Mergi la conţinut
  • postări
    233
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    9.486

Postări în blog

pemotoare.ro
casca-proasta.jpg

Să vă spun cum s-a-ntâmplat. Am un scuter Vespa, și acela cam rablagit. Iar la Vespele ăstea mici, Schuberth-ul meu M1 cu carcasca cât un borcan de murături n-are loc sub șa. Am nevoie de-o cască open-face, pentru oraș, ieftină și care să intre sub șa, mi-am zis. 

Am dat o tură pe la magazinele de unde-mi iau echipamentele și n-am găsit mai nimic sub 700-1000 de lei. Ca să nu mai zic de Arai-uri, Shoei-uri și altele din zona premium. Probabil eram într-o perioadă de inspirație buddhist-tibetană, așadar mi-am înfrânt tentația de-a investi în zona materială și m-am dus la un magazin unde se vând căști de 200 de lei. 

Am pus ochii pe un MTR Sun Jet – o cască din aia de la Louis de 40 de euro. De obicei, chiar și dacă vrei să-ți schimbi viziera de la cască dai mai mulți bani, ca să-nțelegeți. Mă uit la ea, are standardul de siguranță ECE, o pun pe cap, se-așează cât de cât ok. Are și niște ochelari de soare integrați – mizerabili, dar ce să iei la banii ăștia. N-o să-i folosesc. În fine, nu pot avea aceleași pretenții ca de la o cască mai scumpă, nu trebuie să exagerez. O iau. Plătesc și plec liniștit. O bag sub șa, fericit că-mi intră și-m continui drumul. 

Apoi vine momentul să fac un drum până la piața Obor. Îmi iau casca cea nouă și-s fericit c-o s-o las sub șa și n-o să mai fiu nevoit s-o car după mine printre tarabe. Ei bine, de la mine până la piață sunt vreo… 500 de metri. Hai 700. Dar mi-au fost de-ajuns 200 de metri ca să-mi dau seama c-am făcut cea mai proastă alegere – aud toate sunetele din jur ca și cum aș fi băgat capul într-un acvariu, îmi intră vântul în urechi, mă simt dezorientat. Încerc să mă obișnuiesc. Degeaba. Tot îmi vâjâie capul. Cred că m-aș simți mai bine dac-aș pune pe cap un clop maramureșan. Nu trebuie să fac un crash-test ca să-mi dau seama că e o mizerie. E de-ajuns senzația de disconfort. 200 și ceva de lei aruncați. 

Probabil că n-o s-o pot returna. Nu mai contează. Mai bine mă-ntorc acasă și-o pun undeva, la loc de cinste. Mă va ajuta să nu fac alte alegeri idioate. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
Honda-Goldwing-review-copy.jpg

FILM | Și un Transfăgărășan așa cum nu l-ai mai văzut. Maiestos, pustiu, sălbatic, cu zăpadă pe creste. Cu țurțuri de gheață pe pereții abrupți. Și cu una dintre cele mai spectaculoase motociclete ale momentului – noua Honda Gold Wing. 

Povestea începe dis de dimineață, în București. Șapte grade în termometru, dar prefer casca deschisă. Parbrizul mă protejează suficient de bine. Plănuiesc s-ajung la Bâlea Lac. Știu c-a nins și sper să nu fie vreo barieră pusă undeva. Mă așteaptă un test de … 16 ore. Voi reveni acasă noaptea târziu. 

Urmărește filmul în fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube. În full-screen, pentru că merită. Și nu uitați de butonul “subscribe”. Am luat motocicleta de test de la Motor-Team.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Suzuki pare să fi căzut într-o lipsă teribilă de inspirație (sau de fonduri pentru r&d) în ultima perioadă. Parcă nimic nu le mai iese, și nimic nou nu prea iese de pe poarta uzinei. Ultima motocicletă cu adevărat nouă – GSX-R 1000, lansată în 2017. Am mai avut un GSX-S 1000 în 2015, niște update-uri la V-Strom, ceva în gama 250 – incomparabil cu seria MT de la Yamaha sau cu exuberanța Honda din ultima vreme. Ca să nu mai vorbim de cursa înarmărilor din Europa. 

Dar Suzuki caută să ne surprindă la Intermot. Ultima apariție este Katana. Probabil că numele vă sună cunoscut, pentru că prima Katana apărea în anii ’80, tot la Intermot, și avea să fie un sport-touring cu design aparte. Suzuki afirma, la acea vreme, că este cea mai rapidă motocicletă de serie.

chassis_img.png

Dacă dai un search pe google după numele Katana și te uiți la formele și la culoarea motocicletei din 1981, îți vei da seama de îndată de unde-și trage inspirația noul model. Liniile ascuțite și botul ce încadra farul pătrățos erau considerate niște ciudățenii și atunci, nu doar acum.

Noua Katana este, practic, un GSX-S1000 cu alte carene. Are o masă de 215 kg și un motor de 1,000 cmc cu patru cilindri în linie care dezvoltă 150 de cai putere. Suficient cât să se ia la trântă cu noua Honda CB1000R sau cu Kawasaki Z1000. 

Trei moduri de mers, slipper clutch, low rpm assist și un răspuns mai lin al accelerației comparativ cu GSX-S1000, afirmă Suzuki. Etrierii Brembo inspiră performanță. 

Ghidonul pare să ofere o poziție confortabilă, iar semi-carena o oarecare protecție la vânt. Suzuki Katana ar trebui să fie motocicleta cu care-ți faci treaba în oraș, dar care nu zice nu nici la o tură de weekend pe drumuri virajate. Și care te face să ieși în evidență, pentru că rupe barierele clasice de design. Am putea spune că merge pe rețeta oldscool de naked cu semi-carenă. Sau că-i un sports-touring, deși legile în această clasă s-au cam schimbat în ultima vreme. 

Oricum ar fi, suntem curioși de felul în care se pilotează și de impactul pe care-l va avea în piață. Din păcate, GSXS-1000 a trecut, cumva, neobservată și sperăm ca noua Katana să facă mai multă vâlvă. Și, chiar de s-ar întâmpla asta, e suficient cât să scoată Suzuki din conul de umbră în care se află în ultima vreme?

k_018.jpg k_020.jpg k_025.jpg katana-m0-action-21.jpg katana-m0-cockpit.jpg katana-m0-fuel-tank.jpg katana-m0-led-headlight-high-1.jpg katana-m0-led-headlight-off.jpg katana.jpg katana2.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Inițial ziceam că nu mă duc. Nu de alta, dar n-aveam motocicleta potrivită. Apoi, a apărut o Honda Rebel din senin și n-am rezistat tentației. M-am înscris pe site cu o seara înaintea evenimentului și-am rămas surpins să văd în jur de 230 de participanți înscriși. Număr confirmat de ce-avea să văd a doua zi, în Piața Constituției, în ciuda faptului că era o dimineață rece în București. 

Mi-amintesc și acum de primul eveniment DGR din București – o întâlnire timidă, undeva într-o parcare din Herăstrău. Și nu pot să nu mă bucur când văd cât a crescut – participare mare, motociclete deosebite, multe dintre ele piese importante de colecție și o strângere de fonduri ce ne-a plasat în fața Rusiei, Belgiei și câtorva țări asiatice. Fenomenul crește. 

DSC00448.jpg

Am plecat din piața Constituției, iar finish-ul a fost la Moșia Corbeanca, unde s-a ascultat The Crazy Plumbers – o trupă “rockabilly-psychobilly” – nu știu ce înseamnă, așadar citez din comunicat. Pe ritmul de Johnny Cash am mai aruncat o privire la motoarele din parcare: un BMW R27 din 1962, un Simson, un cruiser plin de crom, multe Vespe, un Guzzi vechi, mi-ar lua foarte mult timp să le înșir aici, până la modelele new-retro printre care se numără și Triumph-ul Thruxton R care-a deschis parada. Câteva exemplare, în fotografiile oferite de Bastart Media și Radu Fugarescu.

DSC00587.jpg DSC00556.jpg DSC00464.jpg 

Cum a arătat evenimentul la nivel mondial? 13.000 de rideri înscriși din peste 600 de orașe din 90 de țări, care-au strâns 6 mil de dolari. Un eveniment de amploare, la care au luat parte Bucureștiul, Timișoara, Cluj-Napoca și Bistrița. 

Desigur, o componentă importantă a evenimentului este latura socială – întâlnești oameni noi, interesanți, schimbi impresii. Vezi motociclete frumoase, iar dacă ești pasionat de retro și de custom poți petrece ore analizând detaliile. 

DGR îți permite să vezi o față frumoasă a motociclismului, total diferită de accepțiunea comună – motocicliști-kamikaze care fac gălăgie noaptea pe bulevarde. Faptul că un astfel de eveniment crește de la an la an este un indicator al nivelului pieței și culturii moto din România, care începe, cu pași mărunți, să iasă din lumea a treia. 

DSC00364.jpg DSC00297.jpg DSC00172.jpg DSC00163.jpg DSC00157.jpg DSC00129.jpg DSC00368.jpg DSC00627.jpg DSC00680.jpg DSC00761.jpg DSC00786.jpg DSC00938.jpg DSC00850.jpg DSC00846.jpg DSC00804.jpg DSC00796.jpg DSC00878.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Într-o zi de vineri am fost la prima zi de școală pe anul ăsta – California Superbike School România. Iar după o zi întreagă de teorie și intrări pe circuit am simțit că sunt un motociclist mai bun. Da, recomand. 

Un prieten mă-ntreba cu câteva zile înainte de startul cursurilor despre ce e vorba. N-am știut să-i spun. Nu recomand niciodată lucrurile pe care nu le-ncerc – de la pantofi la motociclete. Dar am primit o invitatie pe mail, așadar vineri dimineața mă trezeam la o oră imposibilă mie – 6.00. La 7.30, cel târziu, trebuia să fiu la Motor Park România – Adâncata, așadar mi-am băut cafeaua pe drum, în mașină. 

În mod normal, la astfel de cursuri trebuie să participi cu motocicleta ta – asta e și ideea, să vă cunoașteți mai bine. Dar eu am preferat ceva mai atractiv – S1000RR – ul lui Bogdănel, preparat pentru circuit – evacuare full racing, upgrade la suspensii (tocmai pusese un amortizor Ohlins pe spate), slick-uri, ce să mai… o fiară de 200 de cai putere, gata de curse, mult peste capacitățile mele. 

102A3156.jpg

102A0801.jpg

Cursul a început cu niște reguli de safety pe care toată lumea a trebuit să le respecte. Apoi, Gary, originar din Manchester, s-a ocupat de partea teoretică. Am avut vreo 5 capitole, dacă țin bine minte – counter-steering, controlul accelerației, abordarea virajului, abordare rapidă a virajului, privirea. Fiecare sesiune de teorie era urmată de sesiunea practică – alături de instructor. 

