Mergi la conţinut

Freerider

Autentifica-te  
  • postări
    46
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.243

Postări în blog

freeriderro

Cu ceva vreme în urmă spuneam că întrecerile de ciclism sunt un pretext excelent pentru plimbare și cicloturism. Părerea este că pentru un pasionat, concursurile sunt ocazia perfectă când poate ieși cu întreaga familie la plimbare. O zi trage tare la concurs și o zi iese la plimbare cu cei mici și mari.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-05

Așa am făcut și noi cu ocazia concursului Maratonul Vinului aka Marvin de la Urlați. Am fost de multe ori aici, la concurs, dar de prea puține ori am și ieșit în afara concursului, să vedem ce mai e în jur. Și credeți-mă, ai ce vizita.

La Urlați ne-am întâlnit cu Outhentic Cycling Romania și Mircea Crisbășanu care ne-a fost ghid. Tot el ne-a recomandat și unde să rămânem peste noapte întrucât, deși e greu de crezut, posibilitățile de cazare în Urlați și împrejurimi sunt foarte reduse, în ciuda faptului că zona este turistică și împânzită cu crame și vii. Cazarea asigurată de Mircea a fost la localnici. Am stat practic la ei acasă, mâncarea fiind de asemenea, cât se poate de autentică.

cicloturism-urlati-foto-Outhentic-Cycling-Romania-2-1024x666.jpg?x20673foto Outhentic Cycling Romania

Pentru mini-sejurul de la Urlați am decis să tragem tare la concursul Marvin de sâmbătă dupa care, după concurs și în ziua de duminică, să ieșim pe bicicletă, împreună și cu copiii, la o tură pe dealurile de printre vii. Am vizitat astfel Conacul Urlățeanu, sau Cramele Halewood și Crama Rotenberg, dar ne-am oprit și la Adrian Aldea meșterul dogar din Ceptura, Prahova.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-07

Se numește „degustare” ce faci la crame, însă te asigur că bei destul vin. Ești invitat să testezi 3-4 chiar 5 soiuri, așa că atenție la „nivel”. Cel mai bine este ca masa de dimineață să fie bogată, să ai resurse măcar pentru jumătate de zi.

Nu suntem noi mari experți în vin, dar atmosfera de la crame este plăcută, mai ales când ești plimbat printre butoaiele puse la învechit, ascultând povestea cramei și a soiurilor de struguri specifici zonei. Așa că dacă înainte îți pălcea vinul din varii motive, acum ai un pretext în plus să fii mai atent atunci când cumperi ceva din supermarket.

cicloturism-urlati-foto-Outhentic-Cycling-Romania-1-1024x628.jpg?x20673foto Outhentic Cycling Romania

Apropo de spermarket, la fiecare degustare vinurile erau prezentate de la cel mai slab la cel mai tare și din punct de vedere al tăriei alcoolice, dar și al prețului. Așa am aflat și noi pe unde ne aflăm, practic pe la începutul scalei, mai pe la vinurile de supermarket. Am aflat ce înseamnă un vin comercializat în magazine obișnuite și de ce alte vinuri sunt (mult) mai scumpe fiind de găsit doar în magazinele speciale sau la restaurante. Am degustat din fiecare și nu încape îndoială că ține exclusiv de papilele gustative ale fiecăruia, decizia prin care te hotărăști dacă îți place vinul scump sau cel obișnuit.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-09

Ține cont însă că atmosfera în care bei vinul contează aproape la fel de mult la gust. Pentru noi, după concurs fiind, ambianța era cât se poate de potrivită. Voiam să ne relaxăm!

În regiunea din preajma orașului Urlați există mai multe crame ce pot fi vizitate. Este nevoie să se strângă un grup și ideal este să ai și ghid pentru a profita la maxim de rețeaua de drumuri din zonă. Spre exemplu noi nu știam cât de multe drumulețe de țară fuseseră asfaltate în ultimii ani. Nici nu ai cum să le găsești dacă nu știi de ele. Împreună cu Mircea am parcurs o parte din ele și ne-am bucurat că, fiind atât de mici și retrase, traficul auto pe ele este practic zero, drumurile fiind absolut perfecte de pedalat împreună cu copiii.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-01

Traseele pot avea lungimi variabile. Se poate stabili o tură scurtă de câțiva kilometri care să poate fi făcută și cu copii mici sau foarte mici. Sau se pot face ture mai lungi, chiar și de peste 20 km, care să includă suficiente obiective turistice și acestea ușor de parcurs alături de cei mici.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-06

După crame ne-am oprit în Ceptura unde l-am vizitat pe Adrian Aldea, meșterul dogar. Adrian construiește butoaie din 2002. Până azi el și-a cizelat permanent tehnica, devenind un mester tradițional, dar și artist în meseria sa. Ne-a arătat cum se clădește de la zero un butoi, dar ne-a povestit cu tristețe și că tradiția este pe cale de dispariție. Puțini tineri din România se arată interesați să învețe meseria asta. Aș adăuga eu că mai degrabă străinii din Vestul Europei ar fi mai doritori să păstreze aceste tradiții din Est, asta pentru că la ei totul este deja mult prea mecanizat.

cicloturism-urlati-foto-Outhentic-Cycling-Romania-4-1024x623.jpg?x20673foto Outhentic Cycling Romania

Popasul de la Adrian a fost cum nu se poate mai potrivit. Pe lângă poveștile despre butoaie și pe lângă faptul că cei mici s-au putut juca în curte cu diferitele instrumente tradiționale, meșterul din Ceptura ne-a pregătit și o masă cu slănină, brânză și ceapă, totul servit pe butoi în crama proprie, acompaniată de vinul propriu, un vin de masă, nepretențios, dar extrem de bun și gustos.

cicloturism-urlati-foto-Outhentic-Cycling-Romania-5-1024x682.jpg?x20673foto Outhentic Cycling Romania

Asta s-a întâmplat în weekendul cu Marvin, dar asta se întâmplă în fiecare weekend când mergem la un concurs. Avem ce vizita în România, iar locurile chiar merită să fie descoperite și promovate.

cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-02 cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-03 cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-04 cicloturism-dealu-mare-urlati-prahova-08 cicloturism-urlati-foto-Outhentic-Cyclin

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Advertorial

Sezonul este în toi, iar din ce-am observat lumea e din ce în ce mai prezentă pe bicicletă alături de cei mici. Concursurile pentru ciclism sunt în general, un pretext foarte bun de cicloturism pentru că în weekendul respectiv, întreaga familie poate fi prezentă în natură. Cele mai multe concursuri dispun și de trasee scurte, abordabile de cei mai puțin antenați, acestea fiind potrivite inclusiv pentru cei mici, fie să le parcurgă singuri, pe bicicletele lor, fie să meargă în remorcile de bicicletă, trași de părinți.

De-a lungul anilor am fost pe nenumărate astfel de trasee, iar cât timp juniorul a fost mic, l-am avut alături de noi într-o remorcă de bicicletă pentru copii. Pe piața din România există câteva opțiuni pentru astfel de produse însă magazinul Martin Velo Sport oferă, fără doar și poate, cele mai multe produse și opțiuni de acest gen. Aici găsești remorci de bicicletă pentru copii, din categoria Premium sau Economy, dar și remorci pentru bagaje sau animale de companie.

Surmont MTB Challenge, traseul scurt – 25 km lungime, 460 m diferență de nivel.

Acest traseu are startul și sosirea în Azuga și se desfășoară în întregime pe drum forestier de calitate bună. Cu o lungime de 25 km și diferență de nivel de 460 m traseul “se adresează cicliștilor montani începători, juniorilor cât și familiilor cu copii și oferă o tură frumoasă și lipsită de pericole deosebite, în peisajul și în atmosfera sălbatică a văilor Azuga și Limbășel”, asa cum stă scris și pe site-ul oficial al concursului. Partea finală a traseului este în coborâre și oferă nu mai puțin de 7 km de mers la vale.

remorca-qaba-copii-bicicleta-1024x683.jp

În această tură am fost cu o remorcă pentru doi copii, model Qaba. Este o remorcă de buget, de calitate medie care oferă aproape toate avantajele remorcilor scumpe, cum ar fi spre exemplu suspensia sau plierea. Și roțile se scot, pentru a fi mai ușor de depozitat, iar când remorca este pliată, aceasta are doar 24 cm înălțime.

Transilvania Bike Trails Race, traseul scurt – 42 km lungime, 650 m diferență de nivel.

Concursul Transilvania Bike Trails Race (TBT Race) are loc în zona Târnava Mare, mai precis în regiunea satelor săsești Viscri, Bunești, Meșendorf, Cloașterf și Saschiz. Este unul din cele mai frumoase concursuri de ciclism mtb din mai multe motive. În primul rând peisajul pitoresc este excelent. Oriunde întorci privirea primești dealuri molcome și înverzite, păduri dese și desigur satele săsești atât de specifice. Regiunea este potrivită pentru mers împreună cu cei mici nu doar pentru traseul de bicicletă, mai precis rețeaua de poteci construită de Fundatia ADEPT, ci și pentru numărul foarte mare de obiective turistice pe care le poți vizita. Vorbim desigur în primul rând de mănăstirile fortificate pe care le găsești în fiecare sat, dar și de altele cum ar fi fierarul din Viscri și cărămidarul din Viscri.

remorca-copii-bicicleta-qeridoo-Kidgoo2-

Pentru că ne-a plăcut atât de mult aici, această tură am făcut-o de mai multe ori. O dată am fost cu cei mici pe care i-am transportat într-un Qeridoo Kidgoo2. Și această remorcă poate acomoda doi copii. Echiparea cu suspensii lamelare o fac să fie foarte confortabilă, iar frâna pe disc este utilă când folosești remorca atunci când ieși la jogging împreună cu cei mici.

remorca-copii-bicicleta-qeridoo-kidgoo1-

Cu o altă ocazie, am fost împreună cu un grup de prieteni. În această tură ei au folosit modelul Kidgoo1 de la Qeridoo, practic același model, dar doar pentru un copil. Avantajele acestei remorci sunt că este mai mică și mai ușoară, fiind mai facil de transportat și depozitat.

Vidraru Bike Challenge, traseul scurt – 35 km lungime, 1000 m diferență de nivel

O altă ocazie cu care îi puteți avea pe cei mici alături de voi când participați la un concurs, este la Vidraru Bike Challenge, concursul de mtb cu startul din satul Arefu, la poalele barajului Vidraru. Traseul se desfășoară în întregime pe drumuri forestiere așa că nu este nicio problema să tragi după tine o remorcă de bicicletă. Atenție însă că diferența de nivel de 1000 m poate fi destul de mult pentru cei cu mai puțin antenament.

remorca-samax-copii-bicicleta-1024x683.j

M-am folosit de ocazia asta pentru a face o plimbare cu cel mic într-o remorcă Samax. Este o remorcă de nivel „economy” care, în ciuda prețului mic, este la fel de funcțională ca una mai scumpă. Ce mi-a placut în mod special la Samax este că o poți face „decapotabilă”. Prelata superioară poate fi detașată complet, pentru ca cel mic să se bucure la maxim de aer. Dacă este soare și e nevoie de umbră, prelata se poate instala imediat.

Maratonul Vinului, traseul scurt – 19 km lungime, 450 m diferență de nivel

Maratonul Vinului sau MARVIN pe scurt, are startul în orașul Urlați. Întreaga zonă este cunoscută pentru caracterul viticol, dealurile dimprejur fiind împânzite de vii și crame. Concursul oferă o șansă absolut perfectă pentru a vizita regiunea împreună cu cei mici. Se face traseul de concurs de 19 km, pe care îl poți extinde în așa fel încât părinții să ajunga și pe la crame unde pot degusta vinurile specifice zonei. Atenție, doar se degustă, așa că nu sunt șanse ca cineva să amețească.

remorca-copii-bicicleta-qeridoo-sportrex

Pentru ca între timp juniorul s-a făcut mare, am facut acest traseu împreună cu el direct pe bicicletă. Însă dacă cel mic este prea mic, drumurile sunt perfecte pentru a-l purta într-o remorcă de bicicletă. Unul din modelele bune pentru acest traseu este Qeridoo Sportrex1, pentru un copil. Este o remorcă ușoară – noi am cântărit-o la 12,95 kg care evident, dispune de suspensie.

Triatlon Fără Asfalt la mare, traseul de bicicletă – 32 km lungime, 190 m diferență de nivel

Nu toate plimbările pe bicicletă cu cei mici în remorcă trebuie să fie la munte. Și la mare este la fel de frumos. Spre exemplu la cursa Triatlon Fără Asfalt de la mare, la care am fost pentru a ne susține prietenii, după ce concurenții au plecat pe traseul de bicicletă am luat-o și noi la pedală după ei. Traseul este frumos și trece prin câteva zone deosebite care nu ți-ai fi închipuit că există la noi. Poți găsi și broaște țestoase!

remorca-copii-bicicleta-Qeridoo-Speedkid

În această tură am fost cu o remorcă mai mare, pentru doi copii și anume Qeridoo Speedkid2. Este o remorcă încăpătoare cu un portbagaj generos în care poți pune tot ce ai nevoie pentru o excursie mai lungă, spre exemplu mâncare, apă și haine de schimb dacă te hotărăști să faci și o baie în mare.

Turul lacului Bolboci – 17 km lungime, 550 m diferență de nivel

Lacul de acumulare Bolboci se află în munții Bucegi. Se ajunge aici pe drum asfaltat pornind din DN71 Sinaia-Târgoviște. Este un loc foarte bun de mers împreună cu cei mici pentru că există nenumărate posibilități de cazare, cabane, restaurante și desigur natura foarte la îndemână. Circuitul de 17 km poate începe practic de oriunde însă de fiecare dată noi ne-am cazat la cabana Bolboci. Traseul este jumătate asfaltat, malul stâng al lacului – 8,7 km și jumătate forestier, malul drept al lacului – 8,3 km. Ambele variante sunt ușor de abordat, calitatea drumului fiind bună.

remorca-copii-bicicleta-qeridoo-speedkid

În această excursie am fost tot cu modelul Qeridoo Speedkid2 de remorcă, pur și simplu pentru că, fiind iarnă și remorca fiind încăpătoare, am putut transporta inclusiv o păturică pentru cel mic.

Băicoi Buștenari Trail – 37 km lungime, 774 m diferență de nivel

Acest traseu este la îndemână, fiind amplasat în zona orașului Câmpina. Deci se ajunge ușor și repede din orașele mari învecinate cum ar fi Ploiești sau București. Traseul este aproape jumi-juma asfalt cu forestier și ceva potecă. Pe de o parte avem 15 km de forestier și potecă și 22 km de asfalt. Acest traseu este puțin  mai greu pentru că finalul, dacă alegi să-l parcurgi în sensul invers acelor de ceasornic, este destul de abrupt și lung. Se pedalaeză totuși pe asfalt.

remorca-copii-bicicleta-qeridoo-sportrex

În această tură l-am luat pe cel mic într-o remorcă Qeridoo Sportrex2. Ca de fiecare dată, suspensia a fost o specificație folositoare și de ajutor pentru confortul juniorului. La momentul respectiv vremea nu a prea ținut cu noi însă dacă este cald și soare, Sportrex dispune de trei niveluri de umbră pe care o poate face celui mic, mulțumită parasolarelor incluse.

Parcul Natural Văcărești sau „Delta dintre blocuri” – 6 km, fără diferență de nivel

Tura aceasta o poata face oricine și chiar este recomandat să dai o fugă dacă nu ai fost încă. Delta Văcărești se afla în sud-estul Bucureștiului, la ieșirea din oraș spre Glina. Poți ajunge aici direct pe bicicletă sau, dacă vii cu mașina, poți parca în cadrul complexului rezidential Asmita Gardens. Traseul este în mare parte potecă și da, chiar și acesta faremorca-copii-bicicleta-Qeridoo-Sportrexce parte dintr-un concurs, mai precis București MTB Race.

 

Remorca pe care am avut-o cu noi când am vizitat Delta Văcărești a fost tot Qeridoo Sportrex2. Însă de data asta a fost cald și soare așa că am folosit cu succes toate opțiunile de umbră disponibile. Parasolarul din partea din față a remorcii coboară foarte mult, iar ferestrele sunt fumurii oferind în acelasi timp și protecție UV.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

De data asta, adică anul ăsta, începutul lui aprilie a însemnat finalul iernii. E drept că la deal și câmpie vara venise demult, insă la munte zăpada a stat mai mult decât durează oficial iarna. Este ușor paradoxal pentru că deși ne-am început demult sezonul de biking, mulțumită căldurii de afară, încă mai sunt semne de întrebare dacă sus la munte, se poate pedala. Deunăzi voiam să dau o tură la vârful Omu, însă aparent încă ar mai fi ceva zăpadă. Mai mult, zilele trecute tocmai ce a mai fost o avalanșă pe Transfăgărășan, cu victime chiar. Dar zăpada este totuși de domeniul trecutului.

fat-bike-zapada-muntii-ciucas-08-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-07-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-06-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-05-150x150

Așa că tura de fat bike pe care am făcut-o în Ciucaș o pot considera ultima pe zapadă veritabilă, cât vezi cu ochii adică. Urcarea la cabana Ciuacș, unde ne-am cazat, se face pe cunoscutul drum forestier din valea Berii, extrem de abrupt. Personalul cabanei îl menține iarna în condiții relativ bune, dar este foarte greu de urcat chiar și la picior. Cu fat bike-ul m-am descurcat în mare parte, excepție făcând în special ultimele porțiuni unde rampa este extremă. Acolo am mai și împins.

fat-bike-zapada-muntii-ciucas-04-1024x57

Însă pe platoul din Ciucaș este ce ne interesează pe noi. Dacă ai timp o zi întreagă și dacă ai noroc să fie potecă deschisă, poți face un circuit de nivel “epic”, cu coborâre la cabana Muntele Roșu, pe marcaj turistic bandă roșie, cruce roșie și triunghi roșu și mai departe urcare înapoi pe poteca cu marcaj turistic bandă galbenă și apoi pe forestierul menționat mai devreme, cu marcaj turistic cruce albastră, sus la cabana Ciucaș. Anvelopele fat te vor ajuta mare parte din drum însă așteaptă-te să fie nevoie și de ceva push-bike.

fat-bike-zapada-muntii-ciucas-03-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-02-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-01-150x150 fat-bike-zapada-muntii-ciucas-05-150x150

Pe de alta parte vara se pot face mult mai multe, fie cu fat bike fie cu mtb normal. Plecând de jos din Cheia, de la cabana Ciucaș sau dinspre Vălenii de Munte, ai de făcut cinci circuite de lungimi și dificultăți diferite.

  • Traversarea clasică Ciucaș – Siriu, are o lungime de 60 km cu 2051 m diferență de nivel. Traseul îl găsești descris pe larg aici.
  • Munții Ciucaș cu traversare în munții Roșca, este o altă opțiune unde avem două trasee. Unul de 56 km cu 1650 m diferență de nivel și unul mai scurt, de 32 km cu 1155 m diferență de nivel. Traseele le găsiți descrise pe larg aici.
  • Munții Grohotiș și Ciucaș oferă un traseu cu o lungime de 90 km și diferentă de nivel de 2650 m. Traseul este descris pe larg aici.
  • Tură la Lacul Vulturilor, prin Tabla Buții, este de asemenea un traseu foarte frumos, cu o lungime de 92 km și 2322 m diferență de nivel.

Track-urile GPS pentru toate cele 5 trasee de mai sus pot fi descărcate de aici.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Am avut și anul acesta norocul de a participa la 4 Islands, o cursă pe 4 etape în Croația. Se participă în echipe de cate 2 rideri, iar de data asta am participat cu Veronika Cseh, Campioana Nationala a Ungariei la XCO și Maraton.

Din țară am pornit cu Bogdan Duca. Și el a avut ca partener de echipă un rider din Ungaria, pe Marton Blazso. Iar din Ungaria am pornit toți patru către 4 Islands!

Ziua 1

A fost prima dacă cand am pornit într-o cursă pe etape în echipă cu o fată, dar am plecat fără emoții. Deși m-am întâlnit doar de câteva ori cu Veronika, a fost clar de la început că e o persoană foarte prietenoasă și că ne potrivim ca personalități.

Nu puteam să știm care dintre noi este mai puternică și amândouă credeam că cealaltă e mai bună, așa că pentru start am decis să meargă Veronika în față și eu să încerc să mă țin după ea. Nu după mult timp am înțeles că ea este cea putenică din echipă așa că în continuare am mers după ea cât am putut de bine. Pe urcări am rămas puțin în urmă, dar pe coborâri am reușit să mă țin după ea, lucru care m-a bucurat deoarece știu că ea este foarte bună pe coborâri, cu tehnică dobândită în concursuri de Enduro.

sportograf-118639135-1024x684.jpg?x20673

Planul inițial era să nu tragem prea tare azi, să vedem cam pe unde ne clasăm mergând așa, iar apoi să începem să tragem în zilele următoare. Cum planul de acasă nu funcționează în târg (ceva de genul era vorba) am tras destul de tare. Am vazut că Veronika merge foarte bine pe urcări și am tras după ea cât am putut, ca să nu o fac să aștepte prea mult. A fost totuși un ritm pe care sa îl pot susține, mai ales că aveam multe porțiuni pe care puteam să mă odihnesc datorită bicicletei full-suspension.

Am simțit că ducem un  ritm bun și judecând după riderii din jurul nostru mi-am dat seama că suntem într-un grup bun. Am realizat cu adevărat unde eram numai când ne-am oprit pe marginea drumului să reparăm o pană a Veronikăi. Atunci am văzut cum trece lumea pe lângă noi și era lume bună. Am încercat să reparăm pana. Inițial am observat că iese aer pe la ventil, așa că am încercat să il aranjăm mai bine și să umflăm înapoi roata. Apoi am obervat 2 cuie, dintre care unul de vreo 10cm, le-am scos și am încercat să umflăm roata cu un cartuș de CO2, lucru care nu a funcționat. După asta am trecut la ultima variantă: scoatem valva de tubeless și punem cameră. Și abia acum a început greul. Așa cum mă și asteptam, piulița de la valvă nu s-a lăsat ușor, de fapt nu s-a lăsat deloc. Am incercat să o desfac până aproape mi-am facut răni la degete apoi am început să rugăm oameni din alte echipe să ne ajute. Au încercat unul, doi, trei, cinci și nimic. După ce nici cu patentul (da, unul dintre cei care s-au oprit avea un mic patent la el) nu am reușit să desfiletăm piulița, am ajuns la concluzia că probabil filetul era lovit de o piatră și pur și simplu valva trebuia tăiată. Ne-am apucat apoi de lunga plimbare pe jos până la feedzone, unde era și zonă de service și cu un clește mare, am tăiat valva și am pus cameră.

IMG_0304-e1527098493362-1024x1024.jpg?x20673

Am pornit apoi în urmărire, de pe ultima poziție, bănuim noi. Aveam un ultim obiectiv pe ziua de azi: să prindem din urmă ultima echipă de fete, doua Brazilience simpatice îmbrăcate din cap până în picioare în roz și cu bicicletele împodobite cu flori. Nu a fost o sarcină ușoară, dar pe ultima urcare am reușit să le întrecem și am tras cât am putut până la sfârșit, încercând să mai recuperăm puțin din timpul pierdut în clasamentul general.

sportograf-118649959-1024x684.jpg?x20673

 

A fost o experiență destul de intensă emoțional și faptul că am abordat-o relaxate ne-a dat încredere în echipa noastră și ne-a făcut să ne gândim nerăbdătoare la ziua de mâine.

Ziua 2.

O mare parte din dificultatea acestui concurs este logistica. Organizatorii se laudă cu o cursă unică, iar faptul că în fiecare zi startul se dă de pe o altă insulă confirmă acest lucru. Noi am ales să încercăm să ne descurcăm singuri în ciuda recomandărilor organizatorilor de a apela la pachetul complet cu cazare și transport de la un basecamp la altul care implica, bineînțeles, alte costuri.

Așa că, având în vedere că a trebuit să ne purtă singuri de grijă, a trebuit să ne trezim la ora 6. Am mers cu mașina 40 de minute până în portul din care am luat feribotul de 7:20, cu care am facut aproape o ora jumate până la startul celei de-a 2a etape. Pentru că am fost și anul trecut știam cât de cât de ce am nevoie și mi-am adus un bol cu cereale și am putut să mănânc micul dejun pe feribot. Cele două ore de dinainte de start le-am petrecut în mașină pentru că afară ploua torențial. Chiar dacă am tot așteptat să se oprească ploaia, cu 15 minute înainte de start a trebuit să ieșim afară să ne pregătim lucrurile. Ne-am pus apoi la start unde în câteva minute eram deja leoarcă.

sportograf-118669310-1024x683.jpg?x20673

Etapa asta este puțin în ceață pentru mine. Având în vedere condițiile, cred că cea mai bună strategie era să tragem cât mai tare și să terminăm cât mai repede și asta am făcut. Veronika a mers mereu în față și a dus trena așa că mie mi-a rămas urâta sarcină de a trage cât mai tare și de a sta aproape de ea. Nu m-am gandit la traseu, la ales linii, la depășit concurenți, m-am gandit numai la roata ei și la cât de departe sunt de ea.  Chiar dacă pe urcare ea se depărta, mă astepta mereu să mă pun frumos în spatele ei pentru porțiunile de plat. Norocul meu că asta a fost etapa cea mai „plată” (deși profilul arăta ca dinții unui fierăstrău) și nu a trebuit să mă aștepte tare mult. Am simțit perfect sentimentul de echipă și cum datorită Veronikăi reușesc să scot ce-i mai bun din mine. A fost foarte greu și de multe ori am înjurat în gând pentru ca după câteva secunde să îmi dau seama că și despre asta sunt concursurile: multă suferință. Și culmea e că îmi place.

Problemele tehnice ne-au ocolit azi pe noi, dar nu și pe italiencele din echipa Centro Bike Val di Sole  pe care le-am depășit undeva pe la jumătatea cursei cand își reparau o pană. Presupunând că am ajuns pe locul trei am fost și mai motivate să menținem un ritm bun și să ne păstrăm poziția pe podium. Am simțit că ne avantajează terenul devenit destul de tehnic din cauza ploii și am reușit să terminăm concursul pe ultima treaptă a podiumului.

