greu putea fi”, ne spuneam. Startul a fost foarte impresionant, fiecare echipă pelcând de pe podium aidoma curselor de cotratimp de nivel UCI. Ne-am simţit foarte „profi” când erau numărate secundele dinaintea startului nostru.

mitas-4-islands-2019-001.jpg?x20673

Ei bine prologul a fost foarte greu, iar concursul ne-a dat o palmă peste ceafă încă din prima zi. Am făcut multe greşeli, forţate şi neforţate, din care cel puţin am învăţat pentru viitor. În primul rând nu am previzualizat traseul. Dacă am fi făcut-o am fi evitat greşeala neforţată. În al 2lea rând am plecat fără să facem o încălzire serioasă. Iar cum etapa cerea explozie de energie imediat dupa start, adică nu ca la un maraton când ai timp să te încălzeşti pe zeci de kilometri, „ne-a căzut pianul” la nici 1 km după start.

mitas-4-islands-2019-06.jpg?x20673

Greşeala neforţată a ţinut de traseu. Startul era marcat cu steaguri direct pe plajă şi evident că am luat-o pe unde era semnalizat. Însă pe acolo plaja era formată din pietriş în care te scufundai cu tot cu bicicletă. Efectiv nu mai puteai pedala. Am avut un mare şoc pentru că a trebuit să încep cu push şi nu-mi mai puteam recăpăta suflul. Pe scurt a fost groaznic, iar ziua pe care o consideram să fie „lejeră” s-a dovedit a fi un mic coşmar. Dar doar mic, pentru că cel mare a fost în timpul etapei 2.

mitas-4-islands-2019-003.jpg?x20673

Ziua s-a încheiat repede aşa că ne-am putut replia şi regândi strategia pentru următoarele zile, la o bere pe faleza deja binecunoscută a insulei Baška.

Mitas 4 Islands are o organizare şi logistică foarte complexă. Întrucât etapele au loc fiecare pe altă insulă, este nevoie ca tot „race village-ul” să fie mutat dintr-un loc în altul aproape în fiecare zi. La fiecare participare la acest concurs m-am mirat cât de multe poţi face dimineaţa înainte de start. În zilele când se schimba şi hotelul, trezirea de dimineaţa este la ora 6, asta pentru că trebuie timp să-ţi faci bagajul, dar şi să mănânci. La ora 7:30 deja trebuie să fii în autocar, iar la 8:10 pe feribot. Abia la ora 11 este startul, dar imaginează-ţi deja câte ai făcut până la ora asta.

mitas-4-islands-2019-20.jpg?x20673

Din fericire pentru etapa întâi nu e cazul de transfer, aşa că totul rămâne pe loc la hotelul de pe insula 1. Etapa întâi mi-a placut întodeauna. Se pleacă direct din faţa hotelului, deci confort total. După care ai câţiva kilometri buni de asfalt pe care ai timp să te încălzeşti corect. Apoi începe poteca care mi-a plăcut de fiecare dată. Poteca ce zigzaghează cu viraje în ac de păr până sus pe „suprafaţa Lunii”. Aşa îi spune la zona asta pentru că este un platou vast cu zero vegetaţie şi doar un drum care şerpuieşte printre stânci, bolovani şi ziduri de piatră.

mitas-4-islands-2019-018.jpg?x20673

Am uitat să vă spun că laitmotivul maratonului Mitas 4 Islands este piatra. Şi stânca şi bolovanii. În viaţa voastra nu aţi văzut atâta stâncărie şi bolovăniş. Clar la concursul ăsta nu au ce căuta decât bicicletele full suspension. De preferat cu suspensii mai mari de 100 mm. Specificul ăsta îi dă un caracter extrem de tehnic întregului concurs, pentru că toate etapele sunt aşa, pline de poteci lungi pline la rândul lor de piatră şi stâncă. Pe de altă parte treaba asta vine cu un avantaj important şi anume lipsa noroiului.

mitas-4-islands-2019-025.jpg?x20673

Etapa întâi este destul de lungă, 72 km cu 1.750 m diferenţă de nivel, deci practic un concurs întreg în sine. Imaginează-ţi că mai ai încă 3 consecutive aproape la fel, în următoarele 3 zile. Categoric pregătirea psihica trebuie să fie bună. Starea fizică şi antrenamentul e nevoie să fie cât mai sus însă dacă nu stai bine şi cu nervii nu cred că vei rezista.

În aprilie temperatura din Croaţia, în special din zona asta cu insule, nu e prea mare. Te-ai aştepta ca lângă marea Adriatică să fie vară tot timpul, mai ales că sunt palmieri peste tot. Dar nu-i aşa, ploaia este chiar des prezentă. La etapa întâi am avut 11-15 grade în aer şi dacă startul l-am luat pe uscat, pe la jumătatea cursei a început sa ne ude.

mitas-4-islands-2019-026.jpg?x20673

Partea mai proastă este că totul începe să alunece groaznic. Cum este piatră mai peste tot, îţi dai seama ce se întâmplă. Noroi ca pe la noi, lipicios adică, este puţin însă se depune suficient cât să-ţi facă viaţa un calvar. Am povestit pe larg cum a fost pentru noi în etapa întâi aici.

Etapa a doua a fost mai scurtă şi mai puţin înaltă, cu 65 km şi 1.120 m urcare. Însă la mine deja se instalase febra, iar condiţiile meteo urmau să fie şi mai rele. Nu ştiu de ce însă până acum la fiecare ediţie la care am participat, a plouat mult şi tare în cadrul etapei 2.

mitas-4-islands-2019-031.jpg?x20673

Ne-a făcut ciuciulete, până în cele mai secrete locuri, iar etapa 2 a avut chiar şi noroi lipicios. Ştiam oarecum la ce să ne aşteptăm şi în felul ăsta am rezistat pe bicicletă mai mult decât alţii, dar până la urmă am cedat şi noi, iar ploaia nu mai contenea.

Norocul a făcut ca doar cu puţin înaintea primului punct de alimentare să dau peste un furtun cu jet puternic de apă. Tot grupul în care eram s-a oprit acolo şi am început cu toţii să ne spălăm precipitaţi noroiul din transmisie. Alţii se opriseră mai devreme la un fel de izvor. Având roţile şi transmisiile blocate nu aveau altă alternativă decât să împingă.

mitas-4-islands-2019-32.jpg?x20673

După spălarea cu presiune am oprit şi la punctul de alimentrare unde am îmbibat în ulei toată transmisia. Situaţia părea să se îmbunătăţească, pentru bicicletă cel puţin, însă starea mea generală se deteriora pe kilometru ce trecea. Mă simţeam rău şi epuizat. Febră, frisoane, muci curgând în valuri, noroi şi ploaie peste tot. Colegul de echipă mergea încet în faţă, iar eu încercam să mă ţin după el. Pe la 80% din cursă eu eram deja 95% gata cu resursele. Nu ştiu când şi cum am ajuns la finiş, dar am mai avut totuşi puterea să scot aparatul foto şi să filmez cum treceam linia de sosire. Până la urmă finişul a fost frumos, pe plajă.

mitas-4-islands-2019-041.jpg?x20673

Ţineam minte de anul trecut că după ce am terminat etapa 2 şi atunci tot pe ploaie şi frig, ne-a luat o hipotermie soră cu moartea aşteptându-ne rândul la spălătoria bicicletelor. De data asta am fost precauţi, iar în bagajul de mână care ne aştepta la finiş, aveam haine de schimb.

mitas-4-islands-2019-26.jpg?x20673

Tot de anul trecut ştiam cum am distrus efectiv, camera de hotel când am intrat înfriguraţi, cu noroi din cap până în picioare şi cu mintea înceţoşată, îmbrăcaţi direct în duş sub apa fierbinte. Anul acesta a fost mai bine se pare, pentru că am reuşit să facem duşul corect dezechipaţi. Iar camera de hotel nu am lăsat-o ca după razboi de traşee. Pe de altă parte, chiar şi aşa „distruşi” am reuşit cu ultimele forţe să facem „recuperare” corectă seara, la o bere în barul hotelului. Povestea etapei a 2a o poţi citi aici.

mitas-4-islands-2019-69.jpg?x20673

Începând cu a 4a zi de concurs şi a 3a etapă, am început şi eu să mă simt mai bine parcă. Adică răceala sau gripa ce-o fi fost, la cât efort am depus în zilele anterioare se pare că pur şi simplu am expulzat-o! Chinul nu s-a terminat, dar parcă se învârteau mai bine pedalele. Mai mult, ştiam că am trecut de jumătea concursului, aşa că de aici nu avea cum să fie decât din ce în ce mai uşor.

Etapa a 3a este numită de organizatori „regina”, pentru că este cea mai frumoasă şi mai grea. La 73 km cu 1.650 m urcare, pare să fie apelativul corect. Adevărul este însă că această etapă are şi cele mai frumoase peisaje. Unde mai întâlneşti momente ca astea, când după colţ, după virajul de pe potecă, să vezi în vale marea. Sunt momente care efectiv te fac să zâmbeşti în ciuda chinului, chiar şi când eşti ud sau plin de noroi.

mitas-4-islands-2019-064.jpg?x20673

Dacă eu începusem să mă descurc mai bine din păcate bicicleta mergea din ce în ce mai rău. Nu mai ştiu în care zi am luat o groapă foarte urât, după care furca a început să facă figuri. Nu mai avea compresie, iar la fiecare decomprimare pocnea de ziceai că acum se rupe. După etapă am fost la punctul de service, dar băieţii au spus că din păcate nu mă pot ajuta cu reparaţie. Restul etapelor a trebuit să merg „pe avarii”. Coborârile, care îmi plac atât de mult, a trebuit să le fac foarte încet şi cu grijă.

mitas-4-islands-2019-060.jpg?x20673

Însă nici în ziua asta vremea nu ne-a lăsat să respirăm. A fost frig, undeva într-una din cele mai înalte zone fiind în aer doar 3 grade! Dar per ansamblu tot frumos a fost. Startul l-am avut iar de pe feribot, chestie unică în lume. Şi chiar şi pe feribot a fost o mică aventură, în timpul transferului de la hotel la start. Cu marea învolburată, valurile aproape că ajungeau până la ferestrele de sus. Iar vaporul, oricât de mare era, se zbuciuma de nu-ţi venea să crezi. Din cauza asta mulţi au făcut coadă la toaletă. Echipa Freerider Supersonic s-a rezumat însă la nişte cola şi espresso de la bar, moţăind pe canapelele şi povestind cu riderii.

Transferurile cu feribotul au farmecul lor pentru că în timpii morţi de aici, chiar şi de aproape două ore, intri în vorbă cu o mulţime de oameni şi afli tot felul de poveşti despre viaţă. Spre exemplu de data asta am întâlnit-o pe Lorenza Menapace, ciclistă elite din Italia a cărei viaţă se învârte în jurul sportului, dar care, de la o vârstă tânără, a fost diagnosticată cu cancer. Sportul a ajutat-o însă să trecă peste toate greutăţile şi chiar să învingă boala. Am fost foarte impresionat şi mişcat de povestea ei, iar aici am publicat un interviu cu Lorenza, care ar trebui să inspire pe oricare dintre noi. Când avem impresia că este greu, că viaţa este nedreaptă, să mai citim odată povestea ei ca să înţelegem care sunt adevăratele provocări ale vieţii.

mitas-4-islands-2019-01.jpg?x20673A doua de la stanga la dreapta – Lorenza Menapace

Întreaga etapă am fost năpăstuiţi încă o dată, cu vreme rea, burniţă, ceaţă, vânt şi frig. Ne-au îngheţat extremităţile, însa parcă eram mai bine echipaţi ca anul trecut. Răceala care părea că a trecut, a revenit. Locaţia finişului o cunoaşteam, dar nu a fost nici pe departe la fel de frumos ca anul trecut când am avut soare. Acum la finiş, era vânt şi înorat. Aşa că imediat ce am ajuns, am spălat biciletele, am înfulecat două guri de ceva şi am fugit la autocar, să ajungem cât mai repede la hotel şi la duşul fierbinte. Din participările din anii trecuţi ştiam că la hoteul ăsta este şi saună. Ne-ar fi prins bine aşa ceva, dar n-a fost să fie. Aventura etapei 3 o poţi citi mai pe larg aici.

mitas-4-islands-2019-055.jpg?x20673

Şi iată că a venit ultima zi de concurs. De nencrezut aproape. Nici că va fi vreme bună nu ne venea să credem. În fiecare zi frecam telefonul cu toate site-urile meteo, doar-doar găseam unul care să nu anunţe ploaie. Ideea e că în zona asta cu insule prognoza chiar că este probabilă. Se schimbă de la oră la oră. Chiar nu aveam habar pe ce fel de vreme urma să luăm startul a doua zi.

mitas-4-islands-2019-21.jpg?x20673

Totuşi studiind atât de intens vremea în fiecare zi am observat un şablon şi am dedus, cât de cât, că în ultima zi va fi soare, sau cel puţin nu va ploua. Supriză sau nu, chiar aşa a fost, vreme excelentă. Şi nu-mi dau seama cum, dar aşa cum etapa a 2a a fost întotdeauna cu ploaie, etapa a 4a a fost întodeauna pe soare.

mitas-4-islands-2019-058.jpg?x20673

A fost excelentă ziua 4. Mult mai scurtă, cu doar 40 km şi 900 m urcare, etapa a fost un succes pentru mine personal. Mă simţeam deja bine cu răceala, iar cu psihicul stăteam bine. Deh, ultima zi, vreme bună, traseu scurt. Startul s-a dat târziu, la 11, iar relaxarea a fost totală pentru că hotelul la care dormisem fusese pe aceeaşi insulă. Aşa că la start am mers direct pe biciclete, fără autocar sau feribot.