La fiecare intrare, alt instructor se ocupă de tine. Dă un tur de circut în care te pune să-l urmărești, ca să-ți exemplifice, apoi stă în spatele tău ca să te evalueze. La final, te duci la el ca să-ți explice ce-ai greșit și ce trebuie să faci. 

102A3003.jpg

Cursul California Superbike School mi s-a părut foarte consistent. Am ajuns la 8.00 la circuit și am plecat la 18.00, cu o pauză de masă la prânz. Informații la obiect și fler didactic – totul explicat simplu, logic. Foarte bine structurat. Observații bune. Lucruri cu care rămâi.

Eu am fost la primul nivel, iar pentru perfecționare există următoarele. Următoarea zi din calendar – 15 octombrie. Costă 290 de euro. 

102A0467.jpg102A3767.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Mult zgomot pentru nimic.  La asta s-ar putea rezuma experiența Intermot când vine vorba de motoarele lansate. Din ce în ce mai puține motociclete cu adevărat noi și cu adevărat interesante. Toată lumea le păstrează pentru Salonul de la Milano. 

Ce motociclete noi am văzut la Intermot 2018? Hai să le numărăm pe degete, în ordinea lansărilor: facelift Ducati Scrambler, Kawasaki Ninja125/ Z125, Suzuki Katana, KTM 1290 SuperDuke GT, Indian FTR1200, Moto Guzzi V85 TT, Triumph Street Twin. Echipa PeMotoare, cunoscută și sub numele Riders, a fost acolo ca să vă aducă noutățile. 

Zilele următoare voi trata cu atenție fiecare model, ca să vă povestesc ce e nou, dar până atunci le puteți vedea direct pe canalul nostru în limba engleză – Riders. Avem acolo niște interviuri interesante cu oamenii din spatele proiectelor. 

Cât despre salonul de la Koln, dacă vei avea vreodată de ales între acesta și Milano, alege-l pe cel din urmă. Să mai spun că Honda a ales să prezinte un concept la Salonul Auto de la Paris și nu la Intermot? Chiar dacă Intermotul surpinde de fiecare dată plăcut prin organizare și prin arhitectura inteligentă (spre deosebire de haosul din Italia), tot de la Milano se dă ora exactă. Dar partea bună e că vom fi și-acolo prezenți. 

43096698_2160350324212965_45689720275027

Indian FTR 1200

43107618_737918436543270_174984960143681

Moto Guzzi V85 TT

43129133_327281578047412_244077879132107

Suzuki Katana

43150811_339350620186796_432709627989406

KTM 1290 Super Duke GT


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
Nc750x4.jpeg

FILM | Să fie NC750X cel mai bun commuter? N-ar fi corect să răspund la această întrebare fără să-l compar cu rivalii din segment, dar cu siguranță este una dintre cele mai bune motociclete din această categorie. Și este total diferită față de restul. 

NC vine de la New Concept. Ce-nseamnă asta: în locul rezervorului ai un portbagaj foarte util, iar rezervorul trece în spate, motorul nu se turează dar oferă cuplu jos – cam ca o mașină și… are, optional, cutie automată DCT. Pe care de altfel o recomand, mai ales la această motocicletă – este excelentă pentru mersul în oraș și motorul de la NC nu are o plajă de turații foarte lungă, astfel încât trebuie să schimbi destul de des vitezele. 

X este litera ce semnalează faptul că această motocicletă face parte din familia crossoverelor Honda – poziția de pilotaj este înaltă, comodă și te ajută să “citești” foarte bine traficul. Testul “PeMotoare” cu NC750X poate fi urmărit în fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
DGR-Bucharest.jpeg

Duminică, pe 30 septembrie, parada domnilor distninși revine în București. La data redactării acestui text, cu cinci zile înainte de eveniment, la evenimentul din București se înscriseseră 139 de motocicliști. 

DGR este un eveniment despre care scriu cu drag încă de la prima ediție din România. N-am participat la toate edițiile, dar când am fost prezent a fost bine. Probabil că nu voi participa la ediția din acest an pentru că n-am motocicletă retro și nu vreau să-ncalc codul. Dar îl susțin cu mare drag. Evenimentul este dedicat motoarelor custom/retro/cafe/bobber.. ați prins ideea și participanții adoptă o ținută elegantă. 

Ca să participi trebuie să te înscrii pe site-ul oficial, să donezi și să respecți regulile evenimentului. DGR strânge bani pentru a lupta împotriva cancerului la prostată și împotriva sinuciderilor. Trei din patru persoane care se sinucid, anual, sunt bărbați. 

Tot de pe site, după ce te-ai înscris, vei afla locul întâlnirii, ora la care se pleacă și traseul. 

DGR crește de la an la an. Tot mai mulți participanți și tot mai multe motociclete frumoase. Pentru că este o adevărată paradă a celor mai reușite proiecte retro/custom din România. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Gata cu speculațiile și cu fotografiile-spion. BMW anunță, oficial, noile R1250GS și R1250RT. Avem date tehnice și fotografii oficiale. Iar dacă le privim, ne dăm seama că stilistic nu diferă prea mult de modelul actual. Doar un ochi antrenat le deosebește din prima. 

Se pare că BMW n-a vrut să schimbe prea mult formula câștigătoare. De ani de zile R1200GS domină clasamentul vânzărilor de pe piața adventure-touring și orice schimbare trebuie făcută cu mare grijă. Iar privirile trebuie să se îndrepte spre motor, pentru că acolo sunt noutățile. Boxerul primește câțiva cmc în plus și tehnologia ShiftCam –  adică distribuție varibilă – ceea ce oferă performanțe mai mari și un comportament rafinat, afirmă BMW. Numere: 136 de cai putere la 7.750 rpm și 143 de NM la 6.250 rpm. Cilindreea a crescut la 1.254 cmc.

R1250GS-HP.jpg

Principalul beneficiu vine pe partea de cuplu. Noile boxere BMW oferă cuplu mai mare pe toată plaja de turație –  de exemplu, ai 110 NM încă de la 2.000 rpm, urmând ca de la 3.500 rpm să ai deja 120 NM. 

Ce inseamnă tehnologie TwinCam? Aceasta permite varierea sincronizării distribuției și a cursei supapelor pe partea de admisie. În plus, arborii cu came de admisie sunt gândiți pentru deschiderile decalate ale celor două supape de admisie, rezultând în realizarea unui vârtej optimizat al amestecului carburant proaspăt și, implicit, într-o ardere mai eficientă. Alte schimbări tehnice ale motorului sunt legate de transmisia către arborele cu came – care acum se face prin intermediul unui lanț dințat (înainte era un lanț cu role) – un traseu optimizat al sistemului de ungere, injectoare de benzină cu dublu jet și un nou sistem de evacuare, se arată în comunicatul BMW. 

Screenshot-2018-09-17-17.24.47.png Screenshot-2018-09-17-17.24.58.png Screenshot-2018-09-17-17.25.14.png

Sistemele electronice includ modul Dynamic Pro (până acum acesta era prezent doar la modele precum S1000R sau XR), pe lângă modurile clasice. Totodată, există un sistem numit Dynamic Brake Control – care impiedică acționarea accidentală a accelerației în timpul frânării. ASC-ul (tranction control) este sensibil la înclinare, iar opțiunea Hill Control este în dotare standard. 

Greutatea. BMW R1250GS are 249 de kg gata de drum, cu rezervorul plin. R1250RT are 279 de kg. 

R1250GS va fi disponibil în două teme – Exclusive și HP, aceasta din urmă având jante aurii și cadrul vopsit în alb. Opțional, există și o suspensie cu cursă mai lungă pentru piloții ce vor să folosească motocicleta mai mult pe off-road, într-un regim intens. 

R1250RT are, de asemenea, mai multe variante de culoare, inclusiv ediția Spezial, aparuta inițial la K1600GTL. Vom vedea ambele modele la Salonul Moto de la Koln.  

R1250GS.jpg

R1250RT2.jpg R1250RT.jpg R1250RT-Spetzial.jpg R1250GS-HP4.jpg R1250GS-HP3.jpg R1250GS-HP2.jpg R1250GS-Exclusive.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
DSC02202.jpg

FILM | Drumul Oaselor. Ultimii 2.000 de km. Cea mai grea dar și cea mai interesantă parte a călătoriei mele în Siberia. Nisip și noroi, frig și apoi soare, ploaie și câteodată cer albastru. Oboseală. Orașe fantomă și hoteluri părăsite. S-au întâmplat așa de multe în acele patru zile. 

Deși devenea din ce în ce mai greu, trebuia să mențin ritmul. Nu aveam opțiuni. Nu puteam rămâne, pur și simplu, încă o zi la hotel. De fapt, puteam, dar nu voiam să fac asta pentru că locurile erau gri și reci, iar o zi de așteptare m-ar fi secat de energie mai mult decât o zi de mers. 

Așadar, am continuat să mă trezesc în fiecare dimineață la ora șase și să merg până la apus. 

În fereastra de mai jos, sau direct pe canalul nostru de YouTube, poți urmări călătoria de pe Drumul Oaselor. Este un film diferit ca atmosferă, manieră de montaj și energie față de filmele din America de Sud, de exemplu. Editarea video a fost făcută de Adi Popescu din echipa Riders. 

Urmărește și prima parte a călătoriei în Siberia. 

Proiectul Go East – The Siberia Ride a fost susținut de BMW Motorrad România și Rompetrol KMG International. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
ridex.jpg

Zilele trecute, un amic își lua prima motocicletă. Deși nu suntem prea apropiați, mi-a crescut inima de bucurie când l-am văzut că-i fericit cu alegerea făcută și că iese deja în fiecare zi să se plimbe. 

Totul a început cu “man, vreau să-mi iau motor”. Sigur, bagă-te repede, fă școala, te ajut cu ce-ai nevoie. Acum vreo două săptămâni, mi-a scris că-i gata de cumpărături. Am lăsat ce făceam și i-am dat primele recomandări. Iar în momentul când a găsit ce-și dorea cred că m-am bucurat mai tare ca vânzătorul.

Și nu e primul caz. Ce bucurie mai mare să ai decât să vezi un prieten bun din copilărie că trece pe două roți și că ieșiți împreună la o tură cu motorul. 

Nu știu de ce, dar mă bucură teribil să-mi văd prietenii pe două roți. Dacă aș putea, aș lua o baghetă magică ca să le au una peste cap – ușor, desigur – și să-i fac pe toți motocicliști. Dar cum nu-s Harry Potter, mă limitez la a le spune cât e de frumos și de bine pe două roți. De la plăcerea pilotajului la utilitate. Iar când e câte unul care se dă pe brazdă, încep să-i spun ABC-ul de la alegerea motocicletei, a echipamentului, despre lucrurile la care trebuie să fie atent și-așa mai departe. Mă simt, cumva, împlinit că fac asta.