IMG_0322-e1527097038362-1024x768.jpg?x20673

Din nou, după concurs a fost o mare fugăreala:  am mers la cazare, am facut un duș (rece!!! Se pare că s-a terminat apa caldă până am ajuns noi) și am început să verificăm starea bicicletelor după această zi solicitantă. Băieții, Bogdan și Marton, au stat afară în ploaie și s-au ocupat de tot, au reglat uns și pus la punct. Bilanțul zilei, aproape toate placuțele de frână consumate. Unii dintre noi au avut plăcuțe de rezervă, dar nu și eu. Eram sigură că nu am cum să le consum având în vedere că bicicleta e nouă și am facut 3 ieșiri cu ea înainte de cursă. Fără să îmi fac prea multe griji am plecat către bike-depo/service point pentru a lăsa bicicleta până a doua zi, când urma să o recuperez la destinație cu placuțe noi. Din cauză că nu am reușit să ne organizăm foarte bine, drumul nostru la bike-depo s-a suprapus cu premierea, așa că mi-am ratat ocazia de a avea o poză pe podium cu Esther Suss, fostă campioană mondială la maraton.

Ziua 3.

IMG_0326-1024x768.jpg?x20673

Ziua 3 începe și mai devreme, ne trezim la 5 și schimbăm două feriboturi pentru a putea ajunge pe a treia insula, Cres. Aici avem de așteptat destul de mult până la venirea bicicletelor. Deși startul este la 10:30, bicicletele ajung cu feribotul la ora 10:00! Cu numai jumătate de oră înainte de start. Eram deja destul de supărată că bicicleta a ajuns atât de târziu, dar cand am văzut o punguliță cu plăcuțele vechi prinsă de ghidon și franele goale, am luat-o razna! Am găsit ca prin minune un set de placuțe la cei de la service. Parcarea era la 2 km de port și numai bine, era în urcare. M-am grăbit cât am putut de tare să ajung la mașină unde aveam o trusă de scule și puteam să montez placuțele. Doar că bicicleta e nouă și plăcuțele arată altfel. Am tot încercat eu fără succes să le împletesc la locul lor, iar Bogdan m-a văzut că mă chinui și m-a ajutat. Nici nu m-am mai uitat la ceas, am sperat doar că totul e bine și o sa ajungem la timp la start. Din păcate am întârziat 4 minute. Deși pentru noi nu a fost o mare problemă deoarece plecam din al doilea start block, pentru Marton si Bogdan a fost mai rău. Ei și-au ratat startul și riscau o penalizare de 30 de minute dacă plecau din start block-ul greșit, așa că au ales să plece cu 4 minute întârziere și să încerce să recupereze cât pot. Îi ramân datoare lui Bogdan pentru ajutor și sper să pot da dovadă și eu atât altruism dacă mă voi găsi vreodată într-o situație asemănătoare.

sportograf-118665329-1024x683.jpg?x20673

La câțiva metri după start începe urcarea și nu îmi ia mult să realizez că o să fie o zi grea. Picioarele obosite de zilele trecute, orele prea puține de somn, plus faptul că am luat startul fără încălzire au fost rețeta perfectă pentru ca picioarele mele să se simtă ca niște tăieței prea fierți. Prima parte a etapei a fost grea pentru mine, nimic nu părea să meargă bine. Și am mers încet… atât de încet că la la un moment dat Veronika îmi zice: „Suzi, va trebui să te împing, mergem mult, mult prea încet!”. M-a împins, m-a tras și cumva am ajuns în capătul urcarii, cam pe la jumătatea traseului. Când a început coborârea parcă am înviat, zâmbetul mi-a revenit pe față și am putut să mă bucur puțin de traseu. Locul 4 la final, la 11 minute de locul 3, un rezultat mulțumitor având în vedere condițiile.

IMG_1155-1024x768.jpg?x20673

Ziua 4.

Ultima etapă a fost scurtă și rapidă. Planul era simplu: să dau tot ce pot! Am tras tare pe urcări și am micșorat puțin timpul de asteptare pentru Veronika. Deși etapa era catalogată de organizatori ca fiind una tehnică, Veronika, în calitate de rider destul de experimentat la enduro nu a considerat-o chiar așa. Traseul nu avea neapărat multe elemente tehnice pentru care aveai nevoie de skils-uri pentru a le depăși, ci mai mult zone destul de periculoase cu bolovani peste care era destul de greu să treci cu MTB-ul hardtail de 27,5 cu care a participat Veronika. M-am bucurat destul de tare de noua bicicletă full-suspension cu dropper post cu care nu numai că nu am avut probleme, dar m-am si distrat cam în orice condiții. Somnul bun de peste noapte și trezitul la o oră decentă s-au simțit și am reușit în ultima etapă să ne apropiem de locul 3, venind la mai puțin de 2 minute de podium.

IMG_0338-e1527097905784-1024x1024.jpg?x20673

 

Experiența 4Islands este formată din tot ce se întâmplă în astea 4 zile: organizare, locație, logistică, trasee, bicicletă, coechipier, iar din punctul meu de vedere aproape totul a mers cât se putea de bine. Organizarea a fost foarte bună. În afară de mica problemă cu service-ul, unde în parte a fost vina mea că nu am venit cu placuțe de rezervă, totul a fost bine pus la punct. Zona în care se desfășoară concursul este una deosebit de frumoasă. Deși sunt sigură că te poți bucura de ea și într-o excusie clasică, faptul că vezi toate aceste locuri în concurs le face mult mai speciale. Logistica pentru noi a fost destul de complicată deoarece am ales să ne descurcăm fără a plăti pachetul complet oferit de organizatori. Asta a însemnat că ne-am ocupat singuri de cazări, dar și de transportul de pe o insulă pe alta, înainte sau după fiecare etapă. Prin urmare a trebuit sa ne trezim la ore indecente și oboseala s-a simțit destul de tare după câteva zile. Probabil anul viitor vom opta pentru pachetul complet și ne vom lua această grija de pe cap. Traseele au fost frumos alese și cu toate că pe hârtie nu păreau foarte grele, la sfârșitul zilei simțeai că ai muncit să ajungi la finish.

Bicicleta a fost perfectă pentru acest tip de relief. Chiar dacă anul trecut am participat pe hardtail fără probleme (cauzate de bicicletă), anul acesta m-am bucurat teribil de suspensia spate.

sportograf-118650555-1024x684.jpg?x20673

A fost o experiență cu adevărat frumoasă și m-am bucurat să o cunosc pe Veronika în această postură de coechipier. A muncit mult pentru echipă și a apreciat și munca mea. Am trecut cu bine peste momente tensionate și cred că am adunat niște amintiri frumoase împreună.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Ne dezvoltăm pe zi ce trece. Suspensiile cresc, ambițiile cresc, evenimentele cresc. Partea bună este că avem și unde crește. E loc berechet de mai bine.

Unul din evenimentele care crește de la an la an este Metal Enduro de la Reșița. Cursa va avea la activ în 2018, șase ediții. Însă Bike Attack Resița, organizatorul acestui concurs, are un istoric bogat pentru că deja din 2005 puneau cale prima ediție a maratonului Banat MTB Maraton, unul din cele mai populare curse de mtb maraton din România, organizat într-una din cele mai pitorești regiuni din România, Banatul montan. Au organizat 8 ediții de Banat MTB Maraton dupa care, în 2013, au început Metal Enduro.

Spuneam că Metal Enduro crește pentru că în fiecare an evenimentul a venit cu ceva nou. Este deja etapă în cadrul Cupei Naționale de Enduro. Însă cea mai mare și mai importantă noutate, în opinia mea, este ce se întâmplă anul acesta. Metal Enduro a devenit Enduro World Series (EWS) Official Qualifier Event. Cu alte cuvinte cine concureaza aici și are rezultat bun, este adăugat pe lista de rezerve pentru a concura la adevăratul EWS.

Petru-Verestiuc-2-metal-enduro-2017-fotoPetru Verestiuc. Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Experiența mea enduro este subțire. Doar în 2016 am participat la Ciucaș Enduro unde pot spune că mi-a plăcut, chiar dacă prietenii mi-au transmis că nu este cel mai de referință concurs. Așa că am ales să încerc și Metal Enduro, un an mai târziu în 2017. Prietenii mi-au spus că este cel mai bun concurs pe segmentul ăsta, că traseele sunt bine făcute și gândite, că există flow și că ma pot distra cu adevărat.

Experiența enduro este subțire însă întotdeauna la concursurile mele de mtb maraton sau cross country, mă bucuram când în sfârșit venea o zonă tehnică la vale. Simțeam acolo că în sfârșit pot face și eu ceva, mai avansez în clasament puțin. Așa că a fost oarecum natural să avansez spre enduro, unde partea tehnică este la nivel mult mai ridicat.

metal-enduro-2017-foto-corina-dorina-7-1Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Dacă stai puțin și analizezi disciplina asta „enduro”, îți dai seama că este poate cea mai pură formă de mtb, întrucât combină și anduranța unui maraton mtb cu tehnica unui concurs de cross country mtb și cu extremul unui concurs de downhill. Ambele însă, anduranța și tehnica, le avem aici la un nivel mult mai ridicat. Consider enduro potrivit și pentru că nu este chiar downhill. Poate unii dintre noi nu au „ouăle” necesare pentru a se da la vale maxim, așa cum era spus mai demult într-un articol, însă își doresc mai mult decât cross country. Cu toate astea, am avut „plăcerea” la Metal Enduro, să aflu pe pielea mea, că nu puține din coborârile din cele opt etape ale concursului, erau cât se poate de potrivite să facă parte și dintr-un concurs de downhill.

metal-enduro-2017-foto-corina-dorina-5-1Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Metal Enduro este un eveniment complex care durează un weekend întreg, două zile. În fiecare zi ai patru etape (probe speciale) unite între ele prin drumuri forestiere / zone de tranziție. Ce contează este cât de repede parcurgi la vale probele speciale însă și tranzițiile sunt importante pentru că îți este oferit un timp limită maxim în care le poți parcurge pentru a ajunge la startul următoarei etape. Dacă mergi prea încet și ajungi la start mai tarziu decât ora la care ai fost programat, primești penalizare și scazi în clasament.

Delcea-Alexandru-2-metal-enduro-2017-fotDelcea Alexandru. Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Metal Enduro este un concurs greu. Gata, am spus-o! Nu mă așteptam să fie ușor, dar din ce mi se povestise credeam că va fi totuși mai abordabil. Mă bucur chiar că nu am făcut în prealabil recunoașterea traseelor pentru că e posibil să nu mai fi avut curajul să mă dau.

Ok, poate exagerez puțin, iar adevărul este că recunoașterea traseelor ajută foarte mult, dacă și reușești să le dai de mai multe ori. Însă probele speciale sunt cu adevărat „speciale”. Au de toate: viraje cu contrapantă în forță și tehnice, pedalat pe plat sau în urcare, sărituri și dropuri mai mici sau mai mari și desigur secțiunile super tehnice, la vale, pline de stânci, bolovani și pietre, rock garden-urile pe care evident că trebuia să le abordezi în viteză maximă.

Delcea-Alexandru-1-metal-enduro-2017-fot Patricia-Plumbota-1-metal-enduro-2017-fo Patricia-Plumbota-2-metal-enduro-2017-fo Petru-Verestiuc-1-metal-enduro-2017-foto

Norocul meu era că, neștiind ce mă așteapta, nu aveam timp să gândesc. Doar reacționam și treceam. Evident la viteză mult mai mică decât „băieții mari”. Afluxul de adrenalină probabil era prezent de la cap la coada specialei, dar nu-mi dădeam seama. Abia la final, când punctam în checkpoint, îmi spuneam „gizass fucking christ, prin ce am trecut!!”, iar euforia începea să se simtă. Uitându-mă mai târziu pe cifrele de pe Strava, vedeam că pulsul pe coborâri era la fel de înalt ca la cele mai aprige urcări la cursele uzuale de cross country la care am participat.

Dan-Mazilu-metal-enduro-2017-foto-corinaDan Mazilu. Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Ok, ce concluzie să trag? Este Metal Enduro pentru oricine? Aș spune că nu. Poate fi parcurs de oricine? Da, poate fi făcut și de un amator fără multă experiență, cu condiția să o ia ușurel, cu atenție și să se dea jos destul de des la zonele foarte tehnice. Concursul nu conține drop-uri gigant ca la downhill, iar săriturile pe care le mai găsești pe traseu, oferă „chicken line” dacă consideri că sunt prea grele pentru tine. Așadar da, poate fi parcurs de oricine, chiar și cu bicicletă de cross country.

Kelemen-Arpad-metal-enduro-2017-foto-corKelemen Arpad. Metal Enduro 2017 – foto Corina Dorina

Metal Enduro este un eveniment excelent organizat de oameni pasionați pentru ceea ce fac, poate prea pasionați dacă ne gândim la ce primesc în schimb de la autoritățile care ar trebui să susțină sportul și turismul în această regiune. Asta pentru că de la concurenți și supporteri recunoștința este maximă. Aștept cu interes ediția 2018, care va fi și mai internațională ținând cont de statutul EWS pe care îl are acum concursul. Anul acesta Metal Enduro are loc pe 6 și 7 octombrie.

metal-enduro-2017-foto-corina-dorina-6-1foto Corina Dorina

Sfaturi pentru începători (ca mine)

  • O bicicletă modernă, contemporană, cu geometrie bine gândită pentru enduro este un ajutor foarte bun.
  • Suspensii ideale pentru enduro înseamnă 160 la furcă
  • Ideal este ca furcă să fie reglabilă pentru a scurta suspensia atunci când urci pe zonele de tranziție spre start
  • Ideal este să ai tijă de șa reglabilă pentru a avea randament maxim la pedalare pe plat/la deal în concurs (sau pe tranziții) și stabilitate maximă / zonă de manevră la viteză în concurs
  • Pentru amatori e recomandată casca full face, iar pentru începători protecții cât mai multe, inclusiv armură pentru spate și piept
  • Dacă traseul e de viteză și vrei stabilitate mai mare la viteză, ia o bicicletă cu head angle cât mai mic (65˚), chain stay cât mai lung (427 mm) și BB drop cât mai mic (346 mm). Cifrele sunt de la bicicleta YT Capra, considerată etalonul pentru enduro.
  • Dacă traseul e tehnic și are multe viraje, swithback-uri, dropuri sau vrei o bicicletă manevrabilă și jucauță pe traseu, ia un model cu head angle mai mare, țevi chain stay mai scurte și BB drop mai înalt.

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Mitas 4 Islands este un concurs de maraton mtb cu patru etape, ce are loc în regiunea insulară a Croației. Este un eveniment care se ține în fiecare primăvară, la început de sezon. Este o ocazie bună pentru cicliști, să testeze dacă au ieșit cu bine din iarnă, dacă antrenamentul din sezonul rece a fost bun. 

În 2018 din România au participat nouă echipe, printre care și Hubgets.com – Spitzer România, formată din Adrian Brătucu și Victor Șerbu. Dacă Adrian nu era străin de acest concurs, pentru Victor a fost o noutate, și încă una mare. Iată cum au fost pentru ei cele patru etape, fiecare desfășurându-se pe o altă insulă a Croației.

La începutul lui aprilie am fost din nou la concursul pe etape Mitas 4 Islands din Croația. Dacă anul trecut am fost surprins de teren și destul de nepregătit fizic de data aceasta am fost  hotărât să mă bucur cât mai mult de trasee, tratand evenimentul ca pe o mini vacanță în care să învăț să îmi dozez energia mai bine și să capăt curaj pe coborîrile tehnice. A contribuit foarte mult la starea de spirit relaxată faptul că am fost foarte multe echipe din România, oameni cu care mă știam de mult timp dar și rideri noi cu care mi-a făcut plăcere să stau de vorbă la o pizza sau chiar în cursă.

O premieră pentru mine a fost și prezența unei echipe tehnice special antrenă să mă susțină pe parcursul concursului, echipă tehnică formată din preparator fizic și tehnician adică Andreea, soția mea, și Irina, fetița noastră. M-am bucurat să primesc la finish izotonic în loc de recovery pentru că a fost însoțit de cele mai frumoase chicote și încurajări!

Partenerul meu de aventură a fost Victor Șerbu cu care am împărțit multe curse în țară și care s-a dovedit a fi o personă cu o atitudine exemplară atât în cursă cât și în restul timpului. Nu cred că s-a oprit din zâmbit întreaga săptămână și a avut o răbdare de nezdruncinat indiferent de situație! Mai ales la insistențele noastre impertinente de a-l convinge că o bicicletă mai ușoară i-ar îmbunătăți semnificativ performanța sportivă.

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-01-1

Am ales să mergem la concurs cu logistică proprie adică AirBnb și mașina personală. Financiar s-a dovedit o alegere bună… și atât! Să mă explic: concursul are 4 etape fiecare pe o altă insulă. Nu este suficient să ajungi la start, este nevoie de transport și de la finish la locul de cazare plus că între insule sunt distanțe importante de parcurs fie cu ferry, fie cu mașina. Etapele în sine sunt solicitante având în medie 60 de kilometri cu 1500 m diferență de nivel așa că este o bucurie pentru rider să se urce în mașină la sfărșitul cursei și să gonească după ferry sau să se apuce seara târziu să își facă paste pentru a doua zi. A fost de ajutor experiența de cămin din Regie și discuțiile cu șoferii de TIR vis-a-vis de anduranța la volan!

Nu voi sta să vă povestesc în amănunt fiecare etapă pentru că nu ne-am bătut la podium (deși ne-am bătut pentru câte ceva în fiecare zi) însă îmi amintesc cu plăcere câteva momente.

În prima zi a fost de notat felul în care Victor a făcut cunoștință cu terenul bolovănos și prima coborâre tehnică. După ce pe prima urcare am crezut că vrea să mă omoare, depășind continuu echipe întârziate din seria plecată înaintea noastră, pe platoul plin de pietre colegul meu a constatat că nu poate rula în același ritm și a trebuit să ne regrupăm în mai multe rânduri. A urmat o coborîre lungă și tehnică unde Victor a primit botezul focului și renumele de Pontiac! A fost de departe cea mai grea zi pentru noi însă acum realizez că a fost și cea mai importantă pentru că am învățat cum trebuie să ne comportăm în echipă și care ne sunt minusurile.

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-02-1

În ziua a doua am avut parte de o ploaie puternică cu exact 1 oră înainte de start. În 2017 organizatorii au anulat această etapă din cauza unei furtuni așa că nici măcar nu cunoșteam traseul și mă tot gîndeam la coborâri tehnice pe piatră udă (am avut dreptate însă din fericire doar o bucată de câteva zeci de metri). Ne-a solicitat mult terenul plin de noroi și hârtoape însă așa cum bine a remarcat Vlad Urzică, românii merg bine pe noroi pentru că s-au obișnuit de la Prima Evadare! Pentru mine a fost ziua cea mai bună, m-am simțit ca peștele în apă (nici nu era greu), și m-am zbenguit pe traseu alergând cu tot felul de echipe în vreme ce Victor și-a făcut traseul în stilul propriu, imperturbabil însă cu muuult mai rapid decât în ziua precedentă.

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-04-1

Am terminat cu o baie în mare, un recovery și un ferry pierdut. Pentru noi abia aici a început cursa. Am luat recovery, am mâncat ceva ce arăta a tocăniță de porumb, am traversat insula Rab, am trecut cu un alt ferry pe continent, am gonit 90 de kilometrii până la un alt punct de ferry, am comandat acolo o pizza până ne-am îmbarcat, am traversat pe insula Cres unde trebuia să luăm startul a treia zi, am condus noaptea încă 90 de kilometri până la cazarea din Mali Losinj și acolo la ora 11 am alergat la o tavernă să mâncăm ceva cald…

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-06-1

A fost o cursă mai dură decât cursa propriu zisă și am avut victime, însoțitorii noștri Nicu Poiană și Mihai Popescu de la VeloPower au căpătat o amedă pentru viteză!!! A fost pentru prima dată când am înțeles cu adevărat de ce a insistat Marc Sandu toată iarna pe antrenamente care să implice cît mai multe grupe de mușchi câtă vreme în mintea mea ciclismul era doar despre picioare! Mulțumesc coach! Dar nu am mai avut chef de stretching!  Am dormit neîntors! Sau cum zice Irinuca am dormit tot!

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-05-1

Da am o povestioară și pentru ziua a treia! O povestioară despre determinarea lui Victor. Am luat startul foarte greu rămânând la un moment dat mult în urmă. Ne-am regrupat pe a doua urcare a zilei și am mers într-un ritm controlat până ce rampa s-a mărit, moment în care Victor a început să crească ritmul și a mers mai bine de jumătate de oră fenomenal. A trebuit să trag de mine pe bucăți de urcare mai abruptă să  nu îl pierd și credeți-mă că am avut momente în care m-aș fi despărțit cu bucurie de locomotivă. Și a urcat așa pe o bicicletă de aproape 15 kile pe care eu abia o pot ridica pe mașină. Ar fi fost o zi fantastică pentru noi dacă nu am fi avut o coborâre tehnică și câteva trailuri care ne-au mai adus cu picioarele pe pământ. Dar chiar și așa Pontiacul are un motor incredibil.

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-08-1

Despre ziua a patra numai de bine! A fost o etapă scurtă și tehnică, cu mulți bolovani și străduțe cu trepte pe care ba le urcai ba le coborai. Puțin push bike și o bucată care trecea prin parcul central al orașului plus o superbă alee pe malul mării.

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-10-1

4 Islands 2018 a fost o experiență nouă pentru mine. Am vrut să merg la un concurs ca la o tură, ceea ce nu prea îmi iese de obicei. Pentru că este mai mult decât simpla competiție în genul acesta de concursuri! Ne vedem la anul în Baska! Spor!

mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-03-1 mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-07-1 mitas-4-islands-2018-adrian-bratucu-09-1

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Sezonul începe din ce în ce mai devreme, odată cu concursurile care au loc devreme la început de an. Începe devreme și datorită vremii, din ce în ce mai călduroase, dar și iernii, din ce în ce mai scurte. Per total pare să fie bine pentru ciclism, însă pe termen lung, schimbarea asta de climă e posibil să fie problematică.

Până una-alta, unul din concursurile de început de sezon este cel din Croația, Mitas 4 Islands. Aflat în 2018 la a 4 editie, acest maraton mtb cu patru etape este încă un concurs tânăr. Tânăr, dar neliniștit, vorba ceea. Pentru că deja de la această a 4a ediție, cursa este înscrisă în calendarul UCI, evenimentul fiind de nivel S2, adică maraton mtb cu etape, premii mai mici și puncte mai puține obținute de cicliștii legitimați UCI.

mitas-4-islands-2018-etapa-4-1-1024x768.

Mitas 4 Islands este un concurs special din mai multe motive. Cel mai evident ține de etapele sale. Toate cele patru etape au loc pe patru insule diferite ale Croației.

Un alt motiv este legat de particularitățile terenului fiecărei etape în parte. În România suntem obișnuiți cu pământul moale care devine repede impracticabil dacă dă o ploaie. Abia când urci la altitudine începi să găsești terenul stâncos și nisipos, cu pietriș specific regiunii alpine. La Mitas 4 Islands traseele au loc în cea mai mare parte pe piatră, stâncă și bolovani. Este un teren greu, aspru, tehnic, solicitant și dificil de pedalat pe el. Însă marele avantaj este că indiferent de vreme, este practicabil.

maraton-mtb-mitas-4-islands-2018-etapa-1

Un al 3lea motiv este cel menționat mai sus. Chiar dacă plouă, noroiul fie este absent fie este “de bună calitate”, asta însemnând un noroi subțire, fluid și nisipos care nu blochează nimic. E drept că uzează frânele și lanțul, pentru că intră prin toate găurelele posibile, dar nu se depune pe cadru, roți și schimbătoare așa cum știm de la noi.

freerider-mitas-4-islands-2018-13-1024x6

Încă un motiv pentru care trebuie să încerci concursul ăsta este nu doar peisajul ci mai degrabă modul cum acumulezi diferența de nivel. Imaginează-ți că în fiecare zi startul este de la nivelul mării, iar altitudinea maximă nu ajunge să aibă patru cifre. Imaginează-ți cum e să acumulezi peste 1700 m diferență de nivel urcând până la 450 m, sau 1120 m urcând doar până la amețitoarea altitudine maximă de 130m!

mitas-4-islands-2018-etapa-3-1-1024x576.

Însă chiar și doar atât de sus fiind, peisajul este superb. În concurs noi, ăștia mai amatori, ne permiteam să încetinim din când în când, atât cât să putem ridica privirea din potecă și s-o îndreptăm spre larg, spre mare. Se vedea foarte frumos, iar ocazional palmierii încântau și mai mult.

Anul acesta la Mitas 4 Islands vremea a fost iarăși imprevizibilă. Am aflat cum este să trăiești pe insulă, cum este să verifici prognoza din 5 în 5 minute și cum este să fie diferită de fiecare dată când te uiți. Nu poți avea ceva previzibil în zona asta geografică pentru că vântul bate, iar norii vin și trec. Odată cu ei, ploaia.

freerider-mitas-4-islands-2018-10-1024x6

Însă ăsta este farmecul unui concurs mai complex. Nu este ca atunci când te urci pe bicicletă, îi dai forjă 4-6 ore, treci linia de finiș și gata, ai terminat. La Mitas 4 Islands primești mult mai mult. În primul rând este logistica ce se întinde pe patru zile și pe care o văd extrem de complexă nu doar pentru organizator ci și pentru concurent. Cum să faci să te prezinți la linia de start la ora corectă pe insula corectă, când până acolo ai de mers cu mașina și vaporul. E interesant…

freerider-mitas-4-islands-2018-05-150x15 freerider-mitas-4-islands-2018-07-150x15 freerider-mitas-4-islands-2018-08-150x15 freerider-mitas-4-islands-2018-11-150x15

Pe de altă parte este atmosfera de concurs. Ok, asta ai la orice concurs de ciclism, însă la maratonul din Croația e diferit, mult diferit. La două din cele patru etape startul are loc pe feribot. Totul începe de dimineață, foarte de dimineață. Pe la ora 5 trebuie să te trezești și asta dacă ești norocos și stai la hotelul asigurat de organizatori. Dacă ești în „regie proprie”, totul devine și mai greu.

freerider-mitas-4-islands-2018-02-1024x5

După micul dejun fugi la echipare pentru că în doar câteva minute te așteaptă autocarul. Noroc că de bicicletă au grijă organizatorii, însă doar dacă ai achiziționat pachetul de transferuri, în valoare de 50 euro. După vreo oră de drum, ajungi în port unde ești transferat pe bac. Aici e frumos, ai de toate, inclusiv barul cu espresso atât de necesar, și pentru a te ține treaz și pentru a te băga în viteză. Însă drumul cu bacul durează destul de mult. Iar asta înseamnă că ai cam prea mult timp să te gândești la ce te așteaptă. Cred că ăsta este și motivul pentru care coada la toaletă este de fiecare dată mare. Se pare că lumea e stresată înainte de start. Nu-mi dau seama de ce…

mitas-4-islands-2018-etapa-3-14-150x150. mitas-4-islands-2018-etapa-3-15-150x150. sportograf-mitas-4-islands-2018-04-150x1 sportograf-mitas-4-islands-2018-06-150x1

Bicicletele călătoresc odată cu tine în burta vaporului. Odată ajuns în port, se deschid ușile, iar toți concurenții au acces la biciclete. Din nou o atmosferă foarte specială și pe bune că unică.

freerider-mitas-4-islands-2018-06-1024x5

Fără doar și poate, doar la Mitas 4 Islands ai onoarea unui start de pe vapor. Pe de altă parte este amuzant, pentru că într-una din etape, startul se dă frumos și în forță de pe bac, însă în nici 200 m drumul se îngustează la o singură bandă și începe să urce foarte abrupt. Mă rog, măcar ies poze frumoase.

mitas-4-islands-2018-etapa-3-7-1024x683.

