Mergi la conţinut

Freerider

Autentifica-te  
  • postări
    63
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    10.123

Postări în blog

freeriderro

Anul acesta am avut, și continuă încă, un excelent sezon competițional de mtb enduro. Cel mai tare de până acum din România. Mtb-ul la noi în țară este oricum cea mai dezvoltată ramură a ciclismului, însă enduro nu este deloc. Sau cel puțin nu era până anul ăsta când am avut nu mai puțin de 6 concursuri în cadrul Cupei Naționale de Enduro, un concurs pentru Campionatul Național de Enduro și un concurs independent Ciucaș Enduro.

Etapa a 4a din Cupă, Thermal Enduro, nu-mi spunea nimic. Auzisem de la prieteni că-i frumos și că merită să participi, mai citisem câte ceva, dar nemafiind prin zonă habar n-aveam la ce să mă aștept. Plus că na, nu-i niciun munte pe acolo, doar niște dealuri. Așa că ce poate fi spectaculos? Cum însă m-am angajat să particip la toate cursele de enduro de anul ăsta, trebuia să bifez și Thermal. Iar asta nu a fost deloc ușor, distanța dintre București și Oradea fiind mare, iar drumurile „patiei” fiind de multe ori niște capcane.

thermal-enduro-2019-foto-mihai-leu-01.jpThermal Enduro 2019 – foto Mihai Leu

Cele mai multe concursuri din sezon la-am participat „blind”. Practic nu aveam timp să mă dau în prealabil pe probele speciale, cu o zi înainte, pentru a le cunoaște cât de cât. Treaba asta e super importantă nu doar dacă ești om de podium, ci pur și simplu vrei să ai și tu o clasare cât de cât decentă. De cele mai multe ori nu am avut cum așa că tot ce făceam era să mă prezint în ziua concursului direct la start, iar specialele să le parcurg mult mai încet decât dacă le-aș fi cunoscut. Aceeași situație a fost și la Thermal, unde târziu sâmbătă noaptea pe la 11, am ajuns în camping. Tot ce-am mai făcut a fost să întind cortul și să mă culc, după „1000” de ore de condus.

thermal-enduro-2019-01.jpg?x20673

Thermal Enduro 2019 a venit cu o idee nouă și interesantă de concurs. Având 6 probe speciale și fiind organizat într-o perioadă călduroasă din august, organizatorii au ales ca după primele 3 speciale concurenții să ia o pauză. Toate bune și frumoase, doar că pauza a fost atât de mare încât ne-a cam demontat. Organizatorul ne-a oferit și mâncare foarte consistentă, așa că după masă și cu căldura de afară, ne-a apucat pe toți o toropeală senzațională.

thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-4.Thermal Enduro 2019 – foto Silviu Filip

Eu unul m-am dus în cort și am tras un pui de somn până aproape de ora 16 când a fost al 2lea start. Aș sugera ca pentru ediția viitoare, dacă se păstrează formatul, pauza să fie de doar 60-90 minute. Să ai timp doar de masă și siestă. După care, repede iar la dat!

thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-8.Thermal Enduro 2019 – foto Silviu Filip

Spuneam la început că nu mă așteptam la ceva deosebit de la Thermal Enduro. Prietenii îmi spuneau că este un concurs ușor, iar mie imi convenea, fiind începător la enduro. Însă ce am găsit aici a fost mult peste așteptări. Nu mă refer doar la trasee, care sunt într-adevăr mai ușoare în comparație cu ce găsim la celelalte concursuri, ci mă refer în primul rând la comunitate și la pasiunea pe care echipa Woodfellas Racing o are față de ceea ce face.

thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-2.Thermal Enduro 2019 – foto Silviu Filip

Foarte mult mi-au plăcut și tranzițiile, drumurile dintre speciale. Lăsând la o parte că sunt toate pedalabile, nu trebuie nici hike nici push-bike, etapele fiind concentrate într-un spațiu relativ mic, am avut în cea mai mare parte a concursului, aceeași tranziție pentru toate specialele. Ce vrei mai mult…

Traseele de mtb enduro de lângă Betfia, sunt constuite pe dealul Șomleu. Mă rog, unele sunt construite, altele sunt poteci naturale. Este doar un deal, dar ce a făcut Woodfellas Racing aici este incredibil. Traseele sunt constuite și gândite să ofere fiecare în parte o senzații “unice”. Este ceva ce am simțit personal în timpul concursului. Pe fiecare probă specială din cele 6 câte au fost, am avut o experiență diferită. Însă ce le-a caracterizat pe toate a fost că tot timpul m-am simțit pozitiv și încrezător.

thermal-enduro-2019-foto-mihai-leu-02.jpThermal Enduro 2019 – foto Mihai Leu

Și nu pentru că ar fi fost trasee ușoare cum ziceam la început. Ok, nu e stâncăraia de la Metal Enduro sau Ciucaș Enduro, dar nici floare la ureche nu sunt. Mai ales atunci când sunt construite sau gândite de o echipă care se pricepe. Spre exemplu pe speciala „Step” cred, m-am trezit cu un step down în față de nu-mi venea să cred ce se întâmplă. O coborâre verticală de pe o stâncă înaltă apărută din senin în fața mea. D-aia e bine să faci recunoașterea traseului înainte. Mă rog, am trecut cu bine și pentru că m-a ajutat mult bicicleta. Dar cum spuneam, deal, diferență mică de nivel, însă când oamenii se pricep, iese treabă bună.

Thermal Enduro a fost pentru mine cel mai frumos concurs al anului, chiar dacă sezonul nu este încheiat și mai avem încă Metal Enduro Reșița. Însă concursul de la Reșița îl cunosc și chair dacă îl consider „Etapa Regină” a Cupei 2019, mulțumită numărului mare de speciale bine gândite și construite și faptului că se ține de-a lungul a două zile, tot la Oradea mi-a plăcut cel mai mult.

thermal-enduro-2019-foto-mihai-leu-2.jpgThermal Enduro 2019 – foto Mihai Leu

L-am rugat pe Fabian Istvan, președintele asociației Woodfellas Racing, să ne trimită descrierea traseelor pe care le au la Betfia. Ne ajută să știm despre ce e vorba și după cum o să vedeți mai jos, traseele de aici le consider cele mai bune pentru o școală de mtb enduro.

Pentru cei care doresc să meargă la dat aici, trebuie știut că traseele nu sunt marcate, dar în viitorul apropiat urmează ca Woodfellas Racing să facă și asta, cu hartă și tot ce trebuie. Dacă mergeți în zonă, luați legătura cu asociația, iar ei vă vor arăta tot ce e nevoie cu cel mai mare drag. Toate traseele au chiken line-uri, deci nu e nimic obligatoriu “de dat”.  Perioada cea mai bună de folosit aceste trasee este primăvara și toamnă sau chiar iarna. Nu prea este zăpadă în zonă, iar și terenul e foarte aderent. În fiecare an la începutul iernii, după ce pică majoritatea frunzelor, traseele sunt măturate cap coadă.

  • “Pe Val” – 1.9 km. Este cel mai vechi dintre trasee și unul dintre cele mai simple. Traseul nu are elemente construite, totul e natural și practic e o simplă potecă ce coboară din vârful dealului până în cel mai îndepărtat punct posibil. E un traseu de viteză cu zone destul de largi (printre copaci), recomandat începătorilor. Se numește Pe Val pentru că la începutul traseului avem câteva așa zise “valuri” de pământ care te bagă într-un fel de roller coaster.
  • “Tufărie” – 2 km. A fost al doilea traseu construit și e la fel ca primul, unul pe cât se poate de natural. Are și câteva elemente construite, printre care și un jump cu gap destul de mare (6-7m în aer dacă îl sari bine). Traseul este la fel recomandat începătorilor neavând zone abrupte și are probabil, cea mai mare lungime dintre cele șase. Numele i se trage de la zona de tufe de la startul acestuia, un tunel lung care s-a format de-a lungul anilor prin simplul fapt că tufele au fost tunse în așa fel încât să formeze un tunel. Arată super cool!
thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-6.Thermal Enduro 2019 – foto Silviu Filip
  • “Camber” – 1 km. Și-a primit denumirea după o zonă destul de lungă pe “off camber”. Este un traseu foarte scurt, undeva la 900- 1000 m, dar și foarte intens. În general terenul din zonă nu este foarte spart în schimb are câteva secțiuni abrupte și asta se vede cel mai bine pe acest traseu. Dacă veri să vezi cât ești de curajos pe zone abrupte sau cât de mult ți-a mai dispărut din “morcov”, atunci este locul pe care merită să îl încerci. De reținut că pe noroi devine și mai distractiv!
  • “Step” – 1,7 km. Este probabil traseul nostru preferat. E un traseu la care s-a muncit mult și care are o tentă de 4X. Multe contrapante, step-up și step-downuri (de unde și numele), jumpuri lungi și de mare viteză, iar la sfârșit un șanț îngust și foarte rapid ca să facă încheierea mai interesantă. Nu e un traseu pentru cei mai slabi de inimă deci în consecință e recomandat celor mai experimentați. Dar ca și idee, băieții de la Woodfellas Racing se dau pe el fără probleme deși cei mai mici au 13 ani. Evident cu chiken line-urile de rigoare.
  • “Belodrom” – 1,8 km, sau cunoscut ca și Bela DH, e un traseu construit de un orădean căruia îi transmitem însănătoșire grabnică (s-a dat și el cu bicicleta și s-a mai îndoit puțin la picior). A fost organizat și un concurs de DH pe acesta, în urmă cu câțiva ani. E un traseu care în prima parte e cât se poate de natural și tehnic, iar pe a doua devine construit (contrapante, kikere, zone abrupte). Este un traseu relativ ușor, dar care sigur îți ține inima în priză probabil, pe 70% din scurta lui distanță.
  • “Lizi” – 2 km. Este cel mai nou dintre trasee. A fost gândit pentru etapa locală de CNE, iar pentru Woodfellas Racing e un traseu foarte simpatic. Nu are aproape niciun element construit, dar e probabil cel mai întortocheat. Numele vine de la liziera pădurii fiindcă traseul aproape în totalitatea lui, coboară pe marginea pădurii, când înăuntru, când afară. E un traseu tehnic, greu de reținut, dar super distractiv și foarte practicabil de orice începător, chiar dacă se chinuie puțin la început.

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.

thermal-enduro-2019-02-150x150.jpg?x2067 thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-1- thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-3- thermal-enduro-2019-foto-Silviu-Filip-5- thermal-enduro-2019-foto-mihai-leu-1-150

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Penultima etapă din Cupa Națională de Enduro a avut loc pe 8 septembrie la Harghita Mădăraș. Este un loc deosebit, în vârf de munte unde am mai fost o singură dată cu ocazia altui concurs frumos, Gentlemen’s Race 2018 mai precis. Este un loc frumos și liniștit unde personal m-aș duce doar să mă odihnesc, să mă regenerez și să dorm! Aici, în vârf de „munte”, cu ghilimele de rigoare pentru că este un munte mic, la vreo 1.675 m altitudine, sunt doar câteva pensiuni, iar în rest curățenie. Mda, Ungaria… La Mădăraș ai însă și un mic bike park cu trei trasee, fiecare cu particularitățile și gradul lui de dificultate.

harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0foto Cristina Ion

Pe aceste trasee a avut loc a 5a etapă din Cupă, iar gradul lor diferit de dificultate l-am găsit perfect pentru a-ți cizela puțin tehnica. Însă pentru concurs, le-aș fi pus într-o ordine puțin diferită față de cea oficială.

Harghita Enduro in cifre:

  • Numărul de probe speciale: 3
  • Km probe speciale: 6
  • Km total cursă: 12
  • Numărul de zile de concurs: 1
  • Diferență de nivel: 1000 m

Proba specială 1 a fost destul de grea pentru un începător. Aș spune că e traseul perfect de enduro: este la vale însă la început ai vreo 3 „gâturi” la deal care îți taie din avânt și consumă energie. După care restul este intens, nu ai timp de respiro sau admirat peisajul. Efortul fizic e mare. Cine merge la sală și efectiv „face muschi” la mâini, picioare și degete, este în câștig.

harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0foto Cristina Ion

PS2 este ok, seamănă cu un traseu lucrat de bike park. Îl văd a fi potrivit pentru cei care vor să învețe. Dar și pe acesta îl poți face să fie dificil dacă îi dai tare. Însă la nivelul meu, m-am mulțumit să-l studiez și să-l înțeleg. Ocazional aici chiar ai timp să mai și admiri peisajul. Proba specială 2 aș fi ales-o să fie prima dintre cele trei, apoi doiul, pentru a crește treptat nivelul și gradul de dificultate.

Ultima Specială de la Harghita Enduro este însă chiar specială. Este traseul de downhill oficial al zonei. Chiar dacă pentru enduro au fost scoase elementele cele mai dificile, tot au rămas suficiente locuri unde erai solicitat la maxim. Și cu atât mai mult erai solicitat dacă te dădeai tu la maxim. Pe traseul ăsta s-a facut cu adevărat diferența dintre cei care știu cu ce se mănâncă enduro și cei care se dau doar din plăcere și fără miză, ca subsemnatul.

harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0foto Cristina Ion

Spre deosebire de alte etape din Cupă la care ajungeam fix cât să particip în ziua de concurs, la Harghita Enduro am reușit să ajung cu o zi înainte și să fac recunoașterea traseelor. Se știa că PS3 e „mama lor” așa că toată lumea era concentrată în primul rând pe acesta. Și chiar era mama lor. Fix din start te lovea în moalele capului cu o coborâre „în cap” pe stânci și apoi un viraj la 90 grade la dreapta, tot în cap, tot pe stânci. Super tehnic, dar mi-a plăcut. Am reușit să mă dau pe 3 de 3 ori din care doar de 2 ori am avut start bun, a 3a oară am căzut. Partea bună era însă că startul se dădea de pe o platformă de unde puteai pleca deja „clipsat” în pedale. Pentru mine e crucial lucrul ăsta, să mă țină pedalele la locul meu.

harghita-enduro-2019-foto-Mihai-Leu-01.jfoto Mihai Leu

Considerând însă probabil că este prea greu, pentru ziua de concurs organizatorii au modificat startul și au scos virajul. Se pleca acum pe traseu drept, direct din curbă cum ar veni. Asta ușura puțin situația însa pentru mine a îngreunat-o pentru că nu mai puteam pleca clipsat. Cum după start urmau imediat bolovanii, plecand neclipsat am alunecat în zona aia. N-am căzut, dar nici elegant nu a fost.

Mai departe speciala 3 a fost tare. S-a văzut că este un traseu muncit și amenajat, dar unde întâlnești și o mulțime de zone cu obstacole naturale dificile. Spre exemplu la un moment dat se traversa o zonă foarte abruptă cu copaci, plină de rădăcini mari care mergeau în toate direcțiile. Dacă nu aș fi reușit să fac un „track preview” cu o zi înainte, aici fie aș fi mers mai încet, fie aș fi căzut. Așa, am ținut minte linia ideală pentru mine și am trecut fără emoții. E bun track preview-ul ăsta, când ai timp să-l faci.

harghita-enduro-2019-foto-Vertical-Ridinfoto Vertical Riding Romania

Am avut și o mică avarie la bicicletă în ziua de antrenamente, prima din seria asta de concursuri. Probabil de la o piatră am îndoit valva roții spate. Încercând s-o îndrept, am rupt-o. Fiind tubeless, trebuia să schimb valva sau să pun cameră. Nu aveam valve tubeless de rezervă însă prietenii au sărit în ajutor și mulțumesc pe calea asta lui Alex Constantin, Alex Delcea, Bogdan Ionescu și mai ales lui Daniel Dumitrescu care a stat cu mine mai bine de o oră ajutându-mă cu reparația, eu reușind astfel și a doua zi să fiu tubeless la concurs.

Chiar și tranzițiile au fost ok aici, mai bine spus tranziția. Deși aveai destul de mult de urcat pe drumul forestier, era aceeași tranziție de fiecare dată, cele 3 speciale terminându-se toate în același loc. De acolo aveai de pedalat la deal un forestier destul de lung, până înapoi în stațiune. Dar se putea face întreaga urcare pe bicicletă, fără push.

harghita-enduro-2019-foto-Vertical-Ridinfoto Vertical Riding Romania

Harghita Mădărș este un loc bun de venit, chiar și pentru mai multe zile, nu doar weekend. Cu bicicleta ai ce face și nu doar bicicletă. Ai trasee excelente și de alergare. Dar pentru bicicletă nu-i rău deloc, mai ales că poți veni și cu cea de cross country și cursieră în afară de cea pentru enduro.

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.

harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0 harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0 harghita-enduro-2019-foto-cristina-ion-0 harghita-enduro-2019-foto-Mihai-Leu-02-1

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Ciucaș Enduro a revenit anul acesta după o pauză de 1 an, cu ultima ediție desfășurată în 2017. Concursul a fost anul acesta „independent” nefăcând parte din etapele Cupei Naționala de Enduro, dar s-a ținut și într-un format nou, mai precis participareaefăcându-se în echipe de 2 rideri. Asadar, pentru a putea concura la Ciucaș Enduro 2019, trebuia să-ți găsești un partener sau parteneră de echipă.

foto-Andrada-Carda%C8%99-1.jpg?x20673foto Andrada Cardaș

După ce rezolvai cu echipa mai trebuia doar să studiezi probele speciale și să încerci să te dai pe traseu cel puțin o dată, cu o zi înainte, pentru a cunoaște secretele și capcanele probelor speciale. Spre deosebire de ultima ediție din 2017 și unde au fost 4 probe speciale, în 2019 am avut doar 3:

  • PS1 – Lungime: 1,6 km; coborâre: 271m. Coborâre din muchia Bratocea spre Poiana Zănoaga;
  • PS2 – Lungime: 2,5 km, coborâre: 400 m. Coborâre din Șaua Tigăilor până în Șaua Teslei;
  • PS3 – Lungime: 3,6 km; coborâre 491 m. Coborâre din Poaiana Teslei până în Babarunca.

Totuși înainte de a te „înhăma” la Ciucaș Enduro trebuie să știi „despre tranziții”. După mine tranzițiile între specialele de la Ciucaș Enduro sunt cele mai „criminale” în comparație cu orice alt concurs de enduro mtb din România. Umbla o vorbă pe Fcebook potrivit căreia „la Ciucaș Enduro cu cât urci mai mult, cu atât ai mai mult de urcat!”

În 2017 când am participat prima oară, nu știam care-i treaba, iar pe parcurs am suferit masiv, întrebându-mă dacă voi mai ajunge vreodată la starturi. În 2019, având experiența 2017 și știind inclusiv care-s timpii aproximativi, nu a mai fost atât de rău. Defapt a fost chiar foarte bine, fiind bine pregătit psihic. Ideea este că prima tranziție durează în jur de o oră în care pedalezi, dar faci și push, în timp ce a 2a tranziție e mama tranzițiilor. Durează 1,5 ore timp în care faci doar push-bike. Abia în ultima parte, după ce ai ajuns pe platou, poți iar să mergi pe bicicletă, pe poteca ce duce spre șaua Tigăilor. A 3a tranziție la Ciucaș Enduro 2019 a fost ok. În jur de 15 minute și cu diferență de nivel mică.

  • Tranziția 1 – 3,28 km lungime; 375 m urcare; 54 min durată;
  • Tranziția 2 – 5 km lungime; 409 m urcare; 90 min durată;
  • Tranziția 3 – 1,1 km lungime; 81 m urcare; 16 min durată.

Cât privește specialele, „slick and slippery” a fost „the name of the game” pentru PS1. Se spune că Ciucaș Enduro fără ploaie nu este Ciucaș Enduro. Ei bine în ziua de concurs nu a plouat, dar a plouat cu o zi înainte. Și cum mare parte din poteci este prin pădure, traseul de concurs a fost foarte alunecos.

foto-ciucas-enduro-02.jpg?x20673foto Ciucas Enduro 2019

Nu era noroi propriuzis însă pământul reavăn aluneca bine. La asta se adăugau și rădăcinile, care erau peste tot. Asta ar fi alt laitmotiv al concursului – rădăcinile! Așadar pentru neexperimentați, cel mai recomandat era să se meargă ușor și cu grijă pentru a menține o trasă acceptabilă, lucru pe care eu și colegul de echipă am reușit să-l facem într-o măsură satisfăcătoare.

La PS2 am avut supriza concursului și mi-am amintit de ce Ciucaș Enduro poate fi „ de temut” pentru unii. E vorba de zona de grohotiș, un rock garden abrupt și lung, amplasat de-a lungul unei văiugi înguste. Intri pe aceasta vale și nu mai ai altă opțiune decât să-i dai la vale. Dacă o cunoști este mult mai bine pentru că știi cât de cât că poate fi făcută. Dacă însă te trezești cu ea în față, așa cum a fost la mine, te rogi ca bicicleta să facă măcar jumătate de treabă.

foto-Andrada-Carda%C8%99-2.jpg?x20673foto Andrada Cardaș

Dacă ai experiență o poți face în viteză, destul de bine. Pe de altă parte dacă nu ai experiență este bine de știut că grohotișul și stâncăraia poate fi făcut și la viteză mică și în condiții de siguranță relativă. Însă când nu cunoști terenul pur și simplu linia nu se leagă. Așa a fost și la mine, iar din păcate la un moment dat m-am poticnit și am bifat de un OTB. N-a fost o căzătură gravă, m-am adunat repede, am așteptat să treacă vreo doi care mă ajunseseră și am continuat.

Proba specială 3 cred că a fost cea mai ok pentru mine și partenerul de echipă. Destul de abruptă și integral pe potecă de munte, așa cum știm că este la Ciucaș Enduro, PS3 a fost prectic cea mai lungă, dar parcă nu și cea mai obositoare. Foarte virajată, tot timpul trebuia să fii atent unde pui roata și mai ales să nu rătăcești traseul. Partea finală a fost mai dreaptă și la un moment dat chiar mă întrebam dacă nu cumva am greșit, traseul fiind atât de virajat până în locul respectiv.

foto-ciucas-enduro-04-crop.jpg?x20673foto Ciucas Enduro 2019

Cu un rating care mi-a ieșit de 3, Ciucaș Enduro se pare că este pentru mine “la jumate”. Este un concurs frums care te muncește bine la vale, dar cred că mai ales la deal. Te duci la Ciucaș Enduro doar dacă știi că ai de urcat mult și iubești push bike-ul. Însă partea cea mai bună anul ăsta la tranziții, a fost că event-ul s-a ținut în perioada de maxim al afinelor. Când nu mai puteai să împingi făceai o pauză, iar fix la nasul tău era tufa plină de afine. Deci a fost bine până la urmă.

Mi-ar plăcea să prind o ediție de Ciucaș Enduro complet uscată, să mă pot bucura cu adevărat de poteci. Altfel ești tot timpul concentrat să nu-ți fugă roțile în toate părțile. Pe de altă parte Ciucaș Enduro este pentru mine ocazia perfectă pentru un weekend prelungit cu familia în superbii munți Ciucaș. O zi ai timp de-o tură la picior pe Ciucaș, o zi faci o tură la afine, o zi încerci un track preview și o zi ai concurs!


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Spre deosebire de etapele de până acum din Cupa Naționala de Enduro, concursul de la Straja a fost separat și a reprezentat Campionatul Național de Enduro. Este un concurs „singular” în urma căruia cei mai buni enduriști devin campioni naționali la categoriile lor de vârstă, la open și la general.

  • Numărul de probe speciale: 4
  • Km PS-uri: 9
  • Km total cursă: 20
  • Numărul de zile de concurs: 1
  • Diferență de nivel: 1064 m

Consider că locația a fost bine aleasă pentru a găzdui Campionatul, Straja Extreme Park oferind câteva dintre cele mai dificile trasee de mtb enduro. Mai precis traseele Lupilor și Baloo. Doar prin simpla lor lungime de 3,31 respectiv 3,05 km cele două speciale, 3 și 4, au stors și ultima picătură de energie din concurenții mai puțin antrenați. Eu cel puțin, cam de la jumătatea traseului, a trebuit să încetinesc simțitor pentru că mâinile și picioarele nu mai făceau față.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-b.jpg?foto Mihai Leu

Traseele în sine, ca grad de dificultate sau tehnică, nu sunt deosebite. Sunt „lucrate” și întreținute de bikepark și seamănă destul de mult cu ce găsim „afară”. Viraje, contrapante, jumpuri mari și mici, dar toate făcubile. Terenul este de asemenea, aspru. Foarte pietros, stâncos și ascuțit. Din acest motiv, cei care dădeau mai tare la vale se mai alegeau și cu pene.

Pentru a face față celor peste 3 km ale specialelor 3 și 4 am fost nevoit să o las mai încet de la jumate, așa cum spuneam. Bicicleta făcea față fără nicio problemă – roțile 27.5 treceau peste orice, frânele cu 4 pistoane frânau oricând fără efort mare, suspensiile de 160 erau suficient de „plush” pentru a oferi confort. Însă am învățat la Straja ce înseamnă să nu ai antrenament specific pe disciplina asta. Dacă la mtb xc și maraton antrenamentul ține de anduranță, la enduro mai este nevoie în plus și de mușchi brut. Pur și simplu trebuie să te țină „macaroanele”. Și vedeam asta cam la toti riderii care terminau specialele 3 și 4. Cei care chiar luau jocul în serioas, aproape cădeau lați la finiș. Iar asta este de laudat.

straja-enduro-2019-foto-Maf-Adrian.jpg?xfoto Maf Adrian

La Straja Enduro am avut însă 4 speciale. Și am mai avut și tranziții între ele. Unele niște coșmaruri despre care vorbesc puțin mai jos.

Asemenea etapei Cupei din Semenic care mi-a plăcut foarte mult datorită zonei și peisajului în special, prima probă specială de la Straja Enduro a pornit din vârful stațiunii, de pe vârful Mutu, la 1.737 m altitudine. Până acolo desigur că trebuia să mergi singur, telescaunul care ajungea în vecinătate fiind folosit doar în zilele anterioare de antrenament. De la startul general luat în centrul stațiunii, plecai pe asfalt, pieptiș, pe care din fericire puteai pedala fiind prima probă a zilei. După care rampa se înducea și treaba mergea mai ușor. Apoi continuai pe forestier după care intrai în gol alpin și de acolo cam începea push-ul. Dacă aveai ceva deosebit de demonstrat celor din jur puteai merge în continuare pe bicicletă. Dar really, nu era nevoie. Era timp suficient pentru a nu fi penalizat.

Speciala întâi a fost interesantă, sau ciudată, nici nu stiu. Fiind scurtă, doar 1,23 km, mi s-a părut că s-a terminat neașteptat. Nu a fost grea în adevăratul sens al cuvântului însă a avut și particularitățile ei. În primul rând a fost de la cap la coadă o potecă foarte îngustă străjuită de iarbă înaltă. Din loc în loc pe margini, erau bolovani camuflați în iarbă. Dacă nu făcusei în zilele anterioare niște track preview-uri ca să știi peste ce dai, aveai acum suprizele, așa cum am avut și eu. Fără să-ți dai seama și fără nici măcar să vezi în ce dai, loveai violent acești bolovani. Mi s-a întâmplat, dar din fericire bicicleta / anvelopa / janta a rezistat.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-a.jpg?foto Mihai Leu

Tranziția spre speciala 2 a fost însă plăcută, chiar foarte. S-a desfășurat mai mult pe curbă de nivel, pe potecă. Iar pentru că și vremea era perfectă și distanța mică, a fost mai mare plăcerea.

Cum eu în general nu apuc să fac track preview fie pentru că ajung în zonă târziu, doar cu o zi înainte de concurs și nu am timp, fie vin din timp, dar cu familia și în zilele anterioare concursului prefer să mă plimb cu ei pe munte, încerc să aflu câte ceva de la colegii de echipă. Este însă „funny” pentru că fiecare vede altfel „pericolele” de pe traseu. Treaba asta este atât de personală încât mai bine nu mai întrebi nimic. Ceva ce cuiva i se pare dificil și extrem, altcuiva i se pare fun și ușor de dat.

Dar totuși și pentru speciala 2 m-am interesat, măcar în mare să știu ce mă așteaptă. Am aflat că prima parte are loc pe potecă tehnică stâncoasă după care se deschide și crește și viteza, dar devine alunecos datorită pietrișului.

Așa a fost. Feedback-ul mi-a fost util să știu că în prima parte trebuie să merg cu grijă și să protejez bicicleta, pentru a încerca a poi să recuperez de la jumate în jos. Partea bună este că bicicleta pe care mă dau – Merida One-Sixty 600, chiar este bună și echipată cu tot ce trebuie din start, direct din cutie. Așa cum a fost livrată așa o folosesc. Spre exemplu anvelopele sunt fix ce trebuie pentru aproape orice tip de teren. În cazul de față, cu teren uscat și stâncos, anvelopele Maxxis Minion DHR II sunt robuste și aderente. Pentru că le-am făcut și tubeless, riscul de pană este acum și mai mic.

Revenind la specialele 3 și 4, mai precis traseul Lupilor și traseul Baloo, recunosc că mi-am aflat limitele. O lungime de 1,5-2 km pentru probele speciale nu e degeaba gândită să fie așa. Orice depășește lungimea asta devine cam dificil.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-6.jpg?foto Mihai Leu

Traseul Lupilor „are un profil relativ tehnic cu obstacole naturale alcatuite din roci, radacini, lespezi, busteni, denivelari naturale ale solului, etc. Traseul are un grad de dificultate mediu pe toata lungimea lui”, stă scris pe site-ul bikeparkului Straja.

E corect ce spun. Nu e deosebit de greu, decât după ce inetrvine oboseala. Traseul șerpuiește frumos pe munte și dacă mai și știi ce te așteaptă, dacă ai făcut track preview în zilele anterioare, este cea mai mare plăcere să-l dai. Dacă nu, trebuie să îl parcurgi cu grijă altfel riști să strici bicicleta și pe tine.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-2.jpg?foto Mihai Leu

Ultima specială a zilei a fost traseul Baloo, dar nu înainte de a avea tranziția spre Baloo. Aceasta a fost coșmarul „sejurului”, pentru că de la finalul ps3 trebuie să urci tot asfaltul înapoi în stațiune. Telegondola care face această urcare a putut fi folosită doar în zilele de antrenament. Tranziția a durat peste o oră. O oră de pedalat la deal pe asfalt, pe caniculă, pe o bicicleta mtb cu geometrie enduro, adică nasoală pentru la deal.