Mi-amintesc și-acum cum a fost când mi-am luat prima motocicletă. Singurul motociclist pe care-l cunoșteam era Cătălin Sănătescu. La început îi arătam choppere, dar mi-a băgat repede mințile-n cap și după aia am trecut la nakeduri japoneze de 600 – prima alegere pentru mulți începători. Și la un moment dat, am văzut Hornetul ăla gri, la 2.000 de euro, cu 18.000 de km (acuma nu știu cum se face că toate second-handurile au 20.000 de km în bord la noi). “Frate, pare ok. Dacă ai banii și ești hotărât, vin azi s-o vedem și-o luăm”. Iar ca să-nțelegeți situația, pe vremea aia eu eram în Pipera iar Sănătescu în Motru, unde locuiește și-acum. Era ora 14.00, iar undeva după 4 ore și 350 de km ne vedeam  pe lângă Victoriei. Eu, încântat până peste cap, Sănătescu cu viziera plină de muște, călare pe Fazerul lui de 1000 și vânzătorul. Motocicleta era ok. Am luat-o. Iar prietenul meu s-a urcat înapoi pe motorul lui și s-a întors acasă. A ajuns pe la miezul noptii. A făcut în după-amiaza aia 700 de km doar ca să se uite la motocicleta pe care urma să mi-o cumpăr eu și să se-asigure că e ok. Iar eu o să-i fiu întotdeauna recunoscător pentru asta. Iar acuma înțeleg perfect gestul lui pentru că și eu l-aș face oricând pentru un prieten. 

Motociclismul este o poveste frumoasă pe care o trăim și trebuie s-o ducem mai departe.

P.S. Fotografia asta e de acum trei ani, de la un curs RideX. Mi s-a părut sugestivă pentru a ilustra acest material pentru că este un alt fel de-a da mai departe. Și e făcută de Mihai Barbu, care la rândul lui a influențat mulți motocicliști și viitori motocicliști. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
street-triple-review-ok.jpeg

FILM | Primele impresii despre noul Street Triple după o zi de viraje – locul unde o astfel de motocicletă dă tot ce-i mai bun. 

Chiar dacă acum am un adventure-touring, încă am o slăbiciune pentru roadstere. Prima mea motocicletă a fost un naked de clasă medie – o Honda. Dar îmi amintesc că pe vremea aceea mă uitam cu o ușoară invidie la farul dublu, rotund, semnatura roadsterelor Triumph. Aducea un plus de caracter. Asta și motorul cu trei cilindri în linie, care întotdeauna m-a fascinat – combină performanțele unui patru în linie cu cuplul unui bicilindru. Nu trebuie să-l turezi așa de tare și sună ca un… greier. 

Triumph a rafinat de-a lungul timpului nakedul de clasă medie Street Triple. Acum a ajuns la 765 cmc, iar motorul va fi baza propulsiei Moto 2, de anul viitor. 

Recunosc, încă am o slăbiciune pentru naked-urile Triumph, așadar l-am invidiat puțin pe Bogdănel când mi-am dat seama că acest test o să-i revină lui. Așadar, iată primul nostru test cu Triumph Street Triple. Il puteți vedea mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube. Subscribe pentru mai multe teste similare. 

Triumph Street Triple e disponibil în mai multe variante: Street Triple S, Street Triple R și Street Triple RS, în ordinea performanțelor. Noi am avut pe mână versiunea Street Triple R – pe care-am luat-o de la Motoboom. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

La Bucharest Adventure Travel Sessions (BATS) – Hangar Gastropub, 15 septembrie 2018, de la 18.00. 

Ted Simon pleca, în 1973, în jurul lumii. Călare pe un Triumph Tiger 100 de 500 cmc, avea să călătorească 100.000 de km, timp de patru ani, prin 45 de țări. Călătoria a fost povestită în cartea “Jupiter’s Travels”, ce avea să devină o poveste clasică. 

Am cartea lui Ted Simon în bibliotecă. Jurnalist de profesie, are darul povestirii și te ține alături de el de la plecarea din fața casei până la final. Iar a călători în anii ’70 era cu totul altceva. Fără GPS, fără campinguri și guest-house-uri peste tot, cu motociclete proaste, deloc fiabile – motorul i-a cedat la scurt timp după plecare fără internet care să te-ajute să afli unde-a mai izbucnit un conflict – și era o perioadă tulbure în Orient. Povestea lui Ted Simons i-a inspirat pe mulți, inclusiv pe mult-mai-celebrii Ewan McGregor și Charlie Boorman, autorii Long Way Round.

Cei doi s-au întâlnit cu Simon în Mongolia, în 2004. Ted Simon era la a doua călătorie în jurul lumii, de această dată pe un R80GS. 

Elspeth Beard a plecat la scurt timp după Simon – în 1982, pe un BMW R60. Călătoria a pornit din New York și a continuat prin Canada, Mexic, Australia, Asia. După 56.000 de km și două accidente a revenit în Marea Britianie și a devenit prima englezoaică care a călătorit în jurul lumii. Cartea ei, Lone Rider: The First British Woman to Motorcycle Around the World a fost publicată în 2017. 

Bilete: https://eventbook.ro/other/bilete-bats-2018

bats.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
long-way-down.jpg

OPINIE | Ewan McGregor și Charlie Boorman au o misiune dificilă

“Ne dorim foarte tare să se întâmple și, țineți pumnii, o vom putea face în 2019”, spune Charlie Boorman într-un interviu pentru MCN. “Am început planificarea călătoriei. Mi-e frică să spun prea multe, dar cred c-o să se întâmple”. 

Ce-o să se întâmple? Echipa se reunește. Ewan McGregor și Charlie Boorman – “Long Way Round” și “Long Way Down” pleacă din nou la drum. De această dată, din Ushuaia până în Alaska. Este o rută de adventure clasică și străbate Americile, de la Sud la Nord. “Long Way Round” a fost una dintre cele mai reușite și influente povești de călătorie moto spuse vreodată. Cunosc oameni care-au plecat la drum inspirați de “Long Way Round”. Ba chiar sunt unii care afirmă că o parte din succesul R1200GS se datorează acestor filme. Dar asta a fost acum 15 ani, iar pesiajul s-a schimbat destul de tare în lumea motociclismului de călătorie. Va avea “Long Way Up” același succes ca primul “Long Way”? 

Lumea nu mai e așa de mare ca înainte. Cu fiecare an, mai mulți și mai mulți motocicliști pleacă în locuri îndepărtate. Piața de adventure a explodat, iar drumurile cu washboard din Mongolia nu mai sunt așa de pustii. Ironic, mulți spun că “Long Way Round” a avut un rol important aici. Acum ai nevoie doar de un bilet de avion și de 2.000 de euro ca să te duci cu motocicleta în America de Sud. Desigur, nu e ca o tură până la Sinaia, dar nu mai pare așa departe ca până acum. Tot mai mulți motocicliști fac drumuri grele, peste tot în lume, de obicei singuri, cu buget redus, iar standardul devine din ce în ce mai ridicat în fiecare an. Să livrezi, în astfel de condiții, o poveste care să surprindă e din ce în ce mai greu. 

Apoi, tehnologia e din ce în ce mai accesibilă. Astăzi poți face de unul singur ce făceai acum 15 ani cu un elicopter, trei mașini de asistență și un buget colosal. Ai nevoie doar de o dronă, de două GoPro-uri și de o cameră normală, pusă pe un trepied. Dar înainte de  “Long Way Round” lucrurile nu erau chiar așa de simple și prea puțini își filmau călătoriile. Desigur, există Mondo Enduro, un film-document, dar din punct de vedere imagine nu spune prea multe. Iar Ted Simons, când a făcut “Jupiter’s Travels” n-avea GoPro după el. Cu sculele performante și ieftine din ziua de azi, oricine poate un film. În teorie. 

Pentru că practic, dacă vrei să faci un film de succes trebuie să muncești mult și să aloci de două ori mai mult timp expediției. Dar asta se rezolvă. Există, însă, ceva ce nu se cumpără și nu poate fi câștigat ușor – carisma. Cel mai mare avantaj pe care-l au Ewan și Charlie. Lumea îi iubește. Când ai crescut cu “Long Way Round” și ți-ai luat motocicletă ca să faci același lucru, te vei uita și la următorul film din serie. Cam cum te uiți la Star Wars. Ewan și Charlie sunt amuzanți, prietenoși și sunt motocicliști “de-ai noștri”.

Lumea are nevoie de “Long Way Up”. Chiar dacă aventurierii “hardcore” vor râde și comenta pe baza brandingului, mașinilor de asistență și altor elemente care nu sunt “adventure friendly”, “Long Way Up” trebuie să existe. E un show TV care duce motociclismul de aventură în zona mainstream, dincolo de locurile unde poate ajunge un subiect de discuție de pe forumul advrider sau de pe grupul de Facebook horizon-unlimited. Va influența și mai mulți oameni iar motociclismul va deveni și mai popular – vor fi mai mulți și mai mulți care-și vor lua o motocicletă ca să plece la Capătul Pământului. Iar noi ne vom uita la ei ca la niște vechi prieteni care pleacă într-o nouă călătorie. Avem nevoie de “Long Way Up”.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
luggage.jpg

Nu știu cum se face, dar e o modă în lumea motociclismului de călătorie. Bine, hai să-i spunem adventure. E moda asta ca motocicleta să fie cât mai mare și mai grea cu putință și să aibă cât mai multe bagaje: cutii de aluminiu, iar pe deasupra cutiilor de aluminiu mai stau niște genți dextile, plus alte genți textile pe crash-bar sau pe cadru, plus geantă de rezervor și, dacă se poate, două roți de rezervă care atârnă pe lateral. Ca să fie. 

(Didascalie: a se citi pe ton ironic. Fiecare cu-a lui, dar asta nu-nseamnă că nu ne putem amuza)

Totul, de zici că vine apocalipsa iar tu trebuie să-ți muți familia. Iar motocicleta se transformă într-un fel de catâr cocoșat. Și dacă dă dracu și dai de nisip, noroi sau orice altceva ce nu-i asfalt, ori dac-o scapi, o să-ți blestemi zilele. Iar dacă, totuși, o ții în picioare și-ți crapă cadrul, să zicem, de la vibrații, vei pune fotografii pe net și te vei plânge că motocicletele din ziua de azi sunt proaste. Fără să bagi de seamă c-ai depășit cu vreo 100 de kg masa maximă admisă pentru subcadru. 

Totuși, de ce atâtea bagaje? Iar aici voi fi subiectiv. Părerea mea e că ține mai multe de poză decât de utilitate. Un big adventure de un litru încărcat până la refuz dă mai bine în fotografii decât un monocilindru cu un set de genți textile. Trebuie să fie mare, cu proiectoarele pornite, iar tu trebuie să fii transpirat și prăfuit. Cu camel back, pentru că ai așa de mult de mers încât n-ai timp să te oprești să bei apă. Și peste tot trebuie să scrie, mare, Rallye, ca să ne dăm seama de ce ești în stare. E, cumva, același motiv pentru care Ceaușescu a construit Casa Poporului și pentru care americanii vor doar motoare de 5 litri și se plimbă cu pick-up-urile alea odioase. Bigger is better.