Ziua ploioasă a fost a doua, una din etapele când s-a plecat de pe vapor. După ce ne-am preluat bicicletele am avut timp să ne gândim ce facem. Plecăm îmbrăcați, echipați, plouă, se oprește? Pornind dintr-un block-start mai de la mijloc, am avut norocul să stăm la adăpost de ploaie. Însă pe măsură ce primii plecau, avansam și noi spre zona descoperită unde erai scos la murat. Am decis să pornim cu foițele de ploaie chiar dacă „prognoza” spunea că ploaia se va opri.

freerider-mitas-4-islands-2018-14-150x15 maraton-mtb-mitas-4-islands-2018-etapa-1 Mitas-4-Islands-2018-etapa-2-06-150x150. mitas-4-islands-2018-etapa-3-12-150x150.

Evident nu s-a oprit, sau nu ne-am dat noi seama ce s-a mai întâmplat de-a lungul zilei, pentru că totul a fost un roller coaster. Cert este că noroiul croat nu are gust rău. Amuzant a fost și la final de etapă când am ajuns la hotel. Zeci bune de concurenți au luat cu asalt camerele de hotel, toți fiind echipați cu un strat gros de noroi, din cap până în picioare. Când am plecat a doua zi dimineață spre următoarea etapă, am lăsat cameristei pe masă o atenție, alături de scuzele de rigoare pentru „dezastrul” lăsat în urmă.

freerider-mitas-4-islands-2018-04-1024x5

Însă specificul maratonului din Croația este terenul stâncos. Peste jumătate din trasee sunt formate din poteci sau forestiere pavate cu bolovani și stâncă. Este un rock garden de la cap la coadă. E foarte dificil să alegi suspensia corectă, sau presiunea în anvelope. După primele două zile, să zicem că le mai reglezi, dar tot timpul ai impresia că sunt prea tari.

freerider-mitas-4-islands-2018-12-1024x6

Traseele sunt tehnice. Ai și anduranță evident, dar la Mitas 4 Islands trebuie să știi să te dai la vale. Și să știi bine, că încet sau pe lângă bicicletă poate oricie. Cei cu antrenament bun recuperează cu succes când vine partea de urcare, însă se pierde mult dacă la vale nu ești stăpân pe tine. E drept că de multe ori poteca e îngustă și tot ce trebuie să faci este să aștepți după cei din față. Însă nu sunt totuși rare situațiile când o mai poți lua prin bălării și depăși.

mitas-4-islands-2018-etapa-3-11-1024x684

Și poteca îngustă e o altă caracteristică a maratonului de aici. Îngustă nu pentru că este poteca în sine îngustă ci pentru că e străjuită de ziduri de piatră. La un moment dat într-una din etapa, poteca era atât de înghesuită încât abia încăpea ghidonul, la modul cel mai serios. Dacă erau 2-3 cm liberi pe fiecare parte. Toată lumea s-a dat jos acolo și a făcut puțin push pentru că era imposibil să menții ghidonul atât de drept încât să nu agăți pereții.

mitas-4-islands-2018-etapa-3-4-1024x684.

Unul din avantajele alegerii variantei de concurs cu hotel inclus este că după cursă ai timp și pentru tine. După ce ai avut grijă mai intâi de bicicletă, cu spălat, curățat și lubrifiat și după ce ai dus-o la bike depot pentru a o găsi cuminte a doua zi la start, poți să-ți vezi de treburi. Eu, împreună cu colegul Eduard, încercam să ne hidratăm cât mai bine pentru că în timpul cursei transpiri mult. Cu alte cuvinte apelam la “recovery drink-ul” local, aka bere. Asta e, amatorii își permit și astfel de excese.

sportograf-mitas-4-islands-2018-03-1024x

La ediția din 2018 am avut și nouă echipe românești participante la acest maraton. Nu este un număr mare, comparativ cu numărul participanților din Cehia, Austria sau Belgia, însă este totuși un început.

  • Bikemag-Vee Tires cu Marton Blazso și Bogdan Duca au participat la Masculin UCI, terminând pe locul 15, timp total 11:28:14
  • ZuZuTiTi-Team cu Vlad Urzică și Ionel Duță au participat la Masculin, terminând pe locul 34, timp total 13:22:15
  • Velox Cycling Team cu Lucian Neaga și Paul Muntean au participat la Masculin, terminând pe locul 47, timp total 14:31:43
  • BikeXpert-NoMad cu Iancu Valentin și Ion Mihai au participat la Masculin, terminând pe locul 55, timp total 14:59:10
  • com – Spitzer Romania cu Adrian Brătucu și Victor Serbu, au participat la Masculin, terminând pe locul 56, timp total 15:00:15
  • Velopower cu Mihai Popescu și Nicușor Poiană, au participat la Masculin, terminând pe locul 79, timp total 18:06:46
  • NoMad Alpinbike cu Suzi Hilbert și Veronika Cseh, au participat la Feminin terminând pe locul 4, timp total 16:57:51
  • San Marco cu Sorin Simu și Ovidiu Danciuț, au participat la Masters, terminând pe locul 35, timp total 16:23:44
  • Freerider Cycling Team cu Dan Mazilu și Eduard Oprea au participat la Masters, terminând pe locul 45, timp total 18:03:17

Pentru toată lumea maratonul Mitas 4 Islands a fost o experiență foarte frumoasă, indiferent dacă știau la ce să se aștepte sau era pentru prima oară la această cursă. Personal pot numi acest concurs drept o excelentă ocazie de concendiu pe bicicletă pentru adevărații pasionați de mtb.

„Am plecat la 4 Islands fără mari pretenții sau așteptări, sperând doar să ramân cu niște amintiri frumoase și am reușit. La concurs am fost și în 2017, așa că știam zona și știam că îmi plac traseele. Necunoscuta de această dată era faptul că participam într-o echipa de fete, o noutate atât pentru mine cât și pentru coechipiera mea. „Parteneriatul” cu Veronika Cseh avea potențial de reușită încă de dinainte. Am cunoscut-o pe Veronika pe la concursuri și din primul moment ne-am înțeles bine. Dar cum 5 minute la povești după cursă nu se compară cu 4 zile de concurs în echipă, concluzia am putut să o tragem doar după prima zi, fiind una nesperat de pozitivă!

Fiecare zi a avut ceva special. În prima zi am avut probleme tehnice care ne-au pus la încercare atat cunoștințele tehnice cât și răbdarea. Am reușit ca după o oră și jumătate pierdută cu o pană să ne gasim motivația și picioarele și să tragem până la capăt ca și cum ne-am bate pentru podium deși eram, probabil, ultima echipă din concurs. Cu un loc 7 din 8 echipe participante, ne-am declarat mulțumite.

Etapa a doua s-a desfășurat în întregime pe ploaie. Terenul a devenit tehnic, efortul a fost mai mare și noi am tras mai tare! O pană a echipei de pe locul 3 a fost destul cât să le depășim pe fetele din Italia și să ne menținem poziția până la sfârșitul etapei. Următoarele 2 zile le-am terminat pe locul 4, cu o a treia etapă începută groaznic, dar terminată în forță. Și cu o a patra „full gas” de la început până la sfârșit.

Deși logistica a fost foarte complicată, deoarece am ales să ne descurcăm singuri, experiența cu totul a fost una foarte frumoasă pe care cu siguranță o s-o repetăm, cel mai probabil în aceeași formulă. Și dacă totul merge ca la carte, poate încercăm să îmbunătățim locul 4 de anul acesta.” – Suzi Hilbert

suzi-hilbert-1024x684.jpg?x20673

„La începutul lui Aprilie am fost din nou la concursul pe etape 4 Islands în Croția. Dacă anul trecut am fost surprins de teren și destul de nepregătit fizic, de data aceasta am fost  hotărât să mă bucur cât mai mult de trasee tratând evenimentul ca pe o mini vacanță în care să învăț să îmi dozez energia mai bine și să capăt curaj pe coborîrile tehnice. A contribuit foarte mult la starea de spirit relaxată faptul că au fost foarte multe echipe din România, oameni cu care mă știam de mult timp, dar și rideri noi cu care mi-a făcut plăcere să stau de vorbă la o pizza sau chiar în cursă” – Adrian Bratucu. Experiența pe larg a lui Adrian o vei putea citi în curând într-un articol dedicat.

adrian-bratucu-1024x684.jpg?x20673

„Cred că prima dată am auzit de 4 Islands acum 3 ani, iar din poze era clar o cursă la care aș fi vrut să particip. Vara trecută, înaintea cursei Lupii Dacilor de la Câmpulung, Adrian Brătucu mi-a propus să facem echipă pentru 4 Islands. Îl știam pe Adi de aproximativ 1 an, ne intâlneam destul de des pe traseele competițiilor din România și mi se părea că avem un stil asemănator: mergem tare pe urcări și pe coborâri în siguranță. Așa că am acceptat imediat invitația.

Traseul de la 4 Islands mi-a plăcut foarte mult, a fost total diferit față de traseele din Romania și mă bucuram că în sfârșit încep un sezon din primăvară fără să merg aproape deloc prin noroi. Sigur o să revin în Croația în alte concedii pentru terenul stâncos, priveliștea spre mare și mersul printre vii. Din păcate pentru mine, profilul etapelor nu m-a prea avantajat, eu preferând cursele cu 2-3 urcări lungi în locul curselor valonate. Dar e drept că nici picioarele nu au mers cum mi-aș fi dorit după prima iarnă în care am urmat un program de antrenament pentru MTB. Au mai fost și coborâri pe care nu mă simțeam tocmai confortabil, dar am reușit să le fac aproape în întregime pe bicicletă.

La final am încheiat competiția pe locul 56, chiar în spatele echipei Vali Iancu – Mihai Ion la o diferență atât de mica încât aș putea spune că nu ne-au bătut” – Victor Serbu.

victor-serbu-1024x683.jpg?x20673

„Mi-am început sezonul destul de repede anul acesta, iar unul din primele obiective a fost să fac un rezultat cât mai bun la 4 Islands. Chiar și cu o zi înainte de începerea cursei nu prea știam la ce să mă aștept, fiind doar a doua cursă pe etape la care participam și prima în echipă. Marton este unul din sportivii pe care îi urmăresc încă de la începutul evoluției mele în cursele de mountain bike, așa că obiectivul era să fiu într-o formă cât mai bună.

Fără pana din ultima etapă, care ne-a cam scos din topul 10 propus, pot spune că a fost o cursă destul de reușită la care clar voi reveni de câte ori voi avea ocazia. Având în vedere că în fiecare etapă toată logistica trebuia mutată într-o locație diferită într-un timp foarte scurt, pot spune că am rămas plăcut surprins de organizare. Marcajele de pe traseu erau unde trebuie atunci când trebuie, pe tot parcursul celor 4 etape neavând probleme cu orientarea. Relieful nu poate fi comparat cu nimic de la noi din țară, asta reprezentând o altă provocare. Cu siguranță la următoarele ediții voi opta pentru o bicicletă full suspension. E genul de traseu pe care chiar câștigi minute bune cu o astfel de bicicletă, pe lângă faptul că reusești să salvezi foarte multă energie.” – Bogdan Duca.

bogdan-duca.jpg?x20673

„Croația… Inițial am mers acolo cu gândul de a face un cantonament, o simulare pentru 4 Munti, dar 4 Islands avea alte planuri cu noi. Din prima zi, relieful ne-a luat prin surprindere. Nu cred că la noi in țară avem vreun traseu cu atât de multe stânci, cred că aproape 60% din distanță. Pe lângă asta, noi eram obișnuiți cu alt profil de maraton, urci 10-15-20km, cobori 10-15km si tot așa. Aici nu… Urcai destul de puțin, dar abrupt. Până la urmă am reușit să ne găsim un avantaj. Cu cât erau mai tehnice urările și coborârile, câștigam poziții în clasament. Unde aveam de mers pe plat… Dumnezeu cu mila…” – Ionel Duta.

ionel-duta.jpg?x20673

„4 Islands este un eveniment pe care l-am așteptat cu nerăbdare întrucât oferă, pe parcursul celor 4 etape, de toate: suficientă adrenalină cât necesarul meu pentru o lună, teren foarte variat și cu porțiuni tehnice care îți testează la maxim tehnica și echipamentul, spirit de competiție – cu participanți foarte bine pregătiți, adunați de prin toată lumea și relaxare – peisajele sunt de vis și eveniment foarte bine organizat. Am și două sfaturi pentru cei care doresc să participe pentru prima dată la o astfel de competiție: antrenamentul nu este niciodată suficient și evitați echipamentul netestat.” – Eduard Oprea.

eduard-oprea-1024x683.jpg?x20673

„La finalul lui 2017 am luat decizia să iau o pauză în competițiile de enduro (motocicletă). Am două medalii de bronz la Campionatul Mondial pe echipe (echipa României) în Sardinia 2013 și Germania 2012. Așa că am trecut 100% la mtb. Cursa din Croația a fost prima pentru mine de tipul ăsta. Am avut ceva emoții că nu o să pot face față, dar a fost mult mai bine decât m-am așteptat. Mi-a plăcut extrem de mult traseul, a fost tehnic spre foarte tehnic. Sutele de ore petrecute în competițiile enduro m-au ajutat foarte mult.

Logistica bună, dar cu ceva lipsuri, din parta organizatorilor. Mai ales în ziua cu ploaia. Am fost foarte încântat de colaborarea cu coechipierul meu, Paul Muntean. Partenerul meu inițial s-a accidentat înainte de cursă și a trebuit să mă reorientez. Dar am făcut echipă aproape perfectă cu Paul, el se cațără mai bine, eu coborar mai repede, dar diferențele nu erau foarte mari și am colaborat foarte bine.

De la început am pornit cu ideea să ne distrăm și asta am făcut. În primele zile nu am forțat, am mers precaut, nici eu și nici Paul nu știam cât de mult să forțăm în așa fel încât să nu terminăm “benzina” înainte de finiș. De la o zi la alta am forțat mai mult, iar în ultima zi am urcat foarte multe poziții.

Concluzia: Mi-a plăcut foarte mult, o să revin și în 2019. Este un paradis pt mtb, traseu, organizare. Din păcate după un asemenea traseu și competiție, cele de plat și câmpie nu mai sunt așa de atractive. Dar… mergem mai departe!” – Lucian Neaga

lucian-neaga-1024x684.jpg?x20673

„Pentru mine cel mai important aspect al acestei curse a fost relieful pe cât de spectaculos, pe atât de tehnic și aici mă refer la piatră – de la mică la mare, fixată în pământ sau care fuge sub bicicletă, a fost peste tot. Dezavantajul meu a fost că nu mă prea antrenasem pe zone asemănătoare, așa că mi-a luat ceva să mă obișnuiesc cu coborârile tehnice pe piatră, însă începând cu ce-a de-a doua etapă treaba mergea mult mai bine. Ca mod de abordare, am văzut destul de multe echipe în care concurenții mergeau la distanțe notabile unul de celălalt și ulterior erau nevoiți să se aștepte. Noi am decis să stăm mereu unul lângă celălalt, la urma urmei de aceea este o cursă pe echipe, nu-i așa? În acest mod, pe lângă încurajări, în cazul apariției vreunei probleme tehnice o puteam rezolva mai rapid împreună.

În concluzie, a fost o experiență de neuitat, m-am înțeles de minune cu Luci, asta contând cel mai mult și m-am întors acasă cu mult mai multă încredere în abordarea coborârilor tehnice dar și cu multe amintiri frumoase. ” – Paul Muntean

paul-muntean-1024x683.jpg?x20673

„Un concurs cu o logistică impresionantă, peisaje deosebite, dar când vine vorba de traseu, mie personal mi s-a parut un rock garden continuu.” – Ovidiu Dănciuț

ovidiu-danciut-1024x684.jpg?x20673

„Urmăresc acest concurs din 2015, dar abia anul acesta am reușit să particip. Organizarea, traseul, gastronomia, locația fiecărei etape, și-au pus amprenta asupra mea la capitolul retenție, adică mi-aș dori foarte tare să revin. Nu cred că e cu nimic mai prejos de celelalte concursuri cu 3, 4 etape din Austria de exemplu. M-a impresionat logistica, una foarte complexă, fiecare etapă desfășurându-se pe altă insulă, necesară în plus față de logistica obișnuită a unui concurs pe etape, mutat de biciclete, bagaje, rideri… Cu toate acestea, oganizarea a fost la înălțime, nu am simțit că ar fi fost vreo problemă.

Despre traseu, ma așteptam să fie floare la ureche. 1500 – 1700hm cu 60 – 70km nu sună foarte amenințător. Dar textura terenului de rulare, indiferent că era potecă sau forestier, urcare sau coborare, a fost majoritatea pe bolovani/pietre, lucru care te consumă. Multe poteci interminabile, au făcut deliciul acestei curse pentru mine. Este una din cursele la care trebuie neapărat să îți ridici privirea din axul roții față și să fii atent în jur. Ai ce vedea, așa am și facut.

În concluzie o experiență foarte plăcută, din mai multe puncte de vedere: al biciclitului bineințeles, al amplasamentului fiecărei curse, culinar, logistic.” – Sorin Simu

sorin-simu-1024x683.jpg?x20673


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Perioada de iarnă și primăvară nu este prilej de pauză. Mulți cicliști, chiar dacă rămân în țară, continuă antrenamentele, în casă sau la sală. Însă în ultima vreme am văzut din ce în ce mai des ieșiri specifice în afara țării, pentru antrenamente pe bicicletă. Ultima oară când s-a întâmplat asta a fost chiar în primăvară, când trei echipe românești de ciclism au fost în Turcia pentru cantonament.

Întâmplător am fost și eu plecat însă în Spania, vizitând insulele Tenerife și Gran Canaria. Și această destinație este foarte bună pe timpul iernii de la noi. Aici este în continuare cald sau chiar foarte cald. Îmi aduc aminte cum am reparat o pană în plin soare, la 35 de grade (!!) în februarie.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-2

Insulele Canare fac parte dintr-un arhipelag spaniol amplasat în nordvest-ul Africii sau în sudvest-ul Portugaliei, aici obișnuind și unele curse aeriene să facă escală. Sunt insule vulcanice și de aici specificul geoegrafiei. Două dintre cele mai cunoscute insule ale arhipelagului sunt Gran Canaria și Tenerife. Ambele au o climă și vegetație asemănătoare. Jumatatea de nord este mai răcoroasă, mai verde și mai umedă, în timp ce sudul este mai cald, mai arid și mai secetos. Dacă vii la pedalat aici, ambele zone sunt potrivite și oferă multiple posibilități. Depinde de tine ce-ți place mai mult, dar mai frecventată este jumătatea de sud. Pe ambele insule noi am stat în nord.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1

Drumul până aici se face cu avionul. Pentru Tenerife există chiar cursă directă cu Wizzair. Poți consulta și acest articol publicat de noi, pentru a vedea costurile transportului bicicletei cu avionul, cu diferite companii aeriene. Cazarea aleasă de noi a fost făcută prin Airbnb.com. Cine nu stie încă de acest serviciu, este vorba de locuințe particulare unde plătești direct la proprietar. Proprietarul nu stă însă cu tine, iar totul este legal, cu factură și tot ce trebuie. Cu Airbnb prețurile sunt mult mai bune, iar condițiile variază. Însă recenziile online ale locației respective îți vor spune tot ce trebuie ca să nu ai suprize.

Spre exemplu cele două cazări ale noastre au fost foarte diferite. În Gran Canaria am stat într-un apartament de bloc la un preț destul de mare, în condiții care puteau fi mai bune. Însă locația era excelentă, la maxim trei minute de plajă. În contrast cu locația din Tenerife unde am stat într-o vilă superbă, la preț mai mic, într-un sat mic, departe de plajă și orice, dar totuși cu priveliște frumoasă spre ocean.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0

Dacă ajungi în această zonă și ești “în interes de serviciu”, ai două variante de pedalat. Fie pe bicicleta proprie, dacă ți-o aduci cu avionul, fie închiriezi. Noi am închiriat așa că îți pot vorbi despre această variantă. Majoritatea magazinelor care închiriază biciclete sunt concentate în sudul insulelor, pentru că aici se dau majoritatea. Inclusiv echipele „oficiale” de ciclism, când vin în cantonamente, aleg sudul. Există însă opțiuni și dacă ești cazat în nord.

În Gran Canaria am apelat la magazinul Bike Station Las Palmas, asta și pentru că eram cazați în Las Palmas, capitala insulei. Proprietarul este un neamț care vorbește și engleza perfect. Au aici mtb-uri și cursiere de la entry-level la carbon. Eu am închiriat cea mai ieftină cursieră, o Merida Ride 400, care s-a dovedit a fi foarte bună. Aici plata am făcut-o la fața locului.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0

În Tenerife am închiriat de la Kiraya Bikes. Proprietarii sunt spanioli care abia nimeresc engleza, dar te înțelegi cu ei. Și de aici am închiriat cea mai ieftină cursieră, de data asta Orbea Aqua. Plata am făcut-o aici în avans, cu PayPal. Partea bună la Kiraya Bikes este că îți aduc bicicleta acolo unde ești cazat, dar o și ridică la final. Livrarea bicicletei este gratuită, dacă ești cazat aproape de ei, sau variaza de la 5 la 20 euro în funcție de distanța dintre ei și tine.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1

Traseele de bicicletă din Tenerife și Gran Canaria sunt, pe scurt, excelente. Mă refer exclusiv la traseele de cursieră pentru că turele offroad nu le-am încercat. Însă dacă vii aici în cantonament, cursieră te interesează. În Gran Canaria am făcut patru circuite, iar în Tenerife două, toate concentrate în partea de nord a insulelor, cea mai puțin populară pentru ciclism. Dacă dorești track-urile turelor făcute de mine, le poți descărca de aici. Ține cont însă de faptul că le poți combina între ele în toate felurile posibile, și adăuga variante noi la fața locului. Este permis de circulat cu bicicleta peste tot cu mici excepții. Voi detalia excepțiile mai jos.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-2 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0

În Gran Canaria m-am simțit oarecum constrâns de locația în care am stat. Fiind cazat în capitală, am concentrat turele în partea de nordest a insulei. Din cauza asta multe părți din circuitele pe care le-am făcut s-au suprapus. Ce mai trebuie spus este că vei întâlni localități peste tot de-a lungul drumului. Din Las Palmas și până sus pe munte ai sate peste sate și foarte puțin drum liber, fără construcții. Urât nu este, dar traficul este destul de aglomerat. În plus sunt multe mașini diesel sau mașini vechi cu benzină cu plumb. Recunosc că nu prea am simțit aerul curat. Abia mai târziu și la altitudine mai mare, dacă urci spre vârful Pico de las Nieves – lucru pe care îl recomand, vei întâlni drumuri publice libere și cu peisaje frumoase.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0

În Tenerife îl ai desigur pe „mărețul” Teide. Cine ajunge în Tenerife nu se poate abține să nu urce spre vârf. La fel am facut și eu, dorind să-l am în palmares. Dar privind acum înapoi, pot spune că eram mai câștigat dacă foloseam ziua respectivă alegând alt traseu, spre nordul extrem al insulei, decat spre Teide, spre sud.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1

Foarte pe scurt și sincer, cățărarea spre Teide, cea dinspre nord, o pot caracteriza drept banală și plictisitoare. Urci la nesfârșit, nici măcar pe serpentine gen Transfăgărășan, până sus pe platou. Aici da, primești un peisaj total diferit de ce știm noi prin Europa. Insula fiind vulcanică, peisajul este deosebit. Să zicem că merită, însă doar pentru asta și pentru asfaltul care este perfect tot drumul. Pe vârful Teide propriuzis nu poți ajunge cu bicicleta. Se poate pedala doar până la poale de unde, pentru turiști, pornește o telecabină.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-2

În schimb în partea de nord, am dat peste niște drumuri și serpentine de nota 10+. Recomand cu căldură să va faceți un traseu care să urmeze drumurile TF-134 și TF-12. Pentru Gran Canaria, un drum foarte frumos este GC-551.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-2 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1

Starea drumurilor, a asfaltului mai precis, este bună. Însă în comparație cu ce știm din Austria spre exemplu, aș zice că este de nota 7-8. Asta pentru că de multe ori, deși nu sunt gropi, asfaltul este mai degrabă o criblură încastrată în asfalt. Este o suprafață foarte rugoasă, aspră și care produce multe vibrații în bicicletă. De multe ori criblura era atât de dură încât drumul păre forestier. Din cauza asta recomand ca anvelopele de cursieră sa fie de minim 28 mm lățime, dacă nu chiar să vii cu ciclocros sau gravel bike. Însă nu este așa peste tot. Există și multe regiuni cu asfalt nou.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1

Legat de locurile pe unde ai voie să pedalezi, cele două insule au drumurile împărțite pe culori. Vei vedea acest cod de culori și pe hărți și la fața locului pe indicatoarele rutiere. Albastre sunt autostrăzile. Restul codurilor sunt roșu, galben și verde, iar importanța sau mărimea drumului variază, cum ar fi la noi de la drum național la județean și comunal.