Însă odată ajuns înapoi în Straja te aștepta aici ultima „încercare” a zilei, traseul Baloo și acesta cu o lungime foarte mare, 3,05 km. Baloo are „un profil fluid fara obstacole naturale si un grad de dificultate mediu pe toata lungimea lui. […]Traseul Baloo serpuieste la vale pe o poteca de 80 – 100 cm latime cu contrapante construite natural din pamant de-a lungul telegondolei din statiune. Traseul îmbina padurea de fag cu poienile si pârtia de schi pana la statia de imbarcare a gondolei. Ultimii 200 de metri se suprapun cu Traseul Lupilor unde terenul devine putin mai dificil”, ne spun cei de la Straja.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-4.jpg?foto Mihai Leu

La fel și aici, dacă știi ce te așteaptă după colț, totul este minunat. Dacă nu, ai face bine să fii precaut. Foarte prăfuit și destul de des presărat cu piatră ascuțită, pe Baloo m-am simțit în siguranță însă doar pentru că nu am mers foarte repede. Spre deosebire de „riderii adevărați”, care nu doar cunoșteau traseul, dar aveau și un nivel mai redus al nevoii de conservare, ca să termini cu bine Baloo trebuia să-ți conștientizezi limitele și să mergi în consecință.

Acesta a fost Campionatul Național de Enduro din 2019 ținut la Staja și organizat de o echipă de entuziaști care nu știu cum se motiveazaă să facă treaba bună pe care o fac. Noi Orizonturi împreună cu Bike Attack Reșița sunt „vinovații” care au făcut posibil și acest eveniment, iar povestea de aici este este despre ce s-a întâmplat pe la coada clasamentului. Pentru a afla ce s-a întâmplat la vârf și care sunt campionii pe 2019, citește articolul publicat de colegul meu Dragoș Mitroi.

Observ că ratingul pentru Straja Enduro a ieșit destul de bine, la 3,8. Adevărul este că mi-a plăcut, iar la Straja dacă vii, chiar ai ce face cu un mtb de enduro. Ai cele două trasee principale Lupilor și Baloo, accesibile cu gondola, dar dacă iei și telescaunul poți urca până în vârf și începe treaba de acolo.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-1-150x straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-5-150x straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-7-150x straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-8-150x

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum să acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.

straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-9-150x straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-10-150 straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-11-150 straja-enduro-2019-foto-mihai-leu-12-150

Pe de altă parte Straja, ca stațiune montană, nu o recomand deloc. Este o Rânca mai mică, adică un haos și mizerie de nota 10. Construcții pe jumătate neterminate, dar funcționale, moloz peste tot, beton degradat, clădiri înghesuite, praf și haos. În funcție de noroc cazarea poate fi decentă și mâncarea la fel, dar scumpă pentru condițiile oferite.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Duminică 7 iulie a avut loc a 3a etapă din Cupa Naţională de Enduro, Semenic Enduro, desfăşurată da, aţi ghicit, în munţii Semenic. Dacă nu punem la socoteală şi Campionatul Naţional de Enduro care va avea loc la Straja pe 25 august, am putea spune că am ajuns la jumătatea Cupei.

Munţii Semenic au însemnat pentru mine întotdeauna un loc liniştit. Odată urcat pe platou simţi că poţi să te relaxezi complet. Pe de altă parte însă Semenicul şi Banatul în general, sunt „locul de joacă” al celor de la Bike Attack Reşiţa, iar când pomeneşti numele lor ştii că e vorba de orice altceva în afară de relaxare.

foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-2.foto Cristina Ion

E vorba mai precis mtb enduro, Bike Attack fiind responsabili direcţi pentru două etepe din Cupă, Semenic Enduro şi Metal Enduro şi îndrumători pentru toate celelalte etape. Aşa că în weekendul 6-7 iule ne-am dus şi în Semenic pentru a vedea cum este la etapa a 3a.

Locul este foarte frumos, iar aici mă refer nu doar la munţi şi platoul de sus ci poate mai ales la satele presărete de-a lungul drumului principal dintre Slatina-Timiş şi Reşiţa, care traversează munţii. Prima observaţie a fost ca este perfect pentru cursieră. Vorbim de 61 km cu 1200 m diferenţă de nivel dacă parcurgi drumul doar într-un sens.

După care avem mtb cross country cu trasee lungi în buclă ce pornesc din Reşiţa, trec peste munte şi ajung chiar şi până la Agnita. Nu în ultimul rând avem lacurile de sus în care se poate înota. Aşadar sport peste tot unde priveşti.

Însă mtb enduro e la el acasă aici. Recunosc că înainte să ajung în zonă mă aşteptam ca probele speciale de la Semenic Enduro să includă mai mult platou montan. În schimb doar la speciala întâi s-a pornit de pe vârf, intrându-se apoi aproape imediat în pădure. Cu toate astea experienţa per total a fost super.

Semenic Enduro 2019 în cifre:

  • Numărul de probe speciale: 4
  • Km PS-uri: 10
  • Km total cursă: 36,7 km
  • Numărul de zile de concurs: 1
  • Diferență de nivel:  1974 m

Avantajul în Semenic este că traseele „mai de sus” sunt protejate de ploaie şi apă. Cu o noapte înainte de concurs a plouat abundent, dar a doua zi pe trasee nici nu-ţi dădeai seama că s-a întâmplat ceva peste noapte. Iar asta fie pentru că solul este mai pietroş şi nisipos, fie pentru că se scurge totul la vale. Pe scurt, traseele s-au prezentat admirabil.

foto-Freerider.ro-Semenic-Enduro-2019.jp

De asemenea se anunţase că o parte din tranziţiile dintre speciale, practic coşmarurile unora dintre concurenţi, vor fi făcute de data asta cu telescaunul. M-am bucurat la rândul meu nu pentru că nu-mi place să trag la deal sau să fac push-bike ci pentru simplul motiv că nu refuz un ajutor atunci când este oferit.

foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-4.foto Cristina Ion

Însă, cu tot cu acest ajutor tranziţiile nu au fost floare la ureche. La una din ele dupa ce te dădeai jos din telescaun mai aveai încă mult de pedalat sau push, iar la cealaltă mai puţin, dar tot era ceva. Pe scurt, faptul că telescaunul a fost inclus în tranziţii nu le-a făcut cu mult mai uşoare. Un lucru bun dealtfel pentru că asta este parte din chintesenţa concursurilor de enduro.

Probele speciale de la Semenic Enduro mi-au plăcut cel mai mult până acum, dar poate sunt subiectiv de data asta, având o slăbiciune pentru Semenic. Totuşi nu poţi să nu recunoaşti frumuseţea pădurii şi a stâncăriei pe care o întâlneai din loc în loc pe parcursul traseelor. Nu am avut momente deosebit de tehnice de-a lungul celor 4 speciale, cu rockgarden-uri prea-prea sau rădăcini alunecoase, dar eu unul nici nu „le dau” la maxim ci mă mulţumesc să mă bucur de atmosfera de concurs, de peisaj, de traseele construite sau naturale şi evident de bicicletă, toate acompaniate de un nivel mediu al adrenalinei şi puls la fel. Îi las pe alţii să se rupă 😉

foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-5.foto Cristina Ion

În cadrul Cupei urmează acum etapa 4 de la Oradea, Thermal Enduro pe 4 august. Aici avem un format de concurs mai interesant şi puţin diferit cu 6 etape împărţite trei şi trei.

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.

foto-Bobescu-Semenic-Enduro-2019-150x150 foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-1- foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-3- foto-Cristina-Ion-Semenic-Enduro-2019-6-

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Pe 9 iunie a avut loc a 2a etapă din Cupa Naţională de Enduro pe 2019. Evenimentul a avut loc în locaţia denumită Ciocanu, practic în localitatea Bughea de Jos de lângă Câmpulung Muscel. Organizarea a fost bună, iar unul din lucrurile care mi-a plăcut cel mai mult a fost locaţia şi faptul că traseele şi tranziţiile dintre speciale erau toate concentrate în acelaşi loc, pe aceleaşi câteva dealuri. Tranziţiile mi-au plăcut pentru că, deşi urcările nu au fost uşoare, era practic o singură urcare pentru toate cele 4 speciale, cu foarte mici diferenţe. Deja de la prima urcare ştiai ce urmează să te aştepte în continuare, lucru de ajutor cel puţin psihic.

ciocanu-enduro-2019-foto-Alexandru-Mitu-Ciocanu Enduro 2019 – foto Alexandru Mitu

La probele speciale s-a văzut că s-a lucrat mult. S-a săpat, s-a construit, iar pentru toate trebuie să-i mulţumim lui Geo Simion şi Vertical Riding Romania împreună cu Bike Attack Reşiţa. Mulţumită lor, concurenţii au reuşit să se dea duminică la concurs. Dar traseele sunt deschise în continuare pentru a fi folosite tot timpul.

ciocanu-enduro-2019-foto-mihai-leu.jpg?xCiocanu Enduro 2019 – foto Mihai Leu

Etapa a 2a din CNE s-a ţinut „cu casa închisă”. Şi de data asta cursa a fost foarte populară. Au fost concurenţi care au renunţat să mai participe când au văzut că prognoza meteo nu este prea favorabilă însă chiar şi aşa au fost 137 concurenţi la start. Detalii despre cum s-au desfăşurat ostilităţile şi cine a câştigat, puteţi citi în articolul publicat de Dragoş Mitroi.

Pe scurt etapa 2 din CNE 2019 a arătat aşa:

  • Numărul de probe speciale: 4
  • Km PS -uri: 9
  • Km total cursă: 26
  • Numărul de zile de concurs: 1
  • Diferență de nivel: 1150 m

Specialele etapei Ciocanu s-au prezentat suprinzător de bine în ciuda ploilor care au tot fost în zilele premergătoare concursului. Cea mai mare parte a traseelor a fost cel mult umedă, cu câteva porţiuni de noroi pe unele viraje, acolo unde apa nu avea cum să se scurgă.

ciocanu-enduro-2019-Andrada-Cardas-2.jpgCiocanu Enduro 2019 – Andrada Cardas

E drept însă că la finalul câtorva etape, nivelul noroiului a fost substanţial, spre „extrem”. Spre exemplu speciala 1 se termina cu o porţiune foarte abruptă şi plina de noroi. Acolo s-a căzut la greu pentru că pur şi simplu mergeai ca pe gheaţă. Cei care reuşeau să treacă spuneau că secretul este să „laşi frânele” şi s-o laşi să se ducă. Mai uşor de spus decât de făcut. Dacă însă reuşeai să faci „track preview” cu o zi înainte, ai fi căzut atunci, iar la concurs reuşeai să alegi o linie mai bună, pentru că exista. Aşa am făcut şi eu, iar la concurs au reuşit să trec cu bine.

Şi finalul specialei 2 se termina cu noroi, mai precis cu o mare mlaştină. Aici însă totul era orizontal, iar dacă veneai cu suficientă inerţie de pe traseu, reuşeai să treci. Pe scurt, destul de aventură.

Un alt aspect despre care merită vorbit este cuprinsul specialei 3, foarte îngustă şi virajată în anumite locuri, la care s-a adăugat şi că terenul era ud sau cel puţin umed, deci alunecos. Şi aici, dacă nu aveai suficientă inerţie riscai să te opreşti. Iar în unele locuri era atât de îngust încât nici nu aveai loc unde să pui piciorul jos.

ciocanu-enduro-2019-foto-cristina-ion.jpCiocanu Enduro 2019 – foto Cristina Ion

Unii concurenţi mai vorbeau de faptul că pe unele speciale este mult de pedalat, spre exemplu pe 1 unde se urca la „căbănuţă”. Într-adevăr aşa era însă treaba asta face parte dintr-un concurs de enduro, unde îţi este testată nu doar îndemânarea la vale ci şi anduranţa la deal.

Mi-a mai plăcut că unele speciale aveau porţiuni comune între ele. Asta însemnă că în anumite locuri pe traseu, erau marcaje care îţi indicau pe unde s-o iei. Mi-a plăcut lucrul ăsta pentru că implica şi puţină navigare, ca la maraton să zicem. Pe de altă parte la finalul specialei 4 am auzit concurenţi care spuneau că au greşit traseul. M-am mirat pentru că eu n-am avut nicio problemă cu orientarea.

Din punct de vedere tehnic Ciocanu Enduro nu mi s-a părut exagerat de greu neavând obstacole „clasice” cum ar fi rock garden-uri sau rădăcini multe şi alunecoase. Pe de altă parte eu personal nici nu am mers “la limită”, caz în care traseul ar fi fost considerabil mai greu. Cu toate astea faptul că unele zone din speciale erau foarte înguste şi virajate, a însemnat că etapa nu a fost uşoara.

La capitolul anduranţă se pare că pentru mine a fost ceva mai greu decât la Mehedinţi Enduro întrucât s-a pedalat la deal mai mult în timpul specialelor. La „Fun & flow” nu a stat deloc rău. Mi-a plăcut cum virajele se legau între ele şi mai ales faptul că s-a lucrat în aşa fel încât terenul să permită asta. Pericole deosebite pe traseu nu am avut. În afară de câteva zone expuse, cu râpe, în care se putea cădea, dar fără urmări grave, nu am avut de ce să ne temem. Practic nu era ca şi cum am fi fost pe o creastă cu prăpastia plină de stânci în dreapta.

Tranziţiile n-au fost deloc rele. Cum spuneam, mi-a plăcut că odată ce urcai una ştiai deja ce te aşteaptă în restul zilei. Putea fi şi demoralizant, ştiind că ai de urcat de 4 ori treaba aia, dar eu am ales partea pozitivă. Pentru mine era de mare ajutor faptul că ştiam când trebuie să mă dau jos să împing şi când să pedalez. Iar de fiecare dată a fost la fel.

La organizare sincer n-am ce să reproşez. Din direcţia mea s-a văzut totul bine. Mi-a plăcut în mod deosebit că la startul general erau oferite şi curăţitoare cu presiune. Aşa că dacă aveai timp te puteai opri în timpul tranziţiei trecând pe acolo pentru a spăla bicicleta, măcar superficial, insistând pe transmisie. Nu ar fi fost rău dacă organizatorii ar fi reuşit să încheie un parteneriat cu un sponsor şi pe partea de lubrifiere, pentru a putea să şi ungem transmisiile după spălare.

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Te invităm şi pe tine să-ţi spui părerea despre #1 Mehedinţi Enduro, prin completarea sondajului de mai jos însă doar dacă ai participat şi ai termiant toate specialele. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Aprilie, început de sezon. Abia ne descreţim frunţile, abia ne dezmorţim oasele după iarna lungă, grea şi cu foarte multă zăpadă la munte. Sau?

Sau eşti demult intrat în priză, cu antrenamentul la zi şi cu condiţia fizică poate chiar în vârf de formă! Nu de alta, dar în aprilie este Mitas 4 Islands, maratonul mtb pe etape din Croaţia care ar trebui să devină o tradiţie printre noi.

mitas-4-islands-2019-023.jpg?x20673

De ce? Pentru că este altceva, cu totul altceva nu doar faţă de ce găseşti în România ci în toată lumea. Şi nu sunt cuvinte mari. Mitas 4 Islands este un concurs în echipe de 2 cilclişti, cu 4+1 etape care are loc la mare, pe patru insule diferite din Croaţia, de aici şi numele. Are loc la mare însă nu pe plajă ci pe munţii de pe insulele croate. Şi chiar dacă altitudinea maximă la care ajungi cu bicicleta în oricare din cele patru etape nu depăşeşte 450 m, gândeşte-te totuşi că startul îl ai în fiecare dimineaţă la zero metri altitudine, la mare.

mitas-4-islands-2019-032.jpg?x20673

Ediţia 2019 a fost deosebită pentru ca Mitas 4 Islands a venit cu o noutate. Cunoscut printre fani drept maratonul cu 4 etape, anul acesta organizatorii au introdus şi un prolog. Scurt ce-i drept, dar s-a mai adăugat o zi. Prologul stabileşte ordinea startului pentru etapa întâi de-a doua zi. Şi în 2019 am participat împreună cu colegul meu Eduard Oprea, în cadrul echipei Freerider Supersonic (sperăm că sesizaţi ironia).

La mine pregătirea pentru Mitas 4 Islands 2019 a început din toamna lui 2018, cu un program zilnic bine organizat care a inclus alergare, bazin şi rulou în casă pe bicicletă. Totul s-a desfăşurat la un nivel moderat pentru că ăsta este nivelul. Niciodată nu am exagerat cu performanţa ci m-am menţinut la un nivel potrivit care să-mi facă plăcere. Consider că pentru un simplu amator pasionat, orice exagerare se poate transforma în chin sau chiar cosmar. Am văzut prea mulţi prieteni care pur şi simplu s-au „ars” dorind mai multă performanţă fără ca şi organismul să facă faţă. Din cauza asta mulţi s-au şi lăsat de sport.

mitas-4-islands-2019-047.jpg?x20673

Toate bune şi frumoase în săptămâna dinaintea concrsului. Bicicleta era cu revizia făcută, antrenamentul era la zi. Ghinionul a facut însă ca gripa de primăvară să vină fix în săptămâna concursului. Asa că în Croaţia, din 5 zile, trei au fost cu febră şi o stare generală groaznică. Practic tot antrenamentul s-a dus pe apa sâmbetei. Dar, eram acolo aşa că măcar bere puteam bea la finalul fiecărei etape.

mitas-4-islands-2019-63.jpg?x20673

Drumul spre Croaţia din România l-am făcut cu maşina. Durează în jur de 16 ore dacă pleci din Bucureşti, iar dacă sunt doi şoferi poţi conduce continuu. O poţi lua prin Serbia – mai scurt, dar mai prost sau prin Ungaria – mai lung, dar mai bun. De data asta am ales Ungaria. Noi am plecat seara din România, iar dimineaţa, cu o zi înainte de start, eram pe insula Baška în faţa hotelului. Am programat în aşa fel încât imediat ce ajungem să ne putem caza, să dormim câteva ore dupa care să intrăm în atmosfera de concurs, cu o bere pe plajă.

mitas-4-islands-2019-60.jpg?x20673

La Mitas 4 Islands poţi participa în trei feluri. Poti alege fie să plăteşti doar taxa de participare, iar transferurile între etape, cazarea şi masa ţi le organizezi singur, fie alegi pachetul „Hotel” cu care organizatorii îţi asigură tot, inclusiv 6 nopţi de cazare, transferuri şi mese, fie alegi pachetul „Vapor” cu care eşti cazat pe un vaporaş şi transferat de pe-o insulă pe alta într-un stil mult mai „romantic”.

mitas-4-islands-2019-62.jpg?x20673Concurenţii care urmau să fie cazaţi pe vapor

Ediţia din 2019 a fost şi prima în care am concurat ca un adevărat „profesionist”. Nu am mai avut în spate rucsăcelul cu cei 2 litri de apă ci am cărat pe bicicletă un singur bidon, ca profesioniştii. Eram sceptic că voi rezista, fiind obişnuit să pot bea câte-o gură oricând vreau. Acum, doar cu un bidon, trebuia să fac economie. Din fericire însă cele două puncte de alimentare de pe traseu erau tot timpul bine poziţionate încât reuşeam să realimentez cu apă înainte să se termine apa din bidon.

mitas-4-islands-2019-58.jpg?x20673

A doua “dilemă” a fost cum să transport sculele dacă nu mai am rucsacul. Ştiind că traseul la Mitas 4 Islands este foarte accidentat nu voiam să aleg varianta gentuţei de şa care s-ar fi sfâşiat în primii zeci de kilometri. Singura opţiune pe care am considerat-o viabila a fost varianta cu bidonul de scule, care s-a dovedit de altfel o alegere foarte fericită. Am scris pe larg despre bidon aici.

Fiind la prima ediţie care a inclus şi prolog nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Însă uitându-ne la cifrele traseului, mai precis doar 13 km cu 300 m diferenţă de nivel, nu am luat situaţia prea în serios. Practic „cât de greu putea fi”, ne spuneam. Startul a fost foarte impresionant, fiecare echipă pelcând de pe podium aidoma curselor de cotratimp de nivel UCI. Ne-am simţit foarte „profi” când erau numărate secundele dinaintea startului nostru.

mitas-4-islands-2019-001.jpg?x20673

Ei bine prologul a fost foarte greu, iar concursul ne-a dat o palmă peste ceafă încă din prima zi. Am făcut multe greşeli, forţate şi neforţate, din care cel puţin am învăţat pentru viitor. În primul rând nu am previzualizat traseul. Dacă am fi făcut-o am fi evitat greşeala neforţată. În al 2lea rând am plecat fără să facem o încălzire serioasă. Iar cum etapa cerea explozie de energie imediat dupa start, adică nu ca la un maraton când ai timp să te încălzeşti pe zeci de kilometri, „ne-a căzut pianul” la nici 1 km după start.

mitas-4-islands-2019-06.jpg?x20673

Greşeala neforţată a ţinut de traseu. Startul era marcat cu steaguri direct pe plajă şi evident că am luat-o pe unde era semnalizat. Însă pe acolo plaja era formată din pietriş în care te scufundai cu tot cu bicicletă. Efectiv nu mai puteai pedala. Am avut un mare şoc pentru că a trebuit să încep cu push şi nu-mi mai puteam recăpăta suflul. Pe scurt a fost groaznic, iar ziua pe care o consideram să fie „lejeră” s-a dovedit a fi un mic coşmar. Dar doar mic, pentru că cel mare a fost în timpul etapei 2.

mitas-4-islands-2019-003.jpg?x20673

Ziua s-a încheiat repede aşa că ne-am putut replia şi regândi strategia pentru următoarele zile, la o bere pe faleza deja binecunoscută a insulei Baška.

Mitas 4 Islands are o organizare şi logistică foarte complexă. Întrucât etapele au loc fiecare pe altă insulă, este nevoie ca tot „race village-ul” să fie mutat dintr-un loc în altul aproape în fiecare zi. La fiecare participare la acest concurs m-am mirat cât de multe poţi face dimineaţa înainte de start. În zilele când se schimba şi hotelul, trezirea de dimineaţa este la ora 6, asta pentru că trebuie timp să-ţi faci bagajul, dar şi să mănânci. La ora 7:30 deja trebuie să fii în autocar, iar la 8:10 pe feribot. Abia la ora 11 este startul, dar imaginează-ţi deja câte ai făcut până la ora asta.

mitas-4-islands-2019-20.jpg?x20673

Din fericire pentru etapa întâi nu e cazul de transfer, aşa că totul rămâne pe loc la hotelul de pe insula 1. Etapa întâi mi-a placut întodeauna. Se pleacă direct din faţa hotelului, deci confort total. După care ai câţiva kilometri buni de asfalt pe care ai timp să te încălzeşti corect. Apoi începe poteca care mi-a plăcut de fiecare dată. Poteca ce zigzaghează cu viraje în ac de păr până sus pe „suprafaţa Lunii”. Aşa îi spune la zona asta pentru că este un platou vast cu zero vegetaţie şi doar un drum care şerpuieşte printre stânci, bolovani şi ziduri de piatră.

mitas-4-islands-2019-018.jpg?x20673

Am uitat să vă spun că laitmotivul maratonului Mitas 4 Islands este piatra. Şi stânca şi bolovanii. În viaţa voastra nu aţi văzut atâta stâncărie şi bolovăniş. Clar la concursul ăsta nu au ce căuta decât bicicletele full suspension. De preferat cu suspensii mai mari de 100 mm. Specificul ăsta îi dă un caracter extrem de tehnic întregului concurs, pentru că toate etapele sunt aşa, pline de poteci lungi pline la rândul lor de piatră şi stâncă. Pe de altă parte treaba asta vine cu un avantaj important şi anume lipsa noroiului.

mitas-4-islands-2019-025.jpg?x20673

Etapa întâi este destul de lungă, 72 km cu 1.750 m diferenţă de nivel, deci practic un concurs întreg în sine. Imaginează-ţi că mai ai încă 3 consecutive aproape la fel, în următoarele 3 zile. Categoric pregătirea psihica trebuie să fie bună. Starea fizică şi antrenamentul e nevoie să fie cât mai sus însă dacă nu stai bine şi cu nervii nu cred că vei rezista.

În aprilie temperatura din Croaţia, în special din zona asta cu insule, nu e prea mare. Te-ai aştepta ca lângă marea Adriatică să fie vară tot timpul, mai ales că sunt palmieri peste tot. Dar nu-i aşa, ploaia este chiar des prezentă. La etapa întâi am avut 11-15 grade în aer şi dacă startul l-am luat pe uscat, pe la jumătatea cursei a început sa ne ude.

mitas-4-islands-2019-026.jpg?x20673

Partea mai proastă este că totul începe să alunece groaznic. Cum este piatră mai peste tot, îţi dai seama ce se întâmplă. Noroi ca pe la noi, lipicios adică, este puţin însă se depune suficient cât să-ţi facă viaţa un calvar. Am povestit pe larg cum a fost pentru noi în etapa întâi aici.

Etapa a doua a fost mai scurtă şi mai puţin înaltă, cu 65 km şi 1.120 m urcare. Însă la mine deja se instalase febra, iar condiţiile meteo urmau să fie şi mai rele. Nu ştiu de ce însă până acum la fiecare ediţie la care am participat, a plouat mult şi tare în cadrul etapei 2.

mitas-4-islands-2019-031.jpg?x20673

Ne-a făcut ciuciulete, până în cele mai secrete locuri, iar etapa 2 a avut chiar şi noroi lipicios. Ştiam oarecum la ce să ne aşteptăm şi în felul ăsta am rezistat pe bicicletă mai mult decât alţii, dar până la urmă am cedat şi noi, iar ploaia nu mai contenea.

Norocul a făcut ca doar cu puţin înaintea primului punct de alimentare să dau peste un furtun cu jet puternic de apă. Tot grupul în care eram s-a oprit acolo şi am început cu toţii să ne spălăm precipitaţi noroiul din transmisie. Alţii se opriseră mai devreme la un fel de izvor. Având roţile şi transmisiile blocate nu aveau altă alternativă decât să împingă.

mitas-4-islands-2019-32.jpg?x20673

După spălarea cu presiune am oprit şi la punctul de alimentrare unde am îmbibat în ulei toată transmisia. Situaţia părea să se îmbunătăţească, pentru bicicletă cel puţin, însă starea mea generală se deteriora pe kilometru ce trecea. Mă simţeam rău şi epuizat. Febră, frisoane, muci curgând în valuri, noroi şi ploaie peste tot. Colegul de echipă mergea încet în faţă, iar eu încercam să mă ţin după el. Pe la 80% din cursă eu eram deja 95% gata cu resursele. Nu ştiu când şi cum am ajuns la finiş, dar am mai avut totuşi puterea să scot aparatul foto şi să filmez cum treceam linia de sosire. Până la urmă finişul a fost frumos, pe plajă.

mitas-4-islands-2019-041.jpg?x20673

Ţineam minte de anul trecut că după ce am terminat etapa 2 şi atunci tot pe ploaie şi frig, ne-a luat o hipotermie soră cu moartea aşteptându-ne rândul la spălătoria bicicletelor. De data asta am fost precauţi, iar în bagajul de mână care ne aştepta la finiş, aveam haine de schimb.

mitas-4-islands-2019-26.jpg?x20673

Tot de anul trecut ştiam cum am distrus efectiv, camera de hotel când am intrat înfriguraţi, cu noroi din cap până în picioare şi cu mintea înceţoşată, îmbrăcaţi direct în duş sub apa fierbinte. Anul acesta a fost mai bine se pare, pentru că am reuşit să facem duşul corect dezechipaţi. Iar camera de hotel nu am lăsat-o ca după razboi de traşee. Pe de altă parte, chiar şi aşa „distruşi” am reuşit cu ultimele forţe să facem „recuperare” corectă seara, la o bere în barul hotelului. Povestea etapei a 2a o poţi citi aici.

mitas-4-islands-2019-69.jpg?x20673

Începând cu a 4a zi de concurs şi a 3a etapă, am început şi eu să mă simt mai bine parcă. Adică răceala sau gripa ce-o fi fost, la cât efort am depus în zilele anterioare se pare că pur şi simplu am expulzat-o! Chinul nu s-a terminat, dar parcă se învârteau mai bine pedalele. Mai mult, ştiam că am trecut de jumătea concursului, aşa că de aici nu avea cum să fie decât din ce în ce mai uşor.

Etapa a 3a este numită de organizatori „regina”, pentru că este cea mai frumoasă şi mai grea. La 73 km cu 1.650 m urcare, pare să fie apelativul corect. Adevărul este însă că această etapă are şi cele mai frumoase peisaje. Unde mai întâlneşti momente ca astea, când după colţ, după virajul de pe potecă, să vezi în vale marea. Sunt momente care efectiv te fac să zâmbeşti în ciuda chinului, chiar şi când eşti ud sau plin de noroi.

mitas-4-islands-2019-064.jpg?x20673

Dacă eu începusem să mă descurc mai bine din păcate bicicleta mergea din ce în ce mai rău. Nu mai ştiu în care zi am luat o groapă foarte urât, după care furca a început să facă figuri. Nu mai avea compresie, iar la fiecare decomprimare pocnea de ziceai că acum se rupe. După etapă am fost la punctul de service, dar băieţii au spus că din păcate nu mă pot ajuta cu reparaţie. Restul etapelor a trebuit să merg „pe avarii”. Coborârile, care îmi plac atât de mult, a trebuit să le fac foarte încet şi cu grijă.

mitas-4-islands-2019-060.jpg?x20673

Însă nici în ziua asta vremea nu ne-a lăsat să respirăm. A fost frig, undeva într-una din cele mai înalte zone fiind în aer doar 3 grade! Dar per ansamblu tot frumos a fost. Startul l-am avut iar de pe feribot, chestie unică în lume. Şi chiar şi pe feribot a fost o mică aventură, în timpul transferului de la hotel la start. Cu marea învolburată, valurile aproape că ajungeau până la ferestrele de sus. Iar vaporul, oricât de mare era, se zbuciuma de nu-ţi venea să crezi. Din cauza asta mulţi au făcut coadă la toaletă. Echipa Freerider Supersonic s-a rezumat însă la nişte cola şi espresso de la bar, moţăind pe canapelele şi povestind cu riderii.