Pentru că altfel nu-mi explic. Ce-ai putea băga în atâtea cutii? Și de pleci o lună de-acasă și de pleci un an, tot de o bluză de cort și trei tricouri ai nevoie. Că le speli. Sau dacă ești bogat, îți cumperi altele. Și tot o pereche de pantofi de stradă ai nevoie. Costumul de ploaie e tot ăla, o mini-trusă de scule, iar echipamentul de camping intră într-un roll-bag. Știu, se-adună. Dar mai știu că mie o cutie laterală de aluminiu și un topcase mi-au ajuns în America de Sud. Iar asta pentru că doar drona mi-a ocupat o cutie. Și tot am cărat prea multe prostii după mine. 

Și mai sunt protecțiile. Protecțiile pentru motor, pentru radiator – fie, n-ai vrea să te trezești cu motorul spart în mijlocul pustietății. Dar am văzut protecții la protecții – adică niște drăcovenii ca să nu se zgârie crashbarul dacă o culci. Și protecții pentru etrieri. Protecții pentru rezervorul unde se află lichidul de frână. Da, da, există. Chiar mă mir cum de-a reușit Touratech să intre-n insolvență. 

În aceste vremuri încărcate, încerc s-aplic principiul KISS – “Keep it short and simple” sau “Keep it simple and stupid”. Și l-am aplicat într-un mod așa de radical, că-n Siberia nu mi-am luat nici costumul de ploaie după mine. Drept urmare, mi-au cam clănțănit dinții în ultimele patru zile. Deh, se spune că omul cât trăiește-nvață.  


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
BMW-S1000XR-Transfagarasan.jpg

FILM | A ajuns S1000XR la maturitate? E unul dintre lucrurile pe care am încercat să le aflăm în urma unui test pe Transfăgărășan – probabil cea mai bună destinație pentru o astfel de motocicletă – plecând din București ai de toate, de la autostradă la drum denivelat și apoi porțiunea aia de vis, cu ace de păr care urcă până la Bâlea. Viraje așa de frumos desenate că te simți ca pe circuit. 

BMW S1000XR e de ceva vreme pe piață. E primul sport-touring de modă nouă lansat de BMW – motor puternic, derivat din cel de pe S1000RR, frâne bune, suspensii precise, toate cuplate cu o poziție comodă, de adventure, și cu protecție la vânt. Primele versiuni aveau vibrații la 100 de km/h. BMW a încercat să rezolve problema printr-un update, iar pe lângă puferele din cauciuc puse în zona ghidonului a îmbunătățit performanețe motorului – 165 cp și a făcut trecerea la Euro 4. 

Așadar, era timpul pentru un nou test cu BMW S1000XR. Și unde altundeva să mergem decât pe cea mai faimoasă șosea din România – Transfăgărșan. Cum a fost și ce-am observat, în filmul de mai jos.

Pilot: Bogdan Buleandră
Video: Ionuț Ivana & Adi Popescu

Apropo, voi ce spuneți? Este cel mai tare sport-touring de pe piață?


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
biker-evolution-sticker-9092.jpg

La început. Îți fotografiezi noua motocicletă peste tot, schimbi cover-ul de pe Facebook, saluți pe toată lumea, “respect, frate” și îți tresare inima când vezi un motociclist ce te salută de pe contrasens. Te simți parte din familie. Ai un second hand de 600, doar tu crezi că cei 20.000d de km din bord sunt reali, dar pentru tine e cea mai bună motocicletă din lume. Te duci la parade – “motocicliștii există în trafic”. Mergi la întruniri. Cat de tare e să fie așa de mulți motocicliști la un loc. Vine toamna, plouă, ieși cu motorul. Tremuri ca naiba pentru că n-ai știut ce echipament să-ți iei, dar te-ncălzesc comentariile de pe Facebook: “bravo, frate! Respect”. Cauți să mergi cât mai mult. Apoi pui motocicleta “la iernat”, cu un pesimism bacovian. Vine primăvara și ești cel mai fericit. Mărțișor, motor, asta e! Îi faci cu mâna unui moș mai amorțit care vine de pe contrasens, călare pe o motocicletă de touring. “Oare-așa o s-ajung și eu?”

Trec doi ani. Ești băiat mare acum, știi să te dai. Ăștia de pe la Victoriei îți zic “Pokemon”, dar nu prea știi ce-nseamnă. Te uiți înțelegător la cei mici care abia și-au luat permisul. “Bravo, frate. Las că-nveți tu, hai la o tură”. Ți-ai făcut deja gașcă și te duci pe Cheia în fiecare weekend. Ai chicken-stripe-ul vizibil, dar de pe șa ți se pare că mergi tare. Acum doi ani ți-era frică, dar ai prins curaj. Te-avânți și cazi. O entorsă, carene. Ai scăpat ușor. Îți dai seama că nu-i chiar așa cum credeai. 

Ești motociclist de ani de zile. Te uiți la ăștia mici cum își iau motociclete puternice pe care nu știu să meargă. “Pe vremea mea era altfel”. Nu înțelegi ce-i cu-atâta electronică – “am mers toată viața fără traction control și n-am pățit nimic. O prostie. Le fac din ce în ce mai complicate ca să-ți ia banii”. Nu mai ieși cu motorul decât când e frumos afară, deja te dor genunchii când se schimbă vremea. Nici la întruniri nu te mai duci – “toate-s la fel”. Ai trecut de la nakedul de 600 la un touring, pentru că vrei să fie comod. Te uiți îngăduitor la puștiul care vine de pe contrasens și te salută entuziasmat: “o s-ajungi tu ca mine…”


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
rusia.jpg

Au trecut câteva zile de când am ajuns acasă, după o lună prin Rusia, de la Vest la Est: 5.000 de km cu Trans-siberianul, încă 4.000 cu motocicleta prin nord-estul Siberiei, și încă o săptămână în marile orașe din Rusia – Saint Peteresburg și Moscova. Pe lângă jurnalul de bord și filmele de călătorie, ar mai fi multe de spus despre Rusia. Mult prea multe. Iată câteva lucruri interesante, fără a avea pretenția că sunt reprezentative. Doar câteva observații de călător. 

  • La benzinărie, întâi plătești, apoi alimentezi. Estimezi cât vrei să pui, dai banul și după aceea te duci la pompă. Ce se întâmplă dacă estimezi greșit? Te duci la casă și iei restul.
  • Rangul oligarhului rus se măsoară în numărul de Land Cruisere cu bodyguarzi. Cei mai mici au limuzina lor și un Land Cruiser antemergător, cu patru oameni înarmați. Apoi, sunt cei care au Maybachul flancat de două mașini de protecție. Dar, într-o seară, în timp ce mă plimbam prin zona Kitai Gorod din Moscova, am zărit o limuzină cu un Land Cruiser în față și alte două în spate. Probabil era un pește mare, de prim rang.
  • Trans-siberianul merge, fără oprire, 9.000 de km, fiind cea mai lungă rută pe calea ferată în lume. Desigur, sunt opriri între Moscova și Vladivostok, unele au chiar și 40 de minute – e nevoie ca o vidanjă să treacă pe la cele 20 de vagoane, iar asta durează.
  • La cateva mii de km est față de Moscova intri în roaming. Da, ești în aceeași țară, ai aceeași rețea, dar tarifele cresc. Așadar, MB de net te costă cam cât o porție de borsch. 
  • Se spune că niciodată o sticlă goală nu trebuie să rămână pe masă. Odată golită, sticla trebuie să dispară. Iar din ce-am observat, aceeași regulă se aplică și la pahare, doar că altfel. Acestea nu dispar de pe masă, ci vor fi umplute din nou. 
  • Pe vremuri, în Moscova se spunea că singurul șofer de taxi treaz este Apollo. Acel zeu grec care stă într-o șaretă trasă de patru cai și se află pe acoperișul Bolshoi Theater. Acum a apărut Uber.
  • Am mâncat foarte mult borsch. Era singurul cuvânt din genul supelor pe care-l stiam. Ulterior am învățat și “rassolnic”. Îmi amintea de Raskolnikov, personajul lui Dostoievski din Crimă și Pedeapsă. 
  • În Rusia nu găsești presă internațională. Nici măcar în aeroport. Așadar, succes cu “Pravda”. 
  • În toată țara există nenumărate statui cu capul lui Lenin. Doar capul. Este și un top, iar cea mai mare dintre ele e la Ulan Ude. Am avut plăcerea s-o văd și s-o fotografiez. Desigur, cu un grup de chinezi alături. 
  • Rușii sunt sătui de turiștii chinezi. Și de chinezi, în general. Au și o fobie – natalitatea fiind redusă, se tem că urmașii lor vor avea ochi oblici și numele Vladimir Xiaomi. 
  • Legenda este adevărată. Rusoaicele sunt frumoase. Dar modeste fiind, spun că-i vorba de concurență și că vor să aibă grijă de ele. Prea puțini bărbați interesanți pentru o populație feminină de o asemenea anvergură. Așadar, în caz că vreți să emigrați…

Tocmai am publicat filmul călătoriei în Rusia (prima parte). Îl puteți vedea pe YouTube. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
DSC01966.jpg

Iată prima parte a filmului Go East – călătoria PeMotoare în Siberia, pe BMW F850GS. Am folosit acest titlu pentru că știu c-ați citit deja jurnalul de călătorie.  

Dar pentru cei care ajung aici prima oară, iată despre ce e vorba. Pe 16 iulie am plecat din București cu destinația Magadan (estul îndepărtat al Siberiei, pe malul Mării Ohtsk, unde se termină Pământul – search pe Google Maps). De la Moscova am luat trenul până la Irkutsk pentru că drumul dintre capitala Rusiei și lacul Baikal este aglomerat și plictisitor. Sunt 5.000 de km pe care nu prea are rost să-i faci cu motocicleta. Iar de la Baikal a început adevărata călătorie către Est. Filmul călătoriei – prima parte, în fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube, unde puteți găsi și alte aventuri.

Această aventură a fost susținută de BMW Motorrad România și Rompetrol KMG International. Pentru mai multe detalii, și pentru că filmul și cartea pot fi diferite, citește jurnalul de bord. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

“Du-te oriunde, dar nu mai pleca singur”, “Felicitări, dar ia și un partener de drum data viitoare”, “de apreciat curajul tău de-a merge singur”. Sunt câteva mesajele pe care le-am primit la ultima postare GoEast, unde anunțam c-am terminat călătoria. Și, vedeți voi, problema e că-ncepe să-mi placă așa. 

Scriu acest text dintr-o cafenea de pe bulevardul Pokrovskiy din Moscova. Undeva în centru, pe inelul bulevardelor, într-o zonă frecventată mai degrabă de localnici. Am terminat ceaiul, micul dejun și-o să-mi iau o cafea. A devenit un obicei să fac asta în fiecare dimineață, în așteptarea coletului. De câteva zile sunt în Moscova și-aștept să-mi vină motocicleta de la Magadan ca să pot pleca acasă. 