Ajunşi în portul turistic al insulei Losinj, de unde urma să avem startul, destul de devreme am avut timp şi de espresso şi de relaxat şi de taclale cu celelalte echipe româneşti şi străine cu care intrasem în vorbă în ultimele zile.

mitas-4-islands-2019-39.jpg?x20673

Etapa s-a desfăşurat vijelios, ca deobicei. Nici aici nu au lipsit potecile înguste şi stâncoase. Dar de data asta erau şi mărginite de mari ziduri din piatră. La un moment dat drumul era atât de îngust încât abia încăpea ghidonul. Tot în etapa asta am observat şi cât de muncite au fost anvelopele care acum, pe final de concurs, erau rupte şi sfâşiate de la piatra ascuţită din fiecare zi.

mitas-4-islands-2019-34.jpg?x20673

Amândoi am ajuns aproape de finiş cu multe rezerve aşa că pe ultimii kilometri am reuşit să sprintăm destul de tare şi să mai recuperăm câteva locuri. Însă habar nu aveam dacă cei depăşiţi erau la categoria noastră de vârstă. Nu conta, pentru că era pur şi simplu frumos. Despre cum a fost pentru noi în ultima zi de concurs poţi citi aici mai multe.

mitas-4-islands-2019-76.jpg?x20673

Concursul s-a încheiat după cinci zile de aventuri cu un loc 34 la general din 47 finisheri, la categoria Master. E drept că ne-am palsat în a doua jumătate a clasamentului, dar nu pentru toată lumea ţelul suprem este podiumul, sau Top 10 sau 5. Pentru noi şi majoritatea simplilor amatori pasionaţi, scopul acestor concrusuri este despre a-ţi trăi viaţa aşa cum îţi place, despre noi prietenii, vizita locuri şi câştiga experienţă.

mitas-4-islands-2019-034.jpg?x20673

După finişul etapei 4 concurenţii s-au întors la hotel unde seara a avut loc şi petrecerea finală. Toată lumea era fericită că a terminat cu bine, desigur cei care au terminat pentru că au existat şi abandonuri. După încă o noapte petrecută la hotel şi inclusă în pachetul „hotel”, a doua zi am fost trensferaţi pe prima insulă unde am avut prologul şi etapa întâi şi unde ne astepta maşina şi bicicletele transferate cu o zi înainte de organizator.

Participarea la Mitas 4 Islands poate însemna o investiţie mare pentru majoritatea dintre noi. Însă ţine cont de faptul că nu e vorba de un singur concurs ci de 5 într-unul. Sunt nişte bani pe care îi dai la început de sezon când poate nici nu eşti în formă fizică bună. Pe de altă parte acest concurs poate fi cel mai bun motiv să ai o iarnă activă şi foarte bine organizată cu antrenamente. Eu aşa am făcut, iar acum, în iunie când scriu acest material, mă simt excelent fizic.

mitas-4-islands-2019-068.jpg?x20673

Participarea la Mitas 4 Islands ar putea fi visul oricărui pasionat de mtb pentru că în aceste 6 zile cât eşti în Croaţia, te afli practic în paradisul mtb-iştilor. Plăteşti nişte bani, iar la schimb organizatorii îţi oferă absolut toate facilităţile prin care tu să te simţi perfect. Tot ce faci în cele 5 zile de concurs se poate rezuma la: trezit, mâncat, concurat, îngrijit bicicleta, mâncat iar, bere, somn. Pentru ca a 2a zi să o iei de la capăt, de încă 4 ori. Ce poate fi mai frumos pentru un pasionat de concursuri şi mtb?

Cheltuielile pentru Mitas 4 Islands acoperă 3 aspecte: drumul dus-întors până în Croaţia, taxa de participare şi cazarea. Dacă le luăm pe bucăţi vei observa că investiţia nu este totuşi atât de mare. În plus, pentru banii plătiţi vei primi foarte mult, mult mai mult decât la un concurs din România.

Pentru noi cheltuielile au fost următorele:

  • Transport (2 persoane) – 1.400 lei dus-întors. Dacă sunt 4 oameni în maşina ieşi şi mai bine;
  • Taxa participare – 350 euro / persoană / 5 etape (valoarea cea mai mică). Asta înseamnă 330 lei / concurs. Destul de mult, dar condiţiile sunt mult superioare evenimentelor din România, iar experianţa deosebită merită;
  • Cazare hotel – 399 euro / persoană / 6 nopţi. Asta înseamnă 315 lei / zi în care ai incluse cazarea, transferul cu autocarul şi feribotul spre start plus retur la masină în ultima zi, transferul bicicletei şi al bagajelor, toate mesele cu mâncare la discreţie. Mai mult, 315 lei, adica 66 euro, este mai puţin decât plăteşti în Austria, spre exemplu la o pensiune modestă, în full season, fie vara, fie iarna.

mitas-4-islands-2019-78.jpg?x20673

Total – aproape de 900 euro pentru 6 zile de paradis pe mtb!

Mitas 4 Islands este un concurs special la care ar trebui să participi cel puţin o dată în viaţă. Este atât de diferit încât întreg eveninemtul este o adevarată experienţă din care înveţi o grămadă despre tine, despre bicicletă şi despre fenomenul mtb. Pentru ediţia 2020 înscrierile au început deja, iar taxa de participare este cea minimă până pe 30 septembrie. Sunt însă doar 100 locuri disponibile la nivelul ăsta de taxă. Aşa că nu rata ocazia să începi sezonul următor în forţă! Consideră Mitas 4 Islands cel mai bun motiv să rămâi în formă fizică excelentă întreaga iarnă!

mitas-4-islands-2019-054-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-043-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-039-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-013-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-012-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-009-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-006-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-54-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-52-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-31-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-14-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-10-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-11-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-09-150x150.jpg?x206 maraton-mitas-4-islands-2019-etapa-4-02-

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Mehedinţiul a deschis sezonul Cupei Naţionale de Enduro 2019 prin etapa întai Mehedinţi Enduro, amplasată în apropiere de Drobeta-Turnu Severin pe 12 mai. 122 de concurenţi s-au înscris la acest concurs desfăşurat pe poteci naturale, dar şi construite manual. Pentru ele trebuie să-i mulţumim lui Alex Pufan şi Shaping the South care s-au ocupat de săpat şi modelat terenul, pentru ca noi să ne putem da aici. Sperăm ca în viitor să putem contribui şi financiar, prin plata unui abonament sau ceva similar, pentru ca traseele să existe în continuare.

Puiu-Maria-Georgiana-7.jpg?x20673foto Puiu Maria Georgiana

Mehedinţi Enduro 2019 a avut specificaţiile de mai jos, care coincid foarte mult cu cât mi-a măsurat ceasul Polar V800, în ce priveşte distanţa şi diferenţa de nivel:

  • 1 zi de concurs
  • 5 probe speciale
  • 8 km probe speciale
  • 29 km distanţă totală concurs
  • 1300 m diferenţă de nivel

Cele 5 probe speciale au fost diferite între ele. Terenul pe care s-a rulat a variat destul de mult de la o specială la alta. La prima am avut destul de multă stâncă şi pietriş pe care se aluneca uşor dacă nu erai atent sau mergeai prea repede, fiind şi cea mai lungă specială. De asemenea şi tranziţia spre startul ei a fost lung, în jur de 7 km. La următoarea specială am avut altfel de teren, mai mult pământ şi multe viraje. Finalul s-a concretizat într-o zonă deschisă şi aceasta destul de stâncoasă. Etapa 2 a fost cea mai scurtă.

Mihai-Leu2.jpg?x20673foto Mihai Leu

Specialele 3 şi 4 au avut plecare comună asta fiind de ajutor pentru startul etapei 4, întrucât urma o tranziţie mai scurtă cu mai puţin urcat. Traseele au fost construite de la zero în ultimii 3 ani. Tehnic cele două au fost mai uşoare însă treaba asta este relativă şi ţine exclusiv de experienţa riderului, viteza cu care te dai şi dacă cunoşti deja traseul. Speciala 3 a avut multe viraje şi o mulţime de contrapante construite manual, pe care le puteai folosi pentru a merge mai cursiv, în timp ce speciala 4 a avut multe sărituri pe care le dădeai dacă puteai sau dacă le ştiai. Însă fără să previzualizezi traseul cu o zi înainte nimeni nu recomanda să le abordezi. Toate jump-urile aveau chicken line.

Ultima specială a avut cam de toate, aşa cum descrie şi organizatorul. Au fost câteva zone tehnice care alternau cu bucăţile de viteză. Aici o tijă de şa „dropper” te ajuta mult în momentele când trebuia să pedalezi, pentru că îţi menţineai viteza. Virajele strânse, switchback-urile, au fost câteva, iar dacă nu le abordai corect, riscai să ieşi în decor foarte uşor.

Cornel-Pufan%E2%80%8E-16.jpg?x20673foto Cornel Pufan‎

Per ansamblu etapa întâi Mehedinţi Enduro nu mi s-a părut deosebit de grea sau tehnică, dacă abordai specialele cu precauţie şi nu full gas. Însă opinia mea este subiectivă şi ţine mult de experienţa proprie, care în momentul ăsta este limitată. Cert este că am prins la cross country mtb zone tehnice cu rădăcini şi rockgarden-uri mult mai dificil de abortat şi traversat. Pe de altă parte dacă cunoşti traseul şi îl poţi aborda la viteză maximă, atunci datele problemei se schimbă, iar specialele devin dificile.

Tranziţiile mi s-au părut lungi şi abrupte, deci destul de grele. În mare parte, cam 40% era push bike. De asemenea timpii limită de parcurgere i-am simţit cam strânşi. Dacă la startul primei speciale am ajuns bine, la următoarele ajungeam din ce în ce mai la limită. Evident că se adăuga şi oboseala, însă parcă tot a fost prea strâns.

Puiu-Maria-Georgiana-8-150x150.jpg?x2067 Puiu-Maria-Georgiana-6-150x150.jpg?x2067 Puiu-Maria-Georgiana-5-150x150.jpg?x2067 Puiu-Maria-Georgiana-4-150x150.jpg?x2067 Puiu-Maria-Georgiana-3-150x150.jpg?x2067 Puiu-Maria-Georgiana-1-150x150.jpg?x2067 Mihai-Leu-150x150.jpg?x20673 Lazar-Cristian-Daniel-2-150x150.jpg?x206

Intervalul de start dintre concurenţi a fost şi acesta cam prea scurt. Au fost două etape în care am fost ajuns din urmă şi a trebuit să mă dau la o parte, lucru foarte ok. Însă în scurta mea experienţă de până acum de la concursurile enduro, a fost prima oară când s-a întâmplat. Faptul că succesiunea riderilor era prea rapidă a fost confirmat şi de RECcreativ care spunea că nu avea timp să schimbe poziţia de filmare pe traseu, pentru a obţine varietate, întrucât imediat apărea următorul concurent.

Lazar-Cristian-Daniel-2-150x150.jpg?x206 Cornel-Pufan%E2%80%8E-20-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-17-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-15-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-14-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-13-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-10-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-8-150x150.jpg?x206

Punctele de alimentare au fost foarte ok amplasate şi aprovizionate. Asta înseamnă că puteai merge în concurs doar cu 1 bidon cu apă prins de bicicletă, nu cu rucsac în spate, iar de mâncat puteai lua de acolo fără să fie nevoie să ai la tine batoane sau altceva. Un aspect pe care multă lume nu l-a apreciat a fost întârzierea foarte mare a afişării rezultatelor şi a premierii, dar acest lucru ţine de cronometrare, nu de organizator.