Transferurile cu feribotul au farmecul lor pentru că în timpii morţi de aici, chiar şi de aproape două ore, intri în vorbă cu o mulţime de oameni şi afli tot felul de poveşti despre viaţă. Spre exemplu de data asta am întâlnit-o pe Lorenza Menapace, ciclistă elite din Italia a cărei viaţă se învârte în jurul sportului, dar care, de la o vârstă tânără, a fost diagnosticată cu cancer. Sportul a ajutat-o însă să trecă peste toate greutăţile şi chiar să învingă boala. Am fost foarte impresionat şi mişcat de povestea ei, iar aici am publicat un interviu cu Lorenza, care ar trebui să inspire pe oricare dintre noi. Când avem impresia că este greu, că viaţa este nedreaptă, să mai citim odată povestea ei ca să înţelegem care sunt adevăratele provocări ale vieţii.

mitas-4-islands-2019-01.jpg?x20673A doua de la stanga la dreapta – Lorenza Menapace

Întreaga etapă am fost năpăstuiţi încă o dată, cu vreme rea, burniţă, ceaţă, vânt şi frig. Ne-au îngheţat extremităţile, însa parcă eram mai bine echipaţi ca anul trecut. Răceala care părea că a trecut, a revenit. Locaţia finişului o cunoaşteam, dar nu a fost nici pe departe la fel de frumos ca anul trecut când am avut soare. Acum la finiş, era vânt şi înorat. Aşa că imediat ce am ajuns, am spălat biciletele, am înfulecat două guri de ceva şi am fugit la autocar, să ajungem cât mai repede la hotel şi la duşul fierbinte. Din participările din anii trecuţi ştiam că la hoteul ăsta este şi saună. Ne-ar fi prins bine aşa ceva, dar n-a fost să fie. Aventura etapei 3 o poţi citi mai pe larg aici.

mitas-4-islands-2019-055.jpg?x20673

Şi iată că a venit ultima zi de concurs. De nencrezut aproape. Nici că va fi vreme bună nu ne venea să credem. În fiecare zi frecam telefonul cu toate site-urile meteo, doar-doar găseam unul care să nu anunţe ploaie. Ideea e că în zona asta cu insule prognoza chiar că este probabilă. Se schimbă de la oră la oră. Chiar nu aveam habar pe ce fel de vreme urma să luăm startul a doua zi.

mitas-4-islands-2019-21.jpg?x20673

Totuşi studiind atât de intens vremea în fiecare zi am observat un şablon şi am dedus, cât de cât, că în ultima zi va fi soare, sau cel puţin nu va ploua. Supriză sau nu, chiar aşa a fost, vreme excelentă. Şi nu-mi dau seama cum, dar aşa cum etapa a 2a a fost întotdeauna cu ploaie, etapa a 4a a fost întodeauna pe soare.

mitas-4-islands-2019-058.jpg?x20673

A fost excelentă ziua 4. Mult mai scurtă, cu doar 40 km şi 900 m urcare, etapa a fost un succes pentru mine personal. Mă simţeam deja bine cu răceala, iar cu psihicul stăteam bine. Deh, ultima zi, vreme bună, traseu scurt. Startul s-a dat târziu, la 11, iar relaxarea a fost totală pentru că hotelul la care dormisem fusese pe aceeaşi insulă. Aşa că la start am mers direct pe biciclete, fără autocar sau feribot.

Ajunşi în portul turistic al insulei Losinj, de unde urma să avem startul, destul de devreme am avut timp şi de espresso şi de relaxat şi de taclale cu celelalte echipe româneşti şi străine cu care intrasem în vorbă în ultimele zile.

mitas-4-islands-2019-39.jpg?x20673

Etapa s-a desfăşurat vijelios, ca deobicei. Nici aici nu au lipsit potecile înguste şi stâncoase. Dar de data asta erau şi mărginite de mari ziduri din piatră. La un moment dat drumul era atât de îngust încât abia încăpea ghidonul. Tot în etapa asta am observat şi cât de muncite au fost anvelopele care acum, pe final de concurs, erau rupte şi sfâşiate de la piatra ascuţită din fiecare zi.

mitas-4-islands-2019-34.jpg?x20673

Amândoi am ajuns aproape de finiş cu multe rezerve aşa că pe ultimii kilometri am reuşit să sprintăm destul de tare şi să mai recuperăm câteva locuri. Însă habar nu aveam dacă cei depăşiţi erau la categoria noastră de vârstă. Nu conta, pentru că era pur şi simplu frumos. Despre cum a fost pentru noi în ultima zi de concurs poţi citi aici mai multe.

mitas-4-islands-2019-76.jpg?x20673

Concursul s-a încheiat după cinci zile de aventuri cu un loc 34 la general din 47 finisheri, la categoria Master. E drept că ne-am palsat în a doua jumătate a clasamentului, dar nu pentru toată lumea ţelul suprem este podiumul, sau Top 10 sau 5. Pentru noi şi majoritatea simplilor amatori pasionaţi, scopul acestor concrusuri este despre a-ţi trăi viaţa aşa cum îţi place, despre noi prietenii, vizita locuri şi câştiga experienţă.

mitas-4-islands-2019-034.jpg?x20673

După finişul etapei 4 concurenţii s-au întors la hotel unde seara a avut loc şi petrecerea finală. Toată lumea era fericită că a terminat cu bine, desigur cei care au terminat pentru că au existat şi abandonuri. După încă o noapte petrecută la hotel şi inclusă în pachetul „hotel”, a doua zi am fost trensferaţi pe prima insulă unde am avut prologul şi etapa întâi şi unde ne astepta maşina şi bicicletele transferate cu o zi înainte de organizator.

Participarea la Mitas 4 Islands poate însemna o investiţie mare pentru majoritatea dintre noi. Însă ţine cont de faptul că nu e vorba de un singur concurs ci de 5 într-unul. Sunt nişte bani pe care îi dai la început de sezon când poate nici nu eşti în formă fizică bună. Pe de altă parte acest concurs poate fi cel mai bun motiv să ai o iarnă activă şi foarte bine organizată cu antrenamente. Eu aşa am făcut, iar acum, în iunie când scriu acest material, mă simt excelent fizic.

mitas-4-islands-2019-068.jpg?x20673

Participarea la Mitas 4 Islands ar putea fi visul oricărui pasionat de mtb pentru că în aceste 6 zile cât eşti în Croaţia, te afli practic în paradisul mtb-iştilor. Plăteşti nişte bani, iar la schimb organizatorii îţi oferă absolut toate facilităţile prin care tu să te simţi perfect. Tot ce faci în cele 5 zile de concurs se poate rezuma la: trezit, mâncat, concurat, îngrijit bicicleta, mâncat iar, bere, somn. Pentru ca a 2a zi să o iei de la capăt, de încă 4 ori. Ce poate fi mai frumos pentru un pasionat de concursuri şi mtb?

Cheltuielile pentru Mitas 4 Islands acoperă 3 aspecte: drumul dus-întors până în Croaţia, taxa de participare şi cazarea. Dacă le luăm pe bucăţi vei observa că investiţia nu este totuşi atât de mare. În plus, pentru banii plătiţi vei primi foarte mult, mult mai mult decât la un concurs din România.

Pentru noi cheltuielile au fost următorele:

  • Transport (2 persoane) – 1.400 lei dus-întors. Dacă sunt 4 oameni în maşina ieşi şi mai bine;
  • Taxa participare – 350 euro / persoană / 5 etape (valoarea cea mai mică). Asta înseamnă 330 lei / concurs. Destul de mult, dar condiţiile sunt mult superioare evenimentelor din România, iar experianţa deosebită merită;
  • Cazare hotel – 399 euro / persoană / 6 nopţi. Asta înseamnă 315 lei / zi în care ai incluse cazarea, transferul cu autocarul şi feribotul spre start plus retur la masină în ultima zi, transferul bicicletei şi al bagajelor, toate mesele cu mâncare la discreţie. Mai mult, 315 lei, adica 66 euro, este mai puţin decât plăteşti în Austria, spre exemplu la o pensiune modestă, în full season, fie vara, fie iarna.

mitas-4-islands-2019-78.jpg?x20673

Total – aproape de 900 euro pentru 6 zile de paradis pe mtb!

Mitas 4 Islands este un concurs special la care ar trebui să participi cel puţin o dată în viaţă. Este atât de diferit încât întreg eveninemtul este o adevarată experienţă din care înveţi o grămadă despre tine, despre bicicletă şi despre fenomenul mtb. Pentru ediţia 2020 înscrierile au început deja, iar taxa de participare este cea minimă până pe 30 septembrie. Sunt însă doar 100 locuri disponibile la nivelul ăsta de taxă. Aşa că nu rata ocazia să începi sezonul următor în forţă! Consideră Mitas 4 Islands cel mai bun motiv să rămâi în formă fizică excelentă întreaga iarnă!

mitas-4-islands-2019-054-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-043-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-039-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-013-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-012-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-009-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-006-150x150.jpg?x20 mitas-4-islands-2019-54-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-52-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-31-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-14-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-10-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-11-150x150.jpg?x206 mitas-4-islands-2019-09-150x150.jpg?x206 maraton-mitas-4-islands-2019-etapa-4-02-

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Mehedinţiul a deschis sezonul Cupei Naţionale de Enduro 2019 prin etapa întai Mehedinţi Enduro, amplasată în apropiere de Drobeta-Turnu Severin pe 12 mai. 122 de concurenţi s-au înscris la acest concurs desfăşurat pe poteci naturale, dar şi construite manual. Pentru ele trebuie să-i mulţumim lui Alex Pufan şi Shaping the South care s-au ocupat de săpat şi modelat terenul, pentru ca noi să ne putem da aici. Sperăm ca în viitor să putem contribui şi financiar, prin plata unui abonament sau ceva similar, pentru ca traseele să existe în continuare.

Puiu-Maria-Georgiana-7.jpg?x20673foto Puiu Maria Georgiana

Mehedinţi Enduro 2019 a avut specificaţiile de mai jos, care coincid foarte mult cu cât mi-a măsurat ceasul Polar V800, în ce priveşte distanţa şi diferenţa de nivel:

  • 1 zi de concurs
  • 5 probe speciale
  • 8 km probe speciale
  • 29 km distanţă totală concurs
  • 1300 m diferenţă de nivel

Cele 5 probe speciale au fost diferite între ele. Terenul pe care s-a rulat a variat destul de mult de la o specială la alta. La prima am avut destul de multă stâncă şi pietriş pe care se aluneca uşor dacă nu erai atent sau mergeai prea repede, fiind şi cea mai lungă specială. De asemenea şi tranziţia spre startul ei a fost lung, în jur de 7 km. La următoarea specială am avut altfel de teren, mai mult pământ şi multe viraje. Finalul s-a concretizat într-o zonă deschisă şi aceasta destul de stâncoasă. Etapa 2 a fost cea mai scurtă.

Mihai-Leu2.jpg?x20673foto Mihai Leu

Specialele 3 şi 4 au avut plecare comună asta fiind de ajutor pentru startul etapei 4, întrucât urma o tranziţie mai scurtă cu mai puţin urcat. Traseele au fost construite de la zero în ultimii 3 ani. Tehnic cele două au fost mai uşoare însă treaba asta este relativă şi ţine exclusiv de experienţa riderului, viteza cu care te dai şi dacă cunoşti deja traseul. Speciala 3 a avut multe viraje şi o mulţime de contrapante construite manual, pe care le puteai folosi pentru a merge mai cursiv, în timp ce speciala 4 a avut multe sărituri pe care le dădeai dacă puteai sau dacă le ştiai. Însă fără să previzualizezi traseul cu o zi înainte nimeni nu recomanda să le abordezi. Toate jump-urile aveau chicken line.

Ultima specială a avut cam de toate, aşa cum descrie şi organizatorul. Au fost câteva zone tehnice care alternau cu bucăţile de viteză. Aici o tijă de şa „dropper” te ajuta mult în momentele când trebuia să pedalezi, pentru că îţi menţineai viteza. Virajele strânse, switchback-urile, au fost câteva, iar dacă nu le abordai corect, riscai să ieşi în decor foarte uşor.

Cornel-Pufan%E2%80%8E-16.jpg?x20673foto Cornel Pufan‎

Per ansamblu etapa întâi Mehedinţi Enduro nu mi s-a părut deosebit de grea sau tehnică, dacă abordai specialele cu precauţie şi nu full gas. Însă opinia mea este subiectivă şi ţine mult de experienţa proprie, care în momentul ăsta este limitată. Cert este că am prins la cross country mtb zone tehnice cu rădăcini şi rockgarden-uri mult mai dificil de abortat şi traversat. Pe de altă parte dacă cunoşti traseul şi îl poţi aborda la viteză maximă, atunci datele problemei se schimbă, iar specialele devin dificile.

Tranziţiile mi s-au părut lungi şi abrupte, deci destul de grele. În mare parte, cam 40% era push bike. De asemenea timpii limită de parcurgere i-am simţit cam strânşi. Dacă la startul primei speciale am ajuns bine, la următoarele ajungeam din ce în ce mai la limită. Evident că se adăuga şi oboseala, însă parcă tot a fost prea strâns.

Puiu-Maria-Georgiana-8-150x150.jpg?x2067 Puiu-Maria-Georgiana-6-150x150.jpg?x2067 Puiu-Maria-Georgiana-5-150x150.jpg?x2067 Puiu-Maria-Georgiana-4-150x150.jpg?x2067 Puiu-Maria-Georgiana-3-150x150.jpg?x2067 Puiu-Maria-Georgiana-1-150x150.jpg?x2067 Mihai-Leu-150x150.jpg?x20673 Lazar-Cristian-Daniel-2-150x150.jpg?x206

Intervalul de start dintre concurenţi a fost şi acesta cam prea scurt. Au fost două etape în care am fost ajuns din urmă şi a trebuit să mă dau la o parte, lucru foarte ok. Însă în scurta mea experienţă de până acum de la concursurile enduro, a fost prima oară când s-a întâmplat. Faptul că succesiunea riderilor era prea rapidă a fost confirmat şi de RECcreativ care spunea că nu avea timp să schimbe poziţia de filmare pe traseu, pentru a obţine varietate, întrucât imediat apărea următorul concurent.

Lazar-Cristian-Daniel-2-150x150.jpg?x206 Cornel-Pufan%E2%80%8E-20-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-17-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-15-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-14-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-13-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-10-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-8-150x150.jpg?x206

Punctele de alimentare au fost foarte ok amplasate şi aprovizionate. Asta înseamnă că puteai merge în concurs doar cu 1 bidon cu apă prins de bicicletă, nu cu rucsac în spate, iar de mâncat puteai lua de acolo fără să fie nevoie să ai la tine batoane sau altceva. Un aspect pe care multă lume nu l-a apreciat a fost întârzierea foarte mare a afişării rezultatelor şi a premierii, dar acest lucru ţine de cronometrare, nu de organizator.

Alipie-St%C3%A2lpnicul-1-150x150.jpg?x20 Alipie-St%C3%A2lpnicul-5-150x150.jpg?x20 Alipie-St%C3%A2lpnicul-6-150x150.jpg?x20 Alipie-St%C3%A2lpnicul-8-150x150.jpg?x20 Cornel-Pufan%E2%80%8E-5-150x150.jpg?x206 Cornel-Pufan%E2%80%8E-7-150x150.jpg?x206

Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Te invităm şi pe tine să-ţi spui părerea despre #1 Mehedinţi Enduro, prin completarea sondajului de mai jos însă doar dacă ai participat şi ai termiant toate specialele. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor.

Create your own user feedback survey


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

O parte din cicliști își doresc mai mult de la bicicletă și ciclism. Vor și ceva rezultate, nu doar să se „dea” pe bicicletă. Rezultate fie finalizate cu podiumuri pe la concursuri, fie doar pentru palmaresul personal, eventual comparat cu rezultatele anului precedent. Însă pentru a se întâmpla lucrul ăsta, adică rezulate mai bune, e nevoie de ceva antrenament în plus. Și cum poți obține acest surplus mai bine decât ocupându-ți iarna cu un program de antrenamente.

Din păcate clima noastră nu-ți permite să ieși prea mult cu bicicleta iarna. Nu doar pentru că e frig ci și pentru că e ud și murdar pe jos. În plus să fim sinceri, nici nu e așa plăcere să te îmbraci gros și să tragi prin ger ca un sclav. Ca să nu mai spun și de eventuale răceli sau gripe care se pot lipi de tine.

Așa că ce spui de un cantonament de iarnă în țările calde?

Ideea nu este nouă nici pe departe, însă la noi e încă destul de „exotică”. De vreo 2-3 ani au început să-mi apară iarna pe Facebook poze cu prieteni care pleacă cu bicicletele de șosea în țări precum Spania sau Turcia mai mult la ture de antrenament decât la plimbări. Evident că dacă faci mișcarea asta profiți de ocazie și te și plimbi, să vezi niște peisaje însă esența unui cantonament este să-ți creezi o bază a antrenamentului și să capeți un avans față de prietenii care au rămas în țară și eventual se antrenează „indoor”.

cantonament-turcia-foto-bikexpert-13.jpgfoto Dinamo BikeXpert Racing Team

Despre cantonamentele din Turcia am mai scris însă abia anul acesta am și participat la unul. La invitația celor de la Velo Alanya am fost iarna asta în Turcia pentru a vedea cum este într-un astfel de cantonament, pentru a vedea condițiile drumurilor și opțiunile traseelor de antrenament, clima și desigur condițiile de la hotel.

cantonament-turcia-foto-bikexpert-11.jpgfoto Dinamo BikeXpert Racing Team

Este important de menționat că un astfel de cantonament trebuie să aibă loc într-o anumită perioadă a anului, mai precis la sfârșit de februarie și început de martie, atunci când merg și echipele românești precum Dinamo BikeXpert Racing Team, NoMad Merida CST și CSA Steaua Cycling Team. Motivul pentru care cantonamentul trebuie să fie atunci este că odată întors în țară, vremea aici este suficient de bună pentru a-ți continua antrenamentele în outdoor și intra în sezonul competițional deja cu o condiție fizică mult mai bună decât prietenii care au rămas în țară.

Un alt motiv pentru care este bine să mergi odată cu echipele românești de ciclism este că te poți antrena împreună cu ei profitând de programul lor zilnic. Este important să-ți evaluezi bine nivelul tău de antrenament pentru a te „lipi” de grupul corect de cicliști și ține pasul cu ei.

cantonament-turcia-foto-nomad-merida-02.foto NoMad Merida CST

Nu în ultimul rând prețurile din această perioadă sunt foarte bune și la avion și la hotelul care găzduiește sportivii. În stațiunea Alanya sunt puține hoteluri operaționale în acea perioadă a anului însă Justiniano Hotels (4 stele) este special deschis pentru echipele care își fac cantonamentul. Prețurile sunt de 25 euro / persoană / noapte în cameră dublă sau 68 în triplă. În acest preț ai absolut totul inclus, în afară de biletul de avion și transferul de la aeroport la hotel. Hotelul e amplasat pe malul mării și are inclusiv piscină extrerioară. Despre prețuri pe larg am povestit în acest articol, iar despre transportul în siguranță al bicicletei cu avionul am povestit aici. Ca să conteze sejurul cantonamentului trebuie să dureze în jur de 10 zile, ideal două săptămâni.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-19.jpg

Bicicleta o poți transporta cu avionul într-o cutie rigidă tip „hard case”, într-o husă semi rigidă tip „soft case” sau într-o cutie de carton pentru bicicletă de care poți face rost de la orice magazin de biciclete. Chiar și ultima variantă, de transport în cutia de carton, oferă bicicletei suficientă siguranță. Dacă alegi varianta asta mai poți eventual investi într-o husă specială de la YT care protejează și mai bine cutia de carton. În plus te ajută mult și la transportul prin aeroport.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-02.jpg

Tot legat de cheltuieli, Turkish Airlines are o ofertă specială în perioada respectivă, transportul bicicletei fiind gratuit. Prețul biletului de avion poate varia puțin însa eu am platit în ianuarie 169 euro pentru dus-întors. Bagajul de cală poate avea greutatea de 30 kg (!!!) fără bicicletă inclusă, deci poți lua cu tine toată casa.

Pentru mine pot spune că acest cantonament a fost un succes. Nu doar că te dai pe bicicletă zilnic, dar te afli într-un cerc de prieteni care împărtășesc aceeași pasiune cu tine. Din acest motiv, împreună cu colegii de la Bike FM, am profitat de programul de antrenament al echipei Dinamo BikeXpert Racing Team.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-03.jpg

În fiecare seară avea loc un briefing în care se vorbea despre programul zilei următoare. A doua zi în fața hotelului, se formau grupuri cu cicliști de diferite niveluri. Cei mai buni aveau un program strict de antrenament în timp ce restul ne mulțumeam să tragem de noi cât putem, dar să mai facem și pauze pentru peisaj.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-18.jpg

Hotelul la care am stat se află la mijlocul distanței dintre Antalya și Alanya, pe malul mării. De-a lungul litoralului avem un DN cu două benzi pe sens plus bandă de refigiu lată cât o bandă normală. Pe acastă bandă merg cicliștii la antrenamentele de rulaj. Zona este cunoscută de localnici drept locul unde vin echipele de ciclism să se antreneze așa că nu vei avea probleme cu șoferi agresivi sau neatenți. Dimpotrivă, ești respectat și nu sunt rare situațiile când la o intersecție, chiar dacă ai roșu ești lăsat să treci.

cantonament-turcia-foto-bikexpert-12.jpgfoto Dinamo BikeXpert Racing Team

Pe acest DN se fac antrenamentele de rulaj. Poți merge aici în pluton pentru zeci chiar sute de kilometri. Poți sta în față dacă vrei să tragi plutonul sau poți sta doar în spate dacă asta este ce vrei. Nu te va certa nimeni. Dacă însă vrei diferență de nivel, o iei spre nord și intri în continent. Iar aici vei primi diferență de nivel din plin.

cantonament-turcia-foto-bikexpert-01.jpgfoto Dinamo BikeXpert Racing Team

Spre exemplu tura „Regină” a cantonamentului din Alanya este „Tour de Gundogmus”, un traseu de 132 km cu aproape 2.800 m diferență de nivel. În funcție de nivelul tău o poți face chiar de mai multe ori de-a lungul zilelor de cantonament.

cantonament-turcia-foto-nomad-merida-03.foto NoMad Merida CST

Calitatea drumurilor din această regiune este de asemenea, un subiect discutat. Trebuie să spun că asfaltul nu este de nota 10. Nici măcar de 9 sau 8. În medie este cam de 7. Din acest motiv este recomandat ca bicicleta de șosea să fie echipată cu anvelope de 28 sau să te antrenezi eventual chiar pe ciclocros. De asemenea o parte din echipa Dinamo BikeXpert Racing Team a venit cu bicicletele mtb, în special pentru că la final de cantonament au participat la câteva concursuri de nivel UCI.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-16.jpg

Însă chiar dacă asfaltul nu e de cea mai bună calitate, te poți organiza. Spre exemplu urcările le poți face pe drumurile „comunale” înguste și cu asfalt destul de prost, dar foarte pitorești și cu peisaje frumoase, iar coborârile pe DN-urile late cu asfalt nou și perfect. Tour de Gundogmus sau orice tură care include munte, poate fi făcut în acest fel. Pe de altă parte DN-ul de pe litoral este foarte bun din punct de vedere al calității asfaltului.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-01.jpg

În acest cantonament i-am avut colegi de cameră pe Memo Sebastian Vrânceanu de la Bike FM și pe Ion Boncea de la Explorer Adventure Club. Împreună cu încă doi prieteni am format o echipă „specială” care, în ciuda unui program zilnic serios de antrenament, a reușit să se bucure și de restul plăcerilor de la Hotel Justiniano. Spre exemplu ne plăcea să spunem că după fiecare antrenament încep etapele de „revenire” și anume: hamam, saună, piscină. După care bere, mă rog… Bicicletele le-am ținut tot timpul cu noi în cameră sau pe balcon. Nu a fost nevoie să fie duse într-o sală specială. La nevoie puteau fi spălate în spatele hotelului la furtunul „oficial”.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-04-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-12-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-08-150

Apropo de bere sau orice alcool, dacă vă dori și așa ceva de-a lungul cantonamentului asigurați-vă că la cazare solicitați brățara neagră și nu cea albă. Cea albă este pentru „Elite”, iar cea neagră pentru „Trainer”. Sportivii de performanță nu au voie alcool în timpul cantonamentului, sau dacă doresc trebuie să plătească. În timp ce „muritorii de rând” se pot bucura gratuit de vin și bere la discreție.

Așa cum spuneam, după ce încheiam tura de antrenament care putea dura și 7 ore în cazul turului de Gundogmus, ne duceam să facem „revenirea”. Hamam este baia turcească și e foarte placută. Cu slipul pe tine intri într-o cameră mare, caldă și destul de aburindă și te întinzi pe marmură caldă. Te poți spăla cu apă fierbinte sau poți moțăi cât ai tu chef. Pentru mine haham-ul dura 30 minute.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-11.jpg

De aici ne mutam la sauna care era destul de aglomerată ce-i drept, și asta pentru că la hotel erau cazate foarte multe echipe de cicliști care făceau același lucru, cantonamentul. Aici mai petreceam 15 minute.

Ultima etapă a revenirii era piscina. Piscină e cam impropriu spus pentru că dimensiunile erau mici. Și apa rece. Nu era loc de înotat, dar te puteai învârti în cerc puțin pentru a-ți închide porii. Mai stăteam și aici 10 minute.

După care eu treceam pe la recepție, luam o bere și urcam în cameră pentru a-mi scrie porția zilnică de articole pentru Freerider. Alții se opreau la barul de la recepție și pe terasa semi deschisă, la un pahar de vorbă până seara, când mergeam la masă.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-06.jpg

Masa este „all inclusive” și e bine să profiți de caracteristica asta. E bine să mănânci mult și bine pentru a avea energie și a doua zi. De menționat este că prăjiturile mi s-au părut foarte slabe. Deși erau multe variante, colorate în toate culorile, gustul lăsa de dorit. O altă activitate de seară putea fi și Clubul. în unele seri era foarte animat de restul turiștilor cazați la hotel, ruși în special. Dacă nu aveai somn, puteai da o fugă și pe aici.

cantonament-turcia-foto-bikefm.jpg?x2067foto Bike FM

Vremea din Alanya în perioada asta a anului – februarie/martie, este în general bună spre foarte bună. Noi am prins-o așa și așa. Adică ne-a și plouat, dar parcă n-a fost atât de rău, mai ales că nu era frig. Spre deosebire de gerul care era în România, oricum incomparabil mai bine. Dacă însă se întâmpla să fie vreme nasoală îți puteai face antrenamentul și la interior. Hotelul pune la dispoziție rulouri pe care îți poți face antrenamentul de biciclată, dar și o sală de fortă.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-14.jpg

Însă eu am preferat să ies la alergare în zilele ploioase. Pe de o parte am avut neplăcuta supriză să observ că nu se putea alerga pe plajă. Aceasta este cu pietriș care formează o suprafață moale în care se afundă piciorul. Dacă vrei să alergi, e la fel ca și cum ai alerga prin smoală. Pe de altă parte în imediata apropiere a hoteului se afla o mare stâncă foarte artistic amplasată și împădurită, un promontoriu.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-09.jpg

Zona este destul de restrânsă per total însă pe acest promontoriu găsești o rețea întreagă de poteci absolut superbe și perfecte pentru trail run. Deși le intersectezi de mai multe ori, poți face foarte ușor și foarte plăcut un antrenament foarte bun de 1-2 ore cu diferență de nivel suficient de semnificativă. Alegeam varianta asta de antrenament întrucât chiar dacă ploua torențial temperatura nu era scazută. În plus nu era nicio problemă să mă ud pentru că odata întors la hotelul care era aproape, intram direct la duș.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-10.jpg

Experiența cantonamentului din Turcia a fost excelentă, dar a meritat? Eu spun că da.

Personal m-am antrenat încă de la finalul lui octombrie, pentru a fi în vârf de formă în aprilie la maratonul mtb pe etape Mitas 4 Islands din Croația. Dacă am și fost în vârf de formă, este greu de spus pentru că am fost răcit toate zilele cât a durat concursul, iar impresia mea a fost că tot antrenamentul acumulat s-a dus pe apa sâmbetei. Dar dacă nu aș fi avut condiția fizică acumulată în iarnă la care s-a adăugat cantonamentul din Turcia, ar fi fost și mai rău.

cantonament-ciclism-turcia-alanya-17.jpg

Recomand cu căldură un astfel de cantonament făcut în țările calde, fie că vorbim de Spania și Tenerife fie de Turcia. Însă pentru Turcia lucrurile sunt mult mai bine organizate și nu trebuie să te ocupi tu de prea multe, dacă mergi împreună cu echipele românești de ciclism. Prețurile sunt excelente, iar condițile sunt de nota 10+. Mă refer nu doar la hotel ci la întreg „pachetul”: condiții meteo, trasee de antrenament, dar cel mai mult la anturaj și atmosferă. Toată lumea este venită acolo unită de o singură pasiune – bicicleta. Fie că iei cantonamentul foarte în serios și te antrenezi alături de elite, fie că o iei mai ușor și te bucuri inclusiv de „centura neagră” (aka permisul de bere), zilele petrecute la Hotel Justiniano vor fi excelente. E ceva ce trebuie făcut în fiecare iarnă/primăvară!

cantonament-turcia-foto-bikexpert-07-150 cantonament-turcia-foto-bikexpert-019-15 cantonament-turcia-foto-nomad-merida-01- cantonament-ciclism-turcia-alanya-05-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-07-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-13-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-15-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-20-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-21-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-22-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-23-150 cantonament-ciclism-turcia-alanya-17-150

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Putem spune că Salonul Bicicletei a devenit deja un eveniment de referință în România. Cu o primă ediție care a avut loc în 2015, Salonul Bicicletei pare că ajunge din ce în ce mai popular pe măsură ce trece vremea. Partea bună este că nu doar pare ci chiar crește de la an la an, organizatorul spunându-ne că au fost în jur de 20.000 de vizitatori, asta însemnând o creștere cu 20% față de 2018.