Este soare, rusoaicele-s frumoase, străzile-s curate și fațadele clădirilor arată bine. Iar asta-mi dă și mie o stare pozitivă. În rucsac am două cărți – una în format electronic din care-am citit 10 pagini și una in format fizic din care-am citit mai mult în zilele pe care le-am petrecut în tren. Îmi dau seama că n-am avut timp. Că eu, în singurătatea mea din ultima lună – chiar, a trecut mai bine de-o lună, am avut mai puțin timp de lectură decât acasă. Și-mi mai dau seama că n-a existat un moment în care să mă fi plictisit sau să mă fi simțit singur în călătoria asta. Și nu doar aici, în mijlocul civilizației, ci și în pustiul dezolant prin care-am umblat. 

Desigur, când vine vorba de siguranță lucrurile stau altfel. Întotdeauna va fi mai ușor, mai sigur, mai simplu în doi sau în trei – trei este grupul ideal pentru călătorie – iar dac-ar fi să fac drumuri foarte grele (să zicem BAM, deși sunt sigur că n-o să mă duc vreodată pe-acolo) – compania ar fi obligatorie. Trebuie să ai pe cineva să te-ajute. Să fie acolo în caz de… orice. 

Dar în afară de asta, atâta timp cât drumul există pe hartă și e practicabil, plecatul de unul singur nu-i chiar așa de rău. Chiar și pentru un introvertit ca mine căruia nu-i vine la-ndemână să se ia-n brațe cu toată lumea la cinci minute după ce-a intrat într-un bar.  

Când pleci singur ești nevoit să socializezi. Dacă ajungi într-o cârciumă, te așezi la bar și vorbești cu barmanul. Sau cu cel de lângă tine. Asta-n măsura în care vorbești limba. Afli lucruri, povești, ajungi chiar să schimbi contacte și să corespondezi pentru câteva zile sau săptămâni. Când ești cu unul sau doi prieteni, tot dialogul se va limita la voi. Asta când nu stați cu ochii în telefoane ca să vă uitați pe facebook. 

Când pleci singur ai timp să observi. Te uiți, analizezi, îți spui întrebări, îți spui lucruri, în sinea ta. Pe care, dacă ai darul peniței, le vei transforma în povești. Este esențial, dacă vrei să scrii o poveste, să pleci singur. Altfel îți vor scăpa multe lucruri. 

În cazul meu, plecatul de unul singur mi-a dat timp să lucrez. Iar la mine călătoria asta tebuia să devină o poveste, în două forme. Una scrisă și una văzută. De scris e mai simplu, dar filmatul ia mult timp. Oprește-te, pune trepiedul, fă cadrul, dă rec, întoarce-te ca să ieși din cadru, treci de aparat, întoarce-te să-l oprești. Ridică drona, filmează. Pune-o să te urmărească. O pierzi. Pune-te pe căutat. Vorbește la cameră. Trebuie să-ți arăți trăirile fix în momentul acela, altfel nu mai e autentic. Pierzi câteva ore pe zi făcând asta și-ar fi insuportabil pentru un partener de călătorie care are alt interes. 

Nicicând n-am reușit să fiu așa de productiv ca-n călătoria asta. Pentru că timpul pe care l-aș fi folosit ca să schimb impresii, la o bere, cu prietenii, l-am folosit ca să lucrez. E paradoxal ce spun acum, pentru că-n mod normal sunt dependent de prieteni, de întâlnirile la bere unde stăm la povești, de discuții. Acasă, dacă trec două zile fără să mă văd cu un prieten ca să povestim, intru într-un sevraj. Dar aici lucrurile stau altfel. 

Plecatul de unul singur are un rezultat ce ține de egoism și exclusivitate. Acaparezi totul de unul singur, 100%, fără să împarți experiența cu altcineva. Nimic nu se diluează, totul rămâne concentrat, doar pentru tine. Ție îți rămâne receptarea, interpretarea și apoi, povestirea evenimentelor. 

Și mai e ceva ce nu pot să explic. Probabil ține doar de mine. Dar atunci când mă văd singur, cu motorul mergând, pe un drum ce duce departe, către o destinație aflată la capătul lumii, am un sentiment de fericire autentică. O fericire formată dintr-o ușoară teamă de necunoscut, amestecată cu libertatea de-a face absolut orice mă taie capul, cu locuri noi și cu un drum ce are un singur sens. Am simțit asta când am plecat la Nordkapp, am avut același sentiment când am rămas singur pe malul Baikalului. N-aș putea să explic, dar e o trăire unică, complet diferită de cele pe care le am când plec la drum cu prietenii.  

Va mai trece un timp până la următoarea tură – deși așa-mi spuneam și după America – n-am luat vreo decizie, n-am niciun plan. Dar ceva-mi spune că tot lup singuratic voi rămâne.

DSC02033-1.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
big-adventure-comparativ.jpg

FILM | Față-n față, trei dintre cele mai dorite motociclete de călătorie. BMW R1200GS –  bestellerul clasei adventure, KTM 1290 Super Adventure S – ready-to-race, și Triumph Tiger 1200, o motocicletă ce a primit îmbunătățiri pentru 2018 ca să țină pasul cu rivalii. 

De fapt, noutatile vin doar de la Triumph – Tigerul și-a schimbat numele din Explorer în 1200 și vine cu update-uri serioase pentru 2018. Cel mai important – reducerea greutății. Apoi, mai sunt niște sisteme electronice, e ceva mai user-friendly și a primit cam tot ce se poate pune pe o motocicletă. Diferențele se simt – încă de la prima tură mi-am dat seama că nu mai e la fel de greoi ca înainte, că accelerația răspunde mai prompt, că e mai manevrabil. Dar e de ajuns ca să se impună în fața celoi doi rivali de la BMW și KTM?

Am făcut această tură ca să aflăm răspunsul la întrebarea de mai sus, dar nu-i doar asta. E prima oară când avem ocazia să punem KTM față-n față cu BMW. E un duel clasic, pe care noi nu l-am putut organiza din cauza lipsei motocicletelor de test KTM. Nu s-a schimbat nimic în sensul ăsta, dar am reușit să facem test datorită unui prieten care și-a cumpărat un KTM 1290 Super Adventure S și-a fost dispus să vină cu ea la test. 

Filmul, în fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

E ora 7.00, iar diminețile în Susuman sunt liniștite. Puținii oameni care-au mai rămas își văd de treburile obișnuite, un autobuz vechi și zgomotos culege pasagerii de la colțul străzii și câteva mașini noroite se îndreaptă către ieșirea din oraș. În acest timp eu îmi aranjez lucrurile în cutii pentru ultima oară-n această parte de lume. Azi ies din Arhipelagul Gulag. Gata cu cer gri, ploaie și frig. Cu hoteluri în paragină și orașe fantomă. Astăzi iesi la lumină.   

Mai am 626 de km din acest drum al Golgotei. Kolyma highway – pentru cei nefamiliarizați cu rusa, se citește Kolâma, iar numele îi vine de la râul care desparte regiunea în două. Trebuie să-i fac dintr-o bucată, iar orizontul este din nou gri. Sunt 8 grade afară și-o să m-aștepte o nouă zi de ploi și noroaie. Dar e ultima. Orice s-ar întâmpla, azi o scot la capăt. După-amiază o să fiu la semnul de intrare în Magadan, fac și eu o fotografie unde face toată lumea, dau o încheiere frumoasă pentru film, după care mă duc la hotel. Și iau o cină bună. Da, în seara asta o să mănânc bine și-o să beau o bere. 

Gata, hai că-s optimist. Hai la drum. Motorul pornește frumos, iar cei doi cilindri în linie sună în ritm de V, datorită intervalului de aprindere modificat. Și ce bine sună. Pornesc încălzirea în manșoane, mă mai uit odată către hotelul dezolant, le fac cu mâna câtorva trecători și plec. 

Îmi propun să opresc mai rar azi. Am filmat destul, am material-gârlă și-o să fie o zi lungă. Vlad mi-a amintit să fac dreapta la Bolshevik, înainte de Susuman, pentru Tenkinsky Trakt. E o variantă mai intersantă a drumului. Dar cu ploile astea și cu ultimele întâmplări, nu mă mai trage inima. Gata cu bolshevicii. Mergem la civilizație. Drum direct. 

Și de-odată ajung într-un vârf de munte. Munte mic, dar tot munte e. Și văd așa drumul, frumos desenat în jos și ceața care se ridică. Ce imagine! Hai să scot puțin drona. Ce mai contează zece minute? Încep să zbor, trag două trei cadre… hai să facem și-o urmărire. Acum, eu am patentat un sistem foarte interesant de-a lucra cu drona pe urmărire. La drona asta ai o telecomandă de care prinzi telefonul. Iar eu am luat niste duct-tape și am legat telecomanda de suportul de smartphone. Și-n felul ăsta am cadrul în permanență în fața ochilor și pot face câteva reglaje fine dacă e cazul. 

Și cum merg eu așa cu drona după mine, văd că se duce spre stânga, spre tufișuri. Apăs repede pe X, ca s-o scot din modul de urmărire, dar nu știu cum naiba face că se mai duce un metru spre stânga, de capul ei. Suficient cât să se agațe de niște crengi și să se blocheze. Ei bine, asta-mi lipsea. Sper că nu s-a stricat. Hai să vedem. Dar ia drona de unde nu-i. Pe marginea drumului sunt niște boscheți deși, aflați pe coama muntelui și s-a blocat undeva acolo. Încă am semnal de la cameră dar nu văd decât niște frunze galbene și fragmente foarte mici de drum. Dar chiar și-așa, când mai trece un camion pe lângă mine îl pot observa puțin pe cameră. Trece un camion, trece al doilea, mă uit la pozitia dronei. Fac doi pai spre stanga, doi pasi spre dreapta, incerc sa-mi dau seama cat de departe sau aproape poate fi. Trebuie să fie undeva pe sus, în zona asta. Analizez ultimul video. Hai să ne cățărăm. Și, cu telecomanda într-o mână, m-apuc să escaladez malul de pământ printre boscheți. Alunec, cad, încerc să mă țin de crengile subțiri. Și boscheți ăștia sunt așa de deși, de-abia intru printre ei. Se pune și ploaia, o ploaie măruntă și rece. Să nu cad naibii pe-aici. Și caut, și caut, și mă cațăr, și alunec, și drona nu e. Cum cred că mă apropii, dau zoom-in pe harta de pe telefon și văd că sunt mai departe. Sunt in zonă fără semnal, deci n-am o hartă propriu-zisă, ci doar două puncte pe un ecran alb. Merg în pași de pitic, ca să-mi dau seama dacă e bine sau nu. Trebuie să fie undeva la maxim 10 metri în jurul meu, dar unde? Bateria scade vertiginos. Și bateria dronei și bateria mea. Iar dacă se duce de tot bateria dronei, dusă o să rămână. Unde ești tu, drono? Nu primesc niciun răspuns. Dacă ăștia de la DJI ar fi fost destepti, ar fi pus și ei o alarmă, un sunet ceva, pentru situații de genul ăsta. Când e suficient de-aproape ca s-o auzi, dar nu poți s-o vezi pentru că-s boscheți. Stai, dar poate au pus. Doar că eu am o metodă mai mult empirică de-a lucra. Adică mi-e lene să citesc manualul de utilizare. Așadar îmi ia vreo 40 de minute până să găsesc funcția în meniu. Și, bingo, cu doar 10% baterie, drona începe să piuie. E la 3 metri de mine, în șanț. Jos, nu sus. M-am cățărat degeaba prin boscheți, m-am noroit degeaba. Am pierdut aproape o oră când o puteam găsi în două minute. Iar camioanele ălea pe care eu credeam că le văd de sus, de fapt le vedeam de jos. Pentru că drona mea se relaxa cu burta-n sus. Fac un test ca să văd dacă funcționează – culmea, încă zboară – o șterg cu niște șervețele, îmi șterg părul ud de la ploaie cu un tricou și plec mai departe. 