Important de reținut este statutul drumurilor albastre, autostrăzile. Se pare că legislația este mai relaxată în Gran Canaria și este permis, neoficial, să pedalezi pe autostradă. L-am întrebat direct pe proprietarul magazinului Bike Station, care mi-a spus că da, poliția te lasă să pedalezi pe banda de urgență, pe unde se și vâd zeci de urme de la roțile cursierelor. Și eu am mers cu bicicleta pe aici și pot confirma că nu m-am simțit în pericol. Mașinile nu circulă exagerat de tare, iar depășirile se fac foarte departe de tine. Ești cumva nevoit să te dai și pe drumurile albastre pentru că majoritatea traseelor „oficiale” de cursieră din partea asta a insulei, pleacă și se întorc în Las Palmas, iar pentru multe dintre ele singurul drum posibil este autostrada. Pe de altă parte în Tenerife nu e voie pe albastre. Proprietarii de la Kiraya Bikes mi-au spus că e interzis pe autostrăzi cu bicicleta.

bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-1 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0 bicicleta-tenerife-canare-gran-canaria-0

În aceeași perioadă cu mine a fost în Tenerife și Silviu Martin de la Martin Cycling Adventures. Spre deosebire de mine care am stat în nord, el a fost cazat în sud. Am luat elgatura și cu Silviu pentru a vedea cum a fost în partea lui de insulă. „Aici peisajul este dominant vulcanic și aș spune că este unul arid”, povestește el. „În zona superioară există o pădure de conifere care mai schimbă atmosfera și mai oferă protecție împotriva vântului și soarelui. Pe platoul vulcanului te simți ca într-o altă lume. Ești înconjurat de urmele erupțiilor, de bolovani imenși, de scurgeri vechi de lavă. Este impresionant”.

bicicleta-tenerife-silviu-martin-06.jpg?

„Vremea este cea care face ca Tenerife să fie atât de căutată ca destinație de antrenament iarna”, continuă Silviu. „Din acest motiv este și supranumită «insula primăverii nesfârșite». Temperatura medie este în jur de 20 grade tot anul și plouă destul de rar”.

Este insa recomandat sa ai la tine si echipament de iarna sau ceva gros de vara, inclusiv huse pentru pantofi. Cand am urcat eu spre varful Pico de las Nieves din Gran Canaria, vremea a fost inchisa, cu ceata si ceva ploaie. La coborare temperatura a fost de doar 7 grade! Valabil pentru urcarea dinspre nord.

bicicleta-tenerife-silviu-martin-05.jpg?

Cât privește starea drumurilor, Silviu a fost mulțumit de calitatea asfaltului. „Drumurile sunt perfecte ca și calitate a asfaltului. Pe două dintre urcările spre Teide au asfalt recent în ultimii doi ani”, spune el. „Șoferii sunt o surpriză mai mult decât plăcută mai ales pentru noi care venim dintr-un loc în care nu suntem tratați cu respectul și grija cu care trebuie tratat oricine se deplasează pe un drum public. Noi am tot glumit că nu există 100 m plați în Tenerife așa că aș spune că insula are trasee dificile cu diferență de nivel considerabilă pe distanțe relativ scurte. Poți face lejer 70 km cu peste 2.000 m fără să cauți prea multe trasee. Urcările sunt lungi, constante și solicitante. De exemplu, urcările pe vulcan au în jur de 30 km și peste 2.200 m diferență de nivel”.

bicicleta-tenerife-silviu-martin-04.jpg?

Și Silviu, împreună cu grupul său de prieteni, a ales să închirieze biciclete de la fața locului. „Ne-am făcut calculele, iar varianta aceasta a ieșit cu doar câteva zeci de euro mai scumpă față de varianta în care ne aduceam bicicletele proprii, platind taxa de echipament sportiv pentru avion”, spune el. „În plus, aveam șansa să testăm niște super biciclete. Sunt diverse modele disponibile cu echipări generoase, minim Shimano 105 sau Ultegra. Cele mai multe au deja frâne pe disc, iar unele biciclete erau echipate chiar cu electronicul Shimano Di2. Prețurile încep de la 20 Euro/zi până la 35 Euro/zi. În Tenerife, sunt doi furnizori renumiți: BikePoint Tenerife și FreeMotion. Prețul biletelor de avion a fost de  900 lei de persoană cu WizzAir, zbor direct”.

bicicleta-tenerife-silviu-martin-02.jpg?

De precizat că zborul direct WizzAir aterizează pe aeroportul Tenerife Sur, din sud. Este convenabil dacă ești cazat în zona asta și mai puțin dacă ești cazat în nord, unde există aeroportul principal, Tenerife Norte.

Cazarea lor a fost de asemenea, mai mult decât rezonabilă din punct de vedere al prețului. „Am stat în zona de sud, la o pensiune de lângă Arona, undeva mai departe de coastă și de nebunia aferentă”, povestește Silviu. „Am ales locul respectiv și pentru proximitatea de cățărarea pe El Teide. Cazarea în Tenerife este la prețuri mai mult decât decente, undeva între 40 – 50 Euro/noapte. Sunt covins că există variante și mai ieftine, dar și mai scumpe. Însă noi am preferat o pensiune tradițională la care să avem mic dejun generos, camere spațioase și, foarte important, mașină de spălat pentru echipamentul de ciclism”.

bicicleta-tenerife-silviu-martin-03.jpg?

Pentru Silviu Martin, insula este o destinație deja foarte cunoscută. „Prin tabăra de ciclism pe care o organizez în Tenerife cu Martin Cycling Adventures, am fost doi ani la rând aici și pot spune că aș recomanda oricărui ciclist să viziteze insula și să petreacă minim o săptămână de pedalat”, spune el. „Infrastructura este bine pusă la punct și, dacă vrei să începi sezonul în forță, Tenerife este un loc ideal pentru a pedala sute de kilometri fără a repeta vreun traseu. Totuși, având în vedere profilul insulei, cred că un începător ar avea dificultăți cu diferențele de nivel mari așa că aș recomanda câteva ture de 70 – 100 km cu 1.500 m înainte de a ataca insula. Dacă îți place să te organizezi singur, Tenerife este un loc în care sigur poți planifica vacanța de ciclism pe cont propriu. Alternativ, dacă vrei să te alături deja unui grup format,  te poți înscrie într-o tabără de ciclism unde beneficiezi de ghid, mașină de asistență, nutriție și alte goodies”.

Traseele facute de Silviu în Tenerife le poți vizualiza pe Strava aici.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Când mă uit la celelalte distanțe disponibile pe care Randonneurs România le oferă în cadrul Brevetelor, tura de 300 km pălește în comparație cu ele. 400 km, 600, 1000 și 1400 km. Desigur că nici 300 km nu-s de colo, dar se poate și mai bine.

Pe 21 aprilie 2018 am participat la al 2lea meu Brevet. În timp ce unii cicliști parcurg toate Brevetele dintr-un an, unii chiar de mai multe ori în același an, eu mi-am facut un plan relativ simplu, spunând că o cursă pe an îmi ajunge, având în vedere că aproape fiecare weekend din timpul sezonului este ocupat cu o excursie pe bicicletă sau concurs. Așadar am de parcurs o cursă pe an, un Brevet din ce în ce mai lung. Dacă în 2017 am început cu începutul, cursa de 200 km, anul acesta am crescut la 300.

brevet-300-adevaratii-veloprieteni-aprilfoto Adevărații Veloprieteni

Evident, urmează și celelalte. Însă înainte de a fi ușor se pare că va fi mult mai greu. Aparent cursa de 400 km este mult mai grea decât următoarea de 600, pentru că începând cu 600, beneficiezi de pauze pentru dormit, în locuri prestabilite de organizatori.

Pentru a da gata o astfel de cursă este extrem de important să pornești la drum cu foarte mult optimism. Până la urmă este o sărbătoare a bicicletei, să pedalezi atâtea sute de kilometri alături de parteneri de drum care împart aceeași pasiune cu tine. Mai ales că Brevetele nu sunt concursuri în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a fi considerat finisher, trebuie să parcurgi distanța dată într-un timp maxim. Spre exemplu pentru Brevetul de 300 am avut la dispoziție 20 de ore. Desigur că îi poți da mai tare și termina mai repede, dar toți care termină la timp, primesc Diploma pentru fianlizarea brevetului.

brevet-300-adevaratii-veloprieteni-aprilfoto Adevărații Veloprieteni

Este important să pelci cu optimism pentru că statul în șa atâta vreme nu este totuși ușor. Dacă nu ai o bicicletă bună și confortabilă sau suficient antrenament, traseul poate deveni foarte greu. Însă în general, traseele sunt gândite astfel încât să nu aibă porținui deosebit de dificile ci mai degrabă să poată fi parcurse de oricine.

brevet-300-adevaratii-veloprieteni-aprilfoto Adevărații Veloprieteni

Pelcarea în cursa de 300 km a început cu întâlnirea de la ora 5 dimineața, de la Arcul de Triumf, București. Mai greu cu trezitul și mobilizarea însă știind că va urma o zi cu super soare, eram cât se poate de nerăbdător să pornim. M-am întâlnit cu încă doi prieteni, cu care parcursesem și în 2017 traseul de 200 km, și am stabilit că de data asta „o lăsăm mai moale”. Nu de alta, dar anul trecut am terminat cam „rupți”, pentru că trăsesem prea tare. E drept că am terminat printre primii, dar chiar și așa, voiam de data asta să fim mai „calmi”. Evident caă planurile nu au fost respectate…

brevet-300-adevaratii-veloprieteni-aprilfoto Adevărații Veloprieteni

Startul a fost răcoros, iar pentru o tură atât de lungă trebuie să ai la tine ceva mai mult echipament. Nu am vrut să iau rucsac, așa că mi-am instalat borseta de mijloc în care urma să pun echipamentul pe măsură ce mi se făcea cald. Pe cadrul bicicletei am mai avut o borsetă cu aceeași destinație. Totul a încăput perfect, așa că răsăritul soarelui m-a găsit la mânecă scurtă și cu entuziasmul la maxim.

brevet-300-adevaratii-veloprieteni-aprilfoto Adevărații Veloprieteni

Pe măsura ce ziua devenea din ce în ce mai frumoasă, kilometri erau înghițiți pe nesimțite. Am pornit în grupul lui Iulian Ene însă încet-încet am început să avansăm. Veneau din spate grupulețe și simțind că ne puteam ține dupa ei, am început și noi să tragem din ce în ce mai tare. La un moment dat ne-a depasit Caludiu Albina împreună cu grupul său. Și noi dupa ei, iar după ce am văzut că ni se potrivesc vitezele, am rămas împreună.

Randonneurs-Romania-brevet-300-aprilie-2

Brevetele Randonneurs sunt curse speciale și pentru că ai destul de mult timp pentru pauză. Spre exemplu la Lehliu Gară, la prima trecere, am avut timp pentru un radler. Ulterior, la intrarea în Slobozia, la checkpoint-ul de la Lukoil, ne-am făcut timp pentru alte băuturi, de data asta cu ceva cofeină. După care ne-am oprit la Kaufland Slobozia pentru pauza de masă zilei. Friptura cu cartofi prăjiți și cola au intrat foarte usor. Mulțumesc organizatorilor Adevărații Veloprieteni pentru ocazia de a justifica asemenea excese… La întoarcere am oprit iar în Lehliu Gară, pentru papanași la restaurantul La Partid, unde era organizat și ultimul check point.

Randonneurs-Romania-brevet-300-aprilie-2foto Claudiu Albina

Ne-am urcat iar pe cai și acum aveam de făcut cale-întoarsa spre Lehliu Gară, pe alt drum și cu vânt din față. Dacă la dus obținusem o frumoasă viteză medie de peste 30 la oră, venise acum vremea să o stricăm. Am schimbat trena între noi. Fiecare ducea cât putea după care trecea la coadă. Îi mulțumim oficial pe această cale lui Caludiu Albina care a stat mai mult decât toți la trenă și ne-a tras dupa el. Sau oare a fost meritul super-bicicletei sale Specialized Venge…? S-au înmulțit și pauzele, iar de la buticurile locale am început să învățăm care mai sunt băuturile energizante no-name de pe piață.

Randonneurs-Romania-brevet-300-aprilie-2foto Claudiu Albina

Spre seara am ajuns în București intrând prin Pantelimon, trebuind acum să parcurgem bulevardele pentru a ne întoarce la Arcul de Triumf. Am încheiat cursa la ora 20 fără câteva minute. Ne-a luat deci 14 ore să facem cei 300 km. Strava ne spune că pedalat efectiv am avut doar 10 ore și jumătate. Deci, cam multe pauze băieți. Data viitoare facem mai bine?

Randonneurs-Romania-brevet-300-aprilie-2

A fost din nou, o experiență excelentă și mă bucur că am terminat cu bine. Spuneam la început cât de importantă este o cursieră bună pentru astfel de ture de anduranță. Personal mă pot mândri cu a mea Ritchey Road Logic care mă ajută enorm la fiecare tură de asfalt. Geometria este perfect gândită, iar asta a facut ca la finalul celor 300 km, în afară de senzația de oboseală din mușchii picioarelor, să nu am absolut nicio durere de spate, de fund, de umeri, mâini sau încheieturilor mâinilor.

Mi-a plăcut această ediție, iar Freerider va fi alături de Randonneurs România și pentru următoarele ediții. Nu uita să verifici Calendarul curselor Randonneurs 2018. Turele încep din București, Cluj Napoca, Târgu Mureș, Hunedoara, Iași, Arad, Craiova și Constanța, iar distanțele sunt de 200, 300, 400, 600, 1000 și 1400 km. Tura de 1400 km va avea loc pe data de 10 august 2018.

Randonneurs-Romania-brevet-300-aprilie-2 Randonneurs-Romania-brevet-300-aprilie-2 Randonneurs-Romania-brevet-300-aprilie-2 brevet-300-adevaratii-veloprieteni-april brevet-300-adevaratii-veloprieteni-april brevet-300-adevaratii-veloprieteni-april brevet-300-adevaratii-veloprieteni-april brevet-300-adevaratii-veloprieteni-april brevet-300-adevaratii-veloprieteni-april brevet-300-adevaratii-veloprieteni-april brevet-300-adevaratii-veloprieteni-april

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

poza-inscrieri.jpg?x20673

Încasarea taxei de înscriere la fața locului (foto: ponoarele-mtb.ro)

Ciclismul e un sport practicat la orice vârstă, inclusiv la nivel de semi-performanță, astfel că la categoriile de peste 30, 40 sau chiar 50 de ani se aliniază mereu concurenți nu doar mulți ci și bine pregătiți, care în general au timpi comparabili și chiar mai buni pe traseele lungi decât tinerii.

Problema e alta: cu cât înaintezi în vârstă, viața nu îți mai permite luxul de a aloca timpul pe care l-ai dori pasiunilor și sportului. Serviciul pe de o parte e un factor important, 8 ore pe zi la care se adaugă drumul la și de la serviciu care într-un oraș mare ca Bucureștiul poate să mai dureze încă 2-3 ore ocupă oricum o mare parte din zi. Dar familia, care de cele mai multe ori include un număr de copii, necesită foarte multă atenție și e în mod evident pe primul plan pentru toată lumea.

Timpul rămas de la serviciu și după familie este cel pe care noi, cei trecuți de prima tinerețe, trebuie să îl drămuim perfect pentru a ne bucura de un pic de mișcare.

Dar nouă ne plac evenimentele, concursurile, diverse ture organizate, toate au un farmec aparte și ne-am dori să participăm. Din păcate aici intervine un alt factor cauzat în egală măsură de serviciu și de familie: elementul de neprevăzut!

Problema mea mare este că mai nou cea mai mare parte a evenimentelor necesită o înscriere cu mult timp în avans, înscriere ce implică plata taxei de participare, de multe ori fiind vorba de sume nu tocmai neglijabile. Concursurile care acceptă înscrieri în ultimul moment sau la fața locului sunt din ce în ce mai puține, aproape pe cale de dispariție.

Eu înțeleg perfect justificarea organizatorilor care își doresc să știe din timp un număr cât mai precis al concurenților și să aibă la dispoziție toată suma de bani din taxa de înscriere măcar cu 1-2 săptămâni înainte de concurs, motiv pentru care am încercat să mă conformez mereu. Problema e că imprevizibilul e mereu prezent și am ajuns să am o rată de peste 50% de concursuri la care am plătit dar nu am mai putut ajunge.

Opinia mea personală e că ar trebui ca organizatorii să ia în calcul mereu și persoanele care nu pot să își programeze lucrurile din timp. După cum spuneam, situațiile care pot duce la asta sunt foarte multe: serviciul, afacerile, familia, gospodăria… Eu mi-aș dori mult ca fiecare organizator să rezerve un număr de locuri, în funcție de dimensiunea competiției, pentru care înscrierea să se poată face la fața locului sau măcar cu 24-48 ore înainte. Sunt de acord ca pachetul de înscriere să fie mai subțire sau chiar inexistent, taxa să fie mărită, chiar dublată… un număr de concurs și un cip de cronometraj dacă e cazul e tot ce ar fi nevoie. Astfel organizatorii practic mai încasează niște bani cu cheltuieli minime. Prefer să plătesc 150 lei la o competiție unde ajung decât să plătesc 80 lei la 3 concursuri și să nu ajung la niciunul dintre ele.

Voi ce părere aveți? Vi se pare în regulă ca înscrierea să trebuiască făcută cu câteva luni înainte? V-ar fi de folos posibilitatea de înscriere în ultimul moment cu suprataxă și ”fără tricou”?


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

”Pain is temporary, but the race results on the Internet live forever!”

…a zis un filozof modern și necunoscut al ciclismului! Și oarecum tind să îi dau dreptate! Durerea vine împreună cu efortul, odată acesta din urmă instalat, ea începe să apară, întâi la o intensitate mai mică, apoi cuprinde încet tot corpul, iar în final se dă o luptă aprigă între ea și motivație din care rar de tot motivația iese învingătoare…

17634501_1557600674251639_63679339561105Există oare un ipotetic prag de toleranță la durere? În ce măsură acesta oare ne influențează performanța? Durerea nu o putem măsura în valori exacte, nu putem afla pragurile așa cum putem afla destul de precis pragul lactic sau VO2 max. Dar cât de diferit poate fi pragul între oameni și sportivi diferiți? E o întrebare care mă bântuie de când am luat mai în serios ciclismul și alergarea…

Cred că am trecut cu toții prin două situații antagoniste: atunci când tragi la limită, durerea e maximă, iar cel de lângă tine de depășește încet cu zâmbetul pe buze în deplină serenitate sau invers, când tu pedalezi liniștit și treci pe lângă cineva care e în mod evident în chinuri groaznice încercând să nu rămână în urmă… Părerea mea e că pragul acesta de toleranță e foarte diferit de la un om la altul…

20621021_2004469263118672_20498739008933Eu am conștientizat durerea, prezența ei și nevoia de a o avea. A devenit o rutină, ne-am împrietenit. O știu ca pe cel mai bun prieten. Începe cu o ușoară durere musculară, devine acută, începe să radieze în tot corpul, în același timp oxigenul se termină și organismul se sufocă. Ochii sunt pe powermetru sau pe distanța rămasă pe ecranul Strava Live a computerului, linia de final se întrevede printr-o ceață deasă. Ceața cuprinde încet privirea și gândirea. Dacă sunt pe șosea mă rog să nu iasă ceva în față, dacă sunt pe trainer mă rog să fiu pe trainer, nici de asta nu mai sunt sigur. În nevoia de oxigen, corpul intră în frisoane, privirea devine tot mai neclară și durerea cuprinde fiecare celulă, fiecare atom al corpului tău îți strigă înnebunit OPREȘTEEEEEE!. Dar gata… fie motivația a fost înfrântă și organismul cu nevoile sale au avut câștig de cauză, fie roata a trecut de linia de sosire sau cronometrul intervalului a ajuns la zero. Efortul se oprește, dar nu și durerea. Nevoia de aer devine acută. Am senzația că vreau să rup tricoul, să scot centura de puls, simt că orice atingere pe piept mă face să mă sufoc mai tare. Pedalez acum ușor, în gol, dar tot aerul din lume simt că nu e suficient. Horcăi ca un porc cu cuțitul înfipt în trahee în dimineața de Ignat. Dar știu că în 10-20 de secunde totul revine la normal… și așa și e. Respir ușor, șterg valul de transpirație de pe frunte și sorb cu patimă apa rece din bidon… dar mă oprește piuitul cronometrului!

Pfff, pauza s-a terminat, a fost doar primul interval VO2max de azi, urmează următorul din cele 9 ce le mai am de făcut……………….

1174653_725227770825923_2063617837_n.jpg


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

06.jpg?x20673Tricoul de Campion la Amatori

Federația Română de Ciclism a anunțat public modificări ale regulamentului în ceea ce privește categoriile de vârstă de la concursuri, sub justificarea alinierii la reglementările UCI.

Pe scurt, două mari schimbări urmează să aibă loc:

1. Toate categoriile de vârstă la amatori se desființează, urmează să existe o categorie unică amatori.

2. Pentru cei ce se legitimează la categoria Masters urmează să apară mai multe categorii de vârstă, respectiv 30-39, 40-49 și 50+ ani. În schimb legitimarea ca Masters nu se va mai putea face personal ci doar prin intermediul unui club afiliat FRC.

Personal, eu văd acest lucru ca o acțiune vădit îndreptată împotriva amatorilor de ciclism, ce doresc să participe la competiții dar nu doresc să facă din asta mai mult decât un hobby.

Dacă până acum FRC susținea cu tărie utilitatea ca noi, cicliștii amatori, să ne legitimăm și să obținem o licență de amatori UCI, în acest moment eu nu înțeleg care ar mai fi motivația să cheltuiesc atâția bani și timp (analize medicale, asigurare) doar pentru ca la aproape 40 de ani să fiu nevoit să concurez în clasamente cu tinerii de 19-20 de ani. Nu mai spun de cei mai în vârstă, de peste 40 sau chiar 50 de ani.

Varianta a doua, cu legitimarea Masters, este foarte interesantă, însă nu și din perspectiva de a face asta prin intermediul unui club. Din punctul meu de vedere, a face parte dintr-un club are în mod cert avantaje dar și dezavantaje peste care eu nu pot să trec cu vederea. Eu sunt un mare iubitor de MTB adevărat și mi-am exprimat de nenumărate ori părerea despre concursurile care au lăsat jos ștacheta calității traseelor pentru a câștiga public și sponsori. Înscrierea într-un club care are sponsori vine la pachet cu obligații față de aceștia, astfel că în situația din ce în ce mai des întâlnită în care se suprapune o competiție cu un traseu deosebit de frumos peste o competiție cu un traseu ce nu oferă nicio satisfacție dar oferă vizibilitate publică, s-ar putea să fi oarecum forțat să alegi varianta a doua, adică să renunți la ceea ce îți place.

Ar mai fi o a treia variantă, să îți faci clubul tău cu regulile tale, dar pentru un om normal care merge zilnic la muncă de la 08 la 17, își duce și își ia zilnic copiii de la școală/grădiniță și vrea să petreacă timp și cu familia, cele câteva ore săptămânale disponibile pentru pasiunea sa ar vrea să și le petreacă în șa pedalând, nu făcând hârtii și plătind cotizații.

Pe mine decizia asta m-a bulversat, mai ales după ce lăudasem inițiativa de a avea Campionate Naționale de Amatori cu categorii de vârstă, unde lumea era extrem de motivată să meargă și să tragă pentru tricoul acela frumos tricolor de campion. Alte federații cum e cea de Triatlon, din câte știu eu, au chiar categorii din 5 în 5 ani la amatori! Sunt curios de justificarea deciziei acestea din partea FRC și sper ca răspunsul să nu fie un simplu: așa recomandă UCI!


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Pe cei de la Pegas îi cunoaștem drept creativi, deținând în portofoliu deja o mulțime de modele de biciclete aflate la vânzare în mod normal. Însă pe lângă acestea, ocazional mai apar biciclete deosebite pe care nu le găsești în catalog. Este vorba de proiectul Pegas Custom prin care se iau biciclete normale, devenind „anormale”. Partenerul proiectului este magazinul Bike Serv din Brașov, care pune la punct aceste biciclete custom.

Ne-a atras atenția în mod special un Pegas Hoinar. În catalog bicicleta este una de trekking și touring, cu portbagaje și aripi, gândită pentru ture lungi de cicloturism sau navetă la serviciu, cumpărături etc. O bicicletă pe care am testat-o și noi și care ne-a plăcut. Însă dacă schimbi câteva piese, afli că geometria îți permite să obții un veritabil „gravel bike”, capabil de aventuri mult mai interesante decât drumul spre serviciu.

pegas-hoinar-cx-03.jpg?x12266

Așa a luat ființă Pegas Hoinar CX. Poate CX este cam mult spus, pentru că un ciclocros are o altă geometrie, dar am înțeles ideea. Pegas Hoinar CX este un adevarat gravel bike sau adventure bike. Diferențele față de original sunt destul de mari și țin de la echipare la greutate și preț.

pegas-hoinar-cx-11.jpg?x12266

Ghidonul drept a fost înlocuit cu unul clasic de cursieră în timp ce frânele mecanice pe disc au rămas neschimbate. Transmisia a fost mult modificată. Inițial Hoinar dispunea de doar 8 viteze cu un schimbător spate Shimano Altus și pinioane 11-32t. În varianta CX avem acum un gropuset întreg Shimano Claris care ne dă 2×8 viteze cu rapoarte apropiate de cursieră. Chiar dacă pinioanele au rămas aceleași, în față modificările au fost mari. Hoinar avea o singură foaie cu 40t, în timp ce Hoinar CX are acum angrenaj Shimano Tourney cu 50-34t. Lungimea brațelor a rămas neschimbată, la 170 mm.

pegas-hoinar-cx-14-150x150.jpg?x12266 pegas-hoinar-cx-09-150x150.jpg?x12266 pegas-hoinar-cx-13-150x150.jpg?x12266 pegas-hoinar-cx-19-150x150.jpg?x12266

Anvelopele au fost de asemenea, înlocuite. Dacă la început aveam cauciucuri cu branding Pegas, acum avem modelul pliabil Arisun Gravel Plus 700 x 38C, anvelope pe care le-am testat și noi. Acestea sunt nu doar mai confortabile și mai ușoare, dar și mult mai performante în off road. Cele inițiale erau slick-uri bune doar pe asfalt sau forestier de bună calitate.

pegas-hoinar-cx-18.jpg?x12266

Greutatea bicicletei a scăzut de la 13,55 la 11,7 kg cât are acum noul Hoinar CX. Deși nu este încă disponibilă pentru producția de serie, noul Pegas Hoinar CX este poate fi cumpărat în această variantă unicat. În versiunea upgradată și modificată, prețul a crescut de la 1.859 lei la 2.999 lei.

pegas-hoinar-cx-15.jpg?x12266

Cadrul rămânând același, au rămas și toate posibilitățile de instalare a portbagajelor și aripilor. Așadar poți încărca noul Hoinar CX cu bagaje așa cum îți dorești sau ai nevoie pentru aventura în care urmează să pleci. Diferența principală constă, în afară de componentele mai bune, în poziția pe care o ai acum pe bicicletă, și anume de cursieră sau gravel bike.