Desfășurat anul acesta între 29 și 31 martie, Salonul Bicicletei a fost altfel. Obișnuiți cu formatul „Expo” de data asta am avut un „Târg”. Diferența constă în faptul că un târg este și cu vânzare în timp ce la expoziție doar expui. Se pare că a fost mai bine așa. Pentru prima oară în istoricul de 5 ani al evenimentului, eu am vazut coadă la casa de bilete.

salonul-bicicletei-2019-15.jpg?x20673

Pe de o parte este de înțeles pentru că zilnic vedem prin orașele, pe drumurile și munții din România din ce în ce în ce mai mulți oameni pe bicicletă, fie la plimbare, fie la concurs. Fenomentul crește, iar asta poate doar să ne bucure.

La Salonul Bicicletei am avut anul acesta o locație nouă. Obișnuiți cu Romexpo noi, dar și expozanții am fost la început reticenți. La asta s-a adăugat și o zi de vineri foarte friguroasă care ne-a deprimat pur și simplu. Însă noua locație, parcarea centrală de la Băneasa Shopping City București, deși mai mică decât spațiul alocat la Remexpo, s-a dovedit a fi o alegere cât se poate de potrivită și oportună, mai ales că celelalte două zile ale evenimentului, sâmbătă și duminică, au fost însorite, locația fiind plină de oameni dornici să testeze, să cumpere și să înceapă odată sezonul.

salonul-bicicletei-2019-1.jpg?x20673

Sloganul Salonului de anul acesta a fost „Viitorul este electric”, practic anunțând că vei găsi aici multe biciclete, dar și trotinete, electrice. Deși sunt convins de utilitatea bicicletelor electrice, personal nu le vănd încă devenind populare la noi, motivul fiind puterea mică de cumpărare de aici. Dacă în Vest vânzările la bicicletele electrice a luat-o efectiv razna, la noi piața este mai calmă. Pe de altă parte este de lăudat că organizatorii expoziției au avut curajul să promoveze acest segment și bine au făcut. Până la urmă știm că vom urma și noi calea vesticilor, mai devreme sau mai târziu. Așa că este bine să fim pregătiți.

salonul-bicicletei-2019-3.jpg?x20673

Organizarea interioară a Salonului mi-a plăcut deși la început trebuia să te obișnuiești puțin cu layout-ul pentru a găsi pe cineva pe care îl căutai în mod special. Am fost suprins însă că branduri cu prezență semnificativă la Salon în anii trecuți, au fost de data asta foarte discreți. Am văzut standuri pline de biciclete printre care te strecurai cu greu, precum KTM sau Carpat Bike, dar și standuri cu puține biciclete însă frumos aranjate și vizibile, precum Cannondale și GT, Bianchi sau Scott. Pe de altă parte mi-a plăcut zona de teste care, deși nu a fost așa mare, s-a dovedit a fi decentă pentru a-ți face o idee despre ce poate o electrică – bicicletă sau trotinetă.

salonul-bicicletei-2019-2.jpg?x20673

La expoziția de anul acesta am văzut construit din elemente modulare și un pump track. Zarox Pumpyard mi s-a părut interesant pentru că îl poți modifica după bunul plac. Elementele sunt livrate cu un camion, iar tu îți alegi modul cum le asamblezi. Un astfel de pump track îl văd foarte util a fi instalat la diferite evenimente, inclusiv la concursurile de biciclete. Cât timp participanții concurează, însoțitorii și vizitatorii se pot juca pe acest traseu. Țin să spun că pe un astfel de pump track faci un antrenament cardio de nu se poate! Avem și noi un astfel de track, mai mic și din pământ, la sediul „outdoor” Freerider și confirm că poți arde sute de calorii în doar câteva minute și într-un spațiu foarte restrâns.

salonul-bicicletei-2019-7.jpg?x20673

Ce mi s-a mai părut interesantă a fost oferta de la Devron. Nu mă refer la prețuri mici sau reduceri ci la faptul că pentru orice bicicletă Devron cumpărată primeai gratuit o asigurare pe un an de la Asirom. Asigurarea include daune provocate de calamități naturale, coliziuni cu terți, loviri, zgârieturi, derapări, vandalism etc. Se asigura și împotriva furtului în proporție de 80% din prețul bicicletei. Nu sunt despăgubite defectele de fabricație, căderea bicicletei din suportul de pe mașină în timpul transportului etc.

salonul-bicicletei-2019-5.jpg?x20673

Oferta merită avută în vedere însă ne-a interesat și varianta asigurării bicicletelor scumpe, practic „bicicleta de concurs” pe care stai cu ochii și înainte, dar mai ales după finiș. Cei de la Asirom ne-au asigurat că ne vor contacta dacă vor lansa o astfel de ofertă pe viitor. De asemenea ar mai fi utilă o asigurare de tip RCA, pentru coliziuni produse în trafic din vina ta, spre exemplu o oglindă de mașină ruptă sau lovită în timp ce te strecurai printre șirurile oprite la stop.

salonul-bicicletei-2019.jpg?x20673

Trebuie să mărturisesc că am rămas foarte plăcut suprins de bicicletele văzute la standul Decathlon. Cunoaștem brandul drept cel care te introduce în lumea sportivă și recreeativă outdoor, marca de la care nu ai mari pretenții, fiind destinată tuturor celor care vor să iasă din casă. Însă știm la fel de bine că la Decathlon găsești și lucruri peste medie, chiar mult peste. Spre exemplu am văzut două biciclete care m-au lăsat efectiv cu gura căscată. Un hardtail și un full cu suspensii mari, echipate cu Sram GX 1x, RockShox Reba și Manitou Markhor, de nu-ți venea să crezi.

salonul-bicicletei-2019-13.jpg?x20673

La standul Drag am văzut lucruri interesante și acest brand fiind perceput drept entry-level. Ca deobicei însă nu trebuie să te lași păcălit de bicicletele vândute în masă, pentru că vei găsi întotdeauna și modele care tind foarte mult spre top. Spre exemplu de menționat ar fi un set de roți profilate din carbon pentru cursieră, dar mai ales prototipul unui mtb full suspension pregătit pentru trail și poate chiar enduro dacă ai ceva mai mult „skill”.

salonul-bicicletei-2019-4.jpg?x20673

Și echipamentul sau accesoriile pentru biciclete au fost ok la expoziție, deși mai puține mărci prezente față de anii trecuți. Am remarcat însă standul HBZ România, reprezentantul mărcii Abus care importă căștile și antifurturile. Am avut la Freerider mai multe teste cu căștile Abus și pot spune că sunt ce trebuie.

salonul-bicicletei-2019-6.jpg?x20673

Deși nu sunt biciclete (duh!), trotinetele electice au fost prezente în număr mare la Salonul 2019. I-am vazut pe cei de la e-Twow – trotineta electrică românească, FreeWheel, Inokim, trotinetele offroad QuickVolt, dar și Wolf-e – trotineta electrică nepliabilă gândită să fie folosita exclusiv în regim de închiriere în locații urbane.

salonul-bicicletei-2019-9.jpg?x20673

salonul-bicicletei-2019-10-150x150.jpg?x salonul-bicicletei-2019-11-150x150.jpg?x salonul-bicicletei-2019-12-150x150.jpg?x salonul-bicicletei-2019-8-150x150.jpg?x2

Așadar Salonul Bicicletei 2019 pot spune că a fost un succes ținând cont de numărul de vizitatori prezenți care, cu puține excepții au fost mai multumiți de actuala locație față de Romexpo. Organizatorul ne-a transmis că din punctul lor de vedere, al vizitatorilor, formatul de târg a fost potrivit fiindcă în anii trecuți plecau supărați pentru că nu puteau cumpăra ce își doreau.

salonul-bicicletei-2019-16.jpg?x20673

Având loc acum la început de sezon, Salonul Bicicletei a deschis apetitul de outdoor și celor care încă nu-și reveniseră după o iarnă destul de îzăpezită la munte, cum demult n-am mai avut. A mai ajutat și vremea bună, dar și că s-a trecut la ora de vară în timpul evenimentului, lucru care chiar că te încuraja ca pentru vara asta sloganul tău să fie „Niciun weekend acasă!”.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Acum când soarele începe în sfârșit să ardă puțin pielea și mă face să renunț încet la echipamentul de iarnă și mai ales la turele plictisitoare în jurul casei, când potecile se ivesc încet de sub stratul gros de zăpadă, uitându-mă la MTB-ul meu pregătit de un nou sezon de aventuri în timp ce sorb o gură de cafea pe terasa din spatele casei, îmi revin în minte momentele superbe trăite pe bicicletă în anul ce a trecut!

Munți, poteci, trasee noi și vechi, momente amuzante dar și dezamăgiri, toate îmi trec prin minte și le retrăiesc într-o lungă visare… Dar o experiență mi-a rămas ceva mai adânc sculptată în suflet și în memorie: cea pe care am trăit-o în cele 4 zile ale competiției Carpathian Epic, la Cheile Grădiștei.

Nu, nu am uitat-o peste iarnă și mi-a revenit de-abia acum. Urcările ce m-au lăsat fără oxigen, coborârile amețitoare ce m-au făcut să strivesc manetele de frână cu adrenalina inundând fiecare celulă a organismului, toate acestea mi-au servit ca motivație în lungile sesiuni de trainer, la alergările pe viscol și pe ger. Nu cred că există mulți oameni atât de masochiști încât să facă din plăcere intervale la 150% din FTP în dormitor până li se taie firul gândirii. Pentru a fi capabil de așa ceva în timp ce alții stau cu o cană de vin fiert în jurul bradului de Crăciun e nevoie de motivație. Urcarea din Leaota în capătul căreia nu am ajuns din cauza furtunii, coborârea din Șaua Strunga pe care îmi doresc să o fac tot mai repede, frenezia asfaltului final atunci când ziua se termină cu serpentinele drumului către complex, momentele astea mă fac pe mine să găsesc puterea să lupt cu propria voință.

Cele 4 zile de MTB full-service, așa cum singuri își laudă organizatorii competiția, sunt o experiență ce trebuie trăită! Practic din momentul în care intri în complexul Cheile Grădiștei înaintea Prologului și până când pleci după cea de-a 3-a etapă, poți lăsa toate grijile undeva… unde vrei! În portbagajul mașinii e o idee bună! Asta pentru că în tot acest interval singura ta grijă va fi să te simți minunat făcând ceea ce iubești cel mai mult: MTB adevărat! Cazarea excelentă, fără reticențele față de biciclete cu care ne-au obișnuit hotelurile, te lasă să te relaxezi în camerele spațioase alături de bicicleta ta, pusă frumos lângă pat dacă așa dorești. Spa, piscină, masaj – toate sunt la îndemână. Micul dejun oferit în regim de bufet este atât de variat încât oricine va fi pe deplin mulțumit și va găsi ceea ce are nevoie, pentru a pleca pe traseu nu doar sătul ci și fericit! La fel și cina, unde pe lângă felurile variate de mâncare, cei ce nu pun preț neapărat pe performanță ci mai mult pe experiență pot să stea să savureze până târziu o bere bună sau un pahar de vin, totul inclus, fără bătaie de cap! Iar la întoarcerea de pe traseu îți poți face realimentarea chiar la linia de sosire cu produse sănătoase și bine alese!

40212341_272539413359154_283865359657100Traseele însă sunt cele ce fac cele 4 zile să fie cu adevărat de neuitat! Poteci, single trail-uri, drumuri cu urcări și coborâri amețitoare, toate sunt uimitoare și provocatoare. O spun și riderii străini de top ce au participat și la competiții de renume internațional! Carpathian Epic se ridică la nivelul acestora, ba chiar stă undeva în zona topului ca dificultate și sălbăticie! Eu sunt un obișnuit al zonei, an de an revin acolo de mai multe ori, cunosc zeci de trasee și de poteci ascunse, cunosc toate traseele concursurilor ce au avut loc vreodată prin zonă. Cu toate astea, Carpathian Epic m-a surprins cu poteci cu totul noi, nebănuite, cu locuri încă neatinse de mine, fascinante și uimitoare! Nu pot decât să îmi închipui încântarea celor ce nu au mai fost niciodată în zonă și care sunt prinși pentru prima dată în mrejele coborârii din Strunga sau a crestei Bucegilor, zone pe care eu le pot denumi deja ”acasă”.

Marcajul traseelor, ghidajul, arbitrii, punctele de alimentare sunt lucruri la care nu va trebui să te gândești prea mult pentru că toate sunt așa cum trebuie, acolo unde trebuie!

Compania din jur este de primă clasă! La un concurs de MTB într-o stare atât de pură, ca iubitor al pedalatului pe munte, nu ai cum să nu te simți extraordinar înconjurat doar de oameni cu aceiași pasiune. Vei constata că majoritatea celor pe care îi consideri MTB-iști serioși sunt acolo, îți vei face prieteni noi, vei avea ocazia să schimbi câteva cuvinte cu riderii de top – deși aceștia nu vor sta prea mult la socializare… Oricum, sunt 4 zile în care toată lumea în jurul tău respiră și trăiește doar MTB!

Bicicleta ta se va simți și ea răsfățată. Pe lângă faptul că nu vei fi nevoit să o abandonezi într-un beci sau depozit dubios, echipele tehnice ți-o vor spăla imediat după terminarea etapei și o vei putea lăsa acolo până seara, fără riscul să dispară. Mecanicii te pot ajuta oricând ai o problemă tehnică, toată lumea va face tot posibilul ca indiferent de dificultățile întâmpinate, dacă există cea mai mică șansă să te prezinți a doua zi la start, tu să fi acolo!

Sincer, nu mai am răbdare! Aștept din tot sufletul Carpathian Epic 2019! Ani de zile am trecut peste iarnă visând la un concurs prin Alpi. Și acum visez, dar datorită organizatorilor Carpathian Epic pot să visez zi și noapte și la un eveniment ce are loc la mine acasă!

 


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Partea bună când faci parte dintr-o comunitate, este că prinzi de veste repede când se organizează ceva. Și mai frumos este atunci când ești demult în branșă și ai acces la evenimentele speciale. Auzisem demult despre Gentlemen’s Race și mă tenta să particip, dar nu prea-i vedeam rostul. Nu este concurs, dar nici plimbare, așa că nu înțelegeam de ce ai lua parte. Evenimentul este totuși un concurs pentru că există “taxă de participare” și deși nu se face un podium la final și nici timp limită nu ai, trebuie totuși să termini cursa cât mai repede.

gentlemens-race-2018-GRX-7.jpg?x20673foto Gentlemen’s Race

Organizatorul ne spune că „Gentlemen’s Race este un tip de cursă relaxată: fără arbitri, fără puncte de control, fără sancțiuni, fără taxă de înscriere, care se bazează pe munca în echipă”. Se dă un traseu, iar tu trebuie să-l urmezi fără a fi verificat de cineva. Organizatorul are încredere în tine că nu trișezi și n-o iei pe scurtatură.

gentlemens-race-2018-GRX-6-150x150.jpg?x gentlemens-race-2018-GRX-3-150x150.jpg?x gentlemens-race-2018-GRX-8-150x150.jpg?x

Și sunt multe alte caracteristici care fac acest eveniment să fie special. Spre exemplu traseul este făcut public doar cu o săptămână înainte de start. Practic te înscrii, dar nu știi pe unde o să ajungi sau cât de greu va fi. Apoi, numărul de participanți este limitat, sau mai bine spus de echipe. La prima ediție organizata în 2013, s-au înscris doar 6, în timp ce în 2018 numărul este limitat la 24 și este bătaie pe locuri.

gentlemens-race-2018-GRX-10.jpg?x20673

Traseul este și el bine gândit, să fie echilibrat. Să ofere provocări, dar și recompense și peisaje. În cea mai mare parte este asfalt, dar pentru a fi mai interesant se introduc și porțiuni de macadam. În felul ăsta trebuie să te gândești bine cu ce viteză mergi și chiar ce bicicletă folosești, cursieră, ciclocros sau gravel. Pentru 2018 tura a avut 205 km și o diferență de nivel de aproape 2500 m, cu startul și finishul în Harghita Mădăraș. Nu a fost deloc ușor, mai ales pentru o echipă mai puțin închegată. Poți lua de aici track-ul dacă vrei să faci tura. Merită.

gentlemens-race-2018-GRX-Andrei-Soimu-foGentlemen’s Race 2018. Foto Andrei Soimu – asoimu.com

Dar atributul principal al cursei Gentlemen’s Race este echipa. Pentru a lua startul trebuie să faci parte dintr-o echipă, iar ca să termini, toată echipa trebuie să termine. În 2018 echipa trebuia formată din 6 membri, iar organizatorul ne-a spus că în mod special a schimbat și a ales acest număr, pentru că e mai greu să găsești 6 oameni, disponibili, doritori să facă așa ceva și capabili să termine un traseu destul de greu. Dar dacă reușesti, deja ai trecut prima etapă a concursului și anume faptul că ai reușit să organizezi o echipă. Pentru șase oameni este greu și cu deplasarea pentru că trebuie două mașini, altfel de cazare etc.

gentlemens-race-2018-GRX-12.jpg?x20673In dimineata startului

În 2018 am reușit și noi să formăm echipa Freerider Supersonic, un nume ironic pentru că puțini dintre noi, dacă nu cumva chiar nimeni, ne încadram la categoria „super” sau „sonic”. Ba mai rău, toți eram cât se poate diferiți ca nivel de antrenament. Dar am zis s-o facem pentru că traseul părea să fie o adevărată aventură. În plus, nu mai fusesem în zonă.

gentlemens-race-2018-GRX-1.jpg?x20673

Alexandru Tudor, Cristian Enache, Eduard Oprea, Ion Gruea, Șerban Obreja și subsemnatul am plecat din București cu o zi înainte pentru a ajunge în Harghita la timp, la startul matinal de-a doua zi. Ne-am distrat pentru că am găsit la cazare camera ideală, cu 6 locuri. A fost ca pe vremuri, cu băieții în tabără. Pe drum ne-am oprit în Brașov pentru a cumpăra „taxa de înscriere” la Gentlemen’s Race, mai precis câte-o bere de persoană. Este altă tradiție a evenimentului. De la participanți se strânge un „munte” de bere care la final de concurs este împărțit între finisheri și toti cei care sunt pe acolo.

gentlemens-race-2018-GRX-11.jpg?x20673Taxa de participare la Gentlemen’s Race 2018

Am prins vreme excelentă, mai bine nici că se putea. La modul cel mai serios, cu tot uraganul care ne-a lovit pe la jumatea zilei. Cum spuneam și în titlu, a fost o aventură. Dimineața însorită ne-a găsit făcând ultimele reglaje la cai. Eu participam cu o bicicletă nouă pentru care trebuia să fac și recenzie. Era un gravel bike și fiind pentru prima oară pe așa ceva, m-am trezit că habar nu aveam ce presiune trebuie să pun în roți, mai ales că urma să mergem și pe macadam. Am rezolvat-o până la urmă alegând un compromis și reglând pe parcurs la nevoie.

gentlemens-race-2018-GRX-16.jpg?x20673

S-a dat startul într-un final și pentru noi, așa că am pornit la drum. S-a plecat la vale, Mădăraș fiind la peste 1600 m altitudine. Toată lumea a pornit ca din pușcă, doar pentru a frâna urgent câteva sute de metri mai jos pentru că se intra deja pe forestier. Fiecare am luat-o cum am știut mai bine, mai pe margine, mai cu grijă, eu fiind protejat de roțile mai „grase”. Însă cei din jur, inclusiv colegii de echipă, erau secerați de pene precum spicele de grâu de combină. Nu știu dacă a scăpat vreo echipă, însă mulți se lăudau mai târziu că au făcut și două-trei pene. Ne-am revenit și noi într-un final, cu toate penele reparate așa că am zbughit-o cu viteză pe asfalt.

gentlemens-race-2018-GRX-13.jpg?x20673

Traseul ediției 2018 a avut forma unei frunze, întoarsă cu codița în sus. Eram echipați cu gps-uri și telefoane însă din motive „necunoscute” nu ne-am dat seama din timp care este totuși sensul corect de parcurgere. Asta pentru că odată ce terminai codița, ajungeai la intersecția unde trebuia s-o iei fie la stânga fie la dreapta. După câteva minute de discuții au început să ne depășească celelalte echipe. Așa că ne-am luat și noi dupa ei. Ulterior am aflat că puteam totuși să mergem în orice sens atâta vreme cât pedalam corect tot traseul. Dovadă că pe parcurs ne-am intersectat cu câteva echipe care mergeau invers.

Kilometri au început să fie înghițiți cu poftă. Era frumos afară, iar noi odihniți. Traseul valonat te lăsa să te odihnești pe coborâri suficient cât să ai energie pentru următoarea urcare. Personal eram curios să văd cum arată portiunea de macadam. Până la urmă nu degeaba luasem un gravel bike, trebuia să am undeva și eu un avantaj. Mergeam bine în pluton, iar pauzele scurte la magazinele sătești erau plăcute. Te simțeai ca într-o excursie rapidă. Nu te gândeai la nimic altceva decât la peisajul din jurul tău, ce bună e vremea și ce bine este pe bicicletă.

gentlemens-race-2018-GRX-5.jpg?x20673

Însă nu dupa multă vreme au început să se vadă fisurile din echipa noastră supersonică. Cum spuneam, fiecare cu nivelul lui de antrenament. Așa că deja înainte de a ajunge la macadam unii dintre noi rămâneau în urmă. Însă echipa era echipă și nimeni nu mergea singur. Cei mai buni o luau în față însă restul mergeau cu cel mai lent.

Pe la ora 13 a început și vremea să dea semne că pregătește ceva. Noi abia eram pe la kilometru 90, deci nu era deloc bine să ne apuce ploaia de pe-acum. Însă n-am avut noroc și a început să toarne. Ne-am adăpostit o vreme sub un șopron însă după câteva minute părea totuși pedalabil. Așa că am luat-o din loc, moralul fiind în continuare optim.

gentlemens-race-2018-GRX-14.jpg?x20673

Am început să ajungem și să fim ajunși de alte echipe, alții erau adăpostiți pe sub streșini, iar alții îi dădeau bice de parcă voiau să se usuce în același timp în care se udau. A mai ținut-o așa, improbabil, încă mulți kilometri și s-a putut merge bine. Ba ne permiteam chiar să mai oprim pe la buticuri și să lungim, sperând că ce-a fost mai rău a trecut. Totuși simțeam că vântul bate spre noi, iar norul foarte negru din apropiere nu pleca ci venea.

Într-un final norii s-au rupt, iar noi am fost de asemenea rupți. Ritmul pe care îl aveam cât de cât, a fost distrus, nereușind să mai stăm grupați distanțe mari. Pedalam bine și pe dedesubt nu eram încă ud. Nu era rău, dar pentru a rămâne în parametri și pentru a nu mi se face frig, trebuia să trag tare. Dar nu puteam pentru că unii dintre noi erau în spate și mergeau încet. Așa că îi așteptam, și pentru că nu aveau traseul.

gentlemens-race-2018-GRX-9.jpg?x20673Echipa Freerider Supersonic 2018

Prin sate ne mai opream la adăpost însă între sate, la intersecții, trebuia să așteptăm sub cerul liber, eventual sub un copac. Lucru foarte neinspirat pentru că tuna și fulgera în jurul nostru, de ziceai că-i sfârșitul lumii. Frigul începea să se instaleze, iar uscat nu mai era chiar nimic pe mine. Am mai făcut o ultimă pauză într-un magazin sătesc, de unde am mai luat ceva pentru energie, după care ne-am făcut curaj să-i dăm până la capăt fără oprire. Trebuia să fim curajoși la modul real pentru că tuna foarte des și aproape de noi. În sat puteai pedala fără probleme, dar odată ieșit din localitate nu mai erau multe lucruri înalte care să te protejeze de fulgere. Dar, am scăpat.

Spre seară potopul s-a oprit și încet-încet, am început să ne încălzim. Era totuși vară, iar pentru a ne confirma că lucrurile se îndreaptă, asfaltul începea să se usuce, iar noi pedalam prin aburul care se ridica. Am prins un apus plăcut și liniștit însă noi încă mai aveam până la finiș.

gentlemens-race-2018-GRX-4.jpg?x20673

Partea „amuzantă” era că pentru a termina cursa trebuia să urcăm înapoi la 1600, de pe la vreo 500 m altutidine. Nu era cale de întors așa că ne-am regrupat și am început „asaltul final”. A fost greu, sau cum să spun, inuman de greu. Scotoceam prin buzunare sperând să mai găsesc un gel rătăcit însă n-a fost să fie. Obosiți și munciți dupa 200 km, cu vreo 15% energie rămasă, cu rampe de peste 11%, răvășiți de ploaie și cu moralul pe roșu, fiecare a început să pedaleze în ritmul lui, sperând că nu va muri până sus, mai ales că urma drum forestier. Ultimii din echipă au ajuns la finiș la lumina lanternelor.

gentlemens-race-2018-GRX-Andrei-Soimu-foGentlemen’s Race 2018. Foto Andrei Soimu – asoimu.com

Gentlemen’s Race a fost o aventură „cu de toate”. De la echipa „pestriță” la traseul provocator, la rândul  lui cu de toate, la vremea nimicitoare care ne-a amețit și ne-a pus pe fugă ca potârnichile. A fost superb și o experiență din care am învățat multe, în primul rând despre echipă. Mai precis că nu-i deloc ușor să spui că ai o echipă. Trebuie mai mult de-atât. Dar atmosfera generală a fost excelentă. Și la start și pe traseu și la finiș. Mai mergem!


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Excursia devenită tradițională s-a întâmplat și anul acesta, în toamnă de data asta în loc de primăvară. Am luat la pedală traseul, relativ circuit, care înconjoară pe bicicletă mare parte din Delta Dunării. Turul de bicicletă este ușor și accesibil inclusiv copiilor mici, cu precizarea că din când în când vor avea totuși nevoie de ajutor. Cu o lungime de aproximativ 140 km și diferență de nivel nesemnificativă, Velodelta este o excursie perfectă de făcut împreună cu familia și prietenii. Cel mai repede se poate face în 4 sau 5 zile, dacă preferi doar să pedalezi. Însă recomand să aveți și zile de pauză în care să mergeți cu bărcile pe canale sau pur și simplu să stați și să pescuiți. Nu uitați că pentru a intra în Delta Dunării ai nevoie de permis de acces. Se poate cumpăra online de aici. Dacă vrei să pescuiești, ai nevoie de permis și pentru asta. Prețurile sunt însă foarte mici.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

Ce consider a fi foarte frumos în excursia asta este poate nu neapărat traseul ci faptul că distanța zilnică de pedalat este mică, până în 40 km. Asta înseamnă că nu există grabă, ca cei mici pot merge în ritmul lor și că ajungi la destinație suficient de devreme pentru a mai face și altceva. O altă experiență plăcută este cea culinară. Este de la sine înțeles că nu vei mânca altceva în excursia asta decât pește. Și garantez că nu vei regreta. Subsemnatul nu este un fan an mâncărurilor cu sau din pește, însă în Deltă tot ce am mâncat mi-a plăcut extrem de mult.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2

Și despre țânțari pot vorbi de bine. Prima săptămână din septembrie este foarte bună pentru excursia asta. În timpul zilei nu ai nicio treabă cu țânțarii, iar seara încep să se agite destul de târziu. Mai mult, dacă te protejezi cu ceva alifii și sprayuri, chiar nu vei avea probleme.