DSC02219.jpg

Mai pun odată fotografia ca să vedeți în ce hal arăt

Nu trec 10 km și văd cu coada ochiului un ditamai ursul alergând, la 3 metri de mine, pe marginea drumului. Pare vesel, îmi amintește de Baloo. Și nu știu dacă e din cauza imaginației mele sau a oboselii, dar parcă-mi face cu mâna. Mă rog, mă salută cu laba stângă. Pornesc camera, dar prea târziu. A dispărut. Probabil își vedea de treabă și s-a speriat de sunetul motorului. Deci chiar e plin de urși. Cum ar fi fost să dau nas în nas cu el în timp ce căutam drona?

Merg, merg și iar merg și-mi propun să nu mă mai opresc prea curând. Vremea se strică și mai tare, drumul la fel. Ploaie foarte puternică, torențială, și nu mai văd nici măcar gropile, doar simt motocicleta cum se zdruncină sub mine. Mă dor mâinile de la cât mă străduiesc să o țin sub control pe gropile astea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Dau de noroi, alunecă, iar gropi, camioane. Niciodată n-am mers în condiții așa de rele. Și nici nu-s într-o formă prea bună. Merg fără oprire de 11 zile, 500-600 de km pe zi, iar ultimele trei au fost foarte grele. Mi-e frig și mi-e foame. N-am m-ai mâncat ceva cald de trei zile.

Apare primul cafe și-mi dau seama cum arăt după privirea fetelor de la tejghea. Sunt noroit și pe nas, ud-leoarcă și oricât m-am străduit să mă șterg pe preșul de la intrare, tot las urme de noroi. Infulec un borș și ceva carne cu cartofi, două ceaiuri calde, iau și desert. Îmi mai vine sufletul la loc. Dar nu pot să stau prea mult. Mai vreo 300 de km și e târziu. E momentul în care-mi dau seama c-o să mă prindă noaptea.

captura-go-pro.png

Începe o nouă tură de ploaie, o nouă porție de noroaie și sunt deja resemnat. Jur că nu mai simt nicio plăcere să merg cu motocicleta în condițiile ăstea. Nu vreau decât să se termine. N-am gânduri, n-am planuri. Nu mă gândesc la nimic. Doar ascult muzică, să mai alunge din starea asta gri și merg. Sunt pe un fel de pilot automat. Merg bine, dar nu mai gândesc ce fac. Totul e di reflex. Deodată, ceva-mi atrage atenția în bord: coolant temperature too high. Check coolant level. Continue driving in part load to cool down. Mă dau jos să mă uit la motor. E împachetat tot într-un strat gros de noroi uscat. Radiator, bloc motor, furtune. Am un litru de apa la mine, il arunc pe radiator ca să mai dizolve noroiul. Observ niste urme, probabil e lichidul de răcire. A fiert motorul și l-a dat afară. Merg încet și monitorizez temperatura. Nu pot s-o țin sub 120 de grade. Mers incet plus noroi. Urcă repede și ajunge la 130 de grade. Mă opresc la un râu. Umplu sticla, arunc pe radiator. Repet de vreo cinci ori. Sper să n-apară iar vreun urs. Mai merg 20 de km. Degeaba. Opresc din nou, fac același lucru. 

Motorul încă trage fără probleme. Chiar și la temperatura asta asta, trage de rupe. Merge ca și când n-ar fi nimic. Dar nu-mi permit să mă bucur de asta acum, merg într-a 6-a, subturat. S-ar putea cala motorul, apoi pistoane blocate și gata, final de poveste. Dar nu mă lasă el la greu. La coborâri opresc motorul, ca să se mai răcească și-o las să meargă din inerție. Nu e deloc sigur ceea ce fac, nici nu stiu dacă ajută la ceva.

Opresc să verific și filtrul de aer. Cine știe… Desfac, e plin de praf, dar nu e așa de grav, îl scutur puțin. Oprește o mașină. “Totul ok?” Da, da, mă descurc. “Ai grijă cu opritul pe-aici, grizzly”. Știu, i-am văzut, mulțumesc. În timp ce fac operațiunile ăstea sunt cu ochii-n patru și cu simțurile ascuțite, de parcă toți urșii din Siberia m-ar urmări. 

Iar cum un necaz nu vine singur, trebuie să renunț și la pinlock. S-a stricat deja de câteva zile și mi se aburește viziera în zona nasului. Mă opresc la fiecare 20 de minute s-o șterg – și de aburi și de noroi – altfel nu mai văd nimic. Odată scăpat de pinlock, se va aburi integral, dar îmi va fi mai ușor s-o curăț. Sau voi merge cu ea semi-deschisă și gata. 

Zsolt (Transylvania to Magadan) mi-a dat câteva ponturi pentru drumul ăsta, printre care și coordonatele unui gulag. În fine, rămășițele unui gulag. În condițiile ăstea mai bine mi-aș vedea de drum, dar e foarte aproape de șosea. Așadar… opresc. Dar trebuie să las motocicleta și să merg puțin pe jos. Văd un indicator, care probabil mă anunță că n-am voie pe-acolo. Eu, tot înainte. Dar după 15 pași, ceva-mi spune c-ar fi mai bine să mă-ntorc. Dronă pierdută, vizieră, radiator, ploaie, urși. Nu vreau să-mi forțez norocul. E deja 7.00, mai am o grămadă de mers, iar eu să văd un loc încărcat de povești urâte? Și pentru prima oară-n călătoria asta mă-ntorc frumos, mă urc pe motor și merg mai departe. Fără niciun regret. Am văzut destule. 

Kilometrii trec din ce în ce mai greu. Trebuie să opresc din ce în ce mai des ca să curăț viziera. Vine noaptea. E ploaie, și frig și simt stropii reci cum îmi ajung la nas. Îmi dau seama că planul meu cu fotografia la întrare în Magadan în lumina caldă de apus nu mai stă în picioare. 

În sfârșit dau de asfalt. Dar e drum în lucru, trebuie să fiu atent. Nu e marcat peste tot, e o noapte neagră ca smoala. Bine că am far bun, cu LED și două proiectoare care fac din noapte zi. Dar chiar și-așa, nu mi-e comod.

Văd semnul Magadanului vag, la ora 23.00, după 16 ore de mers, printre picăturile de ploaie de pe viziera semi-aburită. Gata, am ajuns. Am reușit. Dar nu mă-ncearcă nicio bucurie, niciun semn de împlinire. Nu opresc. Mi-e frig, sunt rupt de oboseală și nu vreau decât să ajung la hotel și să fac un duș cald.

Mă trezesc a doua zi și mă duc să fac fotografia de final. S-a ales praful de finalul pe care-l gândisem, cu Magadanul la apus, uitându-mă spre mare, spunând cât a fost de frumos și planificând următoarea călătorie cu privirea vrăjită de noi orizonturi. Încerc să vorbesc ceva la cameră, dar nu reușesc nicio încheiere măreață. Asta e. A fost frumos? Nu, cum naiba să fie frumos. A fost interesant, solicitant, inedit, greu. Dar nu frumos. Și-mi dau seama că n-o să mai fac niciodată drumul ăsta – o simțeam de zilele trecute -mi-a fost de-ajuns. Dar nici nu-l regret. Asta e, n-am final, dar a ieșit o poveste pe cinste. Acum o să mă duc să spăl motocicleta, o pregătesc pentru transport și asta a fost. Văd eu după aia încotro mă-ndrept.

Notă: Mulțumesc BMW Motorrad România și Rompetrol – KMG International că au făcut posibilă această călătorie. În curând va apărea și filmul 

DSC02222.jpg DSC02232.jpg

ultima-zi.jpg

Mask of Sorrow. Monument ridicat în memoria victimelor gulagurilor


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Locul ăsta e blestemat. Mlaștină, câțiva pini pitici și un fel de mușchi galben și putred ce acoperă colinele. Nori grei pe cer, noroi pe pămâmânt. Gropi din care sare apă murdară. Cabina unui camion înghițită de baltă. E frig și nu e lumină. 

Săptămâna trecută, la poarta Yakutiei, când era senin, am văzut cel mai frumos cer. Un albastru intens, curat, fără pată. Și un verde tare al pădurii dese. Culori tari și simple. Se spune că Dumnezeu a desenat nordul când era copil. De aceea nu l-a pictat în multe tonuri –  găsești doar albastrul cerului și verdele pădurii. Dar Dumnezeu, când a crescut, a plecat spre Sud, blestemând și uitând nordul pe vecie. 

În nordul ăsta blestemat mă aflu eu acum. E nordul celor mai infame și crude gulaguri, gulagurile minelor de aur. Mă-ndrept spre Susuman, epicentrul Dalstroyului, capitala lagărelor din Kolyma. Una dintre cele mai crude creații ale omului, mașinărie a morții și umilinței – “dușmani ai poporului”, “sabotori”, contra-revoluționari, țărani, oameni ridicați în timpul marilor valuri de epurare – au fost mai multe, lumea-l menționează mai des pe cel din 37-38, pentru că cei vizați au fost intelectualii, iar câțiva dintre ei au reușit să spună povestea. Milioane de oameni nevinovați aruncate în același bârlog cu blatarii – tâlhari, criminali, violatori. Prinși între ciocan și nicovală. Pentru o corespondență greșită, un cuvânt spus aiurea sau doar ca să iasă norma.  Oasele multora dintre ei sunt în terasamentul acestui drum. De aceea i se spune “Drumul Oaselor”.