Parte din proiectul Pegas Custom mai fac parte și alte biciclete. Spre exemplu, Pegas Drumuri Grele, mtb-ul cu anvelope 27,5 Plus, o dimensiune de anvelope încă rar întâlnită chiar și în lume nu doar în România. Drumuri Grele Custom arată și este echipat acum și mai bine. Sau fat bike-ul Pegas Suprem FX într-o variantă cu echipare specială.

pegas-drumuri-grele-custom.jpg?x12266 pegas-suprem-fx-custom.jpg?x12266


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Alegerea bicicletei pentru cel mic nu este un task ușor. Totul pare simplu la prima vedere și chiar este dacă nu te interesează prea mult subiectul. Intri în primul hypermarket și cumperi primul “fier” care pare că i se potrivește. Cum însă la Freerider treburile stau altfel, pasiunea pentru bicicletă răsfrângându-se și asupra celui mic, căutările pentru o bicicleta nu doar bună ci și corectă ca mărime, pot să dureze aproape la fel de mult cât pentru o bicicletă de adulți.

Oferta este bogată azi și dacă nu ai de la cine primi niște sfaturi alegerea poate fi grea, așa cum am spus deja. Pentru cel mic eu am ales Merida din mai multe motive. În primul rând este una din cele mai cunoscute mărci din lume și una din cele mai vândute din România. În al 2lea rând, cu un asemenea renume firma nu-și permite să dea chix la prea multe capitole. Adică, sunt o mulțime de locuri unde ar putea face îmbunătățiri bicicletei despre care vorbesc aici, modelul MATTS J16, însă prețul ar deveni prea mare. Trebuie să te mulțumești cu niște compromisuri.

MERIDA-MATTS-J.16-01-1024x683.jpg?x12266

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din păcate la bicicletele pentru copii avem un cerc vicios. Pe de o parte bicicleta este destul de grea, 8,69 kg în cazul nostru, și cu componente ieftine pentru a ține prețul jos. Dacă ar fi mai scumpă nu ar mai merita întrucât copilul crește, iar o astfel de bicicletă nu o ții prea mult, în cazul nostru doar 1 an și ceva. Pe de altă parte, copilul ar avea nevoie de o bicicletă ușoară, potrivita pentru constituția sa, dar o bicicleta ușoara ar fi scumpă. Și tot așa…

Merida MATTS J16, cu roți de 16 inch, ni s-a potrivit cu toate că nu este o bicicletă perfectă. În primul rând vine cu roți slick deși este practic un mtb, cu ghidon bmx style. Am păstrat-o așa destul de mult timp pentru că cel mic nu era încă pregătit să iasă offroad. Pentru onroad și la munte pe forestiere de calitate, era bună. Între timp am avut partea noastră de căzături pe asfalt cu o pudră de praf/nisip, atunci când virajele erau luate prea repede. Dar e bine, că se învață și din greșeli.

MERIDA-MATTS-J.16-04-1024x683.jpg?x12266

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Când am simțit că juniorul este pregătit, am schimbat anvelopele cu unele cramponate, aceasta fiind și singura investiție în bicicletă. Nici eu nici cel mic nu am simțit nevoia altor modificări, în afară de niște chestii estetice cum ar fi eliminarea protecției pentru lanț. Din păcate am avut surpriza să aflu că pentru dimensiunea asta de 16, nu există anvelope mtb la fel de groase ca cele slick de aceeași dimensiune. Originalele au fost de 16×2.125 și oricât am căutat, cramponate nu am găsit mai mari de 16×1.75.

MERIDA-MATTS-J.16-02-1024x556.jpg?x12266

O altă treabă unde nu prea se investește când vorbim de biciclete pentru copii este frâna față. În cazul nostru am avut o simplă U-brake, din păcate ineficientă dacă era folosită independent de spate. Partea bună este totuși faptul că maneta era pentru „mâini mici”. Așadar copilul poate strânge bine cu mâna. La spate bicicleta noastră Merida MATTS J16 a fost echipată cu frână în butuc, la fel ca și bicicletele copilăriei adulților de azi. Asta a funcționat bine, iar în paralel cu fața, oprea bicicleta fără probleme.

MERIDA-MATTS-J.16-03-1024x559.jpg?x12266

În rest, bicicleta noi am găsit-o foarte potrivită pentru vârsta și înălțimea copilului. Super robustă și rezistentă. În acest moment e plină de julituri, însă oricât a trântit-o pe jos, nu are îndoituri, cadrul fiind din aluminiu 6061. Se livrează inclusiv cu o pereche de roți ajutătoare dacă vrei să le folosești, însă îți recomand să faci tot posibilul și să-l convingi pe cel mic să nu le vrea.

Noi am folosit bicicleta de la înălțimea de 106 cm a celui mic până pe la 118 cm. Geometria este bine gândită, iar ghidonul dispune și de protecție cu burete pentru ca juniorul să nu se lovească (tare) atunci când cade. Nu este „race” însă nici nu aș fi vrut așa ceva pentru vârsta de 5-7 ani. De aici mai departe, de la o bicicletă cu roți de 20 inch și mai mare, ne putem gândi la ceva mai sportiv.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

În România fenomenul velo a prins, dar nu putem spune că “aripi”. Este un fenomen tânăr chiar dacă avem doar câțiva ani de când vedem din ce în ce mai multe biciclete, în orașe, dar și în afara lor. Ne descurcăm decent cu bicicletele la noi în țară, în ciuda piedicilor și dezinteresului autorităților. Avem multe magazine care reprezintă cam toate mărcile de prestigiu din lume, concursuri multe, au apărut până și primii zeci de kilometri de trasee pentru cicloturism, construite de la zero. Însă dacă privești de sus imaginea de ansamblu, nu stăm prea bine. În comparație cu Vestul Europei, putem spune că suntem cu 50 de ani în urmă. Da, 50…

Nu trebuie să călătorești mai departe de Austria pentru a vedea cât de mult avem de recuperat. Noi o facem de ani buni, iar unul din cele mai importante motive pentru care mergem aici este evenimentul Salzkammergut Trophy, cel mai mare concurs de mtb de-o zi din Europa. Este atât de popular, în România inclusiv, încât la start se adună în fiecare an peste 5000 de concurenți. În 2017 au participat din România 49 de cicliști, fiind astfel pe locul 9 ca număr de participanți. Sună bine să fii în Top10, însă realitatea e mai vitregă când te compari cu primii 4: Austria – 2766 concurenți, Germania – 819, Cehia – 492 si Ungaria – 293 concurenți.

salzkammergut-trophy.at_-1024x683.jpg?x1Sursa: salzkammergut-trophy.at

Salzkammergut Trophy este popular dintr-o multitudine de motive. Unul ar fi că Austria oferă condițiile perfecte pentru ciclism. Trasee ideale, peisaje perfecte, servicii impecabile, respect în trafic și din partea oamenilor. Un alt motiv e faptul că maratonul este pentru toți, indiferent de nivelul antrenamentului. Organizatorii oferă 7 distanțe de concurs, de la cel mai scurt și mai ușor, traseul G cu doar 22 km și 688 m diferență de nivel, la traseul A cu 210 km și peste 7000 m diferență de nivel. Între ele găsești variante pentru orice nivel de antrenament intermediar. În plus, de la an la an oferta se diversifică, astăzi existând și traseu pentru enduro, monociclu sau mtb electric. În plus și copii au concursul lor Junior Trophy.

salzkammergut-trophy.at-2-1024x683.jpg?xSursa: salzkammergut-trophy.at

La fel ca în anii trecuți, în 2017 Freerider a participat în calitate oficială de partener media. Și, pentru a rămâne consecvenți, când subsemnatul a luat startul, traseul ales a fost cel de 53 km. În alți ani, când alți colegi de redacție concurează, participă la alte distanțe. Traseul E, de 53 km, este unul din traseele populare la care numărul limită de înscriși este. Însă poate mai interesant este la celelalte, traseele mai lungi și cu diferență de nivel mult mai mare.

salzkammergut-trophy-2017-04-1024x684.jp

De la Mureș Runners au participat mai multi concurenți. Marcu Marius s-a înscris la distanța B, de 119,5 km și 3848 m diferență de nivel. După un start cu ghinion și la un pas să abandoneze, a făcut pană, iar reparația nu i-a reușit din prima, dar motivat fiind de faptul că a pierdut mult timp cu reparațiile, Marius recuperează o mulțime de poziții în clasament. „Am pierdut aproape o oră”, spune el. „După reparație pedalez kilometri întregi și zeci de minute fără să întâlnesc vreun concurent. Dar oamenii mă încurajau frenetic de pe margine. În final reușesc să depășesc vreo 200 de concurenți”.

Marcu-Marius-salzkammergut-trophy-2017-1Marcu Marius – Salzkammergut Trophy 2017

Însă așa cum observă orice conațional mai puțin obișnuit cu civilizația din Vest, atmosfera este incredibilă. „Ce m-a impresionat cel mai mult?”, povestește Marius. „Ajutorul primit din partea oamenilor. Salzkammergut este un eveniment, o competiție, un bun al tuturor indiferent că ești biker, localnic sau organizator”.

Tot insistăm că la un concurs, când ești în focurile concurenței, nu ai prea mult timp pentru contemplat peisajul în ciuda faptului că organizatorii descriu de multe ori cu lux de amănunte cât de frumos este pe traseu. Fiind însă la concurs, concentrarea maximă este pe obținerea unui timp cât mai bun și mai puțin peisajul. Totuși nu sunt rare situațiile când în jurul tău este atât de idilic încât nu ai cum să nu observi natura.

Stelian Hota a fost și el înscris la tura B. „Pentru mine concursul din Austria a fost ocazia de a vedea un peisaj superb”, spune el. „Un peisaj care ne-a dus deasupra vechii așezări Hallstadt, dar și pe lângă sau peste lacuri foarte frumoase. Traseul nu a prezentat, în afara diferenței de nivel, probleme tehnice deosebite, fiind aproape integral pietruit și asfaltat. Mi-a plăcut organizarea perfectă, căldura și educația oamenilor, dar mi-a lipsit sălbăticia munților de acasă”.

Însă tura extrema de 211 km nu este străină cicliștilor români. Și în 2017 au fost destui care s-au înscris aici. „Un grup format din 4 persoane au ales traseul A”, povestește Radu Cordoșan, și el participant la Salzkammergut Trophy 2017. „Din grupul nostru alți 9 cicliști au ales tura mai blândă, de 119 km.”

salzkammergut-trophy-2015-foto-erwin_haiSalzkammergut Trophy 2015. Foto Erwin Haiden

Startul nu a fost deloc ușor pentru cei înscriși la traseele A și B. „La ora 9 dimineața, după o noapte ploioasă și în continuare pe ploaie torențială, termometrul arăta doar 11,5 grade. Concurenții încercau să-și facă loc pe traseu, însă așa ușor, după 4-5 km de la start, plutonul s-a lungit și fiecare ne-am poziționat unde ne era locul. Finalul primei cățărări ne-a dus până la cota 1350 pe un drum de macadam, întrerupt la jumătate de o urcare dificilă printr-o vale cu pietre pe unde majoritatea concurenților au împins. Pe coborârea ce a urmat am reușit să ne încărcăm bateriile pentru următoarea cățărare, mai scurtă de data aceasta și abordată cu mai multă energie. Aversele de ploaie s-au liniștit pentru o perioadă de timp, păstrându-se totuși o presiune atmosferică și o umiditate destul de ridicată”.

La finalul zonei plate de după localitățile Bad Goisern, Obertraun și Hallstatt participanții de la tura B au găsit cel mai mare punct de alimentare al traseului. „Nu degeaba au amplasat punctul de alimentare la finele zonei plate”, spune Stelian. „De aici traseul se îndrepta către cea mai dificilă urcare, spre “Salzberg” (muntele de sare), o cățărare în serpentine cu rampe de 20%, urmând ca la final ultima porțiune de cca. 800m, să ajungă pe alocuri și la 37%. Chiar înainte să începem urcarea, a apărut și primul “petec” de cer fără nori care ne-a dat speranțe că vremea urma să se îmbunătățească. Așa a și fost.”

Evident, și Radu a fost impresionat de eveniment: „Putem spune că locurile pe care le-am văzut pe traseu, organizarea concursului, punctele de alimentare, marcajele amplasate impecabil și calitatea traseului, până la suporterii care au stat ore în șir în frig și ploaie pentru a ne aplauda și încuraja sunt greu de transpus în cuvinte. Va recomandăm cu căldură să încercați, măcar o dată în viață să ajungeți la acest concurs. Munții, lacurile, cascadele și peisajele, parcă desprinse din poveste, au contribuit toate la o imagine de ansamblu ce definește disciplina și respectul față de natură”.

Adrian Vancea a participat în 2017 pentru prima oară la Salzkammergut Trophy. Traseul C de 74 km a fost cel ales de el. Toată lumea era la curent cu condițiile meteo precare care aveau să fie în ziua maratonului. „De vreme rea nu îmi era frică în ziua cursei, eram pregătit cu echipament și pentru temperaturi sub 5 grade”, povestește Adrian.

vancea-adrian-salzkammergut-trophy-2017-Vancea Adrian –
Salzkammergut Trophy 2017

„La ora startului ploaia s-a oprit. Am pornit din al doilea bloc de start. S-a plecat relativ lent și am depășit foarte multi concurenți pe primii 3 km. Prima urcare, Hallstadt, a fost cea mai brutală având înclinație la un moment dat de 25 sau 35 %. Pe prima porțiune, mai lată, am reușit să stau în șa. Îi puteai depăși pe cei care făceau push bike. Bicicleta funcționat perfect, picioarele mă ascultau, pulsul era ținut în frâu, dar ploua în continuare”.

Totuși de-a lungul zilei temperatura a continuat să scadă ajungând și la doar 4 grade în toiul verii austriece. „Am fost inspirat să îmbrac și să țin pe mine haina mai groasă de ploaie”, spune Adrian. „A doua urcare de la Rossalm era pe placul meu, drum lat forestier, liber să nu te încurce ceilalți. Aveam 2 ore de pedalat, picioarele mă ascultau. La al doilea punct de alimentare m-am oprit să schimb bidonul și surpriză… Aveau cola!!!! Cred că a fost cel mai minunat lucru din sâmbăta aia!”

Finalul concursului nu putea să vină mai repede. „Soare, frumos, public fain, aplauze. Sunt bucuros că am terminat întreg, fără accident, fără probleme tehnice, și fără crampe sau dureri. Cu siguranță particip și la anul. Singura nedumerire e încă distanța. A sau B.”

Dar pentru că Salzkammergut Trophy este concurs de o singură zi, participarea nu ar trebui să se rezume doar la mersul la concurs și apoi repede acasă. Dacă tot ai bătut atâta drum până aici mai stai câteva zile. Ia și bicicleta de șosea cu tine și bucură-te de miile de kilometri de asfalt perfect pentru cursieră și offroad epic pentru mtb.

salzkammergut-trophy-2017-01-copy-1024x5

După concurs noi am decis să mai rămânem câteva zile, timp în care să mai facem niște ture de șosea si mtb. Nu este deloc greu să găsești trasee. Practic orice este asfaltat este ciclabil. Trebuie doar să ai grijă să fie drum cât mai mic pentru ca și traficul să fie lejer, dacă vorbim de ture de șosea. La mtb chiar nu trebuie să faci eforturi de imaginație. Poți alege în primul rând oricare din traseele de la concurs și parcurge din nou, de data asta în ritm de plimbare. Câteva sugestii de ture în zona Salzkammergut găsiți pe contul meu Bikemap.

salzkammergut-trophy-2017-03-copy-1024x6

Evident, după fiecare tură de bicicletă nu lipsea vizita la terme. Austria este foarte cunoscută și pentru așa ceva, iar cine merge iarna la schi sau vara la bicicletă, trebuie să-și facă timp și să le viziteze. Este modul ideal de a încheia ziua și de a te pregăti pentru următoarea. A, desigur alături de un weissbier!

salzkammergut-trophy-2017-02-copy-1024x6

Pentru anul viitor data următoarei ediții Salzkammergut Trophy este stabilită, așa că fă tot posibilul și organizează-te în iulie 2018 pentru a fi prezent/ă la linia de start. Între 13 și 15 iunie 2018 va avea loc a 21a ediție!


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Când spui Thassos spui soare arzător, mare cristalină, snorkeling, plaje cu nisip sau stânci interesante și retsina. Însă spune-i unui ciclist despre Thassos și se va gândi la cu totul altceva. Spre exemplu sute de kilometri de asfalt pentru cursiere, cățărări interesanta sau zeci de kilometri de forestiere și poteci pentru mtb plus un varf suficient de înalt pentru a-l considera “cucerit”.

Spun că am ajuns „și la” plajă pentru ca orice om normal se duce în Thassos pentru mare, plajă și da, taverne. Însă cicliștii sunt o specie aparte, iar când ajung în Thassos planurile lor includ mai degrabă bicicleta. Așa că mersul la plajă pentru ei poate fi o activitate opțională.

În Thassos am ajuns târziu în viață. Deja destinația este mai mult decât super-populară pentru români. În mai-aprilie are loc concursul de mtb, șosea și alergare Thassos Cup unde cicliștii din Romania alcătuiesc mare parte din grila de start și chiar din podium. După care vara Thassosul este al românilor, fără îndoială!

Pentru ciclism destinația este bună. Desigur primăvara este cel mai bine să te duci, când este răcoare și se întâmplă binecunoscutul concurs. Însă dacă planurile pentru concediul la mare sunt făcute pentru Thassos atunci bicicleta trebuie să facă parte din bagajul tău, chiar și în iunie, iulie sau august.

Desigur „Turul insulei” este cel mai la îndemână de făcut. Evident bicicleta recomandată este cursiera. Circuitul are 96 km, diferența de nivel de 1.254 m și se desfășoară integral pe asfalt de nota 8 în comparație cu asfaltul vest-european, dar de nota 10 în comparație cu al nostru.

grecia-thassos-bicicleta-17-1024x683.jpg?x12266

Tipic tura începe din Potos, orașul unde are startul și concursul amintit mai sus. Fiind însă un circuit, evident că plecarea poate fi din orice localitate de pe litoral. Traseul poate fi împărțit virtual în două jumătăți inegale dacă considerăm plecarea din Potos pe de o parte și pauza de la jumătate în orașul Thassos situat diametral opus față de Potos, pe de altă parte. Dacă nu ești la antrenament, te sfătuim să te oprești în Thassos pentru pauza de masă.

grecia-thassos-bicicleta-18-1024x683.jpg

Traseul din jumătatea de vest a insulei este mai plat, mai drept, mai însorit și mai scurt, având 42 km. Dacă faci circuitul în sensul acelor de ceasornic pornind din Potos vei scoate aici o medie bună a vitezei, mai ales că și vântul bate în general din spate.

grecia-thassos-bicicleta-01-1024x576.jpg

Traseul din jumătatea de est a insulei este mai valonat, mai împădurit, mai virajat și mai lung, având 54 km. Nouă ni s-a părut mai frumoasă jumătatea asta chiar dacă este mai grea. Dacă faci traseul în sensul invers acelor de ceasornic pornind din Potos, va fi poate mai bine pentru tine întrucât începi cu cățărările atunci când ești odihnit. Totuși nu-ți va fi bine după ce treci de Thassos și încep zonele plate cu vânt din față și mult soare. Așadar cel mai bine este să faci acest circuit în ambele direcții, ca să fii sigur.

grecia-thassos-bicicleta-03-1024x768.jpg

În afară de turul Thassosului mai sunt și câteva cățărări frumoase de cursieră spre interiorul insulei. Cunoscută este urcarea spre satul Kastro cu plecare din Limenaria. Este vorba de o urcare continuă, pe asfalt perfect, nou, cu o lungime de 12 km și 542 m diferență de nivel, potrivit Garmin BaseCamp. Rampa medie este de doar 4% însă pe parcurs te vei întâlni ocazional și cu 20%! Altitudinea maximă este de doar 562 m însă având în vedere că pornești de la nivelul mării, urcarea va fi considerabilă. Kastro este vara un sat părăsit. Iarna este animat. Totuși peisajul caselor tipice și tradiționale grecești din piatră în vârf de munte, este frumos. În plus, în sat există Taverna lui Kosta pe care ai șanse să o găsești deschisă. Te poți opri aici pentru un binemeritat espresso după cățărarea epuizantă.

grecia-thassos-bicicleta-19-1024x576.jpg

În afara asfaltului există nenumărate opțiuni pentru ture offroad. Pe munte sunt zeci de forestiere în toate direcțiile. Teoretic nu te poți rătăci pentru că orice direcție ai ține, ajungi într-un final la mare. Dar noi am vrut să fim siguri și ne-am desenat în prealabil un track pentru gps.

grecia-thassos-bicicleta-05-150x150.jpg? grecia-thassos-bicicleta-06-150x150.jpg? grecia-thassos-bicicleta-07-150x150.jpg? grecia-thassos-bicicleta-08-150x150.jpg?

Cazați fiind în Potos, traseul nostru a plecat direct din centrul stațiunii cu direcția Theologos. În foarte scurt timp am intrat pe macadam și așa am rămas până pe la jumătatea turei de 57 km când am mai avut o secțiune scurtă de asfalt. În rest doar forestiere.

grecia-thassos-bicicleta-12-1024x683.jpg

Este interesant pe mtb în Thassos. Foarte altfel decât la noi. Piatră și stâncă peste tot. Deși per total imaginea e deșertică totuși nu te plictisești privind. Foarte plăcut este și că miroase a pin aproape tot timpul. Dar trebuie să fii atent pe unde “calci” cu bicicleta. La un moment dat, pentru că i-am dat prea tare la vale, m-am ales cu un snake bike triplu. Apă nu prea găsești pe traseu. Deși de-a lungul drumului sunt aproape tot timpul țevi pentru irigație, iar din loc în loc este câte un robinet, nu toate curg. Așa că asigură-te că ai la tine lichide din belșug.

grecia-thassos-bicicleta-04-1024x768.jpg

Traseul făcut de noi ne-a dus până în cel mai înalt punct al insulei, vârful Ipsarion. Este drum de mașină până aici. Sunt însă mai multe variante de urcare, iar cea pe care am apucat-o noi a fost mai accidentată, mai potrivită pentru mtb. Urcarea până pe vârf este aproape în totalitate umbrită. Ieși din pădure abia la 5 minute înainte de vârf. Coborârea este cu soare mult și foarte mult.

grecia-thassos-bicicleta-02-1024x576.jpg

Pe vârf e frumos și răcoros în ciuda soarelui. Vezi totul de jur-împrejur. Altitudinea este de 1204 m. Este un platou destul de mare însă pentru că e ușor accesibil, ne-am întâlnit acolo cu un cuplu de români, ea în rochie de mireasa, el la patru ace și cu fotografii după ei…

grecia-thassos-bicicleta-10-1024x683.jpg?x12266

Coborârea a fost frumoasă și am făcut-o destul de încet după snake bite-ul respectiv. Am zis să o luăm mai calm și să ne bucurăm mai mult de peisaj. Cobori continuu cu mici urcări. La un moment dat reîntâlnești asfaltul. Este urcarea spre Kastro, însă noi am luat-o repede la dreapta și am reintrat pe macadam. Însă așa cum spuneam mai sus la tura de șosea, și acum poți face o pauză în Kastro la taverna lui Kosta. N-ai de ce să te grăbești, plaja și marea sunt tot acolo.

grecia-thassos-bicicleta-16-1024x683.jpg

Regret însă acum că nu am făcut mai multe ture de mtb în loc de cursieră. La șosea este frumos, nu neg. Dar pe munte peisajul este interesant. Poate nu copleșitor sau uluitor, dar total diferit pentru noi, cei obișnuiți cu iarba verde, pârâul cristalin, bradul falnic și crestele semețe. Poate că nu am rezista să trăim și să ne dăm pe bicicletă prea mult în mediul ăsta arid, stâncos și secetos, dar pentru o experiență trecătoare merită. Și poate merită și pentru smochinele pe care le poți culege direct din pom dacă ești în zonă în perioada potrivită.

grecia-thassos-bicicleta-13-1024x683.jpg

Totuși ești în Thassos, iar aici lumea vine la plajă. Plimbăreți fiind, noi am încercat mai multe plaje. Le-am testat și pe cele recomandate de ghiduri, dar și pe cele mai „normale”. Concluzia este că există ceva pentru fiecare. Liniște și puțină lume pentru cei mai poeți sau aglomerație și „Mamaia” pentru cei pe care nu-i deranjează gălăgia și agitația.

grecia-thassos-bicicleta-09-150x150.jpg? grecia-thassos-bicicleta-11-150x150.jpg? grecia-thassos-bicicleta-14-150x150.jpg? grecia-thassos-bicicleta-15-150x150.jpg?

Patru recomandări ar fi de făcut mai întâi: 1) cumpărați-va papucei de plajă, cu care mergeți ușor pe pietre la mal și în apă; 2) aveți grijă în apă să nu călcați pe arici de mare că e nasol. Aparent nici papucii de plajă nu oferă protecție prea mare; 3) atenție la viespi, sunt peste tot. Dacă înțeapă doare ca naiba și se umflă, dar trece până la urmă. Ideal este să aveți la voi ceva unguent de dat pe înțepătură. Puteți ține viespile oarecum la distanță dând foc într-o scrumieră la cafea măcinată. Scoate fum mult, fără flacără; 4) pentru bicicletă este bine să aveți cască cu plasă de insecte. Dacă intră o viespe ați încurcat-o! O cunoștință de-a noastră a pățit-o.