În fiecare an am ales să variem puțin traseul și am reușit, chiar dacă nu există așa multe posibilități. Însă cum spuneam, traseul nu este singura atracție ci și restul de activități. În fiecare zi am avut câte ceva interesant de facut. Pornirea am ales-o și anul acesta s-o facem din Tulcea, direct pe biciclete. Fiind cazați la o pensiune poziționată pe faleza orașului, drumul până la vaporașul care traversează Dunărea spre cartierul Tudor Vladimirescu, se face în doar câteva minute. Traseul pornește practic de aici, de pe malul celălalt al Dunării.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0

Plecăm pe drum pietruit și în câțiva kilometri poate deveni greu pentru copii dacă sunt pe biciclete cu roți de 24” sau mai mici, așa că e posibil să fie nevoie de remorcare. După alți cțiva kilometri de la pornire vom ajunge la un mic magain sătesc unde aproape obligatoriu se face pauză. Fiind cald, și cei mici și cei mari au nevoie de ceva pentru reîmprospătarea puterilor.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0

Drumul din prima zi ne poartă destul de mult chiar pe lângă Dunăre, în special când trecem pe lângă satul Sălcieni. Însă punctul terminus este în Pardina unde de fiecare dată până acum, am stat la pensiunea Nufărul. Pardina este un sat mic și posibilitățile de cazare sunt la fel de mici. Așa că este bine să vă organizați cazarea din timp pentru a fi siguri că găsiți locuri. Dar probabil că se poate sta și la cort dacă îți place varianta asta.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0

Ajunși în Pardina destul de devreme, ne-am cazat și apoi am plecat la pescuit. Gazda ne-a arătat potecuța care duce spre Dunăre și care ajunge la o confluență cu un mic canal. Am stat aici până seara târziu când țânțarii ne-au spus că e vremea să plecăm. A fost atât de plăcut, să stai pur și simplu, să te uiți la bărcuțele care treceau și la copiii care se jucau desculți în apă.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0

Traseul pentru a doua zi urma să ne ducă până în Chilia Veche. La ediția anterioară a Velodeltei am avut ghinion și ne-a prins ploaia undeva pe la mijloc. Ghinionul și mai mare a fost că între Pardina și Chilia există două variante de drum: cel comunal oficial, pietruit și cam plictisitor, sau pe digul de pământ, mult mai frumos ca peisaj. Evident, pe ploaie drumul de pământ devine impracticabil și evident că pe dig am ales să mergem.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

Și anul acesta ne-a prins ploaia însă din fericire abia spre final, cu doar câteva minute înainte să reintrăm pe drumul pietruit. Am avut noroc pentru că altfel calvarul cu noroi până în dinți ar fi fost mare. Ploaia însă tot ne-a prins, așa că până la pensiunea din Chilia Veche ne-am udat bine de tot.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-0

Dar a fost amuzant, iar copiii au rămas pozitivi până la final de drum. E drept că și ei și noi știam că ne așteaptă o masă gustoasă, dușul cald și așternuturi uscate, așa că nimeni n-a avut de ce să se plângă.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

Ziua s-a încheiat iarăși superb, pe pontonul pensiunii de pe malul Dunării. Și mai plăcut a fost când ne-am tezit că lângă noi a acostat o barcă, cea care urma să ne ducă a doua zi până în Periprava. Era barcagiul care se ducea să pună benzină. Așa că dacă ne-a văzut acolo, ne-a luat și pe noi la o plăcută plimbare de seară.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

A treia zi a excursiei a început cu transferul de la Chilia Veche la Periprava. Între cele două sate nu mai există drum, deci singura modalitate de a continua este pe apă. Așa că am închiriat o barcă în care am avut loc cu toții. Ajunsi în Periprava, am fost întâmpinați încă din port de poliția de frontieră care ne-a legitimat. Până la urmă nu poți fii niciodată sigur că niște turiști pe biciclete, cu copiii după ei, nu transportă în rucsac marfă de contrabandă. Dacă s-ar ocupa la fel de vârtos și de adevăratele probleme, ce bine ar fi.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

Din Periprava drumul nostru continuă spre Sulina via C.A. Rosetti. Până în Rosetti drumul este mai frumos, dar și mai greu. Este frumos pentru că vei pedala prin vestita Pădurea Letea. E drept că nu este cea prin care poți vâsli dacă ai fi în barcă, pe apă, dar este totusi o incursiune în adevărata Deltă. Pe de altă parte, bucata asta de drum este cea mai grea pentru că vei pedala pe drum de nisip. Ideal este să ai noroc de ploaie cu o zi înainte, pentru că nisipul va fi tasat și mai ușor pedalabil. De data asta am avut noroc. Cu un fat bike însă ești „rege”. Merge abslout perfect și poți trage după tine cât vrei – remorci, bagaje, copii, orice!

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2

Din Rosetti începe iarăși drumul pietruit, dar aici poți face o scurtă pauză la magazinul sătesc. Atenție totuși că nu-i deschis tot timpul. Programul de lucru este doar între 8-12 și 18-21. Noi i-am prins în „pauză de masă” așa că a trebuit să apelăm iar la bocceluța cu provizii dulci. Până la Sulina drumul este fără peripeții. Calitatea este bună, dar poate deveni obositor pentru cei mici pentru că suprafața este aspră, acoperită cu pietre. La o adică îi mai poți remorca.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1

La Sulina vei fi ajuns pe malul stâng al brațului, dar aici este un barcagiu care asigură transferul de pe un mal pe altul. Îl știm pe omul ăsta din 2014 când am făcut prima Velodeltă. Pe vremea aia avea o prăpădită de barcă în care încăpeau câțiva oameni. A trebuit să facă o mulțime de drumuri pentru a ne transporta pe toți, biciclete și bicicliști. În 2018 nu doar că barca este mai mare însă omul are acum și ponton cu tot ce trebuie pentru o acostare în siguranță. Și asta pentru modica sumă de, nici nu mai știu cât ne-a cerut. Cert este însă că nu am primit chitanță sau bilet.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2

Ajunși în oraș ne-am cazat repede după care am plecat la plimbare pe faleză. Vremea era cam incertă și părea că vrea să plouă. Era plăcut pentru că chiar dacă bătea vântul tare, prea frig nu era. Ne-am orientat și am mers la restaurantul cel mai recomandat pe Google Maps, Marea Neagră. Nu părea aglomerație însă am așteptat mult până a venit cineva să ne întrebe de sănătate.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2

Tocmai când ne pregăteam să plecăm supărați și hotărâți să lăsăm o singură steluță la recenzii, apare și ospătarul. Supărarea a trecut după ce am văzut cât de cunoscător și profi era. Nu se mai oprea din recomandări, sfaturi și sugestii despre ce să alegem, ce e mai bun și mai bine gătit. La întrebarea „ce e mai proaspăt”, a cam râs, totul fiind pescuit în ziua respectivă, practic din fața restaurantului.

Ultima zi a excursiei ne-a purtat spre Sfântu Gheorghe. Trei sferturi din traseu este foarte bun ca suprafață de rulare. Se merge pe drum pietruit dupa care, ultimii kilometri spre Sfântu, sunt pe drum de nisip. Atenție însă că pe drumul ăsta ai de traversat două deversoare. Sunt locurile prin care delta se scurge în mare. Practic aici drumul este mai jos cu câțiva metri pentru ca la nevoie, surplusul de apă din deltă să poată trece mai departe. Noi am prins o secetă destul de mare așa că deversoarele erau uscate. În alți ani însă am pedalat prin apă până la butuci. Alții povesteau că au prins apa până la brâu și că traversarea a fost aproape imposibil de făcut.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2

Paradoxal însă, a fost și ziua cu pene. Ne-am oprit de-o mulțime de ori să scoatem Colții Babei din roți. Am consumat toate camerele de rezervă și începusem să ne temem că rămânem și fără petice. E bine de știut că partea asta din drum este problematică din punctul ăsta de vedere. Așa că fie ești din start tubeless și cu soluție autovulcanizantă în roți, fie îți încerci norocul cu o bandă anti-pană, instalată între anvelopă și cameră.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3

Cu chiu, cu vai am ajuns în Sfântu Gheorghe. La modul cel mai serios, fie eram toți pe jantă, fie pompam din 5 în 5 minute să mai putem pedala 1 km. Mai puțin fat bike-un meu care miraculos, a supraviețuit. Ulterior, ajuns acasă în București și făcând revizia bicicletelor, am văzut câți Colți erau înfipți și în anvelopele fat. Cumva însă n-au ajuns până la cameră.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3

Sfântu Gheorghe este deja un sat arhicunoscut și prea aglomerat pentru cât de mare/mic este. Greu mai găsești cazare. Așa că de data asta a trebuit să ne cazăm într-un loc, iar masa s-o servim în alt loc. Înainte însă, am ales să mergem direct pe plajă, să sărbătorim încheierea excursiei cu o baie în mare. Zis și făcut, însă la fața locului doar unii dintre noi au avut curaj să intre în apa rece.

velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3

Velodenta 2018 s-a încheiat a doua zi dimineața devreme când a trebuit să ne prezentăm în port pentru ca Pasagerul să ne preia pe drumul înapoi spre Tulcea. Pelcarea este destul de tristă și pentru că dimineața nu prea ai timp de altceva decât să încaleci pe bicicletă și s-o zbughești spre port. Drumul ăsta noi tot mai mult pe jantă l-am facut, fiind încă sub influența penelor din ziua anterioară. Noroc că distanțele în Sfantu sunt mici.

Per ansamblu excursia înseamnă o experiență deosebită, fiind foarte recomandabilă familiilor în special, pentru că cei mici au suficient timp de joacă și nu sunt grăbiți. Dar și pentru că distanțele nu sunt mari, iar în timpul zilei te poți opri de multe ori pentru ca juniorii să nu devină „o pacoste”. Cel mai frumos este însă să poți alterna zilele de pedalat cu zile de plimbat cu barca pe canale sau zile de pescuit. Dacă de data asta am fost presați de timp și nu am avut prea mult timp, la celelalte ediții am închiriat bărci în Chilia Veche, Sulina și Sfântu Gheorghe, ocazie cu care am pescuit și am vizitat împreună cu cei mici Rezervația Biosferei Delta Dunării.

Download traseul în format GPX
     
Distanță Itinerariu Cazare
  Tulcea Pensiunea Delta Dunării
Ziua 1 39 km Tulcea – Pardina Nufărul
Ziua 2 36 km Pardina – Chilia Veche La Răducu
Ziua 3 32 km Chilia Veche – Sulina Vila Alga
Ziua 4 37 km Sulina – Sf. Gheorghe Casa Lucia
velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-1 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-2 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3 velodelta-2018-delta-dunarii-bicicleta-3

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Se întâmplă din ce în ce mai des ca velo-vacanța de vară să ne-o petrecem în afara țării, iar pentru cei dintre noi care doresc să mai prindă și puțină culoare, pedalatul la munte în țări precum Austria nu este o soluție. Așa că se merge la mare, în țări precum Grecia.

Grecia nu mai are nevoie de vreo prezentare, unele zone fiind deja “românești”, mulțumită numărului mare de conaționali sosiți la plajă. De asemenea, în ciuda crizelor de tot felul care se spune că își fac de cap în țara asta, când ajungi acolo, pe plajă, la restaurant sau pe bicicletă, simți foarte puțin că ar fi ceva probleme în jur.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-13

Pe de altă parte vara nu-i așa o perioadă potrivită pentru mersul pe bicicletă în Grecia. Evident, căldura este sufocantă dacp ești oriunde în altă parte decât la prăjit pe plajă. Pe de altă parte simți că nu poți rata ocazia de a pedala în altă țară și vizita locurile. Este chiar păcat să nu profiți de ocazie plimbându-te prin cât mai multe locuri în loc să stai blocat pe 1-2 plaje.

În 2017 fusesem în Thassos și a fost interesant așa, pentru o primă interacțiune cu locul. Însă insula este atât de populară printre români încât te simți ca acasă, iar ăsta nu este tot timpul un lucru bun. Așa că pentru 2018 am ales un loc mai îndepărtat. Insula Corfu este cam de două ori mai îndepărtată decât Thassos, fiind și mai mare ca suprafață. Ai de parcurs până acolo puțin peste 1000 km, spre deosebire de Thassos unde conduci mai puțin de 600.

Studiind potențialele trasee de bicicletă am aflat că muntele este concentrat în partea nordică a insulei, restul fiind destul de plat. Așa că și cazarea s-a aflat evident, în nord. Am mai aflat că cel mai înalt vârf, Pantokrator, se află la altitudinea de 906 metri. Nu pare mult însă având în vedere că plecarea se află practic la 0 metri altitudine, cățărarea până pe varf e ceva ce trebuie făcut.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-02

Comparând cu Thassos, înclin mai mult spre Corfu ca destinație bună pentru plajă și ciclcism șosea. Insula este plină de drumulețe asfaltate, cu o singură bandă, care ajung până sus pe vârf. Și în primul rând pare mai puțin aglomerată, însă asta ține desigur de perioada în care mergi. Noi ne-am dus la final de august.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-15

Traseele noastre au inclus pe cât posibil, cât mai mult drum secundar și cât mai puțin drum cu trafic auto intens. Însă spre deosebire de Thassos, unde ai un cerc de asfalt în jurul insulei, în Corfu și mai ales în nord, drumurile principale sunt și acestea rezonabile ca trafic. Însă cea mai bună parte este că poți traversa dintr-o parte în alta a insulei, peste munte, folosind doar drumuri mici și foarte mici asfaltate, unele cu înclinație descurajantă, dar pedalabilă.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-17

În funcție de locul de unde pornești și traseul ales, o buclă dus-întors până pe vârf poate avea 45 km cu o diferență de nivel de 1000 m. O altă tură pe care am făcut-o a traversat insula de la nord la est, trecând și fix prin mijlocun insulei. Traseul a avut o lungime de 53 km cu o diferență de nivel de 1.213 m. Acesta a fost cel mai „muntos” traseu facut de noi. Un altul l-am făcut incluzând și partea vestică, mai joasă, a insulei. Cu o lungime de 53 km și 963 m diferență de nivel, în tura asta am ajuns și destul de sus, la aproximativ 500 m altitudine, dar am parcurs și porțiuni de drum asfaltat direct pe malul mării, la zero metri.

Traseele noastre le puteți downloada de aici.

Calitatea drumurilor asfaltate este acceptabilă spre bună. Nu este asfalt nou însă cel existent este totuși bun. Pe de altă parte nu vorbim de Austria sau Elveția așa că este recomandat ca bicicleta să aibă anvelope de 28mm. Traficul pe Corfu, în special în zona montană, este foarte lejer. Odată intrat pe drumurile de munte nu prea mai ai localnici ci doar din când în când turiști cu mașina. Drumurile sunt înguste, iar mașinile rare mergând încet pentru că și ei sunt la plimbare. Mai poți avea „ghinionul” să întâlnești un convoi de Jimny cu turiștii ieșiți la poze. Dacă se întâmplă asta recomandat este să faci o pauză și să-i lași să se îndepărteze. Pe de altă parte poți avea neșasa ca terasa la care voiai să faci pauză, s-o găsești complet ocupată.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-18

Traseele montane sunt liniștite și traversează sate grecești și mai liniștite, aproape părăsite. Însă cam în fiecare găsești câte-o mică terasă la care este o adevărată plăcere să faci o pauză de expresso și/sau cola la umbră. Cele mai frumoase, rustice și pitorești sătuce le-am găsit în zonele cele mai înalte ale traseului. La terasa am aflat ca in multe din aceste sate gasesti cazare gen Airbnb. Așa că dacă ești deranjat de aglomerația de jos de la mare, poți veni sus la liniște, la munte.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-14

Peisajul este evident special. Cât ești pe urcare sau undeva prin mijlocul insulei nu vezi până la mare însă poți sorbi din priviri versanții cu pădurile de pin și arbuști destul de înțepători. Însă odată ce începe coborârea, începe și admiratul peisajului pe care doar pe-o astfel de insulă îl poți primi. Te vei bucura de drumul care șerpuie, cu vizibilitate până la mare. Efortul la pedalat ți-l alegi. Cu o rampă medie de 10% pe traseele făcute de noi, poți considera că antrenamentul poate fi cât se poate de intens dacă asta urmărești.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-04

Toate bune și frumoase, dar sejurul nostru a însemnat și o experiență mai puțin plăcută în unele momente. Iar asta pentru că practic la intrarea și ieșirea din fiecare localitate aflată lângă mare, deci nu și la cele de pe munte, găseai alți munți, de gunoaie. Nu era murdar pe plajă sau pe lângă pensiuni și hoteluri, dar întâmpinarea ta la intrarea în sat era iconică deja. Ni s-a spus că administrația locală nu se înțelege cu firmele de salubrizare și că aia e, până ajung la un numitor comun gunoaiele stau și se acumulează pe stradă. Din punctul ăsta de vedere semănăm mult cu grecii.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-16

Per ansamblu însă experiența a fost excelentă. Posibilitățile pentru ciclism sunt foarte bune și la fel și cazarea. Ca să nu mai vorbim de mâncarea gustoasă aproape indiferent de terasă. Locul este bun de pedalat și trebuie profitat de ocazie dacă tot te duci la mare cu mașina și poți transporta 1-2 biciclete. Însă la final de august vei avea temperaturi și de peste 40 de grade. Pe de altă parte, dacă alegi să te duci într-un cantonament special pentru a acumula kilometri pe bicicletă în vederea pregătirii noului sezon, acum spre exemplu în nordul insulei Corfu ai 18 grade. De asemenea, în februarie poți merge special pentru cantonament în Tenerife sau Turcia.

Traseele făcute de noi pe bicicletă în Corfu le poți lua de aici.

trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-05 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-03 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-06 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-07 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-08 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-09 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-11 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-12 trasee-bicicleta-corfu-ciclism-grecia-01

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

De cele mai multe ori primim de la fabricanți comunicatele de presă care fie sunt seci și pline de cifre fie sunt fanteziste și pline de laudă de sine. În general nu ai ce face și publici informația așa cum o primești, cu excepția situațiilor când ai și testat respectivul produs și poți adăuga părerile tale. De data asta însă am primit o invitație, pentru a vedea cum ia naștere, de la zero, o bicicletă.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-7.

Invitația a venit de la Merida care ne-a chemat la sediul lor din Magstadt, Germania, unde a luat naștere noua One-Twenty, mtb-ul care spun ei că este “bun-la-toate”. Treaba asta cu bun-la-toate e cu dus-întors. Pe de o parte poate fi rău, pentru că înseamnă că nu excelează la niciun capitol, trebuind să facă bine câte puțin din fiecare domeniu. Pe de altă parte poate fi foarte bine, dacă vrei să ai o singură bicicletă cu care să faci cât mai multe și nu cauți performanță în ceea ce faci.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-10

Vizita a fost fulger. Dimineața la 8 aterizam în aeroportul din Stuttgart. Peste o oră eram deja la sediul Merida unde m-au preluat Roman Braig și Benjamin Diemer, cei doi ingineri și mtb-iști care au creeat bicicleta. După aproximativ două ore de teorie, poze, planșe și cifre despre noua One-Twenty, eram deja echipament de mtb și călare pe bicicletă pe potecile de lângă oraș.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-9.

Testul a durat vreo patru ore după care ne-am întors la sediu unde am despicat firul în patru, am analizat, împreună cu inginerii de acolo cum m-am simțit pe bicicletă și am mai pus câteva întrebări.

foto-merida-08.jpeg?x20673foto Merida

Odată vizita terminată, am fost expediat la hotel unde seara am cinat cu băieții de la Merida, ocazie cu care iar am povestit despre One-Twenty și bicicelte în general. A doua zi dimineață la prima oră eram înapoi în aeroport, iar la ora 12 înapoi în București. Nu pot spune că n-a fost obositor, dar totuși m-am întors în țară mai odihnit decât dacă aș fi condus de la București la Sibiu…

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-2- magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-4- magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-5-

Să vedem însă ce înseamnă „noua” Merida One-Twenty 2019. În primul rând gama este împărțită între modele cu roți de 27,5 și 29 inch. De asemenea, specificațiile mai împart bicicletele între modele pentru „trail”, așa cum și dorește să fie noul model, și variante mai tradiționale cu furci mai scurte și pipe mai lungi, modele optimizate pentru cross country.

Roman și Benjamin au început prezentarea de la zero, cu schițele făcute de mână. După care mi-au arătat cum a evoluat proiectul și cum se fac la ei modificările în softul special. După ce se ajunge la o formă „suficient” de finală, se fac primele matrițe pentru cadrele prototip. Partea proastă este că rareori iese din prima ce ți-ai dorit.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-3.

Mai ales după ce testezi fizic cadrul care-ți iese și vezi că nu e bine peste tot. Pe de o parte trebuia întărit în anumite locuri, pe de altă parte merge subțiat și ușurat în alte părți. Este un joc de-a șoarecele și pisica pentru că orice modificare faci, influențele se văd aproape peste tot în restul cadrulu. Din fericire experiența ajută și-ți permite să anticipezi niște chestii, evitând astfel construirea inutilă de prototipuri suplimentare.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-8.

Merida dispune și de o mare imprimantă 3D unde creează primele părți care alcătuiesc noul produs. Asta le permite să testeze cum se încheagă per ansamblu tot cadrul, cum sunt degajările pentru anvelopă și dacă cinematica gândită pe hârtie sau pe calculator, se reproduce întocmai și în realitate.

foto-Bikemag-hu-03.jpg?x20673foto Bikemag.hu

Urmează construirea prototipurilor, echiparea cu componente și testarea noii biciclete în natură. Evident că nici în stadiul ăsta nu este totul gata. Se poate observa spre exemplu, că linkul suspensiei spate se lovește de ceva, moment în care Roman și Benjamin se întorc la panșa de proiectare și o iau aproape de la capat.

Însă acest link, mai precis „float link” este deja la a 4a generație la Merida. Partea inovativă, care e drept n-am văzut-o pentru prima oară la Merida, este că oferă suspensiei spate mai multă cursă decât în realitate. Sună ciudat, dar așa este. Spre deosebire de shock-urile spate care în general într-o parte sunt montate fix pe cadru, iar în partea cealaltă sunt mobile, la One-Twenty ambele capete sunt mobile – partea de sus prinsă de link-ul suspensiei, iar partea de jos în capetele țevilor chain-stay. Artificul ăsta oferă senzația de „suspensie fără capăt”.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-1.

O altă noutate la noua One-Twenty este folosire instalării „Trunnion” pentru shock-ul spate. Asta înseamnă practic că suspensia spate poate fi mai lungă, montată fiind în același spațiu. Găsești specificația asta până și la cel mai ieftin model One-Twenty 400 din aluminiu.

În ciuda „aglomerării” pe care o ai în interiorul triunghiului față al cadrului, designerii au reușit totuși să includă și suportul pentru bidonul de apă. Poate nu-i cine știe ce însă este totuși o specificație utilă pentru cei care vor să pedaleze „light”, fără să-și care apa în spate. La cadrele din carbon de mărimi M/L/XL încape bidoan de 0,715 în timp ce la cadrul S intră bidoan de 0,5. La aluminiu avem 0,715 la L și XL și 0,5 la S și M. De asemenea e recomandat ca la cadrele mici să fie instalat suport cu inserare latarală.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-11

Tot la capitolul „modificări față de vechiul”, noul cadru din carbon este cu 400 g mai usor decât predecesorul său. Ni s-a spus că mărimea M are puțin peste 2,4 kg. Pe de altă parte cadrul din aluminiu, mai ieftin, este ceva mai greu decât versiunea anterioară, dar e acum mai robust și mai rigid. Degajarea pentru roata spate a fost mărită, iar acum One-Twenty poate fi echipată și cu anvelope de 2.35” puse pe jante late.

Dacă tot suntem la capitolul greutăți, iată câteva cifre oficiale, toate pentru cadru mărime M, fără pedale:

  • One-Twenty 9000 (carbon) – 11,6 kg
  • One-Twenty 8000 (carbon) – 12,6 kg
  • One-Twenty 800 (aluminiu) – 14,4 kg
  • One-Twenty 400 (aluminiu) – 14,6 kg

La noul cadru s-a ales un design diferit pentru țevile chain-stay. Acum sunt mai mari în secțiune verticală. Rezultatul se traduce prin rigiditate mai mare a spatelui, dar și rezistență mai mare în timp.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-12

Testele la care a fost supusă bicicleta înainte de a fi lansată sunt fabuloase. Vechea One-Twenty fusese supusă la 150.000 cicluri în timp ce la noua s-au folosit 300.000 de cicluri. Mai mult, pentru noua versiune inclusiv greutatea cu care s-au facut testele a fost cu 20% mai mare. Practic noile cadre One-Twenty sunt garantate până la o greutate a riderului de 140 kg.

O altă noutate la One-Twenty este faptul că pârghiile noului ansamblu al suspensiei spate permit shock-ului să funcționeze bine chiar și la presiune mai mică. Avem aici încă un avantaj pentru riderii grei care nu mai trebuie acum să „umfle” la maxim suspensia spate pentru a funcționa corect.

magstadt-visit-merida-one-twenty-2019-6.

Diferenta dintre „trail” și „cross” am simțit-o când în Germania m-am dat pe modelul de carbon One-Twenty 8000, iar în România, la întâlnirea BikeFun Dealer, Press & Test Camp am încercat modelul de aluminiu One-Twenty. Modelul din carbon mi-a imprimat o poziție mai „defensivă”, specifică pentru trail și all mountain, în timp ce pe aluminiu am stat ca pe o bicicletă de cross country și maraton. Ideea este însă că ambele variante au aceeași geometrie a cadrului, diferențele venind de la echipare.

Geometria a fost gândită de cei doi Benjamin și Roman, să fie echilibrată. Ei spun că noua One-Twenty este pentru cei care vor un singur mtb cu care să facă (aproape) tot. Pe de o parte „trail” – adică să-i dai destul de tare la vale, dar nu atât de tehnic cât este la enduro, și pe de altă parte „cross” – adică randament bun la ture lungi care includ și cățărări mari.

foto-merida-12.jpg?x20673foto Merida

Dacă ne uităm la unghiul furcii, la noua One-Twenty este de 67,3 grade, mai relaxat decât era înainte 69 grade, deci mai bun pentru stabilitate la viteză la vale. Însă la 67,3 grade rămâne încă suficient de „abrupt” pentru ca bicicleta să te lase  să stai bine pe ea și la deal. Comparat acest unghi cu ce vedem la alte mărci consacrate pe diferite segmente, vedem unghiuri de 65,5 grade pentru biciclete dedicate enduro sau 69,5 grade pentru biciclete dedicate cross country. Asadar, noua One-Twenty este la mijloc.

Personal sunt adeptul mtb-urilor dedicate, fiecare pe feliuța ei. Am o bicicletă cu suspensii de 160 mm pentru dat tare la vale, dar mai greu cu urcatul și una cu suspensii de 100 mm pentru randament maxim la deal, dar mai „schetchy” la vale. Pe de altă parte nu toată lumea are loc în casă pentru mai mult de o bicicletă sau nu are bani și poate nici nu este atât de pasionat încât să investească în mai mult de o singură bicicletă. Pentru ei văd în noua Merida One-Twenty bicicleta aproape perfectă: suficient de performantă, permisivă și iertătoare la vale încât să te lase să mai gresești sau să te joci pe o potecă virajată și relativ tehnică și la fel de suficient de performantă la deal, mulțumită geometriei „tradiționale” care oferă randament pe distanțe lungi, gen ture cu rucsacul.

bikefun-dealer-press-camp-2018-albota-18

Totuși modelul de top în mâinile unui rider de top, va merge fără absolut nicio problemă și pe traseele foarte tehnice și solicitante de enduro. La modul cum bicicleta poate să o „încaseze”, nu există niciun dubiu pe partea asta.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Acest articol participă la concursul organizat de Freerider împreună cu Green Dental.

Portugalia. Camino Portughez. Eu, cu o bicicleta si un rucsac de aproape 8 kilograme in spate. Nepregatita, dar temerara… primele 3 zile imi organizasem trasee de peste 100 km/zi, crezand ca sunt relativ plate. Nu erau plate. Numai prima zi vreo 10 dealuri.
A doua zi: Santarem – Coimbra, aproximativ 110 km. Plec la 7.30 dimineata, ajung in Coimbra pe la 18:30 (dupa o pauza de masa de doar 30 de minute avuta pe parcursul zilei din cauza de serpi morti pe marginea strazii si de stres ca ma prinde noaptea pe drum). Nu gasesc adresa. Coimbra este… un alt oras cu multe dealuri care mai inalte, care mai joase… si eu eram terminata. Pentru prima data in viata simteam ca muschii de la picioare se dezintegreaza… Dupa ce am coborat o vale adanca intalnesc, in sfarsit, un student vorbitor de limba engleza si care mai si merge cu mine pana la cel mai apropiat hotel, sa ne lamurim cu adresa negasibila… Doamna receptionista extrem de amabila, cauta pe google, nu gaseste. Ok, eu am numarul de telefon, o rog sa vorbeasca cu proprietarul si sa-i zica sa ma culeaga cumva de la hotel ca eu sunt praf si nu ma mai misc nici un centimetru. Se face. “Vine in 10 minute! Sa stiti ca are un Mercedes negru!” Suuuper!

2.jpg?x20673
Vine un Mercedes negru in fata hotelului, parcheaza, eu zambesc si dau sa zic “buna ziua”, soferul coboara, se uita la mine nedumerit si ca la ultimul huligan de pe pamant, nu cumva sa-l ating! …ok, cred ca nu e asta Mercedesul… bine ca n-am deschis gura…
Trece timpul si vine in sfarsit Mercedesul negru. Soferul-proprietar de hotel vine spre mine, na, nu ma asteptam sa fie cine stie ce model, dar nenea…. parea mai degraba un “peste” cu lantuc, cu maieu si pantaloni scurti, putin transpirat… si zambeste: “V-ati ratacit? Hai sa mergem!” Imi ia bicla, o rezolva cu portbagajul, mai iesea o roata, dar daca e permis… Ma sui in spate, cu telefonul in mana si cu vocea tremuranda incropesc un dialog:
– Au mai venit pelerini pe la dumneavoastra?
– Da, dar pe jos, nu cu bicicleta.
– Erau multi?
– Da, grupuri! Nu ca dumneavoastra, singura! … Dar de unde veniti acum?
– Din Santarem…
– De unde????? Doamne fereste!!!!

3.jpg?x20673
Eu in tot timpul asta privesc pe fereastra cum mergem fix in directia din care eu venisem… strang telefonul in mana si ma tot gandesc “domne ce mi-a trebuit sa merg singura, mi se intampla naibii ceva, ce fac cu telefonul, cum il ascund, cum o sa sun la politie….“ – mai multe ganduri si scenarii de-astea… adaug:
– Pai eu pe aici am venit! Unde mergeti acum?
– Da, da, pai asta este drumul! E singurul drum!
Ne intelegem… si ajungem la hotel. Totul frumos! Aveam sa aflu dupa, ca “pestele” fusese avocat in Brazilia, asa reusise sa deschida hotelul si sa sa se stabileasca in Portugalia. Mi-a comandat mancare si mi-a adus-o intr-o sala de mese care era de o frumusete desavarsita. Candelabru cu o mie de lumini, fata de masa alba scrobita, totul de o curatenie impresionanta, un peisaj de Brazilie coloniala de unde incepusem sa-mi imaginez femei negre si grase cu fuste lungi si colorate…cantand. Am mancat singura, a venit o doamna si mi-a servit un platou cu fructe si cu o umbra de admiratie pentru domnisoara rosie de la soarele de peste o zi de neuitat. “Luati mai multe!”
A doua zi domnul nici nu a vrut sa auda de planurile mele fabuloase de a ajunge in Porto (numai 108 km). M-a condus cu masina la gara si m-a suit in tren (a stat efectiv sa se convinga ca ma sui in tren) si a zis ca “macar un pic sa va odihniti”. Dupa negocieri aprige cu oameni de neinduplecat, am mers pana la Santa Maria da Feira, unde aveam sa traiesc o alta zi plina de peripetii.

Articol trimis de Elena Cengiz


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Articol aprobat în cadrul concursului DentalClinic, ce oferă un voucher de 2.000 de euro câștigătorului.