DSC02141.jpg DSC02140.jpg

Înaintez cu greu prin noroiul plin de gropi. Sunt 8 grade și plouă mărunt. Am pe mine hainele de vreme rea și merg în căutarea luminii. Dar în loc de lumină găsesc paragină și fantome. Caut să înveselesc puțin atmosfera cu niște Buena Vista Social club și-mi amintesc de America Latină, de însorita coastă a Pacificului, de paharele cu Pisco Sour, de ceviche și parilla. 

Chiar și-n starea jalnică în care mă aflu, vreau să opresc la Kadychan – cel mai mare dintre orașele-fantomă. Știu ca e undeva înainte de Susuman, așadar fac o pauză să verific. Unde ești tu, Kadychane? Oare ești pe hartă. Ești, dar am trecut de fantoma ta de vreo 15 km. O să mă-ntârzie mult, dar întorc motocicleta. Kadychan este un fost oraș minier, de 10.000 de locuitori – comunist, bineînțeles, ridicat în pustiu, cu blocuri, școală, locuri de joacă și ce mai trebuie să aibă un oraș. Dar minele s-a închis și oameni au plecat. Așadar, în 2007 mai locuiau acolo 200 de oameni, iar din 2010.. nimeni.

Prima oară mă iau după GPS, iar aplicația mă duce pe un drum greșit. Un pod rupt. Nu e bine, mă întorc și găsesc altă cale. La intrarea în oraș sunt bălți mari. Iar problema cu bălțile astea e că niciodată nu știi ce se află sub apa tulbure – poate să fie o groapă adâncă, în care să rămâi blocat, poate să fie ceva care să-ți facă praf roata. Am auzit că nu e de intrat singur, pentru că poți rămâne acolo – un englez ar fi pățit-o, și că-s urși. Dar am mai auzit că se poate intra și… că-s urși. E seară, s-a făcut deja ora 6.00, încă plouă ușor, iar eu sunt singur. Dar mă bag. Ceva mă mână. Probabil acel ceva care m-a făcut să plec în călătoria asta și să n-aleg un loc mai frumos. 

Trec prin bălți fără problemă, iar ce văd înaintea locurilor mă trezește brusc din starea de somnolență. Îmi trezește simțurile și mă pune repede în gardă. Drumul de acces este străjuit de mașini abandonate și case dărăpănate. Iar după aceea începe orașul. Gol și înfricoșător. Opresc pe-o stradă părăsită, pun cricul, opresc motorul. Nici țipenie, de om, de câine, de … nimic. Din când în când, câteva păsări negre tulbură liniștea. Mă trec fiorii. Nu vreau să stai aici prea mult, trebuie să mă mișc repede. Ridic drona și stau cu urechile ciulite. Dacă văd vreun urs o las naiba și de dronă și de tot și-o iau la fugă. Țin telecomanda în mână, și recuperez eu quadrocopterul (cum zic rușii) după aia. Înregistrez niște imagini postapocaliptice. Din păcate, n-am timp să fac fotografii, dar am imagine. O să aibă Adi ce monta. Și cum o să iasă… 

DSC02155.jpg

Kadychan – oraș fantomă

Dar vedem noi mai acasă cum o să iasă, până una-alta hai să ies eu teafăr de-aici. Am petrecut deja o oră, e târziu și mai am 90 de km până la Susuman. Stai, mai am 90 de km până la Susuman? Și mie-mi arată motocicleta o autonomie de …5 kilometri? Lasă, mai am rezerva de doi litri, hai s-o pun acum, îmi ajunge până la cele patru-cinci localități dinainte de Susuman. Merg puțin mai încrezător, iar când văd indicatorul cu “urmatoarea benzinarie la 70 de km”, îmi dau seama repede – localitățile acelea sunt, la fel ca Kadychanul, orașe-fantomă. N-o să găsesc benzină și, chiar și cu rezerva de doi litri, carburantul mi se termină în 40 de km. Încerc să merg cât pot eu de economic. Mergi, dacă poți. Nu e ca și cum aș fi pe-o șosea unde să țin o viteză constantă de 70-80 de km/h, într-a șasea, cu 2.000-3.000 de rpm. Trebuie să frânez la noroi, la gropi, să accelerez din nou. 

Sunt deja în dreptul orașelor fantomă când autonomia îmi arată 0 kilometri. Mai am vreo 15 de făcut, iar drumul ocolește puțin în dreapta din cauza unor lucrări. Dacă rămân fără carburant, sunt niște austrieci cu mașina undeva în urma mea, vin spre Susuman, mă vor ajuta ei. Număr kilometri, 10, nouă, opt…, patru, hai că se poate. Pe ăștia-i merg și pe jos, până la urmă. Acum să vă explic: motocicleta mea are un rezervor de 15 litri și am luat o canistră de doi litri de rezervă. Cu un consum de 4,0 – 4,5 litri pentru 100 de km ar fi trebuit să pot ajunge și la 400. Dar drumul prost care nu mi-a permis să merg constant și ocolul și-au spus cuvântul. Nu știu cum, dar ajung printr-o minune în Susuman și mă opresc direct la intrarea în oraș. Comand fără dubiu: 17 litri. La ruși trebuie să plătești înainte de-a alimenta. Intră tot. Nu știu cum naiba mai funcționa motocicleta. 

DSC02159.jpg

La benzinarie

Susumanul arată dezolant. Nu știu care e mai deprimant, Kadychanul, pentru că e nelocuit și știi la ce să te-aștepți, sau Susumanul, pentru că e pe jumătate locuit și-arată în halul ăsta. O stradă neasfaltată și plină de noroi, mărginită de blocuri urâte. Niște câini care mă latră și dau să mă alerge. Desigur, n-am internet și-i întreb pe oameni cum ajung la hotel. Mă îndrumă imediat. 

Niciodată nu m-am simțit în nesiguranță în ghetourile ăstea. N-am remarcat priviri urâte aruncate spre mine, vorbe răstite sau gesturi amenințătoare. Nu e vina oamenilor simpli că trăiesc în cutiile ăstea de chibrituri urâte. Sunt captivi într-un fel de cușcă și e mare mirare că această cușcă nu i-a înrăit până acum. 

Pe un bloc văd un afiș mare, cu Stalin. Nu e din anii ’40, e nou. Nu cuprinde celebrele vorbe despre munca, inscriptionate pe usile lagarelor, dar tot e inexplicabilă fața lui Stalin într-un loc unde-a produs atâtea orori. Afișul este despre ziua de 9 mai – “Ziua Victoriei”

Ajung la hotel care, ei bine, arată mai rău ca cel din Ust Nera. Mi-e frică să nu se prăbușească dacă mă dau mai tare jos din pat, așadar merg încet, mă așez la măsuța din cameră ca să consum brânza, salamul și pâinea – de data asta am găsit pâine, sunt fericit. Partea bună la ruși e că oricât de ponosită ar fi clădirea, oricât de veche ar fi mobila, e curățenie. Dau s-adorm. 

În vine-n minte scurtul schimb de replici cu un rus care tocmai pleca din hotel când ajungeam eu. Un ins cu chelie și barbă tăiată scurt, pe la 40 de ani, cu geacă de piele și un lanț de aur la gât. Vorbea engleză. “Ei, cum ți se pare ce vezi pe-aici. Cum e drumul?”. Cum să mi se pară, nu pot să spun că-i urât și deprimant, poate se simte jignit. Mi se pare.. salbatic. Nu orașul, drumul. Mi se pare sălbatic. “Wild? Hehe, no my friend, this is the road to hell”*.

Susuman.jpg

Susuman

DSC02187.jpg

Susuman

DSC02168.jpg

Stalin

DSC02198.jpg

Susuman

DSC02167.jpg

Hotelul meu din Susuman

DSC02196.jpg

Russian Jeep

DSC02194.jpg

Pe o stradă din Susuman

DSC02152.jpg

Aici se termină drumul

DSC02146.jpg

Pod de pe vechiul drum

DSC02135.jpg

Noroi. Mult noroi


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Vreme de noiembrie afară. Ploaie măruntă, 10 grade. Azi am o zi lungă. “Man, it’s a long way to Ust Nera”, îmi spune Marty, un biker slovac ce-a trecut pe-acolo înaintea mea. Lumea asta e mică. Te găsești imediat cu alții care sunt pe drum, afli cum e. Zsolt mă sfătuiește să plec foarte devreme – poate pe la 5.00, e deja lumină afară. E ultima zi cu internet. Deci ultima zi în care pot primi mesaje. Dar eu sunt cu gândul la râul ăla. Mi-a mai spus cineva, aseara, la benzinarie, că e greu de trecut. 

Mă uit la galeria de admisie – e sus. Evacuarea, la fel. Dar să nu fie curentul puternic. Până la urmă, mă gândesc, dacă e chiar groasă o să trec prima oară bagajele, ca să elimin din greutate, apoi trec motorul. Nu o să arate cool, dar sunt grele cutiile astea. N-am prea avut de ales – dronă, trepied, cameră, go pro-uri, laptop, hard, baterie externă câteva chei, pompă, chit de pană… S-au adunat. Deci da, așa fac. Oricum, nu e ca și cum aș avea de ales. 

Îmi iau la revedere de la proprietarul gostiniței, un om pe la vreo 50 de ani, cu care am vorbit multe în dimineața asta, dar n-am înțeles nimic. El în rusă, eu în română. Așa merge pe-aici. A, am înțeles că până la Kyubeme nu mai e nicio benzinărie. Știam asta. Omul îmi strânge mâna puternic și face un gest puternic de suținere. Chiar simt că-mi dorește baftă din tot sufletul. Ce oameni cu suflet bun într-un loc așa de trist. Căldura oamenilor e total în antiteză cu răceala locurilor. 

Merg bine la început. Plouă încet, sunt ceva bălți, dar reușesc să țin o viteză de 90 km/h. Apoi, dau în noroi – reduc la 30-40. Apoi bun. Apoi, iar noroi. Apoi, o benzinărie. Hopa, hai să alimentăm, ce dacă pun doar 4 litri. 

Ușor-ușor, peisajul se schimbă. Încep să prindă contur munții. Și un drum fără asfalt și fără trafic, prin pădure. Ceața se ridică, iar nori pufoși se plimbă pe deasupra brazilor. Cât de dor îmi era de munți. Nu e soare, dar e mai bine-așa. Sunt contrastele puternice, iar verdele e frumos. Drumul e bun, încep să merg tare, dar mă opresc des, căci am ce vedea. La un moment dat, o vale largă și un râu, cu plaje de pietriș și pădure – fix imaginea aia pe care o vezi în documentarele cu urși. Mă opresc, ridic drona –  mă voi întoarce acasă cu niște imagini bune. Am trei acumulatori – unul aici, unul rămâne pentru trecerea râului și unul pentru zona Ust-Nera. 