  • Pefkari este plaja de lângă Potos. Este cu pietre și pe plajă și la mal, umbreluțe disponibile, apă medie ca adâncime.
  • Agia Anna – are nisip și pe plajă și la mal, de anul ăsta umbreluțe, până acum nu erau. Apă medie ca adâncime
  • Livadi – are pietre și pe plajă și la mal, fără umbra/umbreluțe, apă medie ca adâncime, expusă la valuri și vânt. Este mai “sălbatică”.
  • Arsanas – cu pietricele și pe plajă și la mal, umbreluțe, apă medie ca adâncime
  • Metalia – și nisip și pietricele, umbreluțe, apă medie ca adâncime
  • Trypiti – pietricele pe plajă, pietre mari în apă, accesul greu pentru copii, umbreluțe, apă medie ca adâncime
  • Giola – nu e chiar plajă. Este o „lagună” închisă unde lumea sare în apă. De jur împrejur este stânca pe care dacă insiști, poți întinde un prosop să zici că ești la plajă
  • Notos – nisip la plajă și în apă. Plajă mică și aglomerată, umbreluțe, apă medie ca adâncime
  • plaja fără nume lângă Skala Rachoni (lângă taverna Lykos și cazarea Blue Lake) – nisip la plajă și în apă, umbră naturală (pomi), apă foarte mică până departe, potrivită pentru copii
  • Sun Beach – nisip la plajă și în apă, dar este cam murdară. Are umbreluțe, iar apa este medie ca adâncime
  • San Antonio Beach – lângă Potos, nisip la plaja și în apă, spațioasă, apă mică, umbreluțe disponibile
  • Marble Beach – foarte cunoscută și deci aglomerată. Cu pietricele de marmură albă pe plajă și în apă. Arată interesant. Apa are o nuanță lăptoasă din cauza fundului apei cu pietricele. Umbreluțe și șezlonguri gratuite, dar cu consumație minimă de 20 eur.

În această tură am testat și anvelopele de mtb Arisun Mount Bona de 27,5 instalate pe un Cannondale Jekyll. Mulțumim Extreme Riders Distribution pentru bicicletă!


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Mitas 4 Islands MTB este un maraton mtb pe etape ce are loc în Croația la începutul primăverii, în aprilie. Este un concurs organizat la început de an pentru care, dacă vrei să participi și să termini cu bine, trebuie să te antrenezi întreaga iarnă pentru a-ți construi baza.

mitas-4-islands-mtb-2017-9.jpg?x12266

Este un maraton pe etape, un tip diferit de concurs pe care la noi încă nu prea-l întâlnești. Evenimente românești pe etape avem momentan doar două. Bike 4Mountains, organizat de Carpathian Man și Carpathian MTB Epic organizat de Riders Club. Dacă primul are loc doar o dată la doi ani, al 2lea este anul acesta abia la prima ediție. Însă ambele dispun de trasee care pe hârtie cel putin, par inabordabile pentru majoritatea cicliștilor cu un antrenament mediu.

Spre deosebire de ele, Mitas 4 Islands este abordabil, dar în același timp nu este o joacă. În primăvara lui 2017 am participat cu echipa noastră “Freerider Supersonic Racing Team” (vă rog să sesizați sarcasmul) și, alături de colegul de echipă Eduard Oprea, l-am terminat cu bine. Spre deosebire de Carpathian MTB Epic, dar la fel ca la Bike 4Mountains, și la maratonul din Croația participarea se face în echipă de doi cicliști.

mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-1-10

Acest format poate fi de ajutor pentru unii sau te poate încurca în egală măsură. Te poate ajuta pentru că atunci când ești în echipă, moralul este dublu, forța este dublă, organizarea este dublă. Totul este de două ori mai ușor dacă membri echipei se înțeleg bine și se ajută reciproc, fie că sunt în timpul concursului sau între etape când trebuie să aibă grijă de ei și biciclete. Pe de altă parte cei doi se pot încurca dacă felul de a fi, nivelul antrenamentului și stilul de pedalat nu sunt compatibile.

La noi situația a fost amuzantă. Deși stilul de pedalat al fiecăruia era complet diferit, eu mă descurcam bine la vale, Eduard se descurca bine la deal, totuși toată aventura din Croația a fost super distractivă, un adevărat concediu pentru adevărații pasionați de mtb și concursuri.

mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-5-10

Îmi place să-i spun „la îndemână”, acestui maraton mtb din Croația pentru că, deși nu este în România, este totuși destul de aproape în comparație cu concursurile din vestul Europei. Trebuie doar să traversezi Serbia după care urmează Croația. În același timp, maratonul este organizat la un nivel foarte înalt, la fel ca orice concurs prestigios din Europa. Sponsorul principal, anvelopele Mitas, este doar un exemplu care subliniază seriozitatea evenimentului.

Logistica concursului este un alt aspect de invidiat. Fiecare din cele 4 etape ale concursului are loc pe o altă insulă din Croația. Iar pentru asta organizatorii au de sistematizat sutele de concurenți pe care trebuie să îi transporte din loc în loc, împreună cu bagajele și bicicletele lor. La toate astea se adaugă securitatea tuturor și mai ales a bicicletelor. La 4 Islands am văzut câteva din cele mai scumpe mtb-uri din lume care în fiecare noapte erau lăsate în parcarea oficială, un loc extrem de bine păzit.

mitas-4-islands-mtb-foto-dan-mazilu-4-1024x683.jpg?x12266

Traseul de concurs de la Mitas 4 Islands MTB este foarte diferit de ce avem în România. Dacă la noi domină terenul moale și noroiul, în Croația avem stâncă, pietriș și piatră. Mie mi-a plăcut foarte mult. Chiar extrem de mult. Pe de o parte eram disperat să scap de noroiul din România, pe de altă parte îmi plac traseele tehnice la vale și la deal, pe care nu trebuie să mergi neapărat repede ci doar cu atenție și tehnică.

mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-10-1

Însă nu tuturor li se potrivește. Lui Eduard, colegul meu de echipă, îi era mult mai greu să coboare. Așa cum mărturisește și el, abia aștepta să vină urcarea pentru a se mai “odihni” puțin. Adevărul este că aceste coborâri brutale te solicitau extrem de mult. Nu doar bicicleta era pusă la încercare ci și organismul tău, care trebuia să facă față vibrațiilor și șocurilor puternice și necontenite. Un full suspension aici reprezintă un mare avantaj.

mitas-4-islands-mtb-foto-dan-mazilu-7-1024x683.jpg?x12266

Toate cele 4 etape ale maratonului au aceeași caracteristică, terenul stâncos. Peisajul, deși similar în fiecare zi, te surprinde aproape la fiecare viraj și este radical diferit de peisajul românesc. La noi este frumos. Ne plac pădurile de foioase și conifere și munții înalți în rarele situații când traseul de concurs ajunge suficient de sus. Însă în Croația ai vegetație mediteraneană și trasee de concurs care coboară spre mare. Înainte să ajungem la fața locului ne uitam pe poze și vedeam imaginea „clasică” a cicliștilor care coborau în viteză pe poteca ce ducea spre apă. Ne spuneam că trebuie să fie frumos și în realitate.

mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-6-10

Însă în realitate era și mai și. Pe traseu, când urma o astfel de secțiune cu peisaj vast care ți se deschidea dintr-o dată în față dezvăluindu-ți marea, îți venea instinctiv să încetinești, să privești mai atent, să „fotografiezi” cu ochiul minții, să ți se întipărească mai bine în amintiri. Multi chiar se opreau pe traseu și făceau poze! Pentru noi, amatori pasionați de bicicletă, concursurile sunt mult mai mult decât ce sunt pentru un profesionist. Pentru noi concursurile sunt o bucurie nu obligație. Pentru noi un concurs înseamnă în primul rând să te simți bine, să-ți placă, să te bucuri de efort. Pentru noi distracția este pe primul loc, iar locul în clasament îl afli mai târziu. Astea sunt motivele pentru care noi am reușit să și privim, să admirăm și să ne bucurăm pentru șansa oferită.

mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-14-1

În aprilie vremea în Croația nu este neapărat cea mai bună. Noi am prins frig, iar din câte ne-au povestit organizatorii, totul ține de noroc. Poți să ai 20 de grade sau poți avea lapoviță. Noi am prins ceva ploaie mocănească în primele etape, după care în următoarele zile s-a îndurat soarele de noi și a ieșit și el să ne dezmorțească. A fost greu să alegem hainele potrivite pe traseu. Pentru mine, trei din cele 4 etape erau mai lungi decât puteam parcurge în general, iar asta conta mult asupra nivelului de efort pe care urma să-l fac. Mai mult, în primele zile am pedalat cu febră, gât înroșit și un nas plin de muci. Totuși se pare că efortul zilnic a fost doctoria perfectă. M-am făcut bine fără să am nevoie de alte medicamente.

mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-7-10

Dacă vrei să participi la Mitas 4 Islands MTB, dar până acum ai participat doar la maratoane mtb de o zi, ca majoritatea dintre noi, ține cont că trebuie să începi antrenamentul din timp. Având în vedere că evenimentul are loc primăvara, nu ai cum să te folosești de antrenamentul pe care îl ai deja pentru că… nu îl ai. Trebuie să îl faci special pentru acest concurs, de-a lungul iernii.

Pentru mine antrenamentul specific a început în noiembrie, a ținut toată iarna și a continuat până în aprilie cu doar câteva zile înainte de a pleca spre Croația. Fiind iarnă antrenamentul s-a desfășurat în mare parte în casă, pe rulou. Cinci zile pe săptămână în casă, o zi afară pe cursieră pe un traseu de 60 km indiferent de temperatură atâta vreme cât asfaltul era uscat, și o zi de pauză. Mărturisesc că totul începuse să devină un mic coșmar, când vedeam ruloul că mă așteaptă. Programele după care mă antrenam deveniseră incredibil de plictisitoare, iar afară greu reușeam să mă mai urnesc la -5 grade sau chiar mai frig. Știam însă că dacă nu fac toate astea, degeaba mai mergem la concurs. Va fi un fiasco total și îi voi strica vacanța și colegului de echipă Eduard.

mitas-4-islands-mtb-foto-dan-mazilu-1-10

Pentru a avea un concurs reușit și o vacanță pe care să ne-o amintim cu plăcere, am angrenat și câțiva sponsori care să fie alături de noi. În primul rând am discutat cu nutriționistul Șerban Damian de la Centrul de nutriție Superfit. Antrenamentul este una, echipamentul este alta, moralul joacă și el un rol foarte important, însă mâncarea ar putea fi considerată cea mai importantă. Benzina pe care o bagi în tine, dacă nu este de calitate sau dacă nu este cea potrivită, nimic din cele de mai sus nu te vor ajuta.

serban-damian-superfit-150x150.jpg?x12266nutritionist.info.ro

Așadar, dr. Damian ne-a ascultat, ne-a analizat misiunea și istoricul și ne-a recomandat un plan nutrițional care să ajute în fiecare moment al acțiunii: ce și cât să mâncăm înainte de concurs – în timpul antrenamentelor de acasă, ce să mâncăm înainte de concurs la fața locului, ce să mâncăm în timpul concursului și ce să mâncăm după concurs pentru o revenire corectă. Șerban nu doar ne-a făcut aceste recomandări ci ne-a oferit patru variante de meniu. Una din părțile interesante și pe care am apreciat-o mult, este că meniurile erau alcătuite din mâncare normală. Două conțineau chiar și pește. Doar pe timpul etapelor urma să consumăm și energizante specifice. Apoi cealaltă parte interesantă era faptul că inclusiv pentru aceste energizante ni s-a recomandat ce anume să consumăm și ce cantitate, în funcție de profilul pe care dr. Șerban ni l-a făcut în timpul ședințelor.

vee-tire-rail-escape-150x150.jpg?x12266Terenul stâncos pe care urma să concurăm cerea și o anvelopă specială pentru a-l parcurge. Ne-am bucurat când VeeTire România ne-a sponsorizat cu anvelopele Rail Escape. Au fost anvelope fabulos de performante! Absolut perfecte pentru bolovănișul de acolo. Rail Escape sunt construite dintr-un cauciuc mai moale care oferă pe piatră o excelentă aderență, indiferent dacă este uscat sau ud. În ultimele zile de concurs căpătasem o așa mare încredere în aceste roți încât aproape că nu mai cautăm linia ideală, știind că anvelopele mă vor salva dacă e să „calc strâmb”. Lucru care s-a întâmplat. Așadar pentru poteci cu multă piatră, stâncă și pietriș recomand VeeTire Rail Escape. Singurul neajuns al lor este că se uzează destul de repede. La finalul celor 4 etape, roata spate era cam gata.

casca-ciclism-Bell-Slant-150x150.jpg?x12266Protecția „tărtăcuței” a venit de la Extreme Riders care ne-au oferit căștile Bell Slant. Nu sunt căști deosebite cu tehnologii „se-fe” și termeni extravaganți folosiți în descriere. Sunt căști oneste cu preț la fel. Însă pentru noi a contat că sunt ușoare, confortabile și bine ventilate. Le-am folosit cu succes și din fericire nu le-am testat integritatea. Eu continui să o folosesc și acum la concursuri și ture.

nutritie-sportiva-powerbar-150x150.jpg?x12266LivingWell s-a numărat printre cei care au fost alături de noi de-a lungul celor patru zile de concurs mulțumită nutriției sportive Powerbar pe care au oferit-o. Potrivit „computerului de bord”, de-a lungul celor 4 etape eu am consumat 13095 Kcal, pe care trebuia să le pun înapoi, dar pe care mai întâi trebuia să am de unde să le consum. Gelurile și batoanele energizante, batoanele pentru carbo-loading, băuturile pentru hidratare în timpul concursului și cele de revenire de după concurs, fiolele de magneziu anti-crampe și shoturile de cofeină pentru momentele de avarie, toate ne-au ajutat atunci când a fost nevoie.

lubrifianti-ciclism-gt85-150x150.jpg?x12266Însă nu doar noi am avut nevoie de susținere ci și bicicletele. Pentru asta Rovelo ne-a oferit produsele de întreținere GT85. Spre deosebire de evenimentele de-o zi, când după concurs pleci acasă și gata, la maratoanele pe etape bicicleta trebuie să funcționeze perfect și a doua zi și a treia și așa mai departe. Terenul din Croația este propice pentru mtb, în sensul că nu are noroi. Însă exista totuși praf fin și nisip. După fiecare etapă trebuia să spălăm bicicletele și transmisia cu șampon după care să lubrifiem fiecare zonă mobilă în parte cu uleiul potrivit. Doar așa ne puteam asigura că echipamentul va fac față la fel de bine și în următoarele etape. În plus și bicicletele miroseau frumos a levănțică mulțumită parfumului specific produselor GT85.

Programul zilnic era unul moderat. În prima jumătate a zilei trăgeai de tine și de echipament până îți ieșea pe nas, dar a doua jumătate era relaxare și revenire. În 4-5 ore reușeam să terminam tot, cu excepția ultimei etapa care, fiind mai scurtă, am terminat-o în mai puțin de 3 ore. Cum startul era dimineața destul de devreme însemna că maxim la ora 15 eram gata. Imediat trebuia să ne ocupăm de biciclete apoi de noi. Puțin mai complicat era în zilele când trebuia să ne și mutăm la un alt hotel de pe altă insulă.

mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-2-10

În fiecare seară făceam tot posibilul să fim prezenți la ședința tehnică pentru a afla detaliile etapei de a 2a zi. Era recomandat să fii acolo pentru că spre exemplu, într-una din zile traseul a fost schimbat datorita condițiilor meteo. Apoi, în camera de hotel, studiam cu atenție profilul memorând urcările și coborârile. Încercam să împărțim traseul pe segmente scurte pentru că astfel totul trece mai repede. Ziua se încheia cu saună și jacuzzi.

mitas-4-islands-mtb-foto-dan-mazilu-3-10

Traseele erau bine marcate. Nu am avut niciodată dubii cu privire la direcție. Dimineața se pleca pe asfalt și câteodată se pedala destul de mult pe suprafața asta până ajungeam la forestier sau potecă. Însă mai departe macadamul ținea aproape până la finalul celor 65-70 km. Potecile și forestierele te solicitau mult, pe tine și bicicleta. Stâncăria, bolovanii de pe traseu și pietrișul te obligau să fii alert 80% din timp. Mie mi-a plăcut, dar trebuie să fii conștient că traseele la Mitas 4 Islands MTB sunt tehnice și necesită o experiență destul de bună pentru a le parcurge în viteză acceptabilă.

mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-3-10

Noi ne-am descurcat decent, având în vedere că ne consideram în vacanță. Dar strategia nu ne-a funcționat deloc. Ca echipă nu prea ne-am potrivit pentru că fie Eduard mă aștepta în vârful dealului să urc, fie eu îl așteptam pe Eduard la baza dealului să coboare. Dar nu se supăra nimeni, iar moralul a fost 100% pozitiv de-a lungul întregului sejur. Eu cel puțin eram cu zâmbetul pe buze întreaga zi și mai ales la vale, pe stânci!

mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-13-1

Traseele erau în general foarte expuse. Nu de puține ori discutam între noi în timpul concursului și ne minunam cât de periculoase sunt. Erau zone de potecă îngustă cu prăpastie super expusă la nici jumate de metru lângă tine. Și erau fie zone unde îi puteai da tare la vale fie urcare unde, dacă te opinteai în ceva, putea să cazi zeci de metri. La fel și când se traversa un orășel de pe malul mării. Marcajul, deși suficient pentru orientare, era sporadic. Iar traseul de concurs mai deloc protejat de turiști. Cu toate astea nu am avut niciun incident. Niciun turist sau localnic nu s-a trezit să traverseze traseul fără să se asigure. Și nu am auzit nici de la celelalte echipe să fi avut evenimente.

mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-11-1

La Mitas 4 Islands MTB 2017 au participat în total patru echipe românești. Noi, Dinamo BikeXpert Racing Team cu Adrian Brătucu și Valentin Iancu, Dream Team Reloaded cu Mihai Pavel și Augustin Sporis și Justforfungirls cu Suzi Hilbert și Marton Blaszo.

mitas-4-islands-mtb-2017-4-150x150.jpg?x mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-4-15 mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-8-15 mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-9-15 mitas-4-islands-mtb-foto-dan-mazilu-2-15 mitas-4-islands-mtb-foto-dan-mazilu-6-15

Organizarea a fost foarte bună. Am remarcat complexitatea logisticii – transportul concurenților între etape cu autocarul și feribotul și mai ales caracterul internațional al evenimentului, limba engleză standard, majoritatea participanților fiind străini. Ne-a plăcut foarte mult peisajul diferit față de cel de la noi, coborârile cu marea în față fiind epice. Țara este prietenoasă cu străinii, dar acest aspect este absolut normal pentru o economie bazată pe turism.

mitas-4-islands-mtb-2017-3.jpg?x12266

Concursul te deconectează total de la activitățile zilnice și impune propria rutină care nouă ne-a plăcut: trezit de dimineață, mic dejun bogat, planificat traseu, reglat bicicleta, concurat pe traseu, mâncat, spălat și uns bicicleta, predat bicicleta la organizatori, bere…

mitas-4-islands-mtb-foto-dan-mazilu-5-1024x683.jpg?x12266

Este un eveniment la care adevărații pasionați de mtb și concursuri trebuie să participe măcar o dată. Pachetul de concurs include tot, de la cazare la masă și transportul bagajelor. Practic te duci acolo, iar acolo organizatorii te țin în palmă și îți oferă totul pe tavă: concurs pe de o parte și toate celelalte servicii pe de altă parte. Tot ce trebuie să faci tu este să plătești taxa de participare și să te bucuri de vacanță.

mitas-4-islands-mtb-2017-sportograf-12-1

Pentru ediția 2018 data de desfășurare este stabilită, iar înscrierile sunt deschise. Între 11 și 14 aprilie ești așteptat pe insula Krk pentru a lua startul la etapa întâi a maratonului Mitas 4 Islands MTB. Dar dacă vrei să participi nu uita de antrenament. Trebuie să începi neapărat din toamnă!

mitas-4-islands-mtb-foto-dan-mazilu-8-1024x683.jpg?x12266


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Merida a știut dintotdeauna cum să-i atragă pe bicicliști. Fie prin design interesant, raport bun între echipare și preț sau tehnologie bine integrată în bicicletele lor. Însă per ansamblu marca este mult mai mult, iar asta o vezi doar din interior, când ești lângă ei, la press camp-urile organizate. În trecut Merida le ținea iarna în Mallorca. Pentru majoritatea, evenimentul era o gura de aer cald în toiul iernii europene. Astăzi evenimentele se țin în Europa, în locații ideale pentru testarea bicicletelor, de orice tip.

252_MERIDA_GLOBAL_LAUNCH-1024x643.jpg?x1foto Falch-Photography.com

Când participi la aceste evenimente simți că faci parte din familie, iar oamenii nu joacă teatru doar ca să te atragă. Am participat la multe press camp-uri Merida și sentimentul l-am avut de fiecare dată. Ești aproape de ingineri, de designeri, de managerii de produs. Îi asculți, îi întrebi, absorbi informația tehnică, dar simți și pasiunea din vocea lor. Iar asta se traduce pe de o parte printr-un produs final bun, iar pe de altă parte printr-un eveniment reușit, gândit și croit pentru biciclistul pasionat.

101_MERIDA_GLOBAL_LAUNCH-1024x626.jpg?x1foto Falch-Photography.com

Însă ce îmi mai place la evenimentele Merida este faptul că da, discutam tehnic, intrăm în detalii, înțelegem, facem workshopuri, puțin brainstorming, dar doar puțin, iar atmosfera este total informală. Cred că poți veni și doar în indispensabili.

merida-global-launch-ruhpolding-02-1024x

Majoritatea evenimentului se învârte în jurul testării efective a bicicletelor. Ai libertate totală să testezi ce vrei, cât vrei, iar oferta este super bogată. Mai mult, berea este la discreție! Și când ești stimulat de acest lichid miraculos, totul se vede și se simte și mai frumos. Să fie oare o consiprație??

130_MERIDA_GLOBAL_LAUNCH-1024x683.jpg?x1foto Falch-Photography.com

Ultimul press camp organizat de Merida anul acesta a fost în Germania, la Ruhpolding. Un mic sat bavarez care nu anunță nimic deosebit. La fața locului îți dai seama însă că aproape orice din Germania dispune de potențial când vine vorba de biciclete și trasee pentru bicicletă. Merida a pregătit o serie întreagă de trasee special alese pentru testarea bicicletelor disponibile: asfalt pentru cursiere, pietriș pentru gravel, off road pentru MTB și super offroad pentru eMTB.

merida-global-launch-ruhpolding-06-1024x621.jpg?x12266

Cu ceva vreme înainte a fost organizat și press camp-ul dedicat bicicletelor de șosea la care am fost prezenți. Atunci a fost lansată noua Merida Reacto III despre care puteți citi aici.

Merida-Reacto-2018-1024x683.jpg?x12266foto Merida

Apoi puteai alege dacă vrei să te duci singur pe traseu, și să-ți vezi liniștit de test și sesiunea foto după propriile reguli, sau putea alege să participi în cadrul unul grup organizat, cu ghid. Mă gândeam că cu ghid e plictisitor. Trebuie să stai liniștit, să nu ieși din rând, să respecți traseul și așa mai departe. Și dacă da, trebuie să fii mai relaxat când ești cu grupul, testul pentru eMTB la care am participat s-a dovedit a fi excelent. Ghidul ne-a dus pe trasee dificile pe care altfel nu le-am fi găsit singuri. Chiar ne avertiza la început că grupul este „exclusiv” pentru eMTB. Pentru biciclete normale va fi prea greu și se pierde din factorul „fun”.

merida-global-launch-ruhpolding-03-1024x

Nu știu de ce, dar nu am fost surprins să văd că în parcul de unde luai la test bicicleta, aproape toți erau încălecați pe electrice. Sentimentul general e contradictoriu. Lumea nu privește cu ochi buni electricele, dar când le încearcă, toți sunt doar un zâmbet. Cu greu mi-am găsit și eu un mtb electric când am plecat în turul organizat. Am luat o Merida eBig-Trail cu Shimano STEPS, cu care m-am simțit fabulos.

merida-global-launch-ruhpolding-04-1024x

În afara turelor organizate m-am dat și cu o Merida eOne-Sixty. Un tanc. Efectiv o bicicletă mare. Nu sunt obișnuit cu bicicletele de downhill, a căror dimensiune este apreciabilă, ci cu cele de cross country, mai zvelte și mai ușoare. eOne-Sixty este un full pentru enduro, all mountain sau trail. O bicicletă performantă pentru care motorul electric este o adiție bine gândită. Mi-am dat seama că pentru enduro un eMTB pare a fi soluția ideală. Îndulcește „durerea” la deal, iar la vale se comportă foarte asemănător cu un mtb normal în termeni de manevrabilitate.

merida-global-launch-ruhpolding-01-1024x

Nu în ultimul rând am încercat o bicicleta pentru „gravel”, acest nou segment pe care eu personal nu-l apreciez. Aceste cursiere adaptate la offroad. Însă cred că așa au fost la început, „cursiere adaptate”. Cam cum sunt CX-urile care totuși sunt îndreptate spre performanță. Un gravel bike este altceva, iar la prezentarea Merida ne-au explicat deosebirile. Grosul stă în geometria cadrului care este îndreptată spre anduranță, adică tihnă pe termen lung. Merida Silex este o bicicletă cu totul nouă care va fi disponibilă pe piață din 2018. Este un gravel bike / adventure bike cu geometrie relaxată și care îți permite echiparea sa cu tot ce trebuie pentru o tură în sălbăticie – instalarea de coburi de tip bikepacking, aripi, portbagaj, anvelope late.

merida-global-launch-ruhpolding-05-1024x

Însă în afară de biciclete, Merida produce de ceva vreme, și multe accesorii și echipamente pentru bicicletă. De la scule și căști de protecție, la piese pentru cockpit și anvelope. Prețurile sunt în general mai bune pentru că, spre deosebire de mărcile cu tradiție în domeniu care țin prețul sus, Merida nu are pretenția asta. De aproape produsele arată excelent, iar în mână se simt de calitate foarte bună. Imaginați-vă că Merida oferă inclusiv tijă reglabilă de șa. Vom vedea din ce în ce mai des astfel de produse de la Merida în România.