Alipie-St%C3%A2lpnicul-1-150x150.jpg?x20 Alipie-St%C3%A2lpnicul-5-150x150.jpg?x20 Alipie-St%C3%A2lpnicul-6-150x150.jpg?x20 Alipie-St%C3%A2lpnicul-8-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-5-150x150.jpg?x206 Cornel-Pufan%E2%80%8E-7-150x150.jpg?x206

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Te invităm şi pe tine să-ţi spui părerea despre #1 Mehedinţi Enduro, prin completarea sondajului de mai jos însă doar dacă ai participat şi ai termiant toate specialele. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.

Create your own user feedback survey


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

O parte din cicliști își doresc mai mult de la bicicletă și ciclism. Vor și ceva rezultate, nu doar să se „dea” pe bicicletă. Rezultate fie finalizate cu podiumuri pe la concursuri, fie doar pentru palmaresul personal, eventual comparat cu rezultatele anului precedent. Însă pentru a se întâmpla lucrul ăsta, adică rezulate mai bune, e nevoie de ceva antrenament în plus. Și cum poți obține acest surplus mai bine decât ocupându-ți iarna cu un program de antrenamente.

Din păcate clima noastră nu-ți permite să ieși prea mult cu bicicleta iarna. Nu doar pentru că e frig ci și pentru că e ud și murdar pe jos. În plus să fim sinceri, nici nu e așa plăcere să te îmbraci gros și să tragi prin ger ca un sclav. Ca să nu mai spun și de eventuale răceli sau gripe care se pot lipi de tine.

Așa că ce spui de un cantonament de iarnă în țările calde?

Ideea nu este nouă nici pe departe, însă la noi e încă destul de „exotică”. De vreo 2-3 ani au început să-mi apară iarna pe Facebook poze cu prieteni care pleacă cu bicicletele de șosea în țări precum Spania sau Turcia mai mult la ture de antrenament decât la plimbări. Evident că dacă faci mișcarea asta profiți de ocazie și te și plimbi, să vezi niște peisaje însă esența unui cantonament este să-ți creezi o bază a antrenamentului și să capeți un avans față de prietenii care au rămas în țară și eventual se antrenează „indoor”.

cantonament-turcia-foto-bikexpert-13.jpgfoto Dinamo BikeXpert Racing Team

Despre cantonamentele din Turcia am mai scris însă abia anul acesta am și participat la unul. La invitația celor de la Velo Alanya am fost iarna asta în Turcia pentru a vedea cum este într-un astfel de cantonament, pentru a vedea condițiile drumurilor și opțiunile traseelor de antrenament, clima și desigur condițiile de la hotel.

cantonament-turcia-foto-bikexpert-11.jpgfoto Dinamo BikeXpert Racing Team

Este important de menționat că un astfel de cantonament trebuie să aibă loc într-o anumită perioadă a anului, mai precis la sfârșit de februarie și început de martie, atunci când merg și echipele românești precum Dinamo BikeXpert Racing Team, NoMad Merida CST și CSA Steaua Cycling Team. Motivul pentru care cantonamentul trebuie să fie atunci este că odată întors în țară, vremea aici este suficient de bună pentru a-ți continua antrenamentele în outdoor și intra în sezonul competițional deja cu o condiție fizică mult mai bună decât prietenii care au rămas în țară.

Un alt motiv pentru care este bine să mergi odată cu echipele românești de ciclism este că te poți antrena împreună cu ei profitând de programul lor zilnic. Este important să-ți evaluezi bine nivelul tău de antrenament pentru a te „lipi” de grupul corect de cicliști și ține pasul cu ei.

cantonament-turcia-foto-nomad-merida-02.foto NoMad Merida CST

Nu în ultimul rând prețurile din această perioadă sunt foarte bune și la avion și la hotelul care găzduiește sportivii. În stațiunea Alanya sunt puține hoteluri operaționale în acea perioadă a anului însă Justiniano Hotels (4 stele) este special deschis pentru echipele care își fac cantonamentul. Prețurile sunt de 25 euro / persoană / noapte în cameră dublă sau 68 în triplă. În acest preț ai absolut totul inclus, în afară de biletul de avion și transferul de la aeroport la hotel. Hotelul e amplasat pe malul mării și are inclusiv piscină extrerioară. Despre prețuri pe larg am povestit în acest articol, iar despre transportul în siguranță al bicicletei cu avionul am povestit aici. Ca să conteze sejurul cantonamentului trebuie să dureze în jur de 10 zile, ideal două săptămâni.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-19.jpg

Bicicleta o poți transporta cu avionul într-o cutie rigidă tip „hard case”, într-o husă semi rigidă tip „soft case” sau într-o cutie de carton pentru bicicletă de care poți face rost de la orice magazin de biciclete. Chiar și ultima variantă, de transport în cutia de carton, oferă bicicletei suficientă siguranță. Dacă alegi varianta asta mai poți eventual investi într-o husă specială de la YT care protejează și mai bine cutia de carton. În plus te ajută mult și la transportul prin aeroport.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-02.jpg

Tot legat de cheltuieli, Turkish Airlines are o ofertă specială în perioada respectivă, transportul bicicletei fiind gratuit. Prețul biletului de avion poate varia puțin însa eu am platit în ianuarie 169 euro pentru dus-întors. Bagajul de cală poate avea greutatea de 30 kg (!!!) fără bicicletă inclusă, deci poți lua cu tine toată casa.

Pentru mine pot spune că acest cantonament a fost un succes. Nu doar că te dai pe bicicletă zilnic, dar te afli într-un cerc de prieteni care împărtășesc aceeași pasiune cu tine. Din acest motiv, împreună cu colegii de la Bike FM, am profitat de programul de antrenament al echipei Dinamo BikeXpert Racing Team.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-03.jpg

În fiecare seară avea loc un briefing în care se vorbea despre programul zilei următoare. A doua zi în fața hotelului, se formau grupuri cu cicliști de diferite niveluri. Cei mai buni aveau un program strict de antrenament în timp ce restul ne mulțumeam să tragem de noi cât putem, dar să mai facem și pauze pentru peisaj.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-18.jpg

Hotelul la care am stat se află la mijlocul distanței dintre Antalya și Alanya, pe malul mării. De-a lungul litoralului avem un DN cu două benzi pe sens plus bandă de refigiu lată cât o bandă normală. Pe acastă bandă merg cicliștii la antrenamentele de rulaj. Zona este cunoscută de localnici drept locul unde vin echipele de ciclism să se antreneze așa că nu vei avea probleme cu șoferi agresivi sau neatenți. Dimpotrivă, ești respectat și nu sunt rare situațiile când la o intersecție, chiar dacă ai roșu ești lăsat să treci.

cantonament-turcia-foto-bikexpert-12.jpgfoto Dinamo BikeXpert Racing Team

Pe acest DN se fac antrenamentele de rulaj. Poți merge aici în pluton pentru zeci chiar sute de kilometri. Poți sta în față dacă vrei să tragi plutonul sau poți sta doar în spate dacă asta este ce vrei. Nu te va certa nimeni. Dacă însă vrei diferență de nivel, o iei spre nord și intri în continent. Iar aici vei primi diferență de nivel din plin.

cantonament-turcia-foto-bikexpert-01.jpgfoto Dinamo BikeXpert Racing Team

Spre exemplu tura „Regină” a cantonamentului din Alanya este „Tour de Gundogmus”, un traseu de 132 km cu aproape 2.800 m diferență de nivel. În funcție de nivelul tău o poți face chiar de mai multe ori de-a lungul zilelor de cantonament.

cantonament-turcia-foto-nomad-merida-03.foto NoMad Merida CST

Calitatea drumurilor din această regiune este de asemenea, un subiect discutat. Trebuie să spun că asfaltul nu este de nota 10. Nici măcar de 9 sau 8. În medie este cam de 7. Din acest motiv este recomandat ca bicicleta de șosea să fie echipată cu anvelope de 28 sau să te antrenezi eventual chiar pe ciclocros. De asemenea o parte din echipa Dinamo BikeXpert Racing Team a venit cu bicicletele mtb, în special pentru că la final de cantonament au participat la câteva concursuri de nivel UCI.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-16.jpg

Însă chiar dacă asfaltul nu e de cea mai bună calitate, te poți organiza. Spre exemplu urcările le poți face pe drumurile „comunale” înguste și cu asfalt destul de prost, dar foarte pitorești și cu peisaje frumoase, iar coborârile pe DN-urile late cu asfalt nou și perfect. Tour de Gundogmus sau orice tură care include munte, poate fi făcut în acest fel. Pe de altă parte DN-ul de pe litoral este foarte bun din punct de vedere al calității asfaltului.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-01.jpg

În acest cantonament i-am avut colegi de cameră pe Memo Sebastian Vrânceanu de la Bike FM și pe Ion Boncea de la Explorer Adventure Club. Împreună cu încă doi prieteni am format o echipă „specială” care, în ciuda unui program zilnic serios de antrenament, a reușit să se bucure și de restul plăcerilor de la Hotel Justiniano. Spre exemplu ne plăcea să spunem că după fiecare antrenament încep etapele de „revenire” și anume: hamam, saună, piscină. După care bere, mă rog… Bicicletele le-am ținut tot timpul cu noi în cameră sau pe balcon. Nu a fost nevoie să fie duse într-o sală specială. La nevoie puteau fi spălate în spatele hotelului la furtunul „oficial”.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-04-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-12-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-08-150

Apropo de bere sau orice alcool, dacă vă dori și așa ceva de-a lungul cantonamentului asigurați-vă că la cazare solicitați brățara neagră și nu cea albă. Cea albă este pentru „Elite”, iar cea neagră pentru „Trainer”. Sportivii de performanță nu au voie alcool în timpul cantonamentului, sau dacă doresc trebuie să plătească. În timp ce „muritorii de rând” se pot bucura gratuit de vin și bere la discreție.

Așa cum spuneam, după ce încheiam tura de antrenament care putea dura și 7 ore în cazul turului de Gundogmus, ne duceam să facem „revenirea”. Hamam este baia turcească și e foarte placută. Cu slipul pe tine intri într-o cameră mare, caldă și destul de aburindă și te întinzi pe marmură caldă. Te poți spăla cu apă fierbinte sau poți moțăi cât ai tu chef. Pentru mine haham-ul dura 30 minute.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-11.jpg

De aici ne mutam la sauna care era destul de aglomerată ce-i drept, și asta pentru că la hotel erau cazate foarte multe echipe de cicliști care făceau același lucru, cantonamentul. Aici mai petreceam 15 minute.

Ultima etapă a revenirii era piscina. Piscină e cam impropriu spus pentru că dimensiunile erau mici. Și apa rece. Nu era loc de înotat, dar te puteai învârti în cerc puțin pentru a-ți închide porii. Mai stăteam și aici 10 minute.

După care eu treceam pe la recepție, luam o bere și urcam în cameră pentru a-mi scrie porția zilnică de articole pentru Freerider. Alții se opreau la barul de la recepție și pe terasa semi deschisă, la un pahar de vorbă până seara, când mergeam la masă.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-06.jpg

Masa este „all inclusive” și e bine să profiți de caracteristica asta. E bine să mănânci mult și bine pentru a avea energie și a doua zi. De menționat este că prăjiturile mi s-au părut foarte slabe. Deși erau multe variante, colorate în toate culorile, gustul lăsa de dorit. O altă activitate de seară putea fi și Clubul. în unele seri era foarte animat de restul turiștilor cazați la hotel, ruși în special. Dacă nu aveai somn, puteai da o fugă și pe aici.

cantonament-turcia-foto-bikefm.jpg?x2067foto Bike FM

Vremea din Alanya în perioada asta a anului – februarie/martie, este în general bună spre foarte bună. Noi am prins-o așa și așa. Adică ne-a și plouat, dar parcă n-a fost atât de rău, mai ales că nu era frig. Spre deosebire de gerul care era în România, oricum incomparabil mai bine. Dacă însă se întâmpla să fie vreme nasoală îți puteai face antrenamentul și la interior. Hotelul pune la dispoziție rulouri pe care îți poți face antrenamentul de biciclată, dar și o sală de fortă.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-14.jpg

Însă eu am preferat să ies la alergare în zilele ploioase. Pe de o parte am avut neplăcuta supriză să observ că nu se putea alerga pe plajă. Aceasta este cu pietriș care formează o suprafață moale în care se afundă piciorul. Dacă vrei să alergi, e la fel ca și cum ai alerga prin smoală. Pe de altă parte în imediata apropiere a hoteului se afla o mare stâncă foarte artistic amplasată și împădurită, un promontoriu.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-09.jpg

Zona este destul de restrânsă per total însă pe acest promontoriu găsești o rețea întreagă de poteci absolut superbe și perfecte pentru trail run. Deși le intersectezi de mai multe ori, poți face foarte ușor și foarte plăcut un antrenament foarte bun de 1-2 ore cu diferență de nivel suficient de semnificativă. Alegeam varianta asta de antrenament întrucât chiar dacă ploua torențial temperatura nu era scazută. În plus nu era nicio problemă să mă ud pentru că odata întors la hotelul care era aproape, intram direct la duș.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-10.jpg

Experiența cantonamentului din Turcia a fost excelentă, dar a meritat? Eu spun că da.