Vin primele serpentine. Văd șoseaua cum coboară, face un viraj de stânga, apoi dreapta, trece peste un pod și se pierde în zare. Apoi, un mal de zăpadă netopită. Nu știu la ce altitudine sunt. Vine iarăși o urcare virajată, de care mă bucur din plin. Las spatele să derapeze puțin în modul enduro, îndrept ghidonul, schimb treapta, vin lansat și… bang, râul. Stătea pitit după un mal de pământ. Dau tare în frâne, nu pot să intru așa, în forță. Trebuie să analizez, să pornesc camera. Și când mă uit mai bine… în locul torentului la care mă așteptam, văd un râu de nici nu știu dac-o să-mi ajungă apa la scărițe. Ăsta o fi? Or fi mai multe? Nu, c-aș fi știut. Ăsta e. Asta e, traversez, renunț la dronă, dar pun camera pe trepied, pentru diversitate. Oricum sunt multe peisaje la fel, când prind ceva diferit trebuie să trag.  

Mai trec o dată, mă întorc și dau să strâng. Apare un camion. Șoferul se dă jos cu chef de vorbă. Pare puțin pilit. De unde vii, unde te duci, lucrurile obișnuite, dasvidania.

Ajung pe un platou frumos și-mi propun să nu mă mai opresc până la Kyubeme – una dintre cele mai faimoase benzinării din lumea motocicliștilor călători – e singura formă de viață pe o distanță de sute de kilometri. Toți cei care trec pe-acolo lipesc stickere, așadar mă conformez și eu, dar pun undeva pe lateral. Nu mai am loc în față și nu se cade să pun peste alte stickere. Apoi mănânc un borș și niște carne cu orez, beau un ceai, fac un selfie cu pisica ce stă lungită lângă mine și dus sunt. 

pisica-de-la-kyubeme.jpg

DSC02094.jpg

Merg ce merg, îl văd pe șoferul pilit că-mi face semn. Opresc să văd ce vrea. E cu un prieten. “Auzi, vrei un ceai?”. Nu, mulțumesc, mă grăbesc că vine noaptea. “Dar o vodcă”. E, fix asta m-ar pune acum în valoare. Le fac cu mâina, bag în viteză și nainte!

E deja târziu și încep să obosesc. Trec printr-o porțiune plină de noroaie. Nu-mi place, iar trebuie să încetinesc. Și trebuie să curăț foarte des viziera pentru că nu văd nimic. Doar lumina soarelui ce devine mai dulce și anunță apusul. Iar eu mai am de mers. Într-adevăr, e distanță mare – 560 de km fără pic de asfalt. Sunt nevoit să fac distanțele astea. N-aș avea unde să rămân peste noapte. Îmi dau seama că merg deja de 12 ore și încerc să mă concentrez. Drumul e bun, dar cam alunecos de la ploaie și traversez un munte. Arată bine. Vine un viraj de dreapta pe care, inexplicabil, îl abordez târziu. Intru cu fața în noroiul de pe marginea drumului și mă îndrept spre hău. Dau cu ea de pământ. De data asta nu-mi mai prinde piciorul. Scot cutiile ca să fie mai ușoară, o ridic și merg mai departe. Tot nu-nțeleg cum de-am putut să cad acolo. 

Trag de mine până la Ust Nera. Credeam că știu la ce să m-aștept. Am fost avertizat – “orașul ăsta arată de zici c-a venit Apocalipsa”. Câteva blocuri, dintre care o parte au fost deja părăsite și două-trei străzi dintre care niciuna cu asfalt. Este unul dintre orașele miniere din nord. A servit inițial ca bază pentru gulagurile din zonă, apoi a primit alte câteva blocuri. Dar puțini sunt cei care vor să locuiască aici. Probabil n-au de ales. 

Este cel mai nordic punct pe care-l ating în tura asta și se bate cu Verkhoyansk pentru statutul de capitală a frigului – în ianuarie, temperatura medie e de -45 de grade. 

Acum e destul de cald, să fie vreo 18 grade, dar tot n-aș dormi pe străzi, așadar plec în căutarea unicului hotel din oraș. Nu mai am net în zona asta. Desigur, am Edge, dar nu m-ajută la nimic. Gata, rup legătura cu lumea de pe Continent – deținuții din gulaguri se refereau la restul Rusiei ca la un Continent. Pe vremea aceea nu exista încă un drum care să lege regiunea de vestul țării, de unde proveneau dușmanii poporului, iar prizonierii soseau cu vaporul în portul Magadan și de acolo erau repartizați pe insulele ce formau arhipelagul gulag.

DSC02119.jpg

Mă tot învârt pe străzi și nu găsesc nimic care s-arate a hotel. Până la urmă, întreb pe cineva. “Vezi clădirea aia galbenă? În spatele ei”. Ajung la clădirea galbenă, dar nu văd nimic. Mai întreb odată. “Da, uite, acolo e hotelul, la etajul trei”. Mă uit eu mai bine și văd un bloc – unul dintre cele mai urâte, desigur – cu două intrări. Intru, ajung la recepție, văd camera, plătesc. Nu e ca și cum aș avea de-ales. 

Înainte de cină, adică înainte merge la magazin să-mi iau un salam și-o pâine, vreau să alimentez, ca să fiu pregătit mâine dimineață, să nu mai caut benzinării. Și când învârt roata, văd din nou avertizare de presiune scăzută în anvelope. Sunt obișnuit, de când am coborât la 2.00 bar, îmi tot arată mesajul ăsta. Motocicleta vrea să umflu spatele la 2.90. Dar eu nu și nu. Hai, totuși, să văd cât am: 0,7. Aoleo, nu e bine. Sigur am luat ceva. Trag pe dreapta, ridic pe cricul central, rotesc roata și văd cuiul. Scot cleștele ca să-l scot. Are cam jumătate de deget arătător. Balșoi! Hai că mi-am făcut de lucru în seara asta. 

Mulțumesc lui Dumnezeu și lui BMW c-a pus anvelope tubeless pe motocicleta asta. Fix de reparat o cameră n-aveam chef acum. De fapt, nu-i vorba de chef, n-aș fi putut. Trebuia să dau jos roata spate, să dau jos anvelopa de pe jantă, să scot camera, apoi să pun petic și sau să înlocuiesc. Nu vă puteți închipui ce înseamnă asta. La cât de tare au flancul anvelopele ăstea e aproape imposibil, fără antrenament și leviere bune. Așa, cu o bucată de cauciuc și un instrument.. să-i zicem sulă, rezolv în cinci minute. “Trăsăi ața, băgai sula și-i astupai crăpătura…”. De ce să fiu trist?

Problemă mare în timpul operațiunii, cu țânțarii. Țânțarii ăstora sunt cele mai agesive vietăți pe care le-am văzut. Noroc c-am un spray bun, cu care formez un scut eficient. Altfel, nu puteam lucra. 

Termin treaba, nu găsesc pâine, dar iau niște salam cu roșii și cu brânză și mă duc în camera mea de cămin. Pe perete e un ceas ce-arată ora 7.00, probabil de-acum 10 ani. Pe pervazul mare e un frigider mic care nu funcționează. Dau să mă uit pe geam, văd blocul părăsit din fața mea. Unde înainte erau geamuri, au rămas doar găuri negre, iar lumina slabă de pe stradă face ca totul să pară și mai înfricoșător. Dar am tv și un tablou pe perete. În baie, wc-ul și o cadă. Chiuvetă? Dar la ce-ți mai trebuie chiuvetă când ai robinet la cadă. 

Apuc doar să copiez imaginile de pe carduri pe hard, ca să fiu pregătit a doua zi, trimit sms acasă și pic frânt. Încerc să mă gândesc la un titlu pentru ziua asta. Să fie legat de faptul c-a fost grea? Sau lungă? N-o să mă arunc, naiba știe ce mai urmează? 

DSC02099.jpg

DSC02102.jpg

In acelasi loc, dar mai din spate

DSC02110.jpg

DSC02114.jpg

Tranquility Base Hotel & Casino – Hotelul meu din Ust Nera. La etajul trei.

DSC02115.jpg

In cartier

DSC02123.jpg

După blocuri

DSC02127.jpg

BMW Motorrad Showe Gel. Body and Bike


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

E prima oară când am emoții în călătoria asta. Când fac calcule și sunt atent. Când sunt în priză, concentrat să nu fac vreun pas greșit. Și trebuie să recunosc, îmi place mult treaba asta.

Mă trezește vântul care șuieră cu putere afară și ajunge până la nasul meu. Am lăsat geamul deschis, ieri au fost 28 de grade. E ora 05.00, aveam ceasul pus la 06.30. Cu-atât mai bine. Trezirea, avem treabă azi. Scot nasul pe fereastră și văd o atmosferă apăsătoare, gri și rece. Sunt vreo 10 grade afară. Mă uit pe prognoză – ploaia care trebuia să-nceapă la 14.00 începe la 8.00-10.00, iar cantitățile sunt mai mari. Toată lumea m-a sfătuit să nu plec pe drumul dacă plouă. Dar dacă plouă azi, nici mâine nu pot pleca, pentru c-ar trebui să se ducă noroiul. Iar dacă plouă și mâine… Hai la drum până nu se pune mai tare. 

La 05.58 pornesc motorul și ies din Manday, cu destinația Khandyga. Primii kilometri trec repede – am asfalt, iar unde nu e asfalt, tot cu 100 km/h merg. Intrarea pe drumul oaselor este gri. Cerul ăsta îți ia orice urmă de optimism. Dar parcă e justificat, având în vedere istoria tragică a acestor locuri. Văcuțele mov, satele cochete de munte, sunt în altă parte. Aici am cer gri și o iarbă de un verde intens.

Număr kilometrii rămași până la ferry-boat – asta e miza mea, să prind vasul. Pentru că nu circulă decât ziua și n-are orar fix. Și tot trec vreo 80-100 de km, apare o benzinărie, mă opresc să alimentez. Mă uit la echipamentul meu –  e plin de un praf roșiatic. Echipament, motocicletă, e peste tot. Dar deja nu mai contează. Mă uit pe hartă. Stau bine. Încep să mă relaxez.

Iese și soarele. Încep să fiu mai optimist. În stânga și-n dreapta văd hergelii de cai care pasc pe fânețele dintre mlaștini, iar drumul, aflat la o diferență de nivel mai mare decât împrejurimile, îți permite să te bucuri de priveliște. Parcă-ncepe să fie mai frumos. Cât de mult contează lumina soarelui. 

DSC02001.jpg

Mă opresc, ridic drona, fac fotografii. Merge repede. Opresc la un Kafe, unde-ar trebui să fi trecut de jumătatea drumului. Iau prânzul. Mă tot întreb unde-i nisipul ăla teribil de care vorbește toată lumea – de care le e frică tuturo în caz de ploaie. Căci până acum a fost ceva, dar cam subțire. În fine, asta o fi fost. 

Nu fac mai mult de 15 kilometri și pac, primul voblaj. Asta e. Răsuflu ușurat, am găsit și nisipul. Și ține-te bine, că-ncepe dansul. Teoretic, dacă o ții pe la 20-30 de km/h fuge mai greu de sub tine. Dar