076_MERIDA_GLOBAL_LAUNCH-1024x562.jpg?x1foto Falch-Photography.com

Bikefun, importatorul Merida, are în ofertă cam tot ce oferă la rândul ei Merida. Bicicletele electrice au deja secțiunea lor dedicată, iar piesele și accesoriile 2018 vor fi în curând disponibile la dealerii din țară.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Prin 1998, când au început să apară mtb-urile în România, nu prea se întâmpla nimic. Desigur existau biciclete și înainte, inclusiv cursiere, însă le găseai doar dacă le cautai intens. Dar în general le aduceai „din afară”. În 1998 erau puține concursuri, iar la plimbare cu bicicleta se mergea mai degrabă la câmp, la sapă sau să aduci vaca seara acasă. Nu cred că știa lumea de „cicloturism”.

Însă azi lucrurile stau mai bine. Putem spune că stau mult mai bine decât în ’98 însă comparativ cu Vestul, încă avem de recuperat, mult. Pentru nivelul nostru de azi, concursuri avem o mulțime. Sunt weekenduri când se suprapun și 4-5. În continuare, suntem cu zeci de ani în urma țărilor cu tradiție în domeniu, însă suntem și noi pe direcția bună.

foto-dan-mazilu-6-1024x683.jpg?x12266

Concursurile de ciclism au oferit multe beneficii industriei de profil de la noi. Au motivat oamenii să se antreneze mai mult, sa investească în biciclete mai bune, au apărut magazine de biciclete, a crescut comunitatea. Însă principalul beneficiu este că a scos lumea din casă. Sau, dacă era deja scoasă, a pus-o pe bicicletă. Și nu doar la concursuri ci și la plimbare. Sunt mulți care ies la o tură recreativă cu bicicleta alături de prieteni, dar puțini află ulterior de traseul lor. Concursurile de ciclism au facilitat acest lucru, de a face cunoscut un traseu. Pentru că multă lume revine apoi în zonă pentru a reface traseul, de data asta în ritm relaxat, admirând peisajul.

foto-Bogdan-Nita-6-1024x683.jpg?x12266

Eu sunt unul dintre cei care profit de concursurile de ciclism pentru a-mi îmbogăți colecția de trasee. Desigur le am și pe ale mele. Îmi place să studiez hărțile și să încheg un track gps. Dar nu spun niciodată pas când cineva îmi dă un track de-a gata. Până la urmă este mult mai plăcut să mergi pe un traseu pe care a mai fost cineva și despre care știi că este ok – noroi în limite acceptabile, push bike la fel etc.

Dar cel mai plăcut ar fi să faci un traseu de cicloturism fără să fi obligat să stai cu ochii în gps toată ziua. Cu alte cuvinte marcajele fizice de la fața locului ajută extrem de mult. În străinătate poți face aproape orice traseu de mtb sau șosea fără hartă de hârtie sau gps, pur și simplu pentru că la toate intersecțiile, în special în zonele turistice, ai marcajele necesare.

foto-dan-mazilu-3-1024x550.jpg?x12266

Însă cât de curând va fi bine și la noi. În viitorul apropiat va fi aprobată Hotărârea de Guvern care reglementează și definește cicloturismul. De ce era nevoie de așa ceva? Pentru că este nevoie de standardizare, este nevoie de reguli aplicabile la fel peste tot. Dar mai ales, acum investitorii vor avea o bază legală prin care să justifice banii cheltuiți prin proiecte europene sau direct din buzunarele lor, pentru construirea de trasee de cicloturism, instalarea de marcaje, puncte de informare etc. Tot această legislație va ajuta la protejarea investițiilor pentru că până acum cine distrugea un traseu sau marcaj era greu să-l încadrezi la o contravenție. Cel mult se făcea o analogie la legislația existentă.

foto-dan-mazilu-1-1024x683.jpg?x12266

Concursurile de ciclism sunt un pretext excelent pentru cicloturism întrucât poți combina plăcutul cu… plăcutul. O zi îi tragi tare la concurs și o zi ieși la plimbare, pe același traseu dacă nu ai chef să faci modificări, alături de prieteni și familie. Poți spune că ieși la recuperare. Este și cazul cursei Triatlon Faraasfalt de la mare unde traseul de bicicletă, în ciuda aparentei monotonii, este foarte frumos și te poartă prin arii protejate și curate. Când am fost noi în zonă anul acesta, am dat o fugă și la Bulgari, unde ne-am plimbat cu bicicletele prin Albena și Balchik.

foto-sandi-martian-2-1024x694.jpg?x12266

La fel este și Vidraru Bike Challenge, ce are startul în zona lacului de acumulare Vidraru. Este unul din cele mai reușite maratoane mtb din România. Desigur, nu bifează toate căsuțele dorințelor cicliștilor. Spre exemplu nu este „extrem”, pentru ca nu are poteci alpine înguste și expuse, prăpăstii fără fund sau urcări la 45 de grade, sau coborâri la 45 de grade pe bolovani și rădăcini. În schimb cursa oferă participanților 3 lungimi de trasee ce au loc integral pe drumuri forestiere. Este un maraton în toată regula pentru că tehnica este pe planul doi în schimb anduranța primează. Însă când îl iei în ritm de cicloturism îți dai seama că este absolut perfect. Drumurile forestiere sunt practicabile indiferent de vreme, inclusiv cei mici le pot aborda, găsești izvoare în multe locuri etc.

foto-Bogdan-Nita-3-1024x683.jpg?x12266

Însă poate cel mai apreciat concurs cunoscut pentru latura sa cicloturistică este Transilvania Bike Trails Race. Evenimentul are loc în regiunea Târnava Mare de lângă Sighișoara și traversează multe din satele săsești din zonă – Saschiz, Viscri, Meșendorf, Cloașterf, Bunești etc. Concursul se ține pe rețeaua de trasee de cicloturism construite de Fundația ADEPT și include multe din obiectivele turistice din zonă, în special bisericile fortificate. Însă după ce ai terminat cu concursul, poți reface totul în ritm relaxat, și poți include multe alte obiective turistice cum ar fi fierarul din Viscri sau Centrul de ceramică din Saschiz. Cazările sunt de asemenea excelente, acestea fiind construite în foste case săsești renovate tradițional și tematic.

foto-dan-mazilu-7-1024x683.jpg?x12266

Vara este abia la început așa că ai timp să vizitezi țara pe bicicletă în lung și lat. Încearcă să stai la un concurs mai mult de o zi. Să cunoști locul și să intri în legătura cu organizatorii și comunitatea, pentru a afla ce se mai poate face în zonă. Mulțumim Martin Velo Sport pentru remorca Qeridoo Speedkid 2 pe care ne-a pus-o la dispoziție pentru tura de la Triatlon Faraasfalt.

foto-dan-mazilu-8-150x150.jpg?x12266 foto-dan-mazilu-5-150x150.jpg?x12266 foto-sandi-martian-6-150x150.jpg?x12266 foto-sandi-martian-5-150x150.jpg?x12266 foto-sandi-martian-3-150x150.jpg?x12266 foto-sandi-martian-1-150x150.jpg?x12266 foto-dan-masariu-150x150.jpg?x12266 foto-Bogdan-Nita-7-150x150.jpg?x12266 foto-Bogdan-Nita-5-150x150.jpg?x12266

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Să fie clar de la început, vă rog să rețineți: sunt foarte recunoscător pentru faptul că am șansa de a trăi la munte, de a ieși la orice oră în mijlocul naturii și de a pedala în voie oriunde-mi ordonă inima. Însă, uneori, mai vine câte-un moment când vrei să-ți iei câmpii. Iar când ți-i iei, conform zicalei, nu există decât o singură direcție: întinderile vaste și sălbatice. Până la urmă am putut să înțeleg de unde vine această vorbă, mai ales după incursiunea dobrogeană pe care am făcut-o de curând. Nefiind acompaniat de bicicletă, am decis să las acest articol aici, în rubrica de blog, dar vă spun un secret: zonele cu potențial de pedală le descopăr mai întâi cu mașina.

DSCF8063.JPG.jpg?x12266Colț de rai, paradis, spune-i cum vrei: Delta este fascinantă.

Acum că știu unde-mi voi face următorul concediu pe două roți, o să trec la a vă povesti un pic cum a fost prin Dobrogea, o zonă pe care-mi doream de mult s-o văd, însă cu greu găseam o ocazie. Cel mai bun motiv pentru a lăsa toată treaba și a pleca în mijlocul săptămânii către tărâmuri necunoscute mie, a fost unul relativ simplu: Mitsubishi-ul Pajero din 92 pe care-l dețin a ieșit din service cu toate consumabilele schimbate, care n-au fost deloc puține. Motiv bun pentru a-l pune din nou la muncă, de data aceasta la câmpie și nu la munte. N-a făcut nazuri, s-a conformat și s-a bucurat de o nouă călătorie, mai ales că se află deja la a 3a tinerețe și nu se știe cât o s-o mai poată ducă în ritmul ăsta. Zis și făcut, bagajele s-au împachetat, plinul de aproape 100 de litri s-a făcut și am plecat de la Câmpulung Muscel direct spre Brăila, acolo unde am ținut morțiș să trec cu bacul.

Iar după ce treci de Brăila întreg peisajul se schimbă. Dar se schimbă atât de mult încât te debusolează un pic, rațiunea încercând să te localizeze și să te poziționeze într-un cadru standard, așa cum este obișnuită. Dar aici nu este loc de convențional, iar comparațiile sunt cumva fără sens pentru că nu există termeni. Așadar, va trebui s-o iei ca atare, și să accepți că te afli într-un cadru unic, spectaculos, cu drumuri înguste și parcă uitate de lume, însă semnificativ mai bune decât în anii anteriori când am trecut pe aici în grabă.

Am vizitat Tulcea, am făcut câteva opriri pe la cetățile care acum sunt doar ruine, am găsit cripte frumos amenajate ce datează de acum 2000 de ani sau poate chiar mai bine și ne-am instalat rapid la un restaurant pescăresc. Aici mămânci bine și chiar dacă-s fan păstrăv, nu m-am dat înapoi de la a încerca noutăți: știucă, crap și alte minunății de apă dulce. Prețurile variază destul de mult și dacă vrei un cadru autentic, va trebui să te pregătești cu un 60-70 de lei pentru fiecare masă, pentru două persoane. Altfel, există întotdeauna varianta hamsiei cu mămăligă de la orice colț, care n-o să te coste mai mult de 10 lei și care pentru mine este un deliciu. E drept, mănânci cu alt respect un pește mare, iar hamsia pare să-și piardă din personalitate prin numărul uriaș al populației și dimensiunea de mini-snacks, însă nu trebuie subestimată. Vă rog, nu faceți asta!

VIRB0827.JPG.jpg?x12266Ca la Hollywood: doar la Tulcea! Yeah, baby!VIRB0812.JPG.jpg?x12266În pragul unei case tradiționale de pescari.VIRB0810.JPG.jpg?x12266Aduce cu Grecia un pic, așa-i?VIRB0801.JPG.jpg?x12266Confort I. Ia bagă de-o mămăligă! Hai, repede!VIRB0785.JPG.jpg?x12266Criptă de acum mii de ani, un exemplu fain despre cum trebuie conservate organizat aceste mici comori din trecut.

A doua zi ne-am afundat mai mult în Deltă. Ai treceri cu bacul, care costă de regulă până-n 25 de lei pentru om și mașinărie (pentru bicicletă spre exemplu plătești un extra de 1 sau 2 lei, depinde de bac), iar odată ajuns departe de civilizație ți se așterne o imensă grădină zoologică și botanică, una fără taxă de intrare (ok, exceptând bacul) și fără cuști. O lume liberă de o diversitate incredibilă, iar în acest moment nici măcar nu-mi dau seama ce m-a impresionat cel mai mult: sălbăticia locului (incluzând aici și satele izolate în care încă mai trăiesc oameni), lipovenii care sunt oameni de treabă și de-o caterincă rară, păsările colorate care cântă de zor acorduri care-ți mângâie timpanele, berzele care trec cu șarpele-n gură pe uliță, broaștele țestoase sau întinderea parcă infinită de apă? Nu știu, chiar nu știu, probabil toate la un loc. Toate, într-o armonie perfectă, de-ți vine să le iei cu tine acasă sau să te muți aici, cel puțin pentru o perioadă.

DSCF8026.JPG.jpg?x12266I want to be a cowboy!DSCF8022.JPG.jpg?x12266Barza a prin șarpele. Barza a zburat cu șarpele-n gură. Apoi, barza a mâncat șarpele…DSCF8034.JPG.jpg?x12266Din categoria colțurilor care te lasă cu gura cascată: băi, chiar există așa ceva?DSCF8069.JPG.jpg?x12266Mașinile de aici nu mai au acte, căci drumurile nu-s chiar publice (deși există pe hartă și sunt montate indicatoare), nu au nici asigurare sau rovinietă. Au numere foarte vechi sau n-au numere deloc. Dar e ok, se circulă civilizat: când te întâlnești cu cineva de pe contrasens, te dai pe dreapta și îi faci loc.DSCF8100.JPG.jpg?x12266Nu știu de ce, dar m-am îndrăgostit de fotografia asta. Love cows. XOXDSCF8113.JPG.jpg?x12266Heeeey! Neața și ție!VIRB0835.JPG.jpg?x12266Na! O singură mașină pe bac înseamnă bac personal nu? 500 SLW vine de la SOO SLOW. Nu am fetișuri cu W în coada numărului, precum SPP-iștii sau Băsescu.VIRB0837.JPG.jpg?x12266Dacă vrei lux există și ăsta.VIRB0851.JPG.jpg?x12266Mașina era atât de prăfuită încât nu puteam spune cu exactitate care dintre cele două era abandonată. Aici, în Deltă, există oricum un mare cimitir de Pajero-uri aflate la capăt de linie. Foarte puține mai sunt funcționale.VIRB0873-4.JPG.jpg?x12266Oamenii fără picioare. Moment de respiro.

A treia zi a fost dedicată cetăților din Dobrogea. Desigur, dacă le iei pe toate pe rând vei avea nevoie de mult timp la dispoziție, însă cele mai importante au fost pe listă. Dintre toate, Histria, prin vechime, și Enisala, prin amplasare și integritatea, au fost cele care m-au impresionat cel mai mult. Merită să-ți petreci câteva momente între zidurile care au fost ridicate acum atât de mult timp, încât mintea noastră nu-l poate cuprinde, unele dintre ele datând încă din anul 700 î.Hr. Da, î.Hr., adică înainte de anul zero.

VIRB0908.JPG.jpg?x12266Enisala, my love.VIRB0915.JPG.jpg?x12266Plajă, papură, pietre, repeat.VIRB0935.JPG.jpg?x12266În stânga lacul, în dreapta marea. Marea Neagră desigur.VIRB0954.JPG.jpg?x12266Vrei să o cucerești și nu știi cum? Nu-ți mai zâmbește dimineața? Încearcă o scoică! Nici măcar nu e greu de găsit. De fapt, e atât de banală încât nu va fi apreciată nici cât nisip sub unghie.VIRB0958.JPG.jpg?x12266Scoici? Check! Nisip pentru bebe? Check! Mai avem loc de bagaje? Nelimitat!VIRB0969.JPG.jpg?x12266Locurile în care mai poți ajunge cu mașina lângă mare sunt foarte limitate și e mult mai bine așa. Aici mă gândeam la prima ocazie care se va ivi pentru a ajunge din nou în Dobrogea și la faptul că am spart toba la mașină…

Aș putea să povestesc multe zile-n șir despre ceea ce am trăit aici, de la senzațiile trăite vizitând aceste locuri minunate, până la experiența culinară deosebită, însă timpul mi-e limitat pentru că trebuie să continui aventura. În acest moment pur și simplu mi-e greu să mă întorc acasă și sincer, chiar nu-mi pasă că mâine e luni. O voi face când îmi voi da seama că au intrat zilele-n sac și că mai am zece teste de făcut cu deadline-uri crunte. Până atunci, mă gândesc doar la zilele ce vor urma pe aici și la ziua în care voi reveni pe bicicletă pe aceste meleaguri, pentru a da un cu totul alt sens acestei călătorii minunate.

Dragoș Mitroi


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Pana mea

Relu Calotă revine cu o nouă poveste, de data aceasta despre… pana mea. Să-i dăm cuvântul.

“Ieri, am făcut iarăși pană mergând cu bicicleta prin oraș. Este a treia oară când mi se întâmplă și nici de data asta nu am fost pregătit. Mi-am adus brusc aminte de penele mele pentru că toate s-au întâmplat în aceeași zonă, lângă târgul Vitan.

Prima mea pană a fost acum trei ani. Abia îmi luasem bicicleta și evident nu aveam absolut nimic la mine care să mă ajute să rezolv problema. În ziua aceea am luat un cui în roata spate. Un cui atât de mare.

relu-1.jpg?x12266Probabilitatea de a lua un cui, mă gândesc, e destul de mică dar m-am bucurat că l-am găsit în fața unui magazin de biciclete. Cum nu aveam la mine cameră, pompă, leviere și nici pricepere în rezolvarea problemei, mi-am zis în sinea mea: hai că ai noroc Relule, pentru că s-a întâmplat aici! În secunda doi, după ce i-am arătat vânzătorului ce am pățit, mi-am dat seama că nu am portofelul la mine. Nașpa! Nu părea încântat să mă ajute moca. Norocul meu a fost că nu îmi uitasem și telefonul acasă (mi se mai întâmplă și asta) și am sunat un prieten, care mi-a adus bani. În felul ăsta, omul a fost mult mai drăguț și m-a ajutat să-mi rezolv prima pană.

După o experiență de felul ăsta îți propui să fii mult mai atent și să ai la tine tot ce îți trebuie. Evident, după o săptămână uiți și nu mai ții cont. Inevitabil o să-ți lipsească ceva la următoarea pană, asta dacă nu cumva mi se întâmplă numai mie.

Cam așa s-a întâmplat la a doua pană.

Îmi schimbasem bicicleta între timp. Îmi doream una cu roți de 29. Îmi luasem cameră de schimb de 29 dar am omis să mă asigur că pompa se potrivește la noile ventile. Știți? -ventilele de bicicletă sunt de mai multe feluri iar unele pompe nu au ambele variante. Eu am descoperit lucrul ăsta în momentul în care am făcut a doua pană, după ce am schimbat camera și trebuia să umflu roata. Am luat bicicleta în cârcă, pâna la prima vulcanizare, dar nici acolo nu am reușit s-o umflu. Nici ei nu aveau reducția care trebuia. Am umflat-o fără ventil. Ne-am chinuit să-l băgăm după dar nu am reușit să băgăm presiune cât să pot merge pe bicicletă. Am umflat-o cât să merg pe lângă ea.

După experiența asta m-am dus să-mi iau altă pompă, cu ambele variante de adaptate pentru ventile. Mi-am mai luat și un dispozitiv care face trecerea de la o varianta la cealaltă. Mi-am pus soluție antipană în ambele roți. În felul ăsta, mă gândeam eu, nu o să mai rămân ca fraierul în mijlocul drumului, pe lângă bicicletă, la următoarea pană.

relu-2-150x150.jpg?x12266 relu03-150x150.jpg?x12266 relu-4-150x150.jpg?x12266 relu-5-150x150.jpg?x12266

Ei bine nu a fost chiar așa…

Ieri, am plecat de acasă cu puțină treabă prin oraș, cu gândul să curăț și bicicleta. Era destul de murdară după concursul de sâmbătă de La Broaște. Treaba este că pompa a rămas în rucsacul cu care am fost la concurs. Am descoperit lucrul ăsta după ce am făcut pana. De data asta a fost altfel. Aveam soluție în cameră. În momentul în care a explodat (cred că asta s-a întâmplat) a început să țâșnească lichidul ăla alb în toate direcțiile. Parcă era fântână arteziană. Partea bună a fost că eram foarte aproape de o vulcanizare și aveam la mine camera și reducția necesară.

Treaba este că pe mine o pană nu mă prinde niciodată complet pregătit. Sper ca voi să fiți mai atenți sau să nu faceți pană.

Spor la pedalat!”

Material redactat de Relu Calotă


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

De multă vreme mă gândeam să fac un rezumat cu bicicletele ce le-am avut de-a lungul timpului, unele m-au servit multă vreme, altele mai puțin, dar cu toate am amintiri deosebite. Ultimele două schimbări în colecție, una venită dintr-o oportunitate și alta dintr-un defect iremediabil, mi-au dat impulsul să o fac. Surpriza mare e că, după săpături adânci pe Google, am reușit să găsesc poze chiar și cu primele mele biciclete de concurs. Acum primele de când eram copil e mai greu să le găsesc… le voi aminti doar!

Totul a început la grădiniță cu un soi de bicicletă rusească, portocalie, cu rotițe destul de mici, cu care am învățat să mă dau (din câte țin minte cu roți ajutătoare) și cu care am reușit performanța, imposibilă în ziua de azi, să plec pe drumul național până la semnul de ieșire din Cluj-Napoca! Aproape 2-3 km de aventură singur, la grădiniță! Evident, pe vremea aceea, anii 1982-1984, riscul să dea o mașină peste tine era foarte mic. Probabil era o duminică și aveau voie să circule numai numerele impare!

A urmat un Pegas din ăla care se desface în două de la mijloc, cu care am învățat să cobor scările din spatele blocului. Cam din clasa 1 până prin clasa a 5-a, pe la revoluție. După 89 au apărut primele MTB-uri și am primit cadou unul, din oțel, scria pe el Shimano Viscontea, era echipat Shimano 3×6, cu furcă fixă și a fost bicicleta mea până după facultate când am fost pe banii mei și mi-am cumpărat alta. Maxima aventură cu aceasta a fost o coborâre din Padiș până în Huedin, pe drum s-a cam dezmembrat toată. Eram cu un prieten care avea una profi, cu cadru de crom, ghidon și pipă Ritchey și echipare Shimano LX. Atunci am văzut prima dată ce înseamnă o bicicletă și de atunci mi-am dorit una. Era anul 1999.

MOUNTAIN BIKE

IMG_0157.jpg?x12266Undeva prin 2002-2003, din primii bani câștigați și cu puțin ajutor, am cumpărat prima mea bicicletă adevărată, cea din imaginea de mai sus. Un Altrix Tempest cu cadru din aluminiu și echipare Alivio. După un mic upgrade la frână pe disc în față, că furca avea prindere (evident am schimbat și roata), am participat cu ea la primul meu concurs, Napoca XCO Cup, cred că prin 2004. Dar m-a dus și prin multe ture montane de agrement prin Apuseni și Maramureș. Țin minte că a costat nouă undeva pe la echivalentul de azi a 1200 lei.

altrix.jpg?x12266Prin 2004 parcă, după un contract din care am câștigat niște bani mai consistenți, i-am cheltuit aproape pe toți (că deh, eram deja cu microbul în mine) pe o bicicletă performantă: Altrix Cougar LX. Chiar era: transmisie Shimano LX 3×9 cu angrenaj Hollowtech II, frâne hidraulice Avid Juicy 5, furcă pe aer Suntour Axon care am schimbat-o cu o RockShox Reba cumpărată de nouă. Cadrul era foarte ușor, din aluminiu, undeva sub 1200 g! Mă simțeam mândru, bicicleta fusese ceva mai mult de 2000 lei plus furca încă vreo 1200. Adevărul e că dacă stau și mă uit, azi cu banii ăștia de-abia găsești ceva cu frâne hidraulice Tektro dar cu angrenaj pe pătrat și transmisie 3×8! Iată cât s-au scumpit bicicletele în peste 10 ani! M-am dat cu ea vreo 2 ani dar eram greu și cadrul foarte ușor era flexibil, aveam probleme cu schimbătorul spate pe urcări. În plus, mi-a picat microbul să îmi iau un full și ocazia a venit când am găsit un cadru SH. Tot cu ocazia bicicletei acesteia mi-am cumpărat primele pedale și pantofi SPD!

pict0397-1024x768.jpg?x12266Astfel, am intrat în posesia primului și singurului full suspension din viața mea, un B1 Rockbumble. B1 era o marcă în vogă în perioada aia, cam prin 2007. Am pus pe ea piesele de pe Altrix, i-am cumpărat și o furcă Marzocchi Bomber de 120 și am bătut munții. Am făcut trasee prin Iezer, Piatra Craiului, Bucegi și am participat la maratoanele celebre din perioada respectivă: Geiger, Mediaș, Miercurea Ciuc, Reșița… ba chiar și un concediu la Kitzbuhel! Am uitat să precizez că între timp furca Reba a crăpat. La propriu. Scăpa aer între camere, am trimis-o la service în Ungaria și mi-au trimis-o înapoi bucăți cu un bilețel pe care scria că are brațul fisurat de sus până jos. Așa și era… Din păcate nu prea m-am înțeles cu full-ul, nu era stilul meu.

IMG_3876-768x1024.jpg?x12266Într-o zi prin 2009 am fost întrebat de un prieten dacă nu vreau un cadru hardtail de performanță Carraro, că l-a primit și el și îi e mare. Am acceptat imediat, am vândut cadrul B1 și am mutat totul pe noua Carraro 395K Race. Încă păstram multe piese de pe Altrix-ul Cougar! Cu asta deja am făcut multe lucruri frumoase: am început cu un super concediu la Solden, apoi am prins ediții din 4Munți, Geiger tura lungă, Carpathian Adventure, multe ture grele și frumoase! Totuși bicicleta de 18 inch îmi era un pic mică, îmi doream ceva mai performant.