Personal m-am antrenat încă de la finalul lui octombrie, pentru a fi în vârf de formă în aprilie la maratonul mtb pe etape Mitas 4 Islands din Croația. Dacă am și fost în vârf de formă, este greu de spus pentru că am fost răcit toate zilele cât a durat concursul, iar impresia mea a fost că tot antrenamentul acumulat s-a dus pe apa sâmbetei. Dar dacă nu aș fi avut condiția fizică acumulată în iarnă la care s-a adăugat cantonamentul din Turcia, ar fi fost și mai rău.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-17.jpg

Recomand cu căldură un astfel de cantonament făcut în țările calde, fie că vorbim de Spania și Tenerife fie de Turcia. Însă pentru Turcia lucrurile sunt mult mai bine organizate și nu trebuie să te ocupi tu de prea multe, dacă mergi împreună cu echipele românești de ciclism. Prețurile sunt excelente, iar condițile sunt de nota 10+. Mă refer nu doar la hotel ci la întreg „pachetul”: condiții meteo, trasee de antrenament, dar cel mai mult la anturaj și atmosferă. Toată lumea este venită acolo unită de o singură pasiune – bicicleta. Fie că iei cantonamentul foarte în serios și te antrenezi alături de elite, fie că o iei mai ușor și te bucuri inclusiv de „centura neagră” (aka permisul de bere), zilele petrecute la Hotel Justiniano vor fi excelente. E ceva ce trebuie făcut în fiecare iarnă/primăvară!

cantonament-turcia-foto-bikexpert-07-150 cantonament-turcia-foto-bikexpert-019-15 cantonament-turcia-foto-nomad-merida-01- cantonament-ciclism-turcia-alanya-05-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-07-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-13-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-15-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-20-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-21-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-22-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-23-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-17-150

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Putem spune că Salonul Bicicletei a devenit deja un eveniment de referință în România. Cu o primă ediție care a avut loc în 2015, Salonul Bicicletei pare că ajunge din ce în ce mai popular pe măsură ce trece vremea. Partea bună este că nu doar pare ci chiar crește de la an la an, organizatorul spunându-ne că au fost în jur de 20.000 de vizitatori, asta însemnând o creștere cu 20% față de 2018.

Desfășurat anul acesta între 29 și 31 martie, Salonul Bicicletei a fost altfel. Obișnuiți cu formatul „Expo” de data asta am avut un „Târg”. Diferența constă în faptul că un târg este și cu vânzare în timp ce la expoziție doar expui. Se pare că a fost mai bine așa. Pentru prima oară în istoricul de 5 ani al evenimentului, eu am vazut coadă la casa de bilete.

salonul-bicicletei-2019-15.jpg?x20673

Pe de o parte este de înțeles pentru că zilnic vedem prin orașele, pe drumurile și munții din România din ce în ce în ce mai mulți oameni pe bicicletă, fie la plimbare, fie la concurs. Fenomentul crește, iar asta poate doar să ne bucure.

La Salonul Bicicletei am avut anul acesta o locație nouă. Obișnuiți cu Romexpo noi, dar și expozanții am fost la început reticenți. La asta s-a adăugat și o zi de vineri foarte friguroasă care ne-a deprimat pur și simplu. Însă noua locație, parcarea centrală de la Băneasa Shopping City București, deși mai mică decât spațiul alocat la Remexpo, s-a dovedit a fi o alegere cât se poate de potrivită și oportună, mai ales că celelalte două zile ale evenimentului, sâmbătă și duminică, au fost însorite, locația fiind plină de oameni dornici să testeze, să cumpere și să înceapă odată sezonul.

salonul-bicicletei-2019-1.jpg?x20673

Sloganul Salonului de anul acesta a fost „Viitorul este electric”, practic anunțând că vei găsi aici multe biciclete, dar și trotinete, electrice. Deși sunt convins de utilitatea bicicletelor electrice, personal nu le vănd încă devenind populare la noi, motivul fiind puterea mică de cumpărare de aici. Dacă în Vest vânzările la bicicletele electrice a luat-o efectiv razna, la noi piața este mai calmă. Pe de altă parte este de lăudat că organizatorii expoziției au avut curajul să promoveze acest segment și bine au făcut. Până la urmă știm că vom urma și noi calea vesticilor, mai devreme sau mai târziu. Așa că este bine să fim pregătiți.

salonul-bicicletei-2019-3.jpg?x20673

Organizarea interioară a Salonului mi-a plăcut deși la început trebuia să te obișnuiești puțin cu layout-ul pentru a găsi pe cineva pe care îl căutai în mod special. Am fost suprins însă că branduri cu prezență semnificativă la Salon în anii trecuți, au fost de data asta foarte discreți. Am văzut standuri pline de biciclete printre care te strecurai cu greu, precum KTM sau Carpat Bike, dar și standuri cu puține biciclete însă frumos aranjate și vizibile, precum Cannondale și GT, Bianchi sau Scott. Pe de altă parte mi-a plăcut zona de teste care, deși nu a fost așa mare, s-a dovedit a fi decentă pentru a-ți face o idee despre ce poate o electrică – bicicletă sau trotinetă.

salonul-bicicletei-2019-2.jpg?x20673

La expoziția de anul acesta am văzut construit din elemente modulare și un pump track. Zarox Pumpyard mi s-a părut interesant pentru că îl poți modifica după bunul plac. Elementele sunt livrate cu un camion, iar tu îți alegi modul cum le asamblezi. Un astfel de pump track îl văd foarte util a fi instalat la diferite evenimente, inclusiv la concursurile de biciclete. Cât timp participanții concurează, însoțitorii și vizitatorii se pot juca pe acest traseu. Țin să spun că pe un astfel de pump track faci un antrenament cardio de nu se poate! Avem și noi un astfel de track, mai mic și din pământ, la sediul „outdoor” Freerider și confirm că poți arde sute de calorii în doar câteva minute și într-un spațiu foarte restrâns.

salonul-bicicletei-2019-7.jpg?x20673

Ce mi s-a mai părut interesantă a fost oferta de la Devron. Nu mă refer la prețuri mici sau reduceri ci la faptul că pentru orice bicicletă Devron cumpărată primeai gratuit o asigurare pe un an de la Asirom. Asigurarea include daune provocate de calamități naturale, coliziuni cu terți, loviri, zgârieturi, derapări, vandalism etc. Se asigura și împotriva furtului în proporție de 80% din prețul bicicletei. Nu sunt despăgubite defectele de fabricație, căderea bicicletei din suportul de pe mașină în timpul transportului etc.

salonul-bicicletei-2019-5.jpg?x20673

Oferta merită avută în vedere însă ne-a interesat și varianta asigurării bicicletelor scumpe, practic „bicicleta de concurs” pe care stai cu ochii și înainte, dar mai ales după finiș. Cei de la Asirom ne-au asigurat că ne vor contacta dacă vor lansa o astfel de ofertă pe viitor. De asemenea ar mai fi utilă o asigurare de tip RCA, pentru coliziuni produse în trafic din vina ta, spre exemplu o oglindă de mașină ruptă sau lovită în timp ce te strecurai printre șirurile oprite la stop.

salonul-bicicletei-2019.jpg?x20673

Trebuie să mărturisesc că am rămas foarte plăcut suprins de bicicletele văzute la standul Decathlon. Cunoaștem brandul drept cel care te introduce în lumea sportivă și recreeativă outdoor, marca de la care nu ai mari pretenții, fiind destinată tuturor celor care vor să iasă din casă. Însă știm la fel de bine că la Decathlon găsești și lucruri peste medie, chiar mult peste. Spre exemplu am văzut două biciclete care m-au lăsat efectiv cu gura căscată. Un hardtail și un full cu suspensii mari, echipate cu Sram GX 1x, RockShox Reba și Manitou Markhor, de nu-ți venea să crezi.

salonul-bicicletei-2019-13.jpg?x20673

La standul Drag am văzut lucruri interesante și acest brand fiind perceput drept entry-level. Ca deobicei însă nu trebuie să te lași păcălit de bicicletele vândute în masă, pentru că vei găsi întotdeauna și modele care tind foarte mult spre top. Spre exemplu de menționat ar fi un set de roți profilate din carbon pentru cursieră, dar mai ales prototipul unui mtb full suspension pregătit pentru trail și poate chiar enduro dacă ai ceva mai mult „skill”.

salonul-bicicletei-2019-4.jpg?x20673

Și echipamentul sau accesoriile pentru biciclete au fost ok la expoziție, deși mai puține mărci prezente față de anii trecuți. Am remarcat însă standul HBZ România, reprezentantul mărcii Abus care importă căștile și antifurturile. Am avut la Freerider mai multe teste cu căștile Abus și pot spune că sunt ce trebuie.

salonul-bicicletei-2019-6.jpg?x20673

Deși nu sunt biciclete (duh!), trotinetele electice au fost prezente în număr mare la Salonul 2019. I-am vazut pe cei de la e-Twow – trotineta electrică românească, FreeWheel, Inokim, trotinetele offroad QuickVolt, dar și Wolf-e – trotineta electrică nepliabilă gândită să fie folosita exclusiv în regim de închiriere în locații urbane.

salonul-bicicletei-2019-9.jpg?x20673

salonul-bicicletei-2019-10-150x150.jpg?x salonul-bicicletei-2019-11-150x150.jpg?x salonul-bicicletei-2019-12-150x150.jpg?x salonul-bicicletei-2019-8-150x150.jpg?x2

Așadar Salonul Bicicletei 2019 pot spune că a fost un succes ținând cont de numărul de vizitatori prezenți care, cu puține excepții au fost mai multumiți de actuala locație față de Romexpo. Organizatorul ne-a transmis că din punctul lor de vedere, al vizitatorilor, formatul de târg a fost potrivit fiindcă în anii trecuți plecau supărați pentru că nu puteau cumpăra ce își doreau.

salonul-bicicletei-2019-16.jpg?x20673

Având loc acum la început de sezon, Salonul Bicicletei a deschis apetitul de outdoor și celor care încă nu-și reveniseră după o iarnă destul de îzăpezită la munte, cum demult n-am mai avut. A mai ajutat și vremea bună, dar și că s-a trecut la ora de vară în timpul evenimentului, lucru care chiar că te încuraja ca pentru vara asta sloganul tău să fie „Niciun weekend acasă!”.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Acum când soarele începe în sfârșit să ardă puțin pielea și mă face să renunț încet la echipamentul de iarnă și mai ales la turele plictisitoare în jurul casei, când potecile se ivesc încet de sub stratul gros de zăpadă, uitându-mă la MTB-ul meu pregătit de un nou sezon de aventuri în timp ce sorb o gură de cafea pe terasa din spatele casei, îmi revin în minte momentele superbe trăite pe bicicletă în anul ce a trecut!

Munți, poteci, trasee noi și vechi, momente amuzante dar și dezamăgiri, toate îmi trec prin minte și le retrăiesc într-o lungă visare… Dar o experiență mi-a rămas ceva mai adânc sculptată în suflet și în memorie: cea pe care am trăit-o în cele 4 zile ale competiției Carpathian Epic, la Cheile Grădiștei.

Nu, nu am uitat-o peste iarnă și mi-a revenit de-abia acum. Urcările ce m-au lăsat fără oxigen, coborârile amețitoare ce m-au făcut să strivesc manetele de frână cu adrenalina inundând fiecare celulă a organismului, toate acestea mi-au servit ca motivație în lungile sesiuni de trainer, la alergările pe viscol și pe ger. Nu cred că există mulți oameni atât de masochiști încât să facă din plăcere intervale la 150% din FTP în dormitor până li se taie firul gândirii. Pentru a fi capabil de așa ceva în timp ce alții stau cu o cană de vin fiert în jurul bradului de Crăciun e nevoie de motivație. Urcarea din Leaota în capătul căreia nu am ajuns din cauza furtunii, coborârea din Șaua Strunga pe care îmi doresc să o fac tot mai repede, frenezia asfaltului final atunci când ziua se termină cu serpentinele drumului către complex, momentele astea mă fac pe mine să găsesc puterea să lupt cu propria voință.