Cine a avut inspirația sa aleagă acest nume merita o broasca! Sau… nu chiar o broasca, doar picioarele… Sau omleta de oua de broasca de țestoasă!

FB_IMG_1529951039845.jpg?x20673

Cel puțin pentru mine, acest concurs țopăie pana la înălțimea numelui lui. Acum 4 ani am țopăit, după un prim concurs terminat pe un loc cu mult peste 60, pana pe 23. Acum 3 ani am țopăit într-un șanț și am trecut linia de finiș cu roata din fata în mana! Acum 2 ani am țopăit de pe locul 3 la final pana pe locul 7 la festivitatea de premiere. Iar anul trecut nu am țopăit, dar am inotat. Asta e, Amfibianul trebuie respectat!

Am ajuns și la ediția 2018! O noua ediție săltăreata! De data aceasta, topaiala a fost la propriu! Și ce zgaltaiala a mai fost! A fost ca decolarea unui avion pe pista de la Otopeni, înainte de decopertare. A fost atât de intensa încât telefonul meu a înregistrat 12.000 pași în loc de 21 km! Chiar o sa întreb la fabrica GT de câte ori a sărit pe cadru roboțelul chinez pentru a testa rezistenta. Pana la urma s-a dovedit a fi un traseu tehnic și extrem de solicitant.

Eu m-am dus cu gândul doar sa ma simt bine, venit după o noua accidentare și o noua perioada de convalescenta. Toate elementele pe care le ador creau premisele unei curse distractive: căldură mare, praf, pădure, prieteni! Aliniat la start, au început zvonurile, confirmate apoi de mini ședința tehnica premergătoare startului: șanțuri adânci săpate în poteca deja scorojita de seceta, având drept consecință îngustarea drumului. Asa ca, încet-încet, teama de o noua căzătură la început de cursa a început sa pună stăpânire pe mintea mea. Abia a doua zi am fost luminat ca, dacă îți faci griji suferi de doua ori, asa ca cea mai buna defensiva era atacul! Dar cursa era deja terminata de 36 de ore.

În momentul startului aleg cea mai cuminte trasa și eliberez drumul pentru vitejii care se avanta ca ploaia de vara și se termina repede ca o adiere în mijlocul pădurii. Dupa aceste șanțuri, urmează primul palier de viteza, demna de clasicul Hockenheim, palier care se termina în prima pădure. Aceasta prima pădure este traversata repede, în viteza, încât nici nu ne dam seama când ajungem pe al doilea palier rapid, propice depășirilor. Acesta are în jur de 1 km, în ușoară coborâre, pe un drum de tara acoperit cu pietriș. În plina viteza, pe o ușoară curbă la dreapta, cauciucurile și-au arătat, din nou, limitele și mi-au temperat elanul.

Terminând acest speed trap, urmează o noua porțiune de pădure. Și ce porțiune!!! Dacă pana aici traseul era similar cu cel din anii trecuți, de acum începe surpriza!!! Cu o săptămână înainte de concurs, s-au instalat în raza traseului apicultori, ademeniți de mirosul teilor proaspăt infloriti. Și cum nu puteam sa ne intersectam cu hărnicia albinelor, s-a luat decizia unei rute alternative. Aici Răzvan și-a dovedit măiestria și talentul de organizator. A găsit traseul perfect în jungla de arbuști. Am fost înconjurați, pe km întregi, de ziduri de arbuști încâlciti și deși, care pe alocuri formau adevărate tuneluri de verdeață. Prima impresie a fost o exclamație de ‚wow’! Ma simțeam ca Leul pe Drumul de cărămidă galbena sau ca Alice, când a întrat pentru prima oara în vizuina iepurelui. Ma rog, nu chiar Alice, dar sunt sigur ca au fost Doamne, Domnișoare sau Domnite care s-au simțit asa😉. În mijlocul acestui colț de basm am auzit click-ul binecunoscut al unui aparat foto. Și m-am trezit cu un portret de toată frumusețea, pictat în rozul costumului meu pe fundalul verde al vegetației luxuriante care ne înconjura.

Încă o data se confirma ochiul fin și plin de pasiune al Brindusei, care, câteodată, pare ca se teleporteaza în punctele perfecte ale traseului, surprinzând efortul nostru!

Continuând crosetarea pomilor pe aleea abia vizibila printre ei, am ajuns pe malul lacului. Aici… Dezastru! Hmm, nu chiar dezastru, ci… De ce ți-e frica, nu scapi… Problema tehnica… Mi s-a desfăcut șiretul. M-am oprit, am luat o gura din licoarea ce o purtam cu mine în bidonul bicicletei, care între timp ajunsese aproape de punctul de fierbere (apa clocita, în limbaj popular), am refăcut legătura siretului și am purces către final. Cu vreo 3 km înainte de finiș l-am ajuns pe Radu, care, șocant, a făcut pana. I-am înmânat pompa, dar nu a reușit sa remedieze problema, asa ca a trecut linia de sosire în doua picioare și o roata umflata.

FB_IMG_1530764456563.jpg?x20673

După un ultim km chinuitor pentru rinichi, articulații și discuri herniate, am trecut linia de sosire cu timpul de 1h06m, ajungând pe locul 9 la categorie.

Pana la urma, m-am ales cu experienta extraordinara a noului traseu, combinata cu distracția într-o zi de vara petrecuta în mijlocul naturii!

Articol trimis de Laur Radu


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Cu ceva vreme în urmă spuneam că întrecerile de ciclism sunt un pretext excelent pentru plimbare și cicloturism. Părerea este că pentru un pasionat, concursurile sunt ocazia perfectă când poate ieși cu întreaga familie la plimbare. O zi trage tare la concurs și o zi iese la plimbare cu cei mici și mari.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-05

Așa am făcut și noi cu ocazia concursului Maratonul Vinului aka Marvin de la Urlați. Am fost de multe ori aici, la concurs, dar de prea puține ori am și ieșit în afara concursului, să vedem ce mai e în jur. Și credeți-mă, ai ce vizita.

La Urlați ne-am întâlnit cu Outhentic Cycling Romania și Mircea Crisbășanu care ne-a fost ghid. Tot el ne-a recomandat și unde să rămânem peste noapte întrucât, deși e greu de crezut, posibilitățile de cazare în Urlați și împrejurimi sunt foarte reduse, în ciuda faptului că zona este turistică și împânzită cu crame și vii. Cazarea asigurată de Mircea a fost la localnici. Am stat practic la ei acasă, mâncarea fiind de asemenea, cât se poate de autentică.

cicloturism-urlati-foto-Outhentic-Cycling-Romania-2-1024x666.jpg?x20673foto Outhentic Cycling Romania

Pentru mini-sejurul de la Urlați am decis să tragem tare la concursul Marvin de sâmbătă dupa care, după concurs și în ziua de duminică, să ieșim pe bicicletă, împreună și cu copiii, la o tură pe dealurile de printre vii. Am vizitat astfel Conacul Urlățeanu, sau Cramele Halewood și Crama Rotenberg, dar ne-am oprit și la Adrian Aldea meșterul dogar din Ceptura, Prahova.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-07

Se numește „degustare” ce faci la crame, însă te asigur că bei destul vin. Ești invitat să testezi 3-4 chiar 5 soiuri, așa că atenție la „nivel”. Cel mai bine este ca masa de dimineață să fie bogată, să ai resurse măcar pentru jumătate de zi.

Nu suntem noi mari experți în vin, dar atmosfera de la crame este plăcută, mai ales când ești plimbat printre butoaiele puse la învechit, ascultând povestea cramei și a soiurilor de struguri specifici zonei. Așa că dacă înainte îți pălcea vinul din varii motive, acum ai un pretext în plus să fii mai atent atunci când cumperi ceva din supermarket.

cicloturism-urlati-foto-Outhentic-Cycling-Romania-1-1024x628.jpg?x20673foto Outhentic Cycling Romania

Apropo de spermarket, la fiecare degustare vinurile erau prezentate de la cel mai slab la cel mai tare și din punct de vedere al tăriei alcoolice, dar și al prețului. Așa am aflat și noi pe unde ne aflăm, practic pe la începutul scalei, mai pe la vinurile de supermarket. Am aflat ce înseamnă un vin comercializat în magazine obișnuite și de ce alte vinuri sunt (mult) mai scumpe fiind de găsit doar în magazinele speciale sau la restaurante. Am degustat din fiecare și nu încape îndoială că ține exclusiv de papilele gustative ale fiecăruia, decizia prin care te hotărăști dacă îți place vinul scump sau cel obișnuit.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-09

Ține cont însă că atmosfera în care bei vinul contează aproape la fel de mult la gust. Pentru noi, după concurs fiind, ambianța era cât se poate de potrivită. Voiam să ne relaxăm!

În regiunea din preajma orașului Urlați există mai multe crame ce pot fi vizitate. Este nevoie să se strângă un grup și ideal este să ai și ghid pentru a profita la maxim de rețeaua de drumuri din zonă. Spre exemplu noi nu știam cât de multe drumulețe de țară fuseseră asfaltate în ultimii ani. Nici nu ai cum să le găsești dacă nu știi de ele. Împreună cu Mircea am parcurs o parte din ele și ne-am bucurat că, fiind atât de mici și retrase, traficul auto pe ele este practic zero, drumurile fiind absolut perfecte de pedalat împreună cu copiii.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-01

Traseele pot avea lungimi variabile. Se poate stabili o tură scurtă de câțiva kilometri care să poate fi făcută și cu copii mici sau foarte mici. Sau se pot face ture mai lungi, chiar și de peste 20 km, care să includă suficiente obiective turistice și acestea ușor de parcurs alături de cei mici.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-06

După crame ne-am oprit în Ceptura unde l-am vizitat pe Adrian Aldea, meșterul dogar. Adrian construiește butoaie din 2002. Până azi el și-a cizelat permanent tehnica, devenind un mester tradițional, dar și artist în meseria sa. Ne-a arătat cum se clădește de la zero un butoi, dar ne-a povestit cu tristețe și că tradiția este pe cale de dispariție. Puțini tineri din România se arată interesați să învețe meseria asta. Aș adăuga eu că mai degrabă străinii din Vestul Europei ar fi mai doritori să păstreze aceste tradiții din Est, asta pentru că la ei totul este deja mult prea mecanizat.

cicloturism-urlati-foto-Outhentic-Cycling-Romania-4-1024x623.jpg?x20673foto Outhentic Cycling Romania

Popasul de la Adrian a fost cum nu se poate mai potrivit. Pe lângă poveștile despre butoaie și pe lângă faptul că cei mici s-au putut juca în curte cu diferitele instrumente tradiționale, meșterul din Ceptura ne-a pregătit și o masă cu slănină, brânză și ceapă, totul servit pe butoi în crama proprie, acompaniată de vinul propriu, un vin de masă, nepretențios, dar extrem de bun și gustos.

cicloturism-urlati-foto-Outhentic-Cycling-Romania-5-1024x682.jpg?x20673foto Outhentic Cycling Romania

Asta s-a întâmplat în weekendul cu Marvin, dar asta se întâmplă în fiecare weekend când mergem la un concurs. Avem ce vizita în România, iar locurile chiar merită să fie descoperite și promovate.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-02 cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-03 cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-04 cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-08 cicloturism-urlati-foto-Outhentic-Cyclin

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Advertorial

Sezonul este în toi, iar din ce-am observat lumea e din ce în ce mai prezentă pe bicicletă alături de cei mici. Concursurile pentru ciclism sunt în general, un pretext foarte bun de cicloturism pentru că în weekendul respectiv, întreaga familie poate fi prezentă în natură. Cele mai multe concursuri dispun și de trasee scurte, abordabile de cei mai puțin antenați, acestea fiind potrivite inclusiv pentru cei mici, fie să le parcurgă singuri, pe bicicletele lor, fie să meargă în remorcile de bicicletă, trași de părinți.

De-a lungul anilor am fost pe nenumărate astfel de trasee, iar cât timp juniorul a fost mic, l-am avut alături de noi într-o remorcă de bicicletă pentru copii. Pe piața din România există câteva opțiuni pentru astfel de produse însă magazinul Martin Velo Sport oferă, fără doar și poate, cele mai multe produse și opțiuni de acest gen. Aici găsești remorci de bicicletă pentru copii, din categoria Premium sau Economy, dar și remorci pentru bagaje sau animale de companie.

Surmont MTB Challenge, traseul scurt – 25 km lungime, 460 m diferență de nivel.

Acest traseu are startul și sosirea în Azuga și se desfășoară în întregime pe drum forestier de calitate bună. Cu o lungime de 25 km și diferență de nivel de 460 m traseul “se adresează cicliștilor montani începători, juniorilor cât și familiilor cu copii și oferă o tură frumoasă și lipsită de pericole deosebite, în peisajul și în atmosfera sălbatică a văilor Azuga și Limbășel”, asa cum stă scris și pe site-ul oficial al concursului. Partea finală a traseului este în coborâre și oferă nu mai puțin de 7 km de mers la vale.

remorca-qaba-copii-bicicleta-1024x683.jp

În această tură am fost cu o remorcă pentru doi copii, model Qaba. Este o remorcă de buget, de calitate medie care oferă aproape toate avantajele remorcilor scumpe, cum ar fi spre exemplu suspensia sau plierea. Și roțile se scot, pentru a fi mai ușor de depozitat, iar când remorca este pliată, aceasta are doar 24 cm înălțime.

Transilvania Bike Trails Race, traseul scurt – 42 km lungime, 650 m diferență de nivel.

Concursul Transilvania Bike Trails Race (TBT Race) are loc în zona Târnava Mare, mai precis în regiunea satelor săsești Viscri, Bunești, Meșendorf, Cloașterf și Saschiz. Este unul din cele mai frumoase concursuri de ciclism mtb din mai multe motive. În primul rând peisajul pitoresc este excelent. Oriunde întorci privirea primești dealuri molcome și înverzite, păduri dese și desigur satele săsești atât de specifice. Regiunea este potrivită pentru mers împreună cu cei mici nu doar pentru traseul de bicicletă, mai precis rețeaua de poteci construită de Fundatia ADEPT, ci și pentru numărul foarte mare de obiective turistice pe care le poți vizita. Vorbim desigur în primul rând de mănăstirile fortificate pe care le găsești în fiecare sat, dar și de altele cum ar fi fierarul din Viscri și cărămidarul din Viscri.

remorca-copii-bicicleta-qeridoo-Kidgoo2-

Pentru că ne-a plăcut atât de mult aici, această tură am făcut-o de mai multe ori. O dată am fost cu cei mici pe care i-am transportat într-un Qeridoo Kidgoo2. Și această remorcă poate acomoda doi copii. Echiparea cu suspensii lamelare o fac să fie foarte confortabilă, iar frâna pe disc este utilă când folosești remorca atunci când ieși la jogging împreună cu cei mici.

remorca-copii-bicicleta-qeridoo-kidgoo1-

Cu o altă ocazie, am fost împreună cu un grup de prieteni. În această tură ei au folosit modelul Kidgoo1 de la Qeridoo, practic același model, dar doar pentru un copil. Avantajele acestei remorci sunt că este mai mică și mai ușoară, fiind mai facil de transportat și depozitat.

Vidraru Bike Challenge, traseul scurt – 35 km lungime, 1000 m diferență de nivel

O altă ocazie cu care îi puteți avea pe cei mici alături de voi când participați la un concurs, este la Vidraru Bike Challenge, concursul de mtb cu startul din satul Arefu, la poalele barajului Vidraru. Traseul se desfășoară în întregime pe drumuri forestiere așa că nu este nicio problema să tragi după tine o remorcă de bicicletă. Atenție însă că diferența de nivel de 1000 m poate fi destul de mult pentru cei cu mai puțin antenament.

remorca-samax-copii-bicicleta-1024x683.j

M-am folosit de ocazia asta pentru a face o plimbare cu cel mic într-o remorcă Samax. Este o remorcă de nivel „economy” care, în ciuda prețului mic, este la fel de funcțională ca una mai scumpă. Ce mi-a placut în mod special la Samax este că o poți face „decapotabilă”. Prelata superioară poate fi detașată complet, pentru ca cel mic să se bucure la maxim de aer. Dacă este soare și e nevoie de umbră, prelata se poate instala imediat.

Maratonul Vinului, traseul scurt – 19 km lungime, 450 m diferență de nivel

Maratonul Vinului sau MARVIN pe scurt, are startul în orașul Urlați. Întreaga zonă este cunoscută pentru caracterul viticol, dealurile dimprejur fiind împânzite de vii și crame. Concursul oferă o șansă absolut perfectă pentru a vizita regiunea împreună cu cei mici. Se face traseul de concurs de 19 km, pe care îl poți extinde în așa fel încât părinții să ajunga și pe la crame unde pot degusta vinurile specifice zonei. Atenție, doar se degustă, așa că nu sunt șanse ca cineva să amețească.

remorca-copii-bicicleta-qeridoo-sportrex

Pentru ca între timp juniorul s-a făcut mare, am facut acest traseu împreună cu el direct pe bicicletă. Însă dacă cel mic este prea mic, drumurile sunt perfecte pentru a-l purta într-o remorcă de bicicletă. Unul din modelele bune pentru acest traseu este Qeridoo Sportrex1, pentru un copil. Este o remorcă ușoară – noi am cântărit-o la 12,95 kg care evident, dispune de suspensie.

Triatlon Fără Asfalt la mare, traseul de bicicletă – 32 km lungime, 190 m diferență de nivel

Nu toate plimbările pe bicicletă cu cei mici în remorcă trebuie să fie la munte. Și la mare este la fel de frumos. Spre exemplu la cursa Triatlon Fără Asfalt de la mare, la care am fost pentru a ne susține prietenii, după ce concurenții au plecat pe traseul de bicicletă am luat-o și noi la pedală după ei. Traseul este frumos și trece prin câteva zone deosebite care nu ți-ai fi închipuit că există la noi. Poți găsi și broaște țestoase!

remorca-copii-bicicleta-Qeridoo-Speedkid

În această tură am fost cu o remorcă mai mare, pentru doi copii și anume Qeridoo Speedkid2. Este o remorcă încăpătoare cu un portbagaj generos în care poți pune tot ce ai nevoie pentru o excursie mai lungă, spre exemplu mâncare, apă și haine de schimb dacă te hotărăști să faci și o baie în mare.

Turul lacului Bolboci – 17 km lungime, 550 m diferență de nivel

Lacul de acumulare Bolboci se află în munții Bucegi. Se ajunge aici pe drum asfaltat pornind din DN71 Sinaia-Târgoviște. Este un loc foarte bun de mers împreună cu cei mici pentru că există nenumărate posibilități de cazare, cabane, restaurante și desigur natura foarte la îndemână. Circuitul de 17 km poate începe practic de oriunde însă de fiecare dată noi ne-am cazat la cabana Bolboci. Traseul este jumătate asfaltat, malul stâng al lacului – 8,7 km și jumătate forestier, malul drept al lacului – 8,3 km. Ambele variante sunt ușor de abordat, calitatea drumului fiind bună.

remorca-copii-bicicleta-qeridoo-speedkid

În această excursie am fost tot cu modelul Qeridoo Speedkid2 de remorcă, pur și simplu pentru că, fiind iarnă și remorca fiind încăpătoare, am putut transporta inclusiv o păturică pentru cel mic.

Băicoi Buștenari Trail – 37 km lungime, 774 m diferență de nivel

Acest traseu este la îndemână, fiind amplasat în zona orașului Câmpina. Deci se ajunge ușor și repede din orașele mari învecinate cum ar fi Ploiești sau București. Traseul este aproape jumi-juma asfalt cu forestier și ceva potecă. Pe de o parte avem 15 km de forestier și potecă și 22 km de asfalt. Acest traseu este puțin  mai greu pentru că finalul, dacă alegi să-l parcurgi în sensul invers acelor de ceasornic, este destul de abrupt și lung. Se pedalaeză totuși pe asfalt.

remorca-copii-bicicleta-qeridoo-sportrex

În această tură l-am luat pe cel mic într-o remorcă Qeridoo Sportrex2. Ca de fiecare dată, suspensia a fost o specificație folositoare și de ajutor pentru confortul juniorului. La momentul respectiv vremea nu a prea ținut cu noi însă dacă este cald și soare, Sportrex dispune de trei niveluri de umbră pe care o poate face celui mic, mulțumită parasolarelor incluse.

Parcul Natural Văcărești sau „Delta dintre blocuri” – 6 km, fără diferență de nivel

Tura aceasta o poata face oricine și chiar este recomandat să dai o fugă dacă nu ai fost încă. Delta Văcărești se afla în sud-estul Bucureștiului, la ieșirea din oraș spre Glina. Poți ajunge aici direct pe bicicletă sau, dacă vii cu mașina, poți parca în cadrul complexului rezidential Asmita Gardens. Traseul este în mare parte potecă și da, chiar și acesta faremorca-copii-bicicleta-Qeridoo-Sportrexce parte dintr-un concurs, mai precis București MTB Race.

 

Remorca pe care am avut-o cu noi când am vizitat Delta Văcărești a fost tot Qeridoo Sportrex2. Însă de data asta a fost cald și soare așa că am folosit cu succes toate opțiunile de umbră disponibile. Parasolarul din partea din față a remorcii coboară foarte mult, iar ferestrele sunt fumurii oferind în acelasi timp și protecție UV.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

De data asta, adică anul ăsta, începutul lui aprilie a însemnat finalul iernii. E drept că la deal și câmpie vara venise demult, insă la munte zăpada a stat mai mult decât durează oficial iarna. Este ușor paradoxal pentru că deși ne-am început demult sezonul de biking, mulțumită căldurii de afară, încă mai sunt semne de întrebare dacă sus la munte, se poate pedala. Deunăzi voiam să dau o tură la vârful Omu, însă aparent încă ar mai fi ceva zăpadă. Mai mult, zilele trecute tocmai ce a mai fost o avalanșă pe Transfăgărășan, cu victime chiar. Dar zăpada este totuși de domeniul trecutului.

fat-bike-zapada-muntii-ciucas-08-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-07-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-06-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-05-150x150

Așa că tura de fat bike pe care am făcut-o în Ciucaș o pot considera ultima pe zapadă veritabilă, cât vezi cu ochii adică. Urcarea la cabana Ciuacș, unde ne-am cazat, se face pe cunoscutul drum forestier din valea Berii, extrem de abrupt. Personalul cabanei îl menține iarna în condiții relativ bune, dar este foarte greu de urcat chiar și la picior. Cu fat bike-ul m-am descurcat în mare parte, excepție făcând în special ultimele porțiuni unde rampa este extremă. Acolo am mai și împins.

fat-bike-zapada-muntii-ciucas-04-1024x57

Însă pe platoul din Ciucaș este ce ne interesează pe noi. Dacă ai timp o zi întreagă și dacă ai noroc să fie potecă deschisă, poți face un circuit de nivel “epic”, cu coborâre la cabana Muntele Roșu, pe marcaj turistic bandă roșie, cruce roșie și triunghi roșu și mai departe urcare înapoi pe poteca cu marcaj turistic bandă galbenă și apoi pe forestierul menționat mai devreme, cu marcaj turistic cruce albastră, sus la cabana Ciucaș. Anvelopele fat te vor ajuta mare parte din drum însă așteaptă-te să fie nevoie și de ceva push-bike.

fat-bike-zapada-muntii-ciucas-03-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-02-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-01-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-05-150x150

Pe de alta parte vara se pot face mult mai multe, fie cu fat bike fie cu mtb normal. Plecând de jos din Cheia, de la cabana Ciucaș sau dinspre Vălenii de Munte, ai de făcut cinci circuite de lungimi și dificultăți diferite.

  • Traversarea clasică Ciucaș – Siriu, are o lungime de 60 km cu 2051 m diferență de nivel. Traseul îl găsești descris pe larg aici.
  • Munții Ciucaș cu traversare în munții Roșca, este o altă opțiune unde avem două trasee. Unul de 56 km cu 1650 m diferență de nivel și unul mai scurt, de 32 km cu 1155 m diferență de nivel. Traseele le găsiți descrise pe larg aici.
  • Munții Grohotiș și Ciucaș oferă un traseu cu o lungime de 90 km și diferentă de nivel de 2650 m. Traseul este descris pe larg aici.
  • Tură la Lacul Vulturilor, prin Tabla Buții, este de asemenea un traseu foarte frumos, cu o lungime de 92 km și 2322 m diferență de nivel.

Track-urile GPS pentru toate cele 5 trasee de mai sus pot fi descărcate de aici.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Am avut și anul acesta norocul de a participa la 4 Islands, o cursă pe 4 etape în Croația. Se participă în echipe de cate 2 rideri, iar de data asta am participat cu Veronika Cseh, Campioana Nationala a Ungariei la XCO și Maraton.

Din țară am pornit cu Bogdan Duca. Și el a avut ca partener de echipă un rider din Ungaria, pe Marton Blazso. Iar din Ungaria am pornit toți patru către 4 Islands!

Ziua 1

A fost prima dacă cand am pornit într-o cursă pe etape în echipă cu o fată, dar am plecat fără emoții. Deși m-am întâlnit doar de câteva ori cu Veronika, a fost clar de la început că e o persoană foarte prietenoasă și că ne potrivim ca personalități.

Nu puteam să știm care dintre noi este mai puternică și amândouă credeam că cealaltă e mai bună, așa că pentru start am decis să meargă Veronika în față și eu să încerc să mă țin după ea. Nu după mult timp am înțeles că ea este cea putenică din echipă așa că în continuare am mers după ea cât am putut de bine. Pe urcări am rămas puțin în urmă, dar pe coborâri am reușit să mă țin după ea, lucru care m-a bucurat deoarece știu că ea este foarte bună pe coborâri, cu tehnică dobândită în concursuri de Enduro.

sportograf-118639135-1024x684.jpg?x20673

Planul inițial era să nu tragem prea tare azi, să vedem cam pe unde ne clasăm mergând așa, iar apoi să începem să tragem în zilele următoare. Cum planul de acasă nu funcționează în târg (ceva de genul era vorba) am tras destul de tare. Am vazut că Veronika merge foarte bine pe urcări și am tras după ea cât am putut, ca să nu o fac să aștepte prea mult. A fost totuși un ritm pe care sa îl pot susține, mai ales că aveam multe porțiuni pe care puteam să mă odihnesc datorită bicicletei full-suspension.

Am simțit că ducem un  ritm bun și judecând după riderii din jurul nostru mi-am dat seama că suntem într-un grup bun. Am realizat cu adevărat unde eram numai când ne-am oprit pe marginea drumului să reparăm o pană a Veronikăi. Atunci am văzut cum trece lumea pe lângă noi și era lume bună. Am încercat să reparăm pana. Inițial am observat că iese aer pe la ventil, așa că am încercat să il aranjăm mai bine și să umflăm înapoi roata. Apoi am obervat 2 cuie, dintre care unul de vreo 10cm, le-am scos și am încercat să umflăm roata cu un cartuș de CO2, lucru care nu a funcționat. După asta am trecut la ultima variantă: scoatem valva de tubeless și punem cameră. Și abia acum a început greul. Așa cum mă și asteptam, piulița de la valvă nu s-a lăsat ușor, de fapt nu s-a lăsat deloc. Am incercat să o desfac până aproape mi-am facut răni la degete apoi am început să rugăm oameni din alte echipe să ne ajute. Au încercat unul, doi, trei, cinci și nimic. După ce nici cu patentul (da, unul dintre cei care s-au oprit avea un mic patent la el) nu am reușit să desfiletăm piulița, am ajuns la concluzia că probabil filetul era lovit de o piatră și pur și simplu valva trebuia tăiată. Ne-am apucat apoi de lunga plimbare pe jos până la feedzone, unde era și zonă de service și cu un clește mare, am tăiat valva și am pus cameră.

IMG_0304-e1527098493362-1024x1024.jpg?x20673

Am pornit apoi în urmărire, de pe ultima poziție, bănuim noi. Aveam un ultim obiectiv pe ziua de azi: să prindem din urmă ultima echipă de fete, doua Brazilience simpatice îmbrăcate din cap până în picioare în roz și cu bicicletele împodobite cu flori. Nu a fost o sarcină ușoară, dar pe ultima urcare am reușit să le întrecem și am tras cât am putut până la sfârșit, încercând să mai recuperăm puțin din timpul pierdut în clasamentul general.

sportograf-118649959-1024x684.jpg?x20673

 

A fost o experiență destul de intensă emoțional și faptul că am abordat-o relaxate ne-a dat încredere în echipa noastră și ne-a făcut să ne gândim nerăbdătoare la ziua de mâine.

Ziua 2.

O mare parte din dificultatea acestui concurs este logistica. Organizatorii se laudă cu o cursă unică, iar faptul că în fiecare zi startul se dă de pe o altă insulă confirmă acest lucru. Noi am ales să încercăm să ne descurcăm singuri în ciuda recomandărilor organizatorilor de a apela la pachetul complet cu cazare și transport de la un basecamp la altul care implica, bineînțeles, alte costuri.

Așa că, având în vedere că a trebuit să ne purtă singuri de grijă, a trebuit să ne trezim la ora 6. Am mers cu mașina 40 de minute până în portul din care am luat feribotul de 7:20, cu care am facut aproape o ora jumate până la startul celei de-a 2a etape. Pentru că am fost și anul trecut știam cât de cât de ce am nevoie și mi-am adus un bol cu cereale și am putut să mănânc micul dejun pe feribot. Cele două ore de dinainte de start le-am petrecut în mașină pentru că afară ploua torențial. Chiar dacă am tot așteptat să se oprească ploaia, cu 15 minute înainte de start a trebuit să ieșim afară să ne pregătim lucrurile. Ne-am pus apoi la start unde în câteva minute eram deja leoarcă.

sportograf-118669310-1024x683.jpg?x20673

Etapa asta este puțin în ceață pentru mine. Având în vedere condițiile, cred că cea mai bună strategie era să tragem cât mai tare și să terminăm cât mai repede și asta am făcut. Veronika a mers mereu în față și a dus trena așa că mie mi-a rămas urâta sarcină de a trage cât mai tare și de a sta aproape de ea. Nu m-am gandit la traseu, la ales linii, la depășit concurenți, m-am gandit numai la roata ei și la cât de departe sunt de ea.  Chiar dacă pe urcare ea se depărta, mă astepta mereu să mă pun frumos în spatele ei pentru porțiunile de plat. Norocul meu că asta a fost etapa cea mai „plată” (deși profilul arăta ca dinții unui fierăstrău) și nu a trebuit să mă aștepte tare mult. Am simțit perfect sentimentul de echipă și cum datorită Veronikăi reușesc să scot ce-i mai bun din mine. A fost foarte greu și de multe ori am înjurat în gând pentru ca după câteva secunde să îmi dau seama că și despre asta sunt concursurile: multă suferință. Și culmea e că îmi place.