10014548_859046334110732_164117711849138Tot SH am găsit la preț foarte bun un cadru Merida HFS 3000, topul de aluminiu de la vremea respectivă. Cu o geometrie de competiție, lucrurile s-au schimbat mult. Am cumpărat și o furcă Marzocchi nouă. Am mai schimbat din piese, a primit niște roți MAVIC CrossRide, angrenaj nou Deore, frâne Hayes execrabile (se defectau mereu), dar a ieșit o bicicletă de competiție destul de bună. A văzut și ea marile concursuri de la noi. Am fost foarte mulțumit de ea dar… 29! Aproape peste noapte 26 a căzut în dizgrație și nu mai făceam față celorlalți pe coborârile tehnice pe bolovani, pe denivelări mari… A venit vremea unei schimbări…

17862374_1684188931596464_64291232656605Cumpărată în 2014, Sensa Merano TNT Pro a fost prima bicicletă completă cumpărată după vechiul Altrix Cougar. Am schimbat practic tot, am luat-o de la zero. Cadru din aluminiu, furcă Reba, echipare full XT 2×10, a mai primit cadou un set de roți performante Mavic Crossmax SLR și niște componente din carbon. Am reușit încet să o aduc la 10.5 kg. A fost bicicleta mea de concurs în ultimii 3 ani și pe lângă clasicele de la noi am mai făcut împreună Sellaronda Hero și Zillertal Bike Race, două curse foarte tari și solicitante. În principiu planul era să mai petrecem cel puțin sezonul acesta împreună. Din păcate, zilele trecute am descoperit cadrul crăpat… Planurile noastre nu mai aveau cum să continue.

18557444_1722195184462505_63148235563384Forțat de necesități, am decis că e timpul să aleg un model cu o geometrie modernă, deoarece răposata Sensa era încă pe geometria clasică. Astfel, oricum fiind fan Cannondale, cu ajutorul neprețuit a celor de la Extreme Riders am reușit să aduc acasă în doar 2 ore modelul lor F-Si Alloy 2, echipat cu furcă Reba și transmisie SLX-XT. A primit ca upgrade roțile Mavic Crossmax SL, mai performante decât cele originale. Să sperăm că vom avea o grămadă de aventuri frumoase împreună, momentan am avut primul concurs și m-am simțit excelent!

Cursieră

cursiera.jpg?x12266Prima mea cursieră am avut-o la Cluj, pentru antrenamente în jurul orașului. Era un model Villiger cu cadru de oțel, transmisie Shimano cu ergopower-e 2×8 și angrenaj 53-42!!! Oricum nu știam multe despre subiect. Am vândut-o în 2007 când m-am mutat la București, n-am mai luat-o cu mine. Nu pot să spun că am făcut mare lucru cu ea, câteva urcări pe Feleac.

1606875_1123562247659138_170047625159284Kona Zing a fost prima mea cursieră adevărată și a venit după o accidentare la Maratonul București în 2010. Neputând face mare lucru datorită unui tendon la picior, am cumpărat SH cursiera asta (cumpărată cu acte de cineva de la BikeXpert), după care m-a prins microbul. Avea cadru din aluminiu, furcă din carbon și roți Mavic Aksium, transmisie 2×10 Ultegra/105, primind în plus un angrenaj FSA Gossamer pe Hollowtech 2 în locul celui original pe pătrat și un set de roți Mavic Ksyrium SL.  În 2011 am terminat cu ea temutul Oetztaler Radmarathon de 235 km și 5500 m diferență de nivel, au urmat Marmotte în Franța, Maratona dles Dolomiti în Italia, multe ture frumoase pe marile șosele montane de la noi și din Alpi, a bătut nebuniile din Prahova, a mai primit îmbunătățiri pe la transmisie… Anul acesta în schimb a apărut o oportunitate pe care n-am putut să o refuz.

18275229_1703566359658721_59575906677135După ce am aflat de un cadru cu mici probleme care nu mă afectează, nou, la cei de la Extreme Riders, importatorul Cannondale în România, l-am achiziționat cu o reducere bună de preț (nu se pot monta pe el angrenajele originale PressFit). L-am echipat cu ce aveam, respectiv transmisia Microshift Arsis 11 și roțile Mavic Ksyrium SL iar de doar câteva săptămâni mă dau cu acest Cannondale CAAD 8. Deocamdată am făcut împreună brevetul Randonneurs 300 km și ne-am înțeles foarte bine.

Ciclocros/gravel bike

995957_705612702787430_1103075178_n.jpg?Pasionat fiind de ideea de ciclocros, prin 2011 am modificat o bicicletă din oțel Kona Hei Hei de oraș și mi-am făcut una cu care să particip la concursuri, în special la Prima Evadare. Cu piese ieftine, angrenaj pe pătrat, roți Mavic Aksium, transmisie 2×8 și frâne cantilever, ea mă servește minunat și azi cu foarte mici îmbunătățiri (un deriaor spate Deore, originalul Altus s-a rupt la o tură în Cernica). Am fost împreună la 3 ediții Prima Evadare din care 2 pe noroi, la XCO-ul Argeș Autumn Race și la multe curse de ciclocros de unde ne-am întors și cu ceva diplome. O folosesc de asemenea ca bicicletă de iarnă și ca bicicletă de plimbat pe lângă casă și prin parc cu copiii, în mod normal are montate pe ea pedale clasice, doar la concurs primește SPD-uri.

15181405_1506760169339342_40098523211579GT Grade Alloy Tiagra a fost un impuls de moment. Impresionat de toate știrile care anunțau nașterea ideii de gravel bike neuronii au luat-o razna și m-am trezit proprietarul acestei biciclete de care sunt extrem de încântat. Inițial mă gândeam că o voi putea transforma în cursieră de competiție, dar geometria ei este departe de așa ceva! Echipată acum cu o transmisie Shimano 105 2×11, cu roți de MTB Mavic Crossmax SLR și cu frâne pe disc mecanice, o folosesc la toate turele la munte și pe unde dau de drumuri proaste, îmi plănuiesc cu ea ture combinate de asfalt cu forestier. Este o bicicletă extrem de polivalentă. Am participat cu ea și la concursuri de șosea: Eroica și pe Transfăgărășan, unde a făcut față minunat alături de alte cursiere mult mai race. Dar când asfaltul se strică sau dispare, GT-ul meu le lasă pe toate în urmă. Recomand o astfel de bicicletă oricui are nevoie de una singură cu care să poată face aproape orice, mai puțin MTB extrem.

Voi mai aveți poze cu primele biciclete? Puneți povestea lor la comentarii pe FB cu poze, cred că e interesant să privim în trecut…

 

 

 


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Dintr-o mică eroare ne-am trezit că de Paște vom avea doi invitați la 1KTM E-bike Experience. Când am redactat calendarul la început de sezon, nici prin cap nu mi-a trecut că în weekend-ul 14-16 aprilie ar putea fi chiar Paștele, așadar când Laura a făcut rezervarea, am trecut-o pe listă fără alte întrebări. La 3 săptămâni înainte de eveniment am revenit cu un mail încercând să-i reamintesc că în acel weekend este o sărbătoare de care posibil să fi uitat. Nicidecum, căci acesta era și scopul ei: să petreacă diferit. Cum majoritatea fuge în acele zile la părinți sau să petreacă timp cu familia, nu am mai avut alți amatori înscriși, așadar Laura cu prietenul ei Andrei ne-au avut la dispoziție pentru 3 zile pline. Și ce zile!

DSC_0162.jpg?x12266Vedere spre Bucegi, punctul culminant al minivacanței.

Ca de obicei, am stat un pic cu toporul vremii deasupra capului, mai ales în această perioadă capricioasă. Norocul a făcut să scăpăm de fiecare dată ca prin urechile acului, ba mai mult, să ne bucurăm și de soare, așadar din acest punct de vedere lucrurile s-au așezat ca la carte. În prima zi am pornit cu o țintă clară: să trecem de pragul de 1.300m. Bicicletele electrice au reprezentat mijlocul ideal de a ajunge acolo rapid, așadar vineri, în prima zi, n-am zăbovit prea mult și i-am dat la deal. Cum niciunul dintre ei n-au abuzat de motorul electric, am ajuns în vârf, la Strâmtu, cu o singură liniuță a acumulatorului consumată, ceea ce se întâmplă destul de rar. Ne-au acompaniat Andrei Bănescu, împreună cu încă un prieten, care s-au încăpățânat să dea drumu la motor și au urcat în același ritm cu noi, demonstrând de fapt că se poate urca la deal și cu un e-bike de 18 kg. Desigur, pe porțiunile extrem de abrupte a fost necesar puțin ajutor. Doar cu treaptă, Eco, atât.

DSC_0045.jpg?x12266Începe urcarea cea grea, pe bolovani.DSC_0052.jpg?x12266Stați frumos la poză, daaaa?DSC_0061.jpg?x12266Punct ochit, punct lovit. 1.300m.DSC_0068.jpg?x12266Privind spre coborârea ce avea să vină…DSC_0096.jpg?x12266… una chiar spectaculoasă.DSC_0121.jpg?x12266Și pe alocuri deloc simplă.

Coborârea din Strâmtu se pare că i-a reamintit Laurei de un accident suferit anul trecut, când a căzut cu bicicleta, întreg evenimentul lăsându-se la acel moment cu urmări neplăcute. Astfel, ea a fost extrem de precaută, însă ceea ce a dovedit pe parcursul celor 3 zile, m-a impresionat. Nu mulți s-ar mai urca pe bicicletă după un astfel de accident și nu mulți ar avea ambiția să o ia de la zero, când vine vorba de reconstrucția încrederii în sine. Un model de urmat, zic eu. Cu toate acestea, în tura de vineri, spre final, Laura a fost extrem de motivată să coboare cu viteză după ce ni s-a arătat în cale leșul unei căprioare. Neștiind motivul pentru care biata rumegătoare a ajuns în drum, s-a gândit că cel mai bine ar fi să calce pedala, iar astfel, zic eu, a mai depășit un pic din frică. La finalul coborârii mi-a mărturisit:

-Mi-e frică de urși, d-aia am băgat viteză!
-Nu se arată urșii pe aici, o liniștesc eu și zâmbesc.

A doua zi am plecat direct spre Portăreasă, încercând să admirăm Iezerul cât mai de aproape. Și am reușit. Urcarea nu a fost chiar simplă, dată fiind zăpada care încă nu se topise prin pădure și nămolul rămas în urma ploilor torențiale, însă până la urma ne-am trezit sus în platou, unde natura ne-a așteptat cu un peisaj de vis. Ne-am așezat pe iarba moale și uscată, pe care n-am ezitat s-o compar cu o saltea Ikea din gama premium și am privit peisajul până când soarele a dispărut în nori. La peste 1.500 de metri e cam frig primăvara fără soare, deci am decis să ne întoarcem pe unde am venit. A fost o tură de 50 de km cu peste 1.000 de metri diferență de nivel, iar acasă am mai ajuns 2 din 5 liniuțe la indicatorul acumulatorului. Dovada vie că dacă vrei să faci efort pe e-bike, chiar se poate.

DSC_0140.jpg?x12266Masivul Iezer-Păușa în fundal.DSC_0147.jpg?x12266Laura la o trecere prin râu. Totul e autentic aici.DSC_0151.jpg?x12266Urcarea spre Portăreasă.

Pentru duminică lucrurile nu se anunțau deloc grozave din punct de vedere al vremii sau al temperaturii, dar ne-am încumetat să plecăm la drum. Ținta a fost Mățăul, cel mai înalt deal din România și Mateiașul, pentru a poposi pe marginea carierei. Pentru a urcă pe Mățău am ales una dintre cele mai agresive urcări, doar pentru a le arăta celor doi pe unde mă chinui până aproape de leșin cu bicicleta mea fără motor. Am analizat câteva capre și iezi în habitatul lor natural, apoi ne-am croit drum mai departe. În drum spre Mateiaș ne-am întâlnit cu un amic, de la Velopedia, care ne-a însoțit în pas de e-bike pe full-ul lui non-electric. Laura și Andrei au fost impresionați de prestația băiatului, dar ceea ce nu știau este că are un trecut serios în ale competițiilor, deci pentru el, așa cum mi-a spus, a fost un antrenament bun. Spre final, o ploaie cu stropi ridicol de mici și de agasanți și-a făcut prezența, așadar am fost nevoiți să-i dăm tare spre casă pentru a ajunge rezonabil de uscați. Și am reușit.

DSC_0177.jpg?x12266Smile baby!DSC_0206-1.jpg?x12266Strâmtu, cel mai înalt deal din România. Și peisajul aferent.DSC_0212.jpg?x12266De la firul ierbii cum s-ar spune…DSC_0221.jpg?x12266Friends on the trail.DSC_0223.jpg?x12266Andrei și Laura contemplează. Eu sunt stresat de ploaia care se apropie. E totul în grafic!

După cum vă spuneam, de atâta timp de când tot scriu despre aventurile mele cu turiști de prin zonă, fiecare ieșire are povestea ei. Învățăm unii de la alții și ne distrăm la maxim, căci se pare că această zonă nu poate trezi decât zâmbete, iar eu nu pot trezi decât râsete. Rețeta ideală pentru un weekend fain, care-mi amintește de fiecare dată cât de mult îmi place ceea ce fac, chiar dacă se întâmplă de Paște, în timpul săptămânii, în orice alt weekend sau chiar de ziua mea. Pe de altă parte, am rămas uimit de dorința Laurei de a se reîntoarce cu forțe noi pe bicicletă, iar dată fiind situația prin care a trecut, e-bike-ul a fost start-up-ul perfect. Nu în ultimul rând, am realizat că am parcurs cu cei doi trasee mai simple (exceptând diferențele mari de nivel), pentru a admira natura și nu pentru a ne pune tehnica la încercare, iar aceasta a fost o abordare pe care n-am luat-o până acum în considerare. Mă gândeam că toți vor experiențe pe urcări și coborâri zdravene, care să te facă să simți că trăiești. Dar iată, mai există și alte variante de a te întoarce fericit din tură, fără a stoarce ultimul strop de energie din tine. Iar asta pur și simplu mă bucură nespus.

Ne vedem în mai, la următoarea tură!

Pentru detalii despre cum poți veni cu noi în ture, te invităm să accesezi acest link.


Sursa articolului - Freerider

freeriderro

De când au apărut și la noi turele de anduranță Randonneurs am avut cu toții acces la mai multe informații privind acest tip de concurs. Evident mi-au atras atenția și am vrut să văd dacă mi se potrivesc. Până la urmă, încerc cam tot ce apare nou în domeniul velo, indiferent că-i vorba de biciclete sau concursuri.

Documentându-mă mi-am dat seama că totuși nu mă atrage subiectul Randonneurs. Evenimentele astea nu sunt practic nici concursuri nici ture ci exact ceva între. Nu se realizează un clasament pe timpi, dar nici nu ai voie să mergi în ritmul tău ca la o tură între prieteni. Așa că pentru o vreme am abandonat subiectul.

Însă odată cu noul sezon mi-am făcut calendarul pe 2017 cu concursurile și turele la care urmează să particip. Publicând un articol despre Calendarul Randonneurs România mi-am adus iar aminte de subiect și cum prima tură de 200 km nu se suprapunea cu altceva, am decis să mă încumet la așa ceva.

Însă pe măsură ce se apropia momentul și cu cât mă gândeam mai mult, cu atât avea mai mult sens o astfel de tură de anduranță. Desigur nu este pentru oricine. Chiar și cea mai mică are 200 km. Însă timpul limită acceptat de organizator este destul de mare. Asta îți permite o viteză medie chiar mică pe care, până la urmă, o poate obține aproape oricine care are un antrenament minim. Mai mult, pe măsură ce se apropia momentul startului așteptam cu nerăbdare crescândă plecarea. Mi-am dat seama că vreau să mă testez. Pedalez de o viață în toate felurile posibile, însă 200 km legați n-am mai făcut niciodată.

randonneaurs-200-2017-1024x683.jpg?x12266Putin inainte de startul grupului 2 din tura de 200 km Randonneurs 2017. Foto – Dan Mazilu

La start în București au fost peste 300 de cicliști programați să pornească în două grupuri separate. O mulțime de oameni având în vedere traseul mare pe care aveau să-l parcurgă și timpul lung pe care aveau să-l petreacă în șa. Totuși chiar și așa îți poți face viața mai ușoară. Te poți “lipi” de un grup care merge puțin peste ritmul tău. În felul ăsta nu doar că scoți la final un timp mai bun decât dacă ai pedala singur, dar ajungi și mult mai odihnit.

Și-am plecat!

În grupul doi de start s-a plecat cu calm și voie bună, dar viteza a crescut repede. Din păcate în grupul unu, care a plecat cu o oră mai devreme, s-au produs niște accidente chiar înainte de a se ieși din București. Strategia de parcurgere a celor 200 km nu era să îi fac singur ci să pedalez în grup alături de alți prieteni. Zis și făcut, însă grupul de care m-am lipit nu era doar „puțin” peste nivelul meu ci destul de mult. Asta e, am strâns din dinți și am tras tare. Nici nu se ieșise din București și deja se mergea constat cu peste 40.

Ok, o s-o lase mai moale mai târziu, mi-am zis. Doar n-au de gând să-i dea așa 200 km. Plus că mai facem pauze, mai o chemare a naturii, mai o cola rapidă pe margine, mai un check point. Mai ales că aveam timp limită peste 13 ore să facem traseul. Unde era graba?! Aveam la mine și aparatul foto, să ne imortalizăm în timpul turei. Ce vorbești?! Ce poze? Abia aveam timp să scot și să înfulec gelurile.

foto-radu-puscasu-randonneurs-200-2017.jpg?x12266Randonneurs 2017, tura de 200 km. In grupul care a avut startul la ora 7. Foto – Radu Puscasu

Nu frate, se trăgea tare! În regulă, păi în situația asta ar fi cazul să mă trec în „race mode” și să vad ce iese. Am spus mai sus că Randonneurs nu este concurs? Ba este! Este un concurs cu tine însuți! Este momentul când îți atingi limitele sau le depășești. Îmi place să mă evaluez în procente în timpul unui concurs. Să-mi spun spre final de tură că mai am „50% energy left”. Ei bine de data asta eram cam pe zero. La final de zi mergeam „pe vapori”. Deși situația era similară în grupul de 6 în care eram și eu, pe ultimii zeci de kilometri tot se mergea cu peste 32-35 la ora. Când se încetinea sub 29 trecea altcineva în față. Din păcate nu mă pot lăuda că am dus trena prea mult pentru că n-am făcut-o. De data asta, și pentru primul meu test Randonneurs, sunt mulțumit că am rezistat în ritmul alert impus de grup.

randonneurs-300-2016-foto-foto4ever-1024x683.jpg?x12266Tura Randonneurs 200 din 2016. Foto – foto4ever.ro

Provocare specială, sau probă specială, a fost și drumul în sine, asfaltul. Pe suta de kilometri de retur spre București drumul a fost foarte prost. Deja te dureau toate alea, iar acum mai erau și vibrațiile și gropile care amplificau totul. Pot spune că am avut mult noroc. Mergând în pluton la 10-15 cm de roata colegului din față, trebuie să ai încredere că știe ce face. La asta adaugi și experiența ta și ajustezi încrederea în funcție de ce se mai întâmplă în jurul tău. În felul ăsta am reușit să evit „inconștient” o mulțime de cratere în asfalt, majoritatea fiind spre marginea drumului.

Așadar un test complet, al corpului și al minții. Contează să ai mușchi, contează să ai plămâni și inimă, dar contează cel mai mult să fii pregătit psihic. De multe ori mi-a trecut prin gând „să-mi bag picioarele” și s-o las mai moale. Tot ce trebuia să fac era să aștept grupul urmăritor care nici nu era departe în spate, era sși mai numeros și care chiar mergea în ritmul meu. Ar fi fost ușor să renunț. Însă nu au renunțat nici cei care au făcut 13 sau 15 ore pe traseu. Cei care au depășit timpul limită n-au mai avut nici satisfacția includerii în clasamentul final. Și totuși nu au renunțat.

randonneurs-200-2016-foto-foto4ever-1024x683.jpg?x12266Brevet-card-ul din 2016 de la tura de 200 km. Foto – foto4ever.ro

La final am reușit toți cei din acest grup un timp oficial de sub 8 ore. A fost interesant, a fost greu, a fost un concurs! 5329 Kcal arse și multe geluri energizante consumate. Aș mai face-o odată? Da, dar doar o dată pe an. Încă nu plănuiesc să devin Super Randonneur. Și da, la anul încercăm 300. Să vedem până unde merge, doar așa, de test!

Statistici:

  • 303 ciclșiti la start din care 26 fete și 4 minori;
  • 289 finisheri din care 22 fete și 3 minori;
  • 12 abandonuri din care 2 fete și 1 minor;
  • 2 fete au terminat traseul în afara timpului limită;
  • 1 persoană cu diazobilități, care a și obținut brevetul;
  • 4 străini din: Franța, SUA, Olanda, Moldova.

Sursa articolului - Freerider

freeriderro

Venirea primăverii este motiv serios pentru mulți dintre noi să apeleze la alte mijloace de transport în oraș. Tocmai ce eram ieri blocat cu mașina în trafic și vedeam pe lângă mine o mulțime de bicicliști urbani, fiecare pedalând relaxat spre treaba lui. Da, eram cu mașina. Asta e, când trebuie să mergi pentru ITP, nu te poți duce pe bicicletă…

Eram blocat și visam la cât de repede as fi ajuns acasă dacă eram pe bicicleta, mai ales că aveam una nouă, primită la test, cât se poate de disponibilă și potrivită. E vorba despre o Merida Speeder 500 care a sosit la mine mai mult din întâmplare.

merida-speeder-500-03-1024x554.jpg?x12266

Cu ceva vreme în urmă, răsfoind noul catalog Bikefun, am ajuns la secțiunea Speeder și foarte repede mi-a atras atenția bicicleta asta, sau mai bine spus „tipul” ăsta de bicicletă. O încrucișare între cursieră și mtb. Cadru, ceva geometrie și ceva componente de cursieră și restul de geometrie și restul de componente de mtb. Pentru oraș aș spune că este combinația ideală. O consider potrivită și inclusiv bicicleta mea proprie de oraș este una custom, dar similară. Un mtb pe cadru de cursieră.

merida-speeder-500-01-1024x683.jpg?x12266

De ce te-ar atrage un astfel de design? Pe mine m-au convins vreo două motive: viteza foarte mare pe care o poți prinde. E un avantaj pentru că ești ca un fulger, ții pasul cu traficul ? De fapt mergi mult mai repede decât mașinile. În al 2lea rând geometria de mtb pe mine mă avantajează, este mai confortabilă.

merida-speeder-500-02-1024x508.jpg?x12266

Însă viteza mare presupune și frâna pe măsura, iar Speeder le are. Frânele hidraulice pe disc sunt acum norma la bicicletele de munte, iar la cursiere încep să apară. Însă dacă vrei discuri pe o cursieră, sau chiar și pe un ciclocros, prețul se cam duce în sus. La o astfel de bicicleta însă, un fel de hibrid, prețul este mai accesibil, nefiind o bicicletă specializată pe un anumit domeniu unde trebuie să performeze la maxim.

merida-speeder-500-13-1024x683.jpg?x12266

O asemenea bicicletă, cursieră adaptată la oraș, vine și cu alte avantaje. Spre exemplu ghidonul care este mai îngust decât la mtb, pentru a încăpea printre mașini, dar mai lat ca la cursieră, pentru stabilitate mai bună. 61 cm în cazul lui Speeder în comparație cu 72 cât găsești la mtb, sau în jur de 45 cm la cursiere.

merida-speeder-500-06-1024x683.jpg?x12266

Avem și alte avantaje: cadrul este adaptat pentru excursii de touring. Furca dispune de montanți pentru aripi și/sau portbagaj și la fel în spate pe țevile seat stay. Foarte ușor poți echipa bicicleta cu coburi și pleca la o tură de trekking pe asfalt în toată Europa.

merida-speeder-500-16-1024x559.jpg?x12266

Și transmisia ajută. Vorbim de angrenaj cu două foi 50-34T, bun și pentru viteză în oraș, dar și pentru urcări pe Transfăgărășan și Transalpina. Caseta este ceva mai mult axată pe viteză, pinionul mare fiind doar de 28T. Însă combinat cu foaia mică de 34, ar trebui să-ți ofere suficient cuplu și pentru urcările mari. Nu uita totuși că bicicleta este gândită pentru cei mai sportivi dintre noi.

merida-speeder-500-11-1024x683.jpg?x12266 merida-speeder-500-12-1024x683.jpg?x12266

Tot pentru touring sau trekking, ai pe cadru și două locuri pentru instalarea suporturilor pentru bidoanele de apă.

merida-speeder-500-10-1024x683.jpg?x12266

Anvelopele sunt cunoscutele Maxxis Detonator. Lățimea de 28 este cea populară la ora asta. Inclusiv din ce în ce mai multe cursiere vin echipate cu această dimensiune mai mare de anvelope. Obții astfel un confort mai bun pe asfalt imperfect. Iar umflate corect raportat la greutatea ta, îți vor oferi cel mai bun randament. Cadrul lui Speeder este însă optimizat să accepte anvelope și mai mari, chiar și de ciclocros dacă ai de gând să treci și pe off-road.

merida-speeder-500-04-1024x683.jpg?x12266 merida-speeder-500-15-1024x519.jpg?x12266

Echiparea modelului 500 este foarte bună. Pe lângă schimbătoarele excelente Shimano Ultegra, avem câteva piese din carbon. Mici detalii, dar care oferă bicicletei la final o greutate mai mică. Așadar din carbon avem manetele shifterelor Shimano, plăcuța frontală a pipei, tija de șa și da, inclusiv furca. Greutatea bicicletei este de 9,56 kg, fără pedale, cadru mărime 52.

merida-speeder-500-07-1024x683.jpg?x12266

M-au impresionat manșoanele. Da, „nimicul” ăsta poate fi foarte important. Sunt „foam”, din spumă/burete, însă mult mai solide, desigur. Nu am mai mers cu așa ceva și mi-au plăcut. Sunt puțin mai moi și mai confortabile decât cele clasice din cauciuc tare.

merida-speeder-500-08-1024x683.jpg?x12266

Mi-a plăcut această bicicletă să o pot folosi prin oraș o vreme și recunosc că dacă nu aș fi avut deja o bicicletă pentru segmentul „sportiv urban”, Merida Speeder ar fi fost una din opțiunile preferate. Bicicleta arată foarte bine, cu un aspect plăcut și îngrijit. Inclusiv cablurile schimbătoarelor sunt ghidate prin interiorul cadrului.

merida-speeder-500-09-1024x683.jpg?x12266

Bicicleta este disponibilă pentru test la standul Bikefun, weekendul acesta la Salonul Bicicletei.

Importator – Bikefun

merida-speeder-500-05-1024x683.jpg?x12266 merida-speeder-500-14-1024x393.jpg?x12266 merida-speeder-500-17-1024x375.jpg?x12266 merida-speeder-500-18-1024x449.jpg?x12266


Sursa articolului - Freerider

Autentifica-te  
×