Cele 4 zile de MTB full-service, așa cum singuri își laudă organizatorii competiția, sunt o experiență ce trebuie trăită! Practic din momentul în care intri în complexul Cheile Grădiștei înaintea Prologului și până când pleci după cea de-a 3-a etapă, poți lăsa toate grijile undeva… unde vrei! În portbagajul mașinii e o idee bună! Asta pentru că în tot acest interval singura ta grijă va fi să te simți minunat făcând ceea ce iubești cel mai mult: MTB adevărat! Cazarea excelentă, fără reticențele față de biciclete cu care ne-au obișnuit hotelurile, te lasă să te relaxezi în camerele spațioase alături de bicicleta ta, pusă frumos lângă pat dacă așa dorești. Spa, piscină, masaj – toate sunt la îndemână. Micul dejun oferit în regim de bufet este atât de variat încât oricine va fi pe deplin mulțumit și va găsi ceea ce are nevoie, pentru a pleca pe traseu nu doar sătul ci și fericit! La fel și cina, unde pe lângă felurile variate de mâncare, cei ce nu pun preț neapărat pe performanță ci mai mult pe experiență pot să stea să savureze până târziu o bere bună sau un pahar de vin, totul inclus, fără bătaie de cap! Iar la întoarcerea de pe traseu îți poți face realimentarea chiar la linia de sosire cu produse sănătoase și bine alese!

40212341_272539413359154_283865359657100Traseele însă sunt cele ce fac cele 4 zile să fie cu adevărat de neuitat! Poteci, single trail-uri, drumuri cu urcări și coborâri amețitoare, toate sunt uimitoare și provocatoare. O spun și riderii străini de top ce au participat și la competiții de renume internațional! Carpathian Epic se ridică la nivelul acestora, ba chiar stă undeva în zona topului ca dificultate și sălbăticie! Eu sunt un obișnuit al zonei, an de an revin acolo de mai multe ori, cunosc zeci de trasee și de poteci ascunse, cunosc toate traseele concursurilor ce au avut loc vreodată prin zonă. Cu toate astea, Carpathian Epic m-a surprins cu poteci cu totul noi, nebănuite, cu locuri încă neatinse de mine, fascinante și uimitoare! Nu pot decât să îmi închipui încântarea celor ce nu au mai fost niciodată în zonă și care sunt prinși pentru prima dată în mrejele coborârii din Strunga sau a crestei Bucegilor, zone pe care eu le pot denumi deja ”acasă”.

Marcajul traseelor, ghidajul, arbitrii, punctele de alimentare sunt lucruri la care nu va trebui să te gândești prea mult pentru că toate sunt așa cum trebuie, acolo unde trebuie!

Compania din jur este de primă clasă! La un concurs de MTB într-o stare atât de pură, ca iubitor al pedalatului pe munte, nu ai cum să nu te simți extraordinar înconjurat doar de oameni cu aceiași pasiune. Vei constata că majoritatea celor pe care îi consideri MTB-iști serioși sunt acolo, îți vei face prieteni noi, vei avea ocazia să schimbi câteva cuvinte cu riderii de top – deși aceștia nu vor sta prea mult la socializare… Oricum, sunt 4 zile în care toată lumea în jurul tău respiră și trăiește doar MTB!

Bicicleta ta se va simți și ea răsfățată. Pe lângă faptul că nu vei fi nevoit să o abandonezi într-un beci sau depozit dubios, echipele tehnice ți-o vor spăla imediat după terminarea etapei și o vei putea lăsa acolo până seara, fără riscul să dispară. Mecanicii te pot ajuta oricând ai o problemă tehnică, toată lumea va face tot posibilul ca indiferent de dificultățile întâmpinate, dacă există cea mai mică șansă să te prezinți a doua zi la start, tu să fi acolo!

Sincer, nu mai am răbdare! Aștept din tot sufletul Carpathian Epic 2019! Ani de zile am trecut peste iarnă visând la un concurs prin Alpi. Și acum visez, dar datorită organizatorilor Carpathian Epic pot să visez zi și noapte și la un eveniment ce are loc la mine acasă!

 


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Partea bună când faci parte dintr-o comunitate, este că prinzi de veste repede când se organizează ceva. Și mai frumos este atunci când ești demult în branșă și ai acces la evenimentele speciale. Auzisem demult despre Gentlemen’s Race și mă tenta să particip, dar nu prea-i vedeam rostul. Nu este concurs, dar nici plimbare, așa că nu înțelegeam de ce ai lua parte. Evenimentul este totuși un concurs pentru că există “taxă de participare” și deși nu se face un podium la final și nici timp limită nu ai, trebuie totuși să termini cursa cât mai repede.

gentlemens-race-2018-GRX-7.jpg?x20673foto Gentlemen’s Race

Organizatorul ne spune că „Gentlemen’s Race este un tip de cursă relaxată: fără arbitri, fără puncte de control, fără sancțiuni, fără taxă de înscriere, care se bazează pe munca în echipă”. Se dă un traseu, iar tu trebuie să-l urmezi fără a fi verificat de cineva. Organizatorul are încredere în tine că nu trișezi și n-o iei pe scurtatură.

gentlemens-race-2018-GRX-6-150x150.jpg?x gentlemens-race-2018-GRX-3-150x150.jpg?x gentlemens-race-2018-GRX-8-150x150.jpg?x

Și sunt multe alte caracteristici care fac acest eveniment să fie special. Spre exemplu traseul este făcut public doar cu o săptămână înainte de start. Practic te înscrii, dar nu știi pe unde o să ajungi sau cât de greu va fi. Apoi, numărul de participanți este limitat, sau mai bine spus de echipe. La prima ediție organizata în 2013, s-au înscris doar 6, în timp ce în 2018 numărul este limitat la 24 și este bătaie pe locuri.

gentlemens-race-2018-GRX-10.jpg?x20673

Traseul este și el bine gândit, să fie echilibrat. Să ofere provocări, dar și recompense și peisaje. În cea mai mare parte este asfalt, dar pentru a fi mai interesant se introduc și porțiuni de macadam. În felul ăsta trebuie să te gândești bine cu ce viteză mergi și chiar ce bicicletă folosești, cursieră, ciclocros sau gravel. Pentru 2018 tura a avut 205 km și o diferență de nivel de aproape 2500 m, cu startul și finishul în Harghita Mădăraș. Nu a fost deloc ușor, mai ales pentru o echipă mai puțin închegată. Poți lua de aici track-ul dacă vrei să faci tura. Merită.

gentlemens-race-2018-GRX-Andrei-Soimu-foGentlemen’s Race 2018. Foto Andrei Soimu – asoimu.com

Dar atributul principal al cursei Gentlemen’s Race este echipa. Pentru a lua startul trebuie să faci parte dintr-o echipă, iar ca să termini, toată echipa trebuie să termine. În 2018 echipa trebuia formată din 6 membri, iar organizatorul ne-a spus că în mod special a schimbat și a ales acest număr, pentru că e mai greu să găsești 6 oameni, disponibili, doritori să facă așa ceva și capabili să termine un traseu destul de greu. Dar dacă reușesti, deja ai trecut prima etapă a concursului și anume faptul că ai reușit să organizezi o echipă. Pentru șase oameni este greu și cu deplasarea pentru că trebuie două mașini, altfel de cazare etc.

gentlemens-race-2018-GRX-12.jpg?x20673In dimineata startului

În 2018 am reușit și noi să formăm echipa Freerider Supersonic, un nume ironic pentru că puțini dintre noi, dacă nu cumva chiar nimeni, ne încadram la categoria „super” sau „sonic”. Ba mai rău, toți eram cât se poate diferiți ca nivel de antrenament. Dar am zis s-o facem pentru că traseul părea să fie o adevărată aventură. În plus, nu mai fusesem în zonă.

gentlemens-race-2018-GRX-1.jpg?x20673

Alexandru Tudor, Cristian Enache, Eduard Oprea, Ion Gruea, Șerban Obreja și subsemnatul am plecat din București cu o zi înainte pentru a ajunge în Harghita la timp, la startul matinal de-a doua zi. Ne-am distrat pentru că am găsit la cazare camera ideală, cu 6 locuri. A fost ca pe vremuri, cu băieții în tabără. Pe drum ne-am oprit în Brașov pentru a cumpăra „taxa de înscriere” la Gentlemen’s Race, mai precis câte-o bere de persoană. Este altă tradiție a evenimentului. De la participanți se strânge un „munte” de bere care la final de concurs este împărțit între finisheri și toti cei care sunt pe acolo.

gentlemens-race-2018-GRX-11.jpg?x20673Taxa de participare la Gentlemen’s Race 2018

Am prins vreme excelentă, mai bine nici că se putea. La modul cel mai serios, cu tot uraganul care ne-a lovit pe la jumatea zilei. Cum spuneam și în titlu, a fost o aventură. Dimineața însorită ne-a găsit făcând ultimele reglaje la cai. Eu participam cu o bicicletă nouă pentru care trebuia să fac și recenzie. Era un gravel bike și fiind pentru prima oară pe așa ceva, m-am trezit că habar nu aveam ce presiune trebuie să pun în roți, mai ales că urma să mergem și pe macadam. Am rezolvat-o până la urmă alegând un compromis și reglând pe parcurs la nevoie.

gentlemens-race-2018-GRX-16.jpg?x20673

S-a dat startul într-un final și pentru noi, așa că am pornit la drum. S-a plecat la vale, Mădăraș fiind la peste 1600 m altitudine. Toată lumea a pornit ca din pușcă, doar pentru a frâna urgent câteva sute de metri mai jos pentru că se intra deja pe forestier. Fiecare am luat-o cum am știut mai bine, mai pe margine, mai cu grijă, eu fiind protejat de roțile mai „grase”. Însă cei din jur, inclusiv colegii de echipă, erau secerați de pene precum spicele de grâu de combină. Nu știu dacă a scăpat vreo echipă, însă mulți se lăudau mai târziu că au făcut și două-trei pene. Ne-am revenit și noi într-un final, cu toate penele reparate așa că am zbughit-o cu viteză pe asfalt.

gentlemens-race-2018-GRX-13.jpg?x20673

Traseul ediției 2018 a avut forma unei frunze, întoarsă cu codița în sus. Eram echipați cu gps-uri și telefoane însă din motive „necunoscute” nu ne-am dat seama din timp care este totuși sensul corect de parcurgere. Asta pentru că odată ce terminai codița, ajungeai la intersecția unde trebuia s-o iei fie la stânga fie la dreapta. După câteva minute de discuții au început să ne depășească celelalte echipe. Așa că ne-am luat și noi dupa ei. Ulterior am aflat că puteam totuși să mergem în orice sens atâta vreme cât pedalam corect tot traseul. Dovadă că pe parcurs ne-am intersectat cu câteva echipe care mergeau invers.

Kilometri au început să fie înghițiți cu poftă. Era frumos afară, iar noi odihniți. Traseul valonat te lăsa să te odihnești pe coborâri suficient cât să ai energie pentru următoarea urcare. Personal eram curios să văd cum arată portiunea de macadam. Până la urmă nu degeaba luasem un gravel bike, trebuia să am undeva și eu un avantaj. Mergeam bine în pluton, iar pauzele scurte la magazinele sătești erau plăcute. Te simțeai ca într-o excursie rapidă. Nu te gândeai la nimic altceva decât la peisajul din jurul tău, ce bună e vremea și ce bine este pe bicicletă.

gentlemens-race-2018-GRX-5.jpg?x20673

Însă nu dupa multă vreme au început să se vadă fisurile din echipa noastră supersonică. Cum spuneam, fiecare cu nivelul lui de antrenament. Așa că deja înainte de a ajunge la macadam unii dintre noi rămâneau în urmă. Însă echipa era echipă și nimeni nu mergea singur. Cei mai buni o luau în față însă restul mergeau cu cel mai lent.

Pe la ora 13 a început și vremea să dea semne că pregătește ceva. Noi abia eram pe la kilometru 90, deci nu era deloc bine să ne apuce ploaia de pe-acum. Însă n-am avut noroc și a început să toarne. Ne-am adăpostit o vreme sub un șopron însă după câteva minute părea totuși pedalabil. Așa că am luat-o din loc, moralul fiind în continuare optim.

gentlemens-race-2018-GRX-14.jpg?x20673

Am început să ajungem și să fim ajunși de alte echipe, alții erau adăpostiți pe sub streșini, iar alții îi dădeau bice de parcă voiau să se usuce în același timp în care se udau. A mai ținut-o așa, improbabil, încă mulți kilometri și s-a putut merge bine. Ba ne permiteam chiar să mai oprim pe la buticuri și să lungim, sperând că ce-a fost mai rău a trecut. Totuși simțeam că vântul bate spre noi, iar norul foarte negru din apropiere nu pleca ci venea.