Problemele tehnice ne-au ocolit azi pe noi, dar nu și pe italiencele din echipa Centro Bike Val di Sole  pe care le-am depășit undeva pe la jumătatea cursei cand își reparau o pană. Presupunând că am ajuns pe locul trei am fost și mai motivate să menținem un ritm bun și să ne păstrăm poziția pe podium. Am simțit că ne avantajează terenul devenit destul de tehnic din cauza ploii și am reușit să terminăm concursul pe ultima treaptă a podiumului.

IMG_0322-e1527097038362-1024x768.jpg?x20673

Din nou, după concurs a fost o mare fugăreala:  am mers la cazare, am facut un duș (rece!!! Se pare că s-a terminat apa caldă până am ajuns noi) și am început să verificăm starea bicicletelor după această zi solicitantă. Băieții, Bogdan și Marton, au stat afară în ploaie și s-au ocupat de tot, au reglat uns și pus la punct. Bilanțul zilei, aproape toate placuțele de frână consumate. Unii dintre noi au avut plăcuțe de rezervă, dar nu și eu. Eram sigură că nu am cum să le consum având în vedere că bicicleta e nouă și am facut 3 ieșiri cu ea înainte de cursă. Fără să îmi fac prea multe griji am plecat către bike-depo/service point pentru a lăsa bicicleta până a doua zi, când urma să o recuperez la destinație cu placuțe noi. Din cauză că nu am reușit să ne organizăm foarte bine, drumul nostru la bike-depo s-a suprapus cu premierea, așa că mi-am ratat ocazia de a avea o poză pe podium cu Esther Suss, fostă campioană mondială la maraton.

Ziua 3.

IMG_0326-1024x768.jpg?x20673

Ziua 3 începe și mai devreme, ne trezim la 5 și schimbăm două feriboturi pentru a putea ajunge pe a treia insula, Cres. Aici avem de așteptat destul de mult până la venirea bicicletelor. Deși startul este la 10:30, bicicletele ajung cu feribotul la ora 10:00! Cu numai jumătate de oră înainte de start. Eram deja destul de supărată că bicicleta a ajuns atât de târziu, dar cand am văzut o punguliță cu plăcuțele vechi prinsă de ghidon și franele goale, am luat-o razna! Am găsit ca prin minune un set de placuțe la cei de la service. Parcarea era la 2 km de port și numai bine, era în urcare. M-am grăbit cât am putut de tare să ajung la mașină unde aveam o trusă de scule și puteam să montez placuțele. Doar că bicicleta e nouă și plăcuțele arată altfel. Am tot încercat eu fără succes să le împletesc la locul lor, iar Bogdan m-a văzut că mă chinui și m-a ajutat. Nici nu m-am mai uitat la ceas, am sperat doar că totul e bine și o sa ajungem la timp la start. Din păcate am întârziat 4 minute. Deși pentru noi nu a fost o mare problemă deoarece plecam din al doilea start block, pentru Marton si Bogdan a fost mai rău. Ei și-au ratat startul și riscau o penalizare de 30 de minute dacă plecau din start block-ul greșit, așa că au ales să plece cu 4 minute întârziere și să încerce să recupereze cât pot. Îi ramân datoare lui Bogdan pentru ajutor și sper să pot da dovadă și eu atât altruism dacă mă voi găsi vreodată într-o situație asemănătoare.

sportograf-118665329-1024x683.jpg?x20673

La câțiva metri după start începe urcarea și nu îmi ia mult să realizez că o să fie o zi grea. Picioarele obosite de zilele trecute, orele prea puține de somn, plus faptul că am luat startul fără încălzire au fost rețeta perfectă pentru ca picioarele mele să se simtă ca niște tăieței prea fierți. Prima parte a etapei a fost grea pentru mine, nimic nu părea să meargă bine. Și am mers încet… atât de încet că la la un moment dat Veronika îmi zice: „Suzi, va trebui să te împing, mergem mult, mult prea încet!”. M-a împins, m-a tras și cumva am ajuns în capătul urcarii, cam pe la jumătatea traseului. Când a început coborârea parcă am înviat, zâmbetul mi-a revenit pe față și am putut să mă bucur puțin de traseu. Locul 4 la final, la 11 minute de locul 3, un rezultat mulțumitor având în vedere condițiile.

IMG_1155-1024x768.jpg?x20673

Ziua 4.

Ultima etapă a fost scurtă și rapidă. Planul era simplu: să dau tot ce pot! Am tras tare pe urcări și am micșorat puțin timpul de asteptare pentru Veronika. Deși etapa era catalogată de organizatori ca fiind una tehnică, Veronika, în calitate de rider destul de experimentat la enduro nu a considerat-o chiar așa. Traseul nu avea neapărat multe elemente tehnice pentru care aveai nevoie de skils-uri pentru a le depăși, ci mai mult zone destul de periculoase cu bolovani peste care era destul de greu să treci cu MTB-ul hardtail de 27,5 cu care a participat Veronika. M-am bucurat destul de tare de noua bicicletă full-suspension cu dropper post cu care nu numai că nu am avut probleme, dar m-am si distrat cam în orice condiții. Somnul bun de peste noapte și trezitul la o oră decentă s-au simțit și am reușit în ultima etapă să ne apropiem de locul 3, venind la mai puțin de 2 minute de podium.

IMG_0338-e1527097905784-1024x1024.jpg?x20673

 

Experiența 4Islands este formată din tot ce se întâmplă în astea 4 zile: organizare, locație, logistică, trasee, bicicletă, coechipier, iar din punctul meu de vedere aproape totul a mers cât se putea de bine. Organizarea a fost foarte bună. În afară de mica problemă cu service-ul, unde în parte a fost vina mea că nu am venit cu placuțe de rezervă, totul a fost bine pus la punct. Zona în care se desfășoară concursul este una deosebit de frumoasă. Deși sunt sigură că te poți bucura de ea și într-o excusie clasică, faptul că vezi toate aceste locuri în concurs le face mult mai speciale. Logistica pentru noi a fost destul de complicată deoarece am ales să ne descurcăm fără a plăti pachetul complet oferit de organizatori. Asta a însemnat că ne-am ocupat singuri de cazări, dar și de transportul de pe o insulă pe alta, înainte sau după fiecare etapă. Prin urmare a trebuit sa ne trezim la ore indecente și oboseala s-a simțit destul de tare după câteva zile. Probabil anul viitor vom opta pentru pachetul complet și ne vom lua această grija de pe cap. Traseele au fost frumos alese și cu toate că pe hârtie nu păreau foarte grele, la sfârșitul zilei simțeai că ai muncit să ajungi la finish.

Bicicleta a fost perfectă pentru acest tip de relief. Chiar dacă anul trecut am participat pe hardtail fără probleme (cauzate de bicicletă), anul acesta m-am bucurat teribil de suspensia spate.

sportograf-118650555-1024x684.jpg?x20673

A fost o experiență cu adevărat frumoasă și m-am bucurat să o cunosc pe Veronika în această postură de coechipier. A muncit mult pentru echipă și a apreciat și munca mea. Am trecut cu bine peste momente tensionate și cred că am adunat niște amintiri frumoase împreună.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Ne dezvoltăm pe zi ce trece. Suspensiile cresc, ambițiile cresc, evenimentele cresc. Partea bună este că avem și unde crește. E loc berechet de mai bine.

Unul din evenimentele care crește de la an la an este Metal Enduro de la Reșița. Cursa va avea la activ în 2018, șase ediții. Însă Bike Attack Resița, organizatorul acestui concurs, are un istoric bogat pentru că deja din 2005 puneau cale prima ediție a maratonului Banat MTB Maraton, unul din cele mai populare curse de mtb maraton din România, organizat într-una din cele mai pitorești regiuni din România, Banatul montan. Au organizat 8 ediții de Banat MTB Maraton dupa care, în 2013, au început Metal Enduro.

Spuneam că Metal Enduro crește pentru că în fiecare an evenimentul a venit cu ceva nou. Este deja etapă în cadrul Cupei Naționale de Enduro. Însă cea mai mare și mai importantă noutate, în opinia mea, este ce se întâmplă anul acesta. Metal Enduro a devenit Enduro World Series (EWS) Official Qualifier Event. Cu alte cuvinte cine concureaza aici și are rezultat bun, este adăugat pe lista de rezerve pentru a concura la adevăratul EWS.

Petru-Verestiuc-2-metal-enduro-2017-fotoPetru Verestiuc. Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Experiența mea enduro este subțire. Doar în 2016 am participat la Ciucaș Enduro unde pot spune că mi-a plăcut, chiar dacă prietenii mi-au transmis că nu este cel mai de referință concurs. Așa că am ales să încerc și Metal Enduro, un an mai târziu în 2017. Prietenii mi-au spus că este cel mai bun concurs pe segmentul ăsta, că traseele sunt bine făcute și gândite, că există flow și că ma pot distra cu adevărat.

Experiența enduro este subțire însă întotdeauna la concursurile mele de mtb maraton sau cross country, mă bucuram când în sfârșit venea o zonă tehnică la vale. Simțeam acolo că în sfârșit pot face și eu ceva, mai avansez în clasament puțin. Așa că a fost oarecum natural să avansez spre enduro, unde partea tehnică este la nivel mult mai ridicat.

metal-enduro-2017-foto-corina-dorina-7-1Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Dacă stai puțin și analizezi disciplina asta „enduro”, îți dai seama că este poate cea mai pură formă de mtb, întrucât combină și anduranța unui maraton mtb cu tehnica unui concurs de cross country mtb și cu extremul unui concurs de downhill. Ambele însă, anduranța și tehnica, le avem aici la un nivel mult mai ridicat. Consider enduro potrivit și pentru că nu este chiar downhill. Poate unii dintre noi nu au „ouăle” necesare pentru a se da la vale maxim, așa cum era spus mai demult într-un articol, însă își doresc mai mult decât cross country. Cu toate astea, am avut „plăcerea” la Metal Enduro, să aflu pe pielea mea, că nu puține din coborârile din cele opt etape ale concursului, erau cât se poate de potrivite să facă parte și dintr-un concurs de downhill.

metal-enduro-2017-foto-corina-dorina-5-1Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Metal Enduro este un eveniment complex care durează un weekend întreg, două zile. În fiecare zi ai patru etape (probe speciale) unite între ele prin drumuri forestiere / zone de tranziție. Ce contează este cât de repede parcurgi la vale probele speciale însă și tranzițiile sunt importante pentru că îți este oferit un timp limită maxim în care le poți parcurge pentru a ajunge la startul următoarei etape. Dacă mergi prea încet și ajungi la start mai tarziu decât ora la care ai fost programat, primești penalizare și scazi în clasament.

Delcea-Alexandru-2-metal-enduro-2017-fotDelcea Alexandru. Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Metal Enduro este un concurs greu. Gata, am spus-o! Nu mă așteptam să fie ușor, dar din ce mi se povestise credeam că va fi totuși mai abordabil. Mă bucur chiar că nu am făcut în prealabil recunoașterea traseelor pentru că e posibil să nu mai fi avut curajul să mă dau.

Ok, poate exagerez puțin, iar adevărul este că recunoașterea traseelor ajută foarte mult, dacă și reușești să le dai de mai multe ori. Însă probele speciale sunt cu adevărat „speciale”. Au de toate: viraje cu contrapantă în forță și tehnice, pedalat pe plat sau în urcare, sărituri și dropuri mai mici sau mai mari și desigur secțiunile super tehnice, la vale, pline de stânci, bolovani și pietre, rock garden-urile pe care evident că trebuia să le abordezi în viteză maximă.

Delcea-Alexandru-1-metal-enduro-2017-fot Patricia-Plumbota-1-metal-enduro-2017-fo Patricia-Plumbota-2-metal-enduro-2017-fo Petru-Verestiuc-1-metal-enduro-2017-foto

Norocul meu era că, neștiind ce mă așteapta, nu aveam timp să gândesc. Doar reacționam și treceam. Evident la viteză mult mai mică decât „băieții mari”. Afluxul de adrenalină probabil era prezent de la cap la coada specialei, dar nu-mi dădeam seama. Abia la final, când punctam în checkpoint, îmi spuneam „gizass fucking christ, prin ce am trecut!!”, iar euforia începea să se simtă. Uitându-mă mai târziu pe cifrele de pe Strava, vedeam că pulsul pe coborâri era la fel de înalt ca la cele mai aprige urcări la cursele uzuale de cross country la care am participat.

Dan-Mazilu-metal-enduro-2017-foto-corinaDan Mazilu. Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Ok, ce concluzie să trag? Este Metal Enduro pentru oricine? Aș spune că nu. Poate fi parcurs de oricine? Da, poate fi făcut și de un amator fără multă experiență, cu condiția să o ia ușurel, cu atenție și să se dea jos destul de des la zonele foarte tehnice. Concursul nu conține drop-uri gigant ca la downhill, iar săriturile pe care le mai găsești pe traseu, oferă „chicken line” dacă consideri că sunt prea grele pentru tine. Așadar da, poate fi parcurs de oricine, chiar și cu bicicletă de cross country.

Kelemen-Arpad-metal-enduro-2017-foto-corKelemen Arpad. Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Metal Enduro este un eveniment excelent organizat de oameni pasionați pentru ceea ce fac, poate prea pasionați dacă ne gândim la ce primesc în schimb de la autoritățile care ar trebui să susțină sportul și turismul în această regiune. Asta pentru că de la concurenți și supporteri recunoștința este maximă. Aștept cu interes ediția 2018, care va fi și mai internațională ținând cont de statutul EWS pe care îl are acum concursul. Anul acesta Metal Enduro are loc pe 6 și 7 octombrie.

metal-enduro-2017-foto-corina-dorina-6-1foto Corina Dorina

Sfaturi pentru începători (ca mine)

  • O bicicletă modernă, contemporană, cu geometrie bine gândită pentru enduro este un ajutor foarte bun.
  • Suspensii ideale pentru enduro înseamnă 160 la furcă
  • Ideal este ca furcă să fie reglabilă pentru a scurta suspensia atunci când urci pe zonele de tranziție spre start
  • Ideal este să ai tijă de șa reglabilă pentru a avea randament maxim la pedalare pe plat/la deal în concurs (sau pe tranziții) și stabilitate maximă / zonă de manevră la viteză în concurs
  • Pentru amatori e recomandată casca full face, iar pentru începători protecții cât mai multe, inclusiv armură pentru spate și piept
  • Dacă traseul e de viteză și vrei stabilitate mai mare la viteză, ia o bicicletă cu head angle cât mai mic (65˚), chain stay cât mai lung (427 mm) și BB drop cât mai mic (346 mm). Cifrele sunt de la bicicleta YT Capra, considerată etalonul pentru enduro.
  • Dacă traseul e tehnic și are multe viraje, swithback-uri, dropuri sau vrei o bicicletă manevrabilă și jucauță pe traseu, ia un model cu head angle mai mare, țevi chain stay mai scurte și BB drop mai înalt.

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Mitas 4 Islands este un concurs de maraton mtb cu patru etape, ce are loc în regiunea insulară a Croației. Este un eveniment care se ține în fiecare primăvară, la început de sezon. Este o ocazie bună pentru cicliști, să testeze dacă au ieșit cu bine din iarnă, dacă antrenamentul din sezonul rece a fost bun. 

În 2018 din România au participat nouă echipe, printre care și Hubgets.com – Spitzer România, formată din Adrian Brătucu și Victor Șerbu. Dacă Adrian nu era străin de acest concurs, pentru Victor a fost o noutate, și încă una mare. Iată cum au fost pentru ei cele patru etape, fiecare desfășurându-se pe o altă insulă a Croației.

La începutul lui aprilie am fost din nou la concursul pe etape Mitas 4 Islands din Croația. Dacă anul trecut am fost surprins de teren și destul de nepregătit fizic de data aceasta am fost  hotărât să mă bucur cât mai mult de trasee, tratand evenimentul ca pe o mini vacanță în care să învăț să îmi dozez energia mai bine și să capăt curaj pe coborîrile tehnice. A contribuit foarte mult la starea de spirit relaxată faptul că am fost foarte multe echipe din România, oameni cu care mă știam de mult timp dar și rideri noi cu care mi-a făcut plăcere să stau de vorbă la o pizza sau chiar în cursă.

O premieră pentru mine a fost și prezența unei echipe tehnice special antrenă să mă susțină pe parcursul concursului, echipă tehnică formată din preparator fizic și tehnician adică Andreea, soția mea, și Irina, fetița noastră. M-am bucurat să primesc la finish izotonic în loc de recovery pentru că a fost însoțit de cele mai frumoase chicote și încurajări!

Partenerul meu de aventură a fost Victor Șerbu cu care am împărțit multe curse în țară și care s-a dovedit a fi o personă cu o atitudine exemplară atât în cursă cât și în restul timpului. Nu cred că s-a oprit din zâmbit întreaga săptămână și a avut o răbdare de nezdruncinat indiferent de situație! Mai ales la insistențele noastre impertinente de a-l convinge că o bicicletă mai ușoară i-ar îmbunătăți semnificativ performanța sportivă.

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-01-1

Am ales să mergem la concurs cu logistică proprie adică AirBnb și mașina personală. Financiar s-a dovedit o alegere bună… și atât! Să mă explic: concursul are 4 etape fiecare pe o altă insulă. Nu este suficient să ajungi la start, este nevoie de transport și de la finish la locul de cazare plus că între insule sunt distanțe importante de parcurs fie cu ferry, fie cu mașina. Etapele în sine sunt solicitante având în medie 60 de kilometri cu 1500 m diferență de nivel așa că este o bucurie pentru rider să se urce în mașină la sfărșitul cursei și să gonească după ferry sau să se apuce seara târziu să își facă paste pentru a doua zi. A fost de ajutor experiența de cămin din Regie și discuțiile cu șoferii de TIR vis-a-vis de anduranța la volan!

Nu voi sta să vă povestesc în amănunt fiecare etapă pentru că nu ne-am bătut la podium (deși ne-am bătut pentru câte ceva în fiecare zi) însă îmi amintesc cu plăcere câteva momente.

În prima zi a fost de notat felul în care Victor a făcut cunoștință cu terenul bolovănos și prima coborâre tehnică. După ce pe prima urcare am crezut că vrea să mă omoare, depășind continuu echipe întârziate din seria plecată înaintea noastră, pe platoul plin de pietre colegul meu a constatat că nu poate rula în același ritm și a trebuit să ne regrupăm în mai multe rânduri. A urmat o coborîre lungă și tehnică unde Victor a primit botezul focului și renumele de Pontiac! A fost de departe cea mai grea zi pentru noi însă acum realizez că a fost și cea mai importantă pentru că am învățat cum trebuie să ne comportăm în echipă și care ne sunt minusurile.

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-02-1

În ziua a doua am avut parte de o ploaie puternică cu exact 1 oră înainte de start. În 2017 organizatorii au anulat această etapă din cauza unei furtuni așa că nici măcar nu cunoșteam traseul și mă tot gîndeam la coborâri tehnice pe piatră udă (am avut dreptate însă din fericire doar o bucată de câteva zeci de metri). Ne-a solicitat mult terenul plin de noroi și hârtoape însă așa cum bine a remarcat Vlad Urzică, românii merg bine pe noroi pentru că s-au obișnuit de la Prima Evadare! Pentru mine a fost ziua cea mai bună, m-am simțit ca peștele în apă (nici nu era greu), și m-am zbenguit pe traseu alergând cu tot felul de echipe în vreme ce Victor și-a făcut traseul în stilul propriu, imperturbabil însă cu muuult mai rapid decât în ziua precedentă.

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-04-1

Am terminat cu o baie în mare, un recovery și un ferry pierdut. Pentru noi abia aici a început cursa. Am luat recovery, am mâncat ceva ce arăta a tocăniță de porumb, am traversat insula Rab, am trecut cu un alt ferry pe continent, am gonit 90 de kilometrii până la un alt punct de ferry, am comandat acolo o pizza până ne-am îmbarcat, am traversat pe insula Cres unde trebuia să luăm startul a treia zi, am condus noaptea încă 90 de kilometri până la cazarea din Mali Losinj și acolo la ora 11 am alergat la o tavernă să mâncăm ceva cald…

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-06-1

A fost o cursă mai dură decât cursa propriu zisă și am avut victime, însoțitorii noștri Nicu Poiană și Mihai Popescu de la VeloPower au căpătat o amedă pentru viteză!!! A fost pentru prima dată când am înțeles cu adevărat de ce a insistat Marc Sandu toată iarna pe antrenamente care să implice cît mai multe grupe de mușchi câtă vreme în mintea mea ciclismul era doar despre picioare! Mulțumesc coach! Dar nu am mai avut chef de stretching!  Am dormit neîntors! Sau cum zice Irinuca am dormit tot!

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-05-1

Da am o povestioară și pentru ziua a treia! O povestioară despre determinarea lui Victor. Am luat startul foarte greu rămânând la un moment dat mult în urmă. Ne-am regrupat pe a doua urcare a zilei și am mers într-un ritm controlat până ce rampa s-a mărit, moment în care Victor a început să crească ritmul și a mers mai bine de jumătate de oră fenomenal. A trebuit să trag de mine pe bucăți de urcare mai abruptă să  nu îl pierd și credeți-mă că am avut momente în care m-aș fi despărțit cu bucurie de locomotivă. Și a urcat așa pe o bicicletă de aproape 15 kile pe care eu abia o pot ridica pe mașină. Ar fi fost o zi fantastică pentru noi dacă nu am fi avut o coborâre tehnică și câteva trailuri care ne-au mai adus cu picioarele pe pământ. Dar chiar și așa Pontiacul are un motor incredibil.

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-08-1

Despre ziua a patra numai de bine! A fost o etapă scurtă și tehnică, cu mulți bolovani și străduțe cu trepte pe care ba le urcai ba le coborai. Puțin push bike și o bucată care trecea prin parcul central al orașului plus o superbă alee pe malul mării.

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-10-1

4 Islands 2018 a fost o experiență nouă pentru mine. Am vrut să merg la un concurs ca la o tură, ceea ce nu prea îmi iese de obicei. Pentru că este mai mult decât simpla competiție în genul acesta de concursuri! Ne vedem la anul în Baska! Spor!

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-03-1 mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-07-1 mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-09-1

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Sezonul începe din ce în ce mai devreme, odată cu concursurile care au loc devreme la început de an. Începe devreme și datorită vremii, din ce în ce mai călduroase, dar și iernii, din ce în ce mai scurte. Per total pare să fie bine pentru ciclism, însă pe termen lung, schimbarea asta de climă e posibil să fie problematică.

Până una-alta, unul din concursurile de început de sezon este cel din Croația, Mitas 4 Islands. Aflat în 2018 la a 4 editie, acest maraton mtb cu patru etape este încă un concurs tânăr. Tânăr, dar neliniștit, vorba ceea. Pentru că deja de la această a 4a ediție, cursa este înscrisă în calendarul UCI, evenimentul fiind de nivel S2, adică maraton mtb cu etape, premii mai mici și puncte mai puține obținute de cicliștii legitimați UCI.

mitas-4-islands-2018-etapa-4-1-1024x768.

Mitas 4 Islands este un concurs special din mai multe motive. Cel mai evident ține de etapele sale. Toate cele patru etape au loc pe patru insule diferite ale Croației.

Un alt motiv este legat de particularitățile terenului fiecărei etape în parte. În România suntem obișnuiți cu pământul moale care devine repede impracticabil dacă dă o ploaie. Abia când urci la altitudine începi să găsești terenul stâncos și nisipos, cu pietriș specific regiunii alpine. La Mitas 4 Islands traseele au loc în cea mai mare parte pe piatră, stâncă și bolovani. Este un teren greu, aspru, tehnic, solicitant și dificil de pedalat pe el. Însă marele avantaj este că indiferent de vreme, este practicabil.

maraton-mtb-mitas-4-islands-2018-etapa-1

Un al 3lea motiv este cel menționat mai sus. Chiar dacă plouă, noroiul fie este absent fie este “de bună calitate”, asta însemnând un noroi subțire, fluid și nisipos care nu blochează nimic. E drept că uzează frânele și lanțul, pentru că intră prin toate găurelele posibile, dar nu se depune pe cadru, roți și schimbătoare așa cum știm de la noi.

freerider-mitas-4-islands-2018-13-1024x6

Încă un motiv pentru care trebuie să încerci concursul ăsta este nu doar peisajul ci mai degrabă modul cum acumulezi diferența de nivel. Imaginează-ți că în fiecare zi startul este de la nivelul mării, iar altitudinea maximă nu ajunge să aibă patru cifre. Imaginează-ți cum e să acumulezi peste 1700 m diferență de nivel urcând până la 450 m, sau 1120 m urcând doar până la amețitoarea altitudine maximă de 130m!

mitas-4-islands-2018-etapa-3-1-1024x576.

Însă chiar și doar atât de sus fiind, peisajul este superb. În concurs noi, ăștia mai amatori, ne permiteam să încetinim din când în când, atât cât să putem ridica privirea din potecă și s-o îndreptăm spre larg, spre mare. Se vedea foarte frumos, iar ocazional palmierii încântau și mai mult.

Anul acesta la Mitas 4 Islands vremea a fost iarăși imprevizibilă. Am aflat cum este să trăiești pe insulă, cum este să verifici prognoza din 5 în 5 minute și cum este să fie diferită de fiecare dată când te uiți. Nu poți avea ceva previzibil în zona asta geografică pentru că vântul bate, iar norii vin și trec. Odată cu ei, ploaia.

freerider-mitas-4-islands-2018-10-1024x6

Însă ăsta este farmecul unui concurs mai complex. Nu este ca atunci când te urci pe bicicletă, îi dai forjă 4-6 ore, treci linia de finiș și gata, ai terminat. La Mitas 4 Islands primești mult mai mult. În primul rând este logistica ce se întinde pe patru zile și pe care o văd extrem de complexă nu doar pentru organizator ci și pentru concurent. Cum să faci să te prezinți la linia de start la ora corectă pe insula corectă, când până acolo ai de mers cu mașina și vaporul. E interesant…

freerider-mitas-4-islands-2018-05-150x15 freerider-mitas-4-islands-2018-07-150x15 freerider-mitas-4-islands-2018-08-150x15 freerider-mitas-4-islands-2018-11-150x15

Pe de altă parte este atmosfera de concurs. Ok, asta ai la orice concurs de ciclism, însă la maratonul din Croația e diferit, mult diferit. La două din cele patru etape startul are loc pe feribot. Totul începe de dimineață, foarte de dimineață. Pe la ora 5 trebuie să te trezești și asta dacă ești norocos și stai la hotelul asigurat de organizatori. Dacă ești în „regie proprie”, totul devine și mai greu.

freerider-mitas-4-islands-2018-02-1024x5

După micul dejun fugi la echipare pentru că în doar câteva minute te așteaptă autocarul. Noroc că de bicicletă au grijă organizatorii, însă doar dacă ai achiziționat pachetul de transferuri, în valoare de 50 euro. După vreo oră de drum, ajungi în port unde ești transferat pe bac. Aici e frumos, ai de toate, inclusiv barul cu espresso atât de necesar, și pentru a te ține treaz și pentru a te băga în viteză. Însă drumul cu bacul durează destul de mult. Iar asta înseamnă că ai cam prea mult timp să te gândești la ce te așteaptă. Cred că ăsta este și motivul pentru care coada la toaletă este de fiecare dată mare. Se pare că lumea e stresată înainte de start. Nu-mi dau seama de ce…

mitas-4-islands-2018-etapa-3-14-150x150. mitas-4-islands-2018-etapa-3-15-150x150. sportograf-mitas-4-islands-2018-04-150x1 sportograf-mitas-4-islands-2018-06-150x1

Bicicletele călătoresc odată cu tine în burta vaporului. Odată ajuns în port, se deschid ușile, iar toți concurenții au acces la biciclete. Din nou o atmosferă foarte specială și pe bune că unică.

freerider-mitas-4-islands-2018-06-1024x5

Fără doar și poate, doar la Mitas 4 Islands ai onoarea unui start de pe vapor. Pe de altă parte este amuzant, pentru că într-una din etape, startul se dă frumos și în forță de pe bac, însă în nici 200 m drumul se îngustează la o singură bandă și începe să urce foarte abrupt. Mă rog, măcar ies poze frumoase.

mitas-4-islands-2018-etapa-3-7-1024x683.

Ziua ploioasă a fost a doua, una din etapele când s-a plecat de pe vapor. După ce ne-am preluat bicicletele am avut timp să ne gândim ce facem. Plecăm îmbrăcați, echipați, plouă, se oprește? Pornind dintr-un block-start mai de la mijloc, am avut norocul să stăm la adăpost de ploaie. Însă pe măsură ce primii plecau, avansam și noi spre zona descoperită unde erai scos la murat. Am decis să pornim cu foițele de ploaie chiar dacă „prognoza” spunea că ploaia se va opri.

freerider-mitas-4-islands-2018-14-150x15 maraton-mtb-mitas-4-islands-2018-etapa-1 Mitas-4-Islands-2018-etapa-2-06-150x150. mitas-4-islands-2018-etapa-3-12-150x150.