Într-un final norii s-au rupt, iar noi am fost de asemenea rupți. Ritmul pe care îl aveam cât de cât, a fost distrus, nereușind să mai stăm grupați distanțe mari. Pedalam bine și pe dedesubt nu eram încă ud. Nu era rău, dar pentru a rămâne în parametri și pentru a nu mi se face frig, trebuia să trag tare. Dar nu puteam pentru că unii dintre noi erau în spate și mergeau încet. Așa că îi așteptam, și pentru că nu aveau traseul.

gentlemens-race-2018-GRX-9.jpg?x20673Echipa Freerider Supersonic 2018

Prin sate ne mai opream la adăpost însă între sate, la intersecții, trebuia să așteptăm sub cerul liber, eventual sub un copac. Lucru foarte neinspirat pentru că tuna și fulgera în jurul nostru, de ziceai că-i sfârșitul lumii. Frigul începea să se instaleze, iar uscat nu mai era chiar nimic pe mine. Am mai făcut o ultimă pauză într-un magazin sătesc, de unde am mai luat ceva pentru energie, după care ne-am făcut curaj să-i dăm până la capăt fără oprire. Trebuia să fim curajoși la modul real pentru că tuna foarte des și aproape de noi. În sat puteai pedala fără probleme, dar odată ieșit din localitate nu mai erau multe lucruri înalte care să te protejeze de fulgere. Dar, am scăpat.

Spre seară potopul s-a oprit și încet-încet, am început să ne încălzim. Era totuși vară, iar pentru a ne confirma că lucrurile se îndreaptă, asfaltul începea să se usuce, iar noi pedalam prin aburul care se ridica. Am prins un apus plăcut și liniștit însă noi încă mai aveam până la finiș.

gentlemens-race-2018-GRX-4.jpg?x20673

Partea „amuzantă” era că pentru a termina cursa trebuia să urcăm înapoi la 1600, de pe la vreo 500 m altutidine. Nu era cale de întors așa că ne-am regrupat și am început „asaltul final”. A fost greu, sau cum să spun, inuman de greu. Scotoceam prin buzunare sperând să mai găsesc un gel rătăcit însă n-a fost să fie. Obosiți și munciți dupa 200 km, cu vreo 15% energie rămasă, cu rampe de peste 11%, răvășiți de ploaie și cu moralul pe roșu, fiecare a început să pedaleze în ritmul lui, sperând că nu va muri până sus, mai ales că urma drum forestier. Ultimii din echipă au ajuns la finiș la lumina lanternelor.

gentlemens-race-2018-GRX-Andrei-Soimu-foGentlemen’s Race 2018. Foto Andrei Soimu – asoimu.com

Gentlemen’s Race a fost o aventură „cu de toate”. De la echipa „pestriță” la traseul provocator, la rândul  lui cu de toate, la vremea nimicitoare care ne-a amețit și ne-a pus pe fugă ca potârnichile. A fost superb și o experiență din care am învățat multe, în primul rând despre echipă. Mai precis că nu-i deloc ușor să spui că ai o echipă. Trebuie mai mult de-atât. Dar atmosfera generală a fost excelentă. Și la start și pe traseu și la finiș. Mai mergem!


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Excursia devenită tradițională s-a întâmplat și anul acesta, în toamnă de data asta în loc de primăvară. Am luat la pedală traseul, relativ circuit, care înconjoară pe bicicletă mare parte din Delta Dunării. Turul de bicicletă este ușor și accesibil inclusiv copiilor mici, cu precizarea că din când în când vor avea totuși nevoie de ajutor. Cu o lungime de aproximativ 140 km și diferență de nivel nesemnificativă, Velodelta este o excursie perfectă de făcut împreună cu familia și prietenii. Cel mai repede se poate face în 4 sau 5 zile, dacă preferi doar să pedalezi. Însă recomand să aveți și zile de pauză în care să mergeți cu bărcile pe canale sau pur și simplu să stați și să pescuiți. Nu uitați că pentru a intra în Delta Dunării ai nevoie de permis de acces. Se poate cumpăra online de aici. Dacă vrei să pescuiești, ai nevoie de permis și pentru asta. Prețurile sunt însă foarte mici.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

Ce consider a fi foarte frumos în excursia asta este poate nu neapărat traseul ci faptul că distanța zilnică de pedalat este mică, până în 40 km. Asta înseamnă că nu există grabă, ca cei mici pot merge în ritmul lor și că ajungi la destinație suficient de devreme pentru a mai face și altceva. O altă experiență plăcută este cea culinară. Este de la sine înțeles că nu vei mânca altceva în excursia asta decât pește. Și garantez că nu vei regreta. Subsemnatul nu este un fan an mâncărurilor cu sau din pește, însă în Deltă tot ce am mâncat mi-a plăcut extrem de mult.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2

Și despre țânțari pot vorbi de bine. Prima săptămână din septembrie este foarte bună pentru excursia asta. În timpul zilei nu ai nicio treabă cu țânțarii, iar seara încep să se agite destul de târziu. Mai mult, dacă te protejezi cu ceva alifii și sprayuri, chiar nu vei avea probleme.

În fiecare an am ales să variem puțin traseul și am reușit, chiar dacă nu există așa multe posibilități. Însă cum spuneam, traseul nu este singura atracție ci și restul de activități. În fiecare zi am avut câte ceva interesant de facut. Pornirea am ales-o și anul acesta s-o facem din Tulcea, direct pe biciclete. Fiind cazați la o pensiune poziționată pe faleza orașului, drumul până la vaporașul care traversează Dunărea spre cartierul Tudor Vladimirescu, se face în doar câteva minute. Traseul pornește practic de aici, de pe malul celălalt al Dunării.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0

Plecăm pe drum pietruit și în câțiva kilometri poate deveni greu pentru copii dacă sunt pe biciclete cu roți de 24” sau mai mici, așa că e posibil să fie nevoie de remorcare. După alți cțiva kilometri de la pornire vom ajunge la un mic magain sătesc unde aproape obligatoriu se face pauză. Fiind cald, și cei mici și cei mari au nevoie de ceva pentru reîmprospătarea puterilor.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0

Drumul din prima zi ne poartă destul de mult chiar pe lângă Dunăre, în special când trecem pe lângă satul Sălcieni. Însă punctul terminus este în Pardina unde de fiecare dată până acum, am stat la pensiunea Nufărul. Pardina este un sat mic și posibilitățile de cazare sunt la fel de mici. Așa că este bine să vă organizați cazarea din timp pentru a fi siguri că găsiți locuri. Dar probabil că se poate sta și la cort dacă îți place varianta asta.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0

Ajunși în Pardina destul de devreme, ne-am cazat și apoi am plecat la pescuit. Gazda ne-a arătat potecuța care duce spre Dunăre și care ajunge la o confluență cu un mic canal. Am stat aici până seara târziu când țânțarii ne-au spus că e vremea să plecăm. A fost atât de plăcut, să stai pur și simplu, să te uiți la bărcuțele care treceau și la copiii care se jucau desculți în apă.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0

Traseul pentru a doua zi urma să ne ducă până în Chilia Veche. La ediția anterioară a Velodeltei am avut ghinion și ne-a prins ploaia undeva pe la mijloc. Ghinionul și mai mare a fost că între Pardina și Chilia există două variante de drum: cel comunal oficial, pietruit și cam plictisitor, sau pe digul de pământ, mult mai frumos ca peisaj. Evident, pe ploaie drumul de pământ devine impracticabil și evident că pe dig am ales să mergem.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

Și anul acesta ne-a prins ploaia însă din fericire abia spre final, cu doar câteva minute înainte să reintrăm pe drumul pietruit. Am avut noroc pentru că altfel calvarul cu noroi până în dinți ar fi fost mare. Ploaia însă tot ne-a prins, așa că până la pensiunea din Chilia Veche ne-am udat bine de tot.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0

Dar a fost amuzant, iar copiii au rămas pozitivi până la final de drum. E drept că și ei și noi știam că ne așteaptă o masă gustoasă, dușul cald și așternuturi uscate, așa că nimeni n-a avut de ce să se plângă.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

Ziua s-a încheiat iarăși superb, pe pontonul pensiunii de pe malul Dunării. Și mai plăcut a fost când ne-am tezit că lângă noi a acostat o barcă, cea care urma să ne ducă a doua zi până în Periprava. Era barcagiul care se ducea să pună benzină. Așa că dacă ne-a văzut acolo, ne-a luat și pe noi la o plăcută plimbare de seară.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

A treia zi a excursiei a început cu transferul de la Chilia Veche la Periprava. Între cele două sate nu mai există drum, deci singura modalitate de a continua este pe apă. Așa că am închiriat o barcă în care am avut loc cu toții. Ajunsi în Periprava, am fost întâmpinați încă din port de poliția de frontieră care ne-a legitimat. Până la urmă nu poți fii niciodată sigur că niște turiști pe biciclete, cu copiii după ei, nu transportă în rucsac marfă de contrabandă. Dacă s-ar ocupa la fel de vârtos și de adevăratele probleme, ce bine ar fi.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

Din Periprava drumul nostru continuă spre Sulina via C.A. Rosetti. Până în Rosetti drumul este mai frumos, dar și mai greu. Este frumos pentru că vei pedala prin vestita Pădurea Letea. E drept că nu este cea prin care poți vâsli dacă ai fi în barcă, pe apă, dar este totusi o incursiune în adevărata Deltă. Pe de altă parte, bucata asta de drum este cea mai grea pentru că vei pedala pe drum de nisip. Ideal este să ai noroc de ploaie cu o zi înainte, pentru că nisipul va fi tasat și mai ușor pedalabil. De data asta am avut noroc. Cu un fat bike însă ești „rege”. Merge abslout perfect și poți trage după tine cât vrei – remorci, bagaje, copii, orice!

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2

Din Rosetti începe iarăși drumul pietruit, dar aici poți face o scurtă pauză la magazinul sătesc. Atenție totuși că nu-i deschis tot timpul. Programul de lucru este doar între 8-12 și 18-21. Noi i-am prins în „pauză de masă” așa că a trebuit să apelăm iar la bocceluța cu provizii dulci. Până la Sulina drumul este fără peripeții. Calitatea este bună, dar poate deveni obositor pentru cei mici pentru că suprafața este aspră, acoperită cu pietre. La o adică îi mai poți remorca.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

La Sulina vei fi ajuns pe malul stâng al brațului, dar aici este un barcagiu care asigură transferul de pe un mal pe altul. Îl știm pe omul ăsta din 2014 când am făcut prima Velodeltă. Pe vremea aia avea o prăpădită de barcă în care încăpeau câțiva oameni. A trebuit să facă o mulțime de drumuri pentru a ne transporta pe toți, biciclete și bicicliști. În 2018 nu doar că barca este mai mare însă omul are acum și ponton cu tot ce trebuie pentru o acostare în siguranță. Și asta pentru modica sumă de, nici nu mai știu cât ne-a cerut. Cert este însă că nu am primit chitanță sau bilet.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2

Ajunși în oraș ne-am cazat repede după care am plecat la plimbare pe faleză. Vremea era cam incertă și părea că vrea să plouă. Era plăcut pentru că chiar dacă bătea vântul tare, prea frig nu era. Ne-am orientat și am mers la restaurantul cel mai recomandat pe Google Maps, Marea Neagră. Nu părea aglomerație însă am așteptat mult până a venit cineva să ne întrebe de sănătate.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2

Tocmai când ne pregăteam să plecăm supărați și hotărâți să lăsăm o singură steluță la recenzii, apare și ospătarul. Supărarea a trecut după ce am văzut cât de cunoscător și profi era. Nu se mai oprea din recomandări, sfaturi și sugestii despre ce să alegem, ce e mai bun și mai bine gătit. La întrebarea „ce e mai proaspăt”, a cam râs, totul fiind pescuit în ziua respectivă, practic din fața restaurantului.

Ultima zi a excursiei ne-a purtat spre Sfântu Gheorghe. Trei sferturi din traseu este foarte bun ca suprafață de rulare. Se merge pe drum pietruit dupa care, ultimii kilometri spre Sfântu, sunt pe drum de nisip. Atenție însă că pe drumul ăsta ai de traversat două deversoare. Sunt locurile prin care delta se scurge în mare. Practic aici drumul este mai jos cu câțiva metri pentru ca la nevoie, surplusul de apă din deltă să poată trece mai departe. Noi am prins o secetă destul de mare așa că deversoarele erau uscate. În alți ani însă am pedalat prin apă până la butuci. Alții povesteau că au prins apa până la brâu și că traversarea a fost aproape imposibil de făcut.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2

Paradoxal însă, a fost și ziua cu pene. Ne-am oprit de-o mulțime de ori să scoatem Colții Babei din roți. Am consumat toate camerele de rezervă și începusem să ne temem că rămânem și fără petice. E bine de știut că partea asta din drum este problematică din punctul ăsta de vedere. Așa că fie ești din start tubeless și cu soluție autovulcanizantă în roți, fie îți încerci norocul cu o bandă anti-pană, instalată între anvelopă și cameră.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3

Cu chiu, cu vai am ajuns în Sfântu Gheorghe. La modul cel mai serios, fie eram toți pe jantă, fie pompam din 5 în 5 minute să mai putem pedala 1 km. Mai puțin fat bike-un meu care miraculos, a supraviețuit. Ulterior, ajuns acasă în București și făcând revizia bicicletelor, am văzut câți Colți erau înfipți și în anvelopele fat. Cumva însă n-au ajuns până la cameră.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3

Sfântu Gheorghe este deja un sat arhicunoscut și prea aglomerat pentru cât de mare/mic este. Greu mai găsești cazare. Așa că de data asta a trebuit să ne cazăm într-un loc, iar masa s-o servim în alt loc. Înainte însă, am ales să mergem direct pe plajă, să sărbătorim încheierea excursiei cu o baie în mare. Zis și făcut, însă la fața locului doar unii dintre noi au avut curaj să intre în apa rece.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3

Velodenta 2018 s-a încheiat a doua zi dimineața devreme când a trebuit să ne prezentăm în port pentru ca Pasagerul să ne preia pe drumul înapoi spre Tulcea. Pelcarea este destul de tristă și pentru că dimineața nu prea ai timp de altceva decât să încaleci pe bicicletă și s-o zbughești spre port. Drumul ăsta noi tot mai mult pe jantă l-am facut, fiind încă sub influența penelor din ziua anterioară. Noroc că distanțele în Sfantu sunt mici.

Per ansamblu excursia înseamnă o experiență deosebită, fiind foarte recomandabilă familiilor în special, pentru că cei mici au suficient timp de joacă și nu sunt grăbiți. Dar și pentru că distanțele nu sunt mari, iar în timpul zilei te poți opri de multe ori pentru ca juniorii să nu devină „o pacoste”. Cel mai frumos este însă să poți alterna zilele de pedalat cu zile de plimbat cu barca pe canale sau zile de pescuit. Dacă de data asta am fost presați de timp și nu am avut prea mult timp, la celelalte ediții am închiriat bărci în Chilia Veche, Sulina și Sfântu Gheorghe, ocazie cu care am pescuit și am vizitat împreună cu cei mici Rezervația Biosferei Delta Dunării.

Download traseul în format GPX
     
Distanță Itinerariu Cazare
  Tulcea Pensiunea Delta Dunării
Ziua 1 39 km Tulcea – Pardina Nufărul
Ziua 2 36 km Pardina – Chilia Veche La Răducu
Ziua 3 32 km Chilia Veche – Sulina Vila Alga
Ziua 4 37 km Sulina – Sf. Gheorghe Casa Lucia
velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Se întâmplă din ce în ce mai des ca velo-vacanța de vară să ne-o petrecem în afara țării, iar pentru cei dintre noi care doresc să mai prindă și puțină culoare, pedalatul la munte în țări precum Austria nu este o soluție. Așa că se merge la mare, în țări precum Grecia.

Grecia nu mai are nevoie de vreo prezentare, unele zone fiind deja “românești”, mulțumită numărului mare de conaționali sosiți la plajă. De asemenea, în ciuda crizelor de tot felul care se spune că își fac de cap în țara asta, când ajungi acolo, pe plajă, la restaurant sau pe bicicletă, simți foarte puțin că ar fi ceva probleme în jur.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-13

Pe de altă parte vara nu-i așa o perioadă potrivită pentru mersul pe bicicletă în Grecia. Evident, căldura este sufocantă dacp ești oriunde în altă parte decât la prăjit pe plajă. Pe de altă parte simți că nu poți rata ocazia de a pedala în altă țară și vizita locurile. Este chiar păcat să nu profiți de ocazie plimbându-te prin cât mai multe locuri în loc să stai blocat pe 1-2 plaje.

În 2017 fusesem în Thassos și a fost interesant așa, pentru o primă interacțiune cu locul. Însă insula este atât de populară printre români încât te simți ca acasă, iar ăsta nu este tot timpul un lucru bun. Așa că pentru 2018 am ales un loc mai îndepărtat. Insula Corfu este cam de două ori mai îndepărtată decât Thassos, fiind și mai mare ca suprafață. Ai de parcurs până acolo puțin peste 1000 km, spre deosebire de Thassos unde conduci mai puțin de 600.

Studiind potențialele trasee de bicicletă am aflat că muntele este concentrat în partea nordică a insulei, restul fiind destul de plat. Așa că și cazarea s-a aflat evident, în nord. Am mai aflat că cel mai înalt vârf, Pantokrator, se află la altitudinea de 906 metri. Nu pare mult însă având în vedere că plecarea se află practic la 0 metri altitudine, cățărarea până pe varf e ceva ce trebuie făcut.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-02

Comparând cu Thassos, înclin mai mult spre Corfu ca destinație bună pentru plajă și ciclcism șosea. Insula este plină de drumulețe asfaltate, cu o singură bandă, care ajung până sus pe vârf. Și în primul rând pare mai puțin aglomerată, însă asta ține desigur de perioada în care mergi. Noi ne-am dus la final de august.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-15

Traseele noastre au inclus pe cât posibil, cât mai mult drum secundar și cât mai puțin drum cu trafic auto intens. Însă spre deosebire de Thassos, unde ai un cerc de asfalt în jurul insulei, în Corfu și mai ales în nord, drumurile principale sunt și acestea rezonabile ca trafic. Însă cea mai bună parte este că poți traversa dintr-o parte în alta a insulei, peste munte, folosind doar drumuri mici și foarte mici asfaltate, unele cu înclinație descurajantă, dar pedalabilă.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-17

În funcție de locul de unde pornești și traseul ales, o buclă dus-întors până pe vârf poate avea 45 km cu o diferență de nivel de 1000 m. O altă tură pe care am făcut-o a traversat insula de la nord la est, trecând și fix prin mijlocun insulei. Traseul a avut o lungime de 53 km cu o diferență de nivel de 1.213 m. Acesta a fost cel mai „muntos” traseu facut de noi. Un altul l-am făcut incluzând și partea vestică, mai joasă, a insulei. Cu o lungime de 53 km și 963 m diferență de nivel, în tura asta am ajuns și destul de sus, la aproximativ 500 m altitudine, dar am parcurs și porțiuni de drum asfaltat direct pe malul mării, la zero metri.

Traseele noastre le puteți downloada de aici.

Calitatea drumurilor asfaltate este acceptabilă spre bună. Nu este asfalt nou însă cel existent este totuși bun. Pe de altă parte nu vorbim de Austria sau Elveția așa că este recomandat ca bicicleta să aibă anvelope de 28mm. Traficul pe Corfu, în special în zona montană, este foarte lejer. Odată intrat pe drumurile de munte nu prea mai ai localnici ci doar din când în când turiști cu mașina. Drumurile sunt înguste, iar mașinile rare mergând încet pentru că și ei sunt la plimbare. Mai poți avea „ghinionul” să întâlnești un convoi de Jimny cu turiștii ieșiți la poze. Dacă se întâmplă asta recomandat este să faci o pauză și să-i lași să se îndepărteze. Pe de altă parte poți avea neșasa ca terasa la care voiai să faci pauză, s-o găsești complet ocupată.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-18

Traseele montane sunt liniștite și traversează sate grecești și mai liniștite, aproape părăsite. Însă cam în fiecare găsești câte-o mică terasă la care este o adevărată plăcere să faci o pauză de expresso și/sau cola la umbră. Cele mai frumoase, rustice și pitorești sătuce le-am găsit în zonele cele mai înalte ale traseului. La terasa am aflat ca in multe din aceste sate gasesti cazare gen Airbnb. Așa că dacă ești deranjat de aglomerația de jos de la mare, poți veni sus la liniște, la munte.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-14

Peisajul este evident special. Cât ești pe urcare sau undeva prin mijlocul insulei nu vezi până la mare însă poți sorbi din priviri versanții cu pădurile de pin și arbuști destul de înțepători. Însă odată ce începe coborârea, începe și admiratul peisajului pe care doar pe-o astfel de insulă îl poți primi. Te vei bucura de drumul care șerpuie, cu vizibilitate până la mare. Efortul la pedalat ți-l alegi. Cu o rampă medie de 10% pe traseele făcute de noi, poți considera că antrenamentul poate fi cât se poate de intens dacă asta urmărești.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-04

Toate bune și frumoase, dar sejurul nostru a însemnat și o experiență mai puțin plăcută în unele momente. Iar asta pentru că practic la intrarea și ieșirea din fiecare localitate aflată lângă mare, deci nu și la cele de pe munte, găseai alți munți, de gunoaie. Nu era murdar pe plajă sau pe lângă pensiuni și hoteluri, dar întâmpinarea ta la intrarea în sat era iconică deja. Ni s-a spus că administrația locală nu se înțelege cu firmele de salubrizare și că aia e, până ajung la un numitor comun gunoaiele stau și se acumulează pe stradă. Din punctul ăsta de vedere semănăm mult cu grecii.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-16

Per ansamblu însă experiența a fost excelentă. Posibilitățile pentru ciclism sunt foarte bune și la fel și cazarea. Ca să nu mai vorbim de mâncarea gustoasă aproape indiferent de terasă. Locul este bun de pedalat și trebuie profitat de ocazie dacă tot te duci la mare cu mașina și poți transporta 1-2 biciclete. Însă la final de august vei avea temperaturi și de peste 40 de grade. Pe de altă parte, dacă alegi să te duci într-un cantonament special pentru a acumula kilometri pe bicicletă în vederea pregătirii noului sezon, acum spre exemplu în nordul insulei Corfu ai 18 grade. De asemenea, în februarie poți merge special pentru cantonament în Tenerife sau Turcia.

Traseele făcute de noi pe bicicletă în Corfu le poți lua de aici.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-05 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-03 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-06 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-07 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-08 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-09 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-11 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-12 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-01

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

De cele mai multe ori primim de la fabricanți comunicatele de presă care fie sunt seci și pline de cifre fie sunt fanteziste și pline de laudă de sine. În general nu ai ce face și publici informația așa cum o primești, cu excepția situațiilor când ai și testat respectivul produs și poți adăuga părerile tale. De data asta însă am primit o invitație, pentru a vedea cum ia naștere, de la zero, o bicicletă.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-7.

Invitația a venit de la Merida care ne-a chemat la sediul lor din Magstadt, Germania, unde a luat naștere noua One-Twenty, mtb-ul care spun ei că este “bun-la-toate”. Treaba asta cu bun-la-toate e cu dus-întors. Pe de o parte poate fi rău, pentru că înseamnă că nu excelează la niciun capitol, trebuind să facă bine câte puțin din fiecare domeniu. Pe de altă parte poate fi foarte bine, dacă vrei să ai o singură bicicletă cu care să faci cât mai multe și nu cauți performanță în ceea ce faci.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-10

Vizita a fost fulger. Dimineața la 8 aterizam în aeroportul din Stuttgart. Peste o oră eram deja la sediul Merida unde m-au preluat Roman Braig și Benjamin Diemer, cei doi ingineri și mtb-iști care au creeat bicicleta. După aproximativ două ore de teorie, poze, planșe și cifre despre noua One-Twenty, eram deja echipament de mtb și călare pe bicicletă pe potecile de lângă oraș.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-9.

Testul a durat vreo patru ore după care ne-am întors la sediu unde am despicat firul în patru, am analizat, împreună cu inginerii de acolo cum m-am simțit pe bicicletă și am mai pus câteva întrebări.

foto-merida-08.jpeg?x20673foto Merida

Odată vizita terminată, am fost expediat la hotel unde seara am cinat cu băieții de la Merida, ocazie cu care iar am povestit despre One-Twenty și bicicelte în general. A doua zi dimineață la prima oră eram înapoi în aeroport, iar la ora 12 înapoi în București. Nu pot spune că n-a fost obositor, dar totuși m-am întors în țară mai odihnit decât dacă aș fi condus de la București la Sibiu…

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-2- magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-4- magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-5-

Să vedem însă ce înseamnă „noua” Merida One-Twenty 2019. În primul rând gama este împărțită între modele cu roți de 27,5 și 29 inch. De asemenea, specificațiile mai împart bicicletele între modele pentru „trail”, așa cum și dorește să fie noul model, și variante mai tradiționale cu furci mai scurte și pipe mai lungi, modele optimizate pentru cross country.