Evident nu s-a oprit, sau nu ne-am dat noi seama ce s-a mai întâmplat de-a lungul zilei, pentru că totul a fost un roller coaster. Cert este că noroiul croat nu are gust rău. Amuzant a fost și la final de etapă când am ajuns la hotel. Zeci bune de concurenți au luat cu asalt camerele de hotel, toți fiind echipați cu un strat gros de noroi, din cap până în picioare. Când am plecat a doua zi dimineață spre următoarea etapă, am lăsat cameristei pe masă o atenție, alături de scuzele de rigoare pentru „dezastrul” lăsat în urmă.

freerider-mitas-4-islands-2018-04-1024x5

Însă specificul maratonului din Croația este terenul stâncos. Peste jumătate din trasee sunt formate din poteci sau forestiere pavate cu bolovani și stâncă. Este un rock garden de la cap la coadă. E foarte dificil să alegi suspensia corectă, sau presiunea în anvelope. După primele două zile, să zicem că le mai reglezi, dar tot timpul ai impresia că sunt prea tari.

freerider-mitas-4-islands-2018-12-1024x6

Traseele sunt tehnice. Ai și anduranță evident, dar la Mitas 4 Islands trebuie să știi să te dai la vale. Și să știi bine, că încet sau pe lângă bicicletă poate oricie. Cei cu antrenament bun recuperează cu succes când vine partea de urcare, însă se pierde mult dacă la vale nu ești stăpân pe tine. E drept că de multe ori poteca e îngustă și tot ce trebuie să faci este să aștepți după cei din față. Însă nu sunt totuși rare situațiile când o mai poți lua prin bălării și depăși.

mitas-4-islands-2018-etapa-3-11-1024x684

Și poteca îngustă e o altă caracteristică a maratonului de aici. Îngustă nu pentru că este poteca în sine îngustă ci pentru că e străjuită de ziduri de piatră. La un moment dat într-una din etapa, poteca era atât de înghesuită încât abia încăpea ghidonul, la modul cel mai serios. Dacă erau 2-3 cm liberi pe fiecare parte. Toată lumea s-a dat jos acolo și a făcut puțin push pentru că era imposibil să menții ghidonul atât de drept încât să nu agăți pereții.

mitas-4-islands-2018-etapa-3-4-1024x684.

Unul din avantajele alegerii variantei de concurs cu hotel inclus este că după cursă ai timp și pentru tine. După ce ai avut grijă mai intâi de bicicletă, cu spălat, curățat și lubrifiat și după ce ai dus-o la bike depot pentru a o găsi cuminte a doua zi la start, poți să-ți vezi de treburi. Eu, împreună cu colegul Eduard, încercam să ne hidratăm cât mai bine pentru că în timpul cursei transpiri mult. Cu alte cuvinte apelam la “recovery drink-ul” local, aka bere. Asta e, amatorii își permit și astfel de excese.

sportograf-mitas-4-islands-2018-03-1024x

La ediția din 2018 am avut și nouă echipe românești participante la acest maraton. Nu este un număr mare, comparativ cu numărul participanților din Cehia, Austria sau Belgia, însă este totuși un început.

  • Bikemag-Vee Tires cu Marton Blazso și Bogdan Duca au participat la Masculin UCI, terminând pe locul 15, timp total 11:28:14
  • ZuZuTiTi-Team cu Vlad Urzică și Ionel Duță au participat la Masculin, terminând pe locul 34, timp total 13:22:15
  • Velox Cycling Team cu Lucian Neaga și Paul Muntean au participat la Masculin, terminând pe locul 47, timp total 14:31:43
  • BikeXpert-NoMad cu Iancu Valentin și Ion Mihai au participat la Masculin, terminând pe locul 55, timp total 14:59:10
  • com – Spitzer Romania cu Adrian Brătucu și Victor Serbu, au participat la Masculin, terminând pe locul 56, timp total 15:00:15
  • Velopower cu Mihai Popescu și Nicușor Poiană, au participat la Masculin, terminând pe locul 79, timp total 18:06:46
  • NoMad Alpinbike cu Suzi Hilbert și Veronika Cseh, au participat la Feminin terminând pe locul 4, timp total 16:57:51
  • San Marco cu Sorin Simu și Ovidiu Danciuț, au participat la Masters, terminând pe locul 35, timp total 16:23:44
  • Freerider Cycling Team cu Dan Mazilu și Eduard Oprea au participat la Masters, terminând pe locul 45, timp total 18:03:17

Pentru toată lumea maratonul Mitas 4 Islands a fost o experiență foarte frumoasă, indiferent dacă știau la ce să se aștepte sau era pentru prima oară la această cursă. Personal pot numi acest concurs drept o excelentă ocazie de concendiu pe bicicletă pentru adevărații pasionați de mtb.

„Am plecat la 4 Islands fără mari pretenții sau așteptări, sperând doar să ramân cu niște amintiri frumoase și am reușit. La concurs am fost și în 2017, așa că știam zona și știam că îmi plac traseele. Necunoscuta de această dată era faptul că participam într-o echipa de fete, o noutate atât pentru mine cât și pentru coechipiera mea. „Parteneriatul” cu Veronika Cseh avea potențial de reușită încă de dinainte. Am cunoscut-o pe Veronika pe la concursuri și din primul moment ne-am înțeles bine. Dar cum 5 minute la povești după cursă nu se compară cu 4 zile de concurs în echipă, concluzia am putut să o tragem doar după prima zi, fiind una nesperat de pozitivă!

Fiecare zi a avut ceva special. În prima zi am avut probleme tehnice care ne-au pus la încercare atat cunoștințele tehnice cât și răbdarea. Am reușit ca după o oră și jumătate pierdută cu o pană să ne gasim motivația și picioarele și să tragem până la capăt ca și cum ne-am bate pentru podium deși eram, probabil, ultima echipă din concurs. Cu un loc 7 din 8 echipe participante, ne-am declarat mulțumite.

Etapa a doua s-a desfășurat în întregime pe ploaie. Terenul a devenit tehnic, efortul a fost mai mare și noi am tras mai tare! O pană a echipei de pe locul 3 a fost destul cât să le depășim pe fetele din Italia și să ne menținem poziția până la sfârșitul etapei. Următoarele 2 zile le-am terminat pe locul 4, cu o a treia etapă începută groaznic, dar terminată în forță. Și cu o a patra „full gas” de la început până la sfârșit.

Deși logistica a fost foarte complicată, deoarece am ales să ne descurcăm singuri, experiența cu totul a fost una foarte frumoasă pe care cu siguranță o s-o repetăm, cel mai probabil în aceeași formulă. Și dacă totul merge ca la carte, poate încercăm să îmbunătățim locul 4 de anul acesta.” – Suzi Hilbert

suzi-hilbert-1024x684.jpg?x20673

„La începutul lui Aprilie am fost din nou la concursul pe etape 4 Islands în Croția. Dacă anul trecut am fost surprins de teren și destul de nepregătit fizic, de data aceasta am fost  hotărât să mă bucur cât mai mult de trasee tratând evenimentul ca pe o mini vacanță în care să învăț să îmi dozez energia mai bine și să capăt curaj pe coborîrile tehnice. A contribuit foarte mult la starea de spirit relaxată faptul că au fost foarte multe echipe din România, oameni cu care mă știam de mult timp, dar și rideri noi cu care mi-a făcut plăcere să stau de vorbă la o pizza sau chiar în cursă” – Adrian Bratucu. Experiența pe larg a lui Adrian o vei putea citi în curând într-un articol dedicat.

adrian-bratucu-1024x684.jpg?x20673

„Cred că prima dată am auzit de 4 Islands acum 3 ani, iar din poze era clar o cursă la care aș fi vrut să particip. Vara trecută, înaintea cursei Lupii Dacilor de la Câmpulung, Adrian Brătucu mi-a propus să facem echipă pentru 4 Islands. Îl știam pe Adi de aproximativ 1 an, ne intâlneam destul de des pe traseele competițiilor din România și mi se părea că avem un stil asemănator: mergem tare pe urcări și pe coborâri în siguranță. Așa că am acceptat imediat invitația.

Traseul de la 4 Islands mi-a plăcut foarte mult, a fost total diferit față de traseele din Romania și mă bucuram că în sfârșit încep un sezon din primăvară fără să merg aproape deloc prin noroi. Sigur o să revin în Croația în alte concedii pentru terenul stâncos, priveliștea spre mare și mersul printre vii. Din păcate pentru mine, profilul etapelor nu m-a prea avantajat, eu preferând cursele cu 2-3 urcări lungi în locul curselor valonate. Dar e drept că nici picioarele nu au mers cum mi-aș fi dorit după prima iarnă în care am urmat un program de antrenament pentru MTB. Au mai fost și coborâri pe care nu mă simțeam tocmai confortabil, dar am reușit să le fac aproape în întregime pe bicicletă.

La final am încheiat competiția pe locul 56, chiar în spatele echipei Vali Iancu – Mihai Ion la o diferență atât de mica încât aș putea spune că nu ne-au bătut” – Victor Serbu.

victor-serbu-1024x683.jpg?x20673

„Mi-am început sezonul destul de repede anul acesta, iar unul din primele obiective a fost să fac un rezultat cât mai bun la 4 Islands. Chiar și cu o zi înainte de începerea cursei nu prea știam la ce să mă aștept, fiind doar a doua cursă pe etape la care participam și prima în echipă. Marton este unul din sportivii pe care îi urmăresc încă de la începutul evoluției mele în cursele de mountain bike, așa că obiectivul era să fiu într-o formă cât mai bună.

Fără pana din ultima etapă, care ne-a cam scos din topul 10 propus, pot spune că a fost o cursă destul de reușită la care clar voi reveni de câte ori voi avea ocazia. Având în vedere că în fiecare etapă toată logistica trebuia mutată într-o locație diferită într-un timp foarte scurt, pot spune că am rămas plăcut surprins de organizare. Marcajele de pe traseu erau unde trebuie atunci când trebuie, pe tot parcursul celor 4 etape neavând probleme cu orientarea. Relieful nu poate fi comparat cu nimic de la noi din țară, asta reprezentând o altă provocare. Cu siguranță la următoarele ediții voi opta pentru o bicicletă full suspension. E genul de traseu pe care chiar câștigi minute bune cu o astfel de bicicletă, pe lângă faptul că reusești să salvezi foarte multă energie.” – Bogdan Duca.

bogdan-duca.jpg?x20673

„Croația… Inițial am mers acolo cu gândul de a face un cantonament, o simulare pentru 4 Munti, dar 4 Islands avea alte planuri cu noi. Din prima zi, relieful ne-a luat prin surprindere. Nu cred că la noi in țară avem vreun traseu cu atât de multe stânci, cred că aproape 60% din distanță. Pe lângă asta, noi eram obișnuiți cu alt profil de maraton, urci 10-15-20km, cobori 10-15km si tot așa. Aici nu… Urcai destul de puțin, dar abrupt. Până la urmă am reușit să ne găsim un avantaj. Cu cât erau mai tehnice urările și coborârile, câștigam poziții în clasament. Unde aveam de mers pe plat… Dumnezeu cu mila…” – Ionel Duta.

ionel-duta.jpg?x20673

„4 Islands este un eveniment pe care l-am așteptat cu nerăbdare întrucât oferă, pe parcursul celor 4 etape, de toate: suficientă adrenalină cât necesarul meu pentru o lună, teren foarte variat și cu porțiuni tehnice care îți testează la maxim tehnica și echipamentul, spirit de competiție – cu participanți foarte bine pregătiți, adunați de prin toată lumea și relaxare – peisajele sunt de vis și eveniment foarte bine organizat. Am și două sfaturi pentru cei care doresc să participe pentru prima dată la o astfel de competiție: antrenamentul nu este niciodată suficient și evitați echipamentul netestat.” – Eduard Oprea.

eduard-oprea-1024x683.jpg?x20673

„La finalul lui 2017 am luat decizia să iau o pauză în competițiile de enduro (motocicletă). Am două medalii de bronz la Campionatul Mondial pe echipe (echipa României) în Sardinia 2013 și Germania 2012. Așa că am trecut 100% la mtb. Cursa din Croația a fost prima pentru mine de tipul ăsta. Am avut ceva emoții că nu o să pot face față, dar a fost mult mai bine decât m-am așteptat. Mi-a plăcut extrem de mult traseul, a fost tehnic spre foarte tehnic. Sutele de ore petrecute în competițiile enduro m-au ajutat foarte mult.

Logistica bună, dar cu ceva lipsuri, din parta organizatorilor. Mai ales în ziua cu ploaia. Am fost foarte încântat de colaborarea cu coechipierul meu, Paul Muntean. Partenerul meu inițial s-a accidentat înainte de cursă și a trebuit să mă reorientez. Dar am făcut echipă aproape perfectă cu Paul, el se cațără mai bine, eu coborar mai repede, dar diferențele nu erau foarte mari și am colaborat foarte bine.

De la început am pornit cu ideea să ne distrăm și asta am făcut. În primele zile nu am forțat, am mers precaut, nici eu și nici Paul nu știam cât de mult să forțăm în așa fel încât să nu terminăm “benzina” înainte de finiș. De la o zi la alta am forțat mai mult, iar în ultima zi am urcat foarte multe poziții.

Concluzia: Mi-a plăcut foarte mult, o să revin și în 2019. Este un paradis pt mtb, traseu, organizare. Din păcate după un asemenea traseu și competiție, cele de plat și câmpie nu mai sunt așa de atractive. Dar… mergem mai departe!” – Lucian Neaga

lucian-neaga-1024x684.jpg?x20673

„Pentru mine cel mai important aspect al acestei curse a fost relieful pe cât de spectaculos, pe atât de tehnic și aici mă refer la piatră – de la mică la mare, fixată în pământ sau care fuge sub bicicletă, a fost peste tot. Dezavantajul meu a fost că nu mă prea antrenasem pe zone asemănătoare, așa că mi-a luat ceva să mă obișnuiesc cu coborârile tehnice pe piatră, însă începând cu ce-a de-a doua etapă treaba mergea mult mai bine. Ca mod de abordare, am văzut destul de multe echipe în care concurenții mergeau la distanțe notabile unul de celălalt și ulterior erau nevoiți să se aștepte. Noi am decis să stăm mereu unul lângă celălalt, la urma urmei de aceea este o cursă pe echipe, nu-i așa? În acest mod, pe lângă încurajări, în cazul apariției vreunei probleme tehnice o puteam rezolva mai rapid împreună.

În concluzie, a fost o experiență de neuitat, m-am înțeles de minune cu Luci, asta contând cel mai mult și m-am întors acasă cu mult mai multă încredere în abordarea coborârilor tehnice dar și cu multe amintiri frumoase. ” – Paul Muntean

paul-muntean-1024x683.jpg?x20673

„Un concurs cu o logistică impresionantă, peisaje deosebite, dar când vine vorba de traseu, mie personal mi s-a parut un rock garden continuu.” – Ovidiu Dănciuț

ovidiu-danciut-1024x684.jpg?x20673

„Urmăresc acest concurs din 2015, dar abia anul acesta am reușit să particip. Organizarea, traseul, gastronomia, locația fiecărei etape, și-au pus amprenta asupra mea la capitolul retenție, adică mi-aș dori foarte tare să revin. Nu cred că e cu nimic mai prejos de celelalte concursuri cu 3, 4 etape din Austria de exemplu. M-a impresionat logistica, una foarte complexă, fiecare etapă desfășurându-se pe altă insulă, necesară în plus față de logistica obișnuită a unui concurs pe etape, mutat de biciclete, bagaje, rideri… Cu toate acestea, oganizarea a fost la înălțime, nu am simțit că ar fi fost vreo problemă.

Despre traseu, ma așteptam să fie floare la ureche. 1500 – 1700hm cu 60 – 70km nu sună foarte amenințător. Dar textura terenului de rulare, indiferent că era potecă sau forestier, urcare sau coborare, a fost majoritatea pe bolovani/pietre, lucru care te consumă. Multe poteci interminabile, au făcut deliciul acestei curse pentru mine. Este una din cursele la care trebuie neapărat să îți ridici privirea din axul roții față și să fii atent în jur. Ai ce vedea, așa am și facut.

În concluzie o experiență foarte plăcută, din mai multe puncte de vedere: al biciclitului bineințeles, al amplasamentului fiecărei curse, culinar, logistic.” – Sorin Simu

sorin-simu-1024x683.jpg?x20673


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Perioada de iarnă și primăvară nu este prilej de pauză. Mulți cicliști, chiar dacă rămân în țară, continuă antrenamentele, în casă sau la sală. Însă în ultima vreme am văzut din ce în ce mai des ieșiri specifice în afara țării, pentru antrenamente pe bicicletă. Ultima oară când s-a întâmplat asta a fost chiar în primăvară, când trei echipe românești de ciclism au fost în Turcia pentru cantonament.

Întâmplător am fost și eu plecat însă în Spania, vizitând insulele Tenerife și Gran Canaria. Și această destinație este foarte bună pe timpul iernii de la noi. Aici este în continuare cald sau chiar foarte cald. Îmi aduc aminte cum am reparat o pană în plin soare, la 35 de grade (!!) în februarie.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-2

Insulele Canare fac parte dintr-un arhipelag spaniol amplasat în nordvest-ul Africii sau în sudvest-ul Portugaliei, aici obișnuind și unele curse aeriene să facă escală. Sunt insule vulcanice și de aici specificul geoegrafiei. Două dintre cele mai cunoscute insule ale arhipelagului sunt Gran Canaria și Tenerife. Ambele au o climă și vegetație asemănătoare. Jumatatea de nord este mai răcoroasă, mai verde și mai umedă, în timp ce sudul este mai cald, mai arid și mai secetos. Dacă vii la pedalat aici, ambele zone sunt potrivite și oferă multiple posibilități. Depinde de tine ce-ți place mai mult, dar mai frecventată este jumătatea de sud. Pe ambele insule noi am stat în nord.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1

Drumul până aici se face cu avionul. Pentru Tenerife există chiar cursă directă cu Wizzair. Poți consulta și acest articol publicat de noi, pentru a vedea costurile transportului bicicletei cu avionul, cu diferite companii aeriene. Cazarea aleasă de noi a fost făcută prin Airbnb.com. Cine nu stie încă de acest serviciu, este vorba de locuințe particulare unde plătești direct la proprietar. Proprietarul nu stă însă cu tine, iar totul este legal, cu factură și tot ce trebuie. Cu Airbnb prețurile sunt mult mai bune, iar condițiile variază. Însă recenziile online ale locației respective îți vor spune tot ce trebuie ca să nu ai suprize.

Spre exemplu cele două cazări ale noastre au fost foarte diferite. În Gran Canaria am stat într-un apartament de bloc la un preț destul de mare, în condiții care puteau fi mai bune. Însă locația era excelentă, la maxim trei minute de plajă. În contrast cu locația din Tenerife unde am stat într-o vilă superbă, la preț mai mic, într-un sat mic, departe de plajă și orice, dar totuși cu priveliște frumoasă spre ocean.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0

Dacă ajungi în această zonă și ești “în interes de serviciu”, ai două variante de pedalat. Fie pe bicicleta proprie, dacă ți-o aduci cu avionul, fie închiriezi. Noi am închiriat așa că îți pot vorbi despre această variantă. Majoritatea magazinelor care închiriază biciclete sunt concentate în sudul insulelor, pentru că aici se dau majoritatea. Inclusiv echipele „oficiale” de ciclism, când vin în cantonamente, aleg sudul. Există însă opțiuni și dacă ești cazat în nord.

În Gran Canaria am apelat la magazinul Bike Station Las Palmas, asta și pentru că eram cazați în Las Palmas, capitala insulei. Proprietarul este un neamț care vorbește și engleza perfect. Au aici mtb-uri și cursiere de la entry-level la carbon. Eu am închiriat cea mai ieftină cursieră, o Merida Ride 400, care s-a dovedit a fi foarte bună. Aici plata am făcut-o la fața locului.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0

În Tenerife am închiriat de la Kiraya Bikes. Proprietarii sunt spanioli care abia nimeresc engleza, dar te înțelegi cu ei. Și de aici am închiriat cea mai ieftină cursieră, de data asta Orbea Aqua. Plata am făcut-o aici în avans, cu PayPal. Partea bună la Kiraya Bikes este că îți aduc bicicleta acolo unde ești cazat, dar o și ridică la final. Livrarea bicicletei este gratuită, dacă ești cazat aproape de ei, sau variaza de la 5 la 20 euro în funcție de distanța dintre ei și tine.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1

Traseele de bicicletă din Tenerife și Gran Canaria sunt, pe scurt, excelente. Mă refer exclusiv la traseele de cursieră pentru că turele offroad nu le-am încercat. Însă dacă vii aici în cantonament, cursieră te interesează. În Gran Canaria am făcut patru circuite, iar în Tenerife două, toate concentrate în partea de nord a insulelor, cea mai puțin populară pentru ciclism. Dacă dorești track-urile turelor făcute de mine, le poți descărca de aici. Ține cont însă de faptul că le poți combina între ele în toate felurile posibile, și adăuga variante noi la fața locului. Este permis de circulat cu bicicleta peste tot cu mici excepții. Voi detalia excepțiile mai jos.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-2 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0

În Gran Canaria m-am simțit oarecum constrâns de locația în care am stat. Fiind cazat în capitală, am concentrat turele în partea de nordest a insulei. Din cauza asta multe părți din circuitele pe care le-am făcut s-au suprapus. Ce mai trebuie spus este că vei întâlni localități peste tot de-a lungul drumului. Din Las Palmas și până sus pe munte ai sate peste sate și foarte puțin drum liber, fără construcții. Urât nu este, dar traficul este destul de aglomerat. În plus sunt multe mașini diesel sau mașini vechi cu benzină cu plumb. Recunosc că nu prea am simțit aerul curat. Abia mai târziu și la altitudine mai mare, dacă urci spre vârful Pico de las Nieves – lucru pe care îl recomand, vei întâlni drumuri publice libere și cu peisaje frumoase.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0

În Tenerife îl ai desigur pe „mărețul” Teide. Cine ajunge în Tenerife nu se poate abține să nu urce spre vârf. La fel am facut și eu, dorind să-l am în palmares. Dar privind acum înapoi, pot spune că eram mai câștigat dacă foloseam ziua respectivă alegând alt traseu, spre nordul extrem al insulei, decat spre Teide, spre sud.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1

Foarte pe scurt și sincer, cățărarea spre Teide, cea dinspre nord, o pot caracteriza drept banală și plictisitoare. Urci la nesfârșit, nici măcar pe serpentine gen Transfăgărășan, până sus pe platou. Aici da, primești un peisaj total diferit de ce știm noi prin Europa. Insula fiind vulcanică, peisajul este deosebit. Să zicem că merită, însă doar pentru asta și pentru asfaltul care este perfect tot drumul. Pe vârful Teide propriuzis nu poți ajunge cu bicicleta. Se poate pedala doar până la poale de unde, pentru turiști, pornește o telecabină.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-2

În schimb în partea de nord, am dat peste niște drumuri și serpentine de nota 10+. Recomand cu căldură să va faceți un traseu care să urmeze drumurile TF-134 și TF-12. Pentru Gran Canaria, un drum foarte frumos este GC-551.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-2 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1

Starea drumurilor, a asfaltului mai precis, este bună. Însă în comparație cu ce știm din Austria spre exemplu, aș zice că este de nota 7-8. Asta pentru că de multe ori, deși nu sunt gropi, asfaltul este mai degrabă o criblură încastrată în asfalt. Este o suprafață foarte rugoasă, aspră și care produce multe vibrații în bicicletă. De multe ori criblura era atât de dură încât drumul păre forestier. Din cauza asta recomand ca anvelopele de cursieră sa fie de minim 28 mm lățime, dacă nu chiar să vii cu ciclocros sau gravel bike. Însă nu este așa peste tot. Există și multe regiuni cu asfalt nou.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1

Legat de locurile pe unde ai voie să pedalezi, cele două insule au drumurile împărțite pe culori. Vei vedea acest cod de culori și pe hărți și la fața locului pe indicatoarele rutiere. Albastre sunt autostrăzile. Restul codurilor sunt roșu, galben și verde, iar importanța sau mărimea drumului variază, cum ar fi la noi de la drum național la județean și comunal.

Important de reținut este statutul drumurilor albastre, autostrăzile. Se pare că legislația este mai relaxată în Gran Canaria și este permis, neoficial, să pedalezi pe autostradă. L-am întrebat direct pe proprietarul magazinului Bike Station, care mi-a spus că da, poliția te lasă să pedalezi pe banda de urgență, pe unde se și vâd zeci de urme de la roțile cursierelor. Și eu am mers cu bicicleta pe aici și pot confirma că nu m-am simțit în pericol. Mașinile nu circulă exagerat de tare, iar depășirile se fac foarte departe de tine. Ești cumva nevoit să te dai și pe drumurile albastre pentru că majoritatea traseelor „oficiale” de cursieră din partea asta a insulei, pleacă și se întorc în Las Palmas, iar pentru multe dintre ele singurul drum posibil este autostrada. Pe de altă parte în Tenerife nu e voie pe albastre. Proprietarii de la Kiraya Bikes mi-au spus că e interzis pe autostrăzi cu bicicleta.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0

În aceeași perioadă cu mine a fost în Tenerife și Silviu Martin de la Martin Cycling Adventures. Spre deosebire de mine care am stat în nord, el a fost cazat în sud. Am luat elgatura și cu Silviu pentru a vedea cum a fost în partea lui de insulă. „Aici peisajul este dominant vulcanic și aș spune că este unul arid”, povestește el. „În zona superioară există o pădure de conifere care mai schimbă atmosfera și mai oferă protecție împotriva vântului și soarelui. Pe platoul vulcanului te simți ca într-o altă lume. Ești înconjurat de urmele erupțiilor, de bolovani imenși, de scurgeri vechi de lavă. Este impresionant”.

bicicleta-tenerife-silviu-martin-06.jpg?

„Vremea este cea care face ca Tenerife să fie atât de căutată ca destinație de antrenament iarna”, continuă Silviu. „Din acest motiv este și supranumită «insula primăverii nesfârșite». Temperatura medie este în jur de 20 grade tot anul și plouă destul de rar”.

Este insa recomandat sa ai la tine si echipament de iarna sau ceva gros de vara, inclusiv huse pentru pantofi. Cand am urcat eu spre varful Pico de las Nieves din Gran Canaria, vremea a fost inchisa, cu ceata si ceva ploaie. La coborare temperatura a fost de doar 7 grade! Valabil pentru urcarea dinspre nord.

bicicleta-tenerife-silviu-martin-05.jpg?

Cât privește starea drumurilor, Silviu a fost mulțumit de calitatea asfaltului. „Drumurile sunt perfecte ca și calitate a asfaltului. Pe două dintre urcările spre Teide au asfalt recent în ultimii doi ani”, spune el. „Șoferii sunt o surpriză mai mult decât plăcută mai ales pentru noi care venim dintr-un loc în care nu suntem tratați cu respectul și grija cu care trebuie tratat oricine se deplasează pe un drum public. Noi am tot glumit că nu există 100 m plați în Tenerife așa că aș spune că insula are trasee dificile cu diferență de nivel considerabilă pe distanțe relativ scurte. Poți face lejer 70 km cu peste 2.000 m fără să cauți prea multe trasee. Urcările sunt lungi, constante și solicitante. De exemplu, urcările pe vulcan au în jur de 30 km și peste 2.200 m diferență de nivel”.

bicicleta-tenerife-silviu-martin-04.jpg?

Și Silviu, împreună cu grupul său de prieteni, a ales să închirieze biciclete de la fața locului. „Ne-am făcut calculele, iar varianta aceasta a ieșit cu doar câteva zeci de euro mai scumpă față de varianta în care ne aduceam bicicletele proprii, platind taxa de echipament sportiv pentru avion”, spune el. „În plus, aveam șansa să testăm niște super biciclete. Sunt diverse modele disponibile cu echipări generoase, minim Shimano 105 sau Ultegra. Cele mai multe au deja frâne pe disc, iar unele biciclete erau echipate chiar cu electronicul Shimano Di2. Prețurile încep de la 20 Euro/zi până la 35 Euro/zi. În Tenerife, sunt doi furnizori renumiți: BikePoint Tenerife și FreeMotion. Prețul biletelor de avion a fost de  900 lei de persoană cu WizzAir, zbor direct”.

bicicleta-tenerife-silviu-martin-02.jpg?

De precizat că zborul direct WizzAir aterizează pe aeroportul Tenerife Sur, din sud. Este convenabil dacă ești cazat în zona asta și mai puțin dacă ești cazat în nord, unde există aeroportul principal, Tenerife Norte.

Cazarea lor a fost de asemenea, mai mult decât rezonabilă din punct de vedere al prețului. „Am stat în zona de sud, la o pensiune de lângă Arona, undeva mai departe de coastă și de nebunia aferentă”, povestește Silviu. „Am ales locul respectiv și pentru proximitatea de cățărarea pe El Teide. Cazarea în Tenerife este la prețuri mai mult decât decente, undeva între 40 – 50 Euro/noapte. Sunt covins că există variante și mai ieftine, dar și mai scumpe. Însă noi am preferat o pensiune tradițională la care să avem mic dejun generos, camere spațioase și, foarte important, mașină de spălat pentru echipamentul de ciclism”.

bicicleta-tenerife-silviu-martin-03.jpg?

Pentru Silviu Martin, insula este o destinație deja foarte cunoscută. „Prin tabăra de ciclism pe care o organizez în Tenerife cu Martin Cycling Adventures, am fost doi ani la rând aici și pot spune că aș recomanda oricărui ciclist să viziteze insula și să petreacă minim o săptămână de pedalat”, spune el. „Infrastructura este bine pusă la punct și, dacă vrei să începi sezonul în forță, Tenerife este un loc ideal pentru a pedala sute de kilometri fără a repeta vreun traseu. Totuși, având în vedere profilul insulei, cred că un începător ar avea dificultăți cu diferențele de nivel mari așa că aș recomanda câteva ture de 70 – 100 km cu 1.500 m înainte de a ataca insula. Dacă îți place să te organizezi singur, Tenerife este un loc în care sigur poți planifica vacanța de ciclism pe cont propriu. Alternativ, dacă vrei să te alături deja unui grup format,  te poți înscrie într-o tabără de ciclism unde beneficiezi de ghid, mașină de asistență, nutriție și alte goodies”.

Traseele facute de Silviu în Tenerife le poți vizualiza pe Strava aici.


Sursa articolului - Freerider

Autentifica-te  
×