Roman și Benjamin au început prezentarea de la zero, cu schițele făcute de mână. După care mi-au arătat cum a evoluat proiectul și cum se fac la ei modificările în softul special. După ce se ajunge la o formă „suficient” de finală, se fac primele matrițe pentru cadrele prototip. Partea proastă este că rareori iese din prima ce ți-ai dorit.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-3.

Mai ales după ce testezi fizic cadrul care-ți iese și vezi că nu e bine peste tot. Pe de o parte trebuia întărit în anumite locuri, pe de altă parte merge subțiat și ușurat în alte părți. Este un joc de-a șoarecele și pisica pentru că orice modificare faci, influențele se văd aproape peste tot în restul cadrulu. Din fericire experiența ajută și-ți permite să anticipezi niște chestii, evitând astfel construirea inutilă de prototipuri suplimentare.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-8.

Merida dispune și de o mare imprimantă 3D unde creează primele părți care alcătuiesc noul produs. Asta le permite să testeze cum se încheagă per ansamblu tot cadrul, cum sunt degajările pentru anvelopă și dacă cinematica gândită pe hârtie sau pe calculator, se reproduce întocmai și în realitate.

foto-Bikemag-hu-03.jpg?x20673foto Bikemag.hu

Urmează construirea prototipurilor, echiparea cu componente și testarea noii biciclete în natură. Evident că nici în stadiul ăsta nu este totul gata. Se poate observa spre exemplu, că linkul suspensiei spate se lovește de ceva, moment în care Roman și Benjamin se întorc la panșa de proiectare și o iau aproape de la capat.

Însă acest link, mai precis „float link” este deja la a 4a generație la Merida. Partea inovativă, care e drept n-am văzut-o pentru prima oară la Merida, este că oferă suspensiei spate mai multă cursă decât în realitate. Sună ciudat, dar așa este. Spre deosebire de shock-urile spate care în general într-o parte sunt montate fix pe cadru, iar în partea cealaltă sunt mobile, la One-Twenty ambele capete sunt mobile – partea de sus prinsă de link-ul suspensiei, iar partea de jos în capetele țevilor chain-stay. Artificul ăsta oferă senzația de „suspensie fără capăt”.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-1.

O altă noutate la noua One-Twenty este folosire instalării „Trunnion” pentru shock-ul spate. Asta înseamnă practic că suspensia spate poate fi mai lungă, montată fiind în același spațiu. Găsești specificația asta până și la cel mai ieftin model One-Twenty 400 din aluminiu.

În ciuda „aglomerării” pe care o ai în interiorul triunghiului față al cadrului, designerii au reușit totuși să includă și suportul pentru bidonul de apă. Poate nu-i cine știe ce însă este totuși o specificație utilă pentru cei care vor să pedaleze „light”, fără să-și care apa în spate. La cadrele din carbon de mărimi M/L/XL încape bidoan de 0,715 în timp ce la cadrul S intră bidoan de 0,5. La aluminiu avem 0,715 la L și XL și 0,5 la S și M. De asemenea e recomandat ca la cadrele mici să fie instalat suport cu inserare latarală.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-11

Tot la capitolul „modificări față de vechiul”, noul cadru din carbon este cu 400 g mai usor decât predecesorul său. Ni s-a spus că mărimea M are puțin peste 2,4 kg. Pe de altă parte cadrul din aluminiu, mai ieftin, este ceva mai greu decât versiunea anterioară, dar e acum mai robust și mai rigid. Degajarea pentru roata spate a fost mărită, iar acum One-Twenty poate fi echipată și cu anvelope de 2.35” puse pe jante late.

Dacă tot suntem la capitolul greutăți, iată câteva cifre oficiale, toate pentru cadru mărime M, fără pedale:

  • One-Twenty 9000 (carbon) – 11,6 kg
  • One-Twenty 8000 (carbon) – 12,6 kg
  • One-Twenty 800 (aluminiu) – 14,4 kg
  • One-Twenty 400 (aluminiu) – 14,6 kg

La noul cadru s-a ales un design diferit pentru țevile chain-stay. Acum sunt mai mari în secțiune verticală. Rezultatul se traduce prin rigiditate mai mare a spatelui, dar și rezistență mai mare în timp.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-12

Testele la care a fost supusă bicicleta înainte de a fi lansată sunt fabuloase. Vechea One-Twenty fusese supusă la 150.000 cicluri în timp ce la noua s-au folosit 300.000 de cicluri. Mai mult, pentru noua versiune inclusiv greutatea cu care s-au facut testele a fost cu 20% mai mare. Practic noile cadre One-Twenty sunt garantate până la o greutate a riderului de 140 kg.

O altă noutate la One-Twenty este faptul că pârghiile noului ansamblu al suspensiei spate permit shock-ului să funcționeze bine chiar și la presiune mai mică. Avem aici încă un avantaj pentru riderii grei care nu mai trebuie acum să „umfle” la maxim suspensia spate pentru a funcționa corect.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-6.

Diferenta dintre „trail” și „cross” am simțit-o când în Germania m-am dat pe modelul de carbon One-Twenty 8000, iar în România, la întâlnirea BikeFun Dealer, Press & Test Camp am încercat modelul de aluminiu One-Twenty. Modelul din carbon mi-a imprimat o poziție mai „defensivă”, specifică pentru trail și all mountain, în timp ce pe aluminiu am stat ca pe o bicicletă de cross country și maraton. Ideea este însă că ambele variante au aceeași geometrie a cadrului, diferențele venind de la echipare.

Geometria a fost gândită de cei doi Benjamin și Roman, să fie echilibrată. Ei spun că noua One-Twenty este pentru cei care vor un singur mtb cu care să facă (aproape) tot. Pe de o parte „trail” – adică să-i dai destul de tare la vale, dar nu atât de tehnic cât este la enduro, și pe de altă parte „cross” – adică randament bun la ture lungi care includ și cățărări mari.

foto-merida-12.jpg?x20673foto Merida

Dacă ne uităm la unghiul furcii, la noua One-Twenty este de 67,3 grade, mai relaxat decât era înainte 69 grade, deci mai bun pentru stabilitate la viteză la vale. Însă la 67,3 grade rămâne încă suficient de „abrupt” pentru ca bicicleta să te lase  să stai bine pe ea și la deal. Comparat acest unghi cu ce vedem la alte mărci consacrate pe diferite segmente, vedem unghiuri de 65,5 grade pentru biciclete dedicate enduro sau 69,5 grade pentru biciclete dedicate cross country. Asadar, noua One-Twenty este la mijloc.

Personal sunt adeptul mtb-urilor dedicate, fiecare pe feliuța ei. Am o bicicletă cu suspensii de 160 mm pentru dat tare la vale, dar mai greu cu urcatul și una cu suspensii de 100 mm pentru randament maxim la deal, dar mai „schetchy” la vale. Pe de altă parte nu toată lumea are loc în casă pentru mai mult de o bicicletă sau nu are bani și poate nici nu este atât de pasionat încât să investească în mai mult de o singură bicicletă. Pentru ei văd în noua Merida One-Twenty bicicleta aproape perfectă: suficient de performantă, permisivă și iertătoare la vale încât să te lase să mai gresești sau să te joci pe o potecă virajată și relativ tehnică și la fel de suficient de performantă la deal, mulțumită geometriei „tradiționale” care oferă randament pe distanțe lungi, gen ture cu rucsacul.

bikefun-dealer-press-camp-2018-albota-18

Totuși modelul de top în mâinile unui rider de top, va merge fără absolut nicio problemă și pe traseele foarte tehnice și solicitante de enduro. La modul cum bicicleta poate să o „încaseze”, nu există niciun dubiu pe partea asta.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Acest articol participă la concursul organizat de Freerider împreună cu Green Dental.

Portugalia. Camino Portughez. Eu, cu o bicicleta si un rucsac de aproape 8 kilograme in spate. Nepregatita, dar temerara… primele 3 zile imi organizasem trasee de peste 100 km/zi, crezand ca sunt relativ plate. Nu erau plate. Numai prima zi vreo 10 dealuri.
A doua zi: Santarem – Coimbra, aproximativ 110 km. Plec la 7.30 dimineata, ajung in Coimbra pe la 18:30 (dupa o pauza de masa de doar 30 de minute avuta pe parcursul zilei din cauza de serpi morti pe marginea strazii si de stres ca ma prinde noaptea pe drum). Nu gasesc adresa. Coimbra este… un alt oras cu multe dealuri care mai inalte, care mai joase… si eu eram terminata. Pentru prima data in viata simteam ca muschii de la picioare se dezintegreaza… Dupa ce am coborat o vale adanca intalnesc, in sfarsit, un student vorbitor de limba engleza si care mai si merge cu mine pana la cel mai apropiat hotel, sa ne lamurim cu adresa negasibila… Doamna receptionista extrem de amabila, cauta pe google, nu gaseste. Ok, eu am numarul de telefon, o rog sa vorbeasca cu proprietarul si sa-i zica sa ma culeaga cumva de la hotel ca eu sunt praf si nu ma mai misc nici un centimetru. Se face. “Vine in 10 minute! Sa stiti ca are un Mercedes negru!” Suuuper!

2.jpg?x20673
Vine un Mercedes negru in fata hotelului, parcheaza, eu zambesc si dau sa zic “buna ziua”, soferul coboara, se uita la mine nedumerit si ca la ultimul huligan de pe pamant, nu cumva sa-l ating! …ok, cred ca nu e asta Mercedesul… bine ca n-am deschis gura…
Trece timpul si vine in sfarsit Mercedesul negru. Soferul-proprietar de hotel vine spre mine, na, nu ma asteptam sa fie cine stie ce model, dar nenea…. parea mai degraba un “peste” cu lantuc, cu maieu si pantaloni scurti, putin transpirat… si zambeste: “V-ati ratacit? Hai sa mergem!” Imi ia bicla, o rezolva cu portbagajul, mai iesea o roata, dar daca e permis… Ma sui in spate, cu telefonul in mana si cu vocea tremuranda incropesc un dialog:
– Au mai venit pelerini pe la dumneavoastra?
– Da, dar pe jos, nu cu bicicleta.
– Erau multi?
– Da, grupuri! Nu ca dumneavoastra, singura! … Dar de unde veniti acum?
– Din Santarem…
– De unde????? Doamne fereste!!!!

3.jpg?x20673
Eu in tot timpul asta privesc pe fereastra cum mergem fix in directia din care eu venisem… strang telefonul in mana si ma tot gandesc “domne ce mi-a trebuit sa merg singura, mi se intampla naibii ceva, ce fac cu telefonul, cum il ascund, cum o sa sun la politie….“ – mai multe ganduri si scenarii de-astea… adaug:
– Pai eu pe aici am venit! Unde mergeti acum?
– Da, da, pai asta este drumul! E singurul drum!
Ne intelegem… si ajungem la hotel. Totul frumos! Aveam sa aflu dupa, ca “pestele” fusese avocat in Brazilia, asa reusise sa deschida hotelul si sa sa se stabileasca in Portugalia. Mi-a comandat mancare si mi-a adus-o intr-o sala de mese care era de o frumusete desavarsita. Candelabru cu o mie de lumini, fata de masa alba scrobita, totul de o curatenie impresionanta, un peisaj de Brazilie coloniala de unde incepusem sa-mi imaginez femei negre si grase cu fuste lungi si colorate…cantand. Am mancat singura, a venit o doamna si mi-a servit un platou cu fructe si cu o umbra de admiratie pentru domnisoara rosie de la soarele de peste o zi de neuitat. “Luati mai multe!”
A doua zi domnul nici nu a vrut sa auda de planurile mele fabuloase de a ajunge in Porto (numai 108 km). M-a condus cu masina la gara si m-a suit in tren (a stat efectiv sa se convinga ca ma sui in tren) si a zis ca “macar un pic sa va odihniti”. Dupa negocieri aprige cu oameni de neinduplecat, am mers pana la Santa Maria da Feira, unde aveam sa traiesc o alta zi plina de peripetii.

Articol trimis de Elena Cengiz


Sursa articolului - Freerider

Autentifica-te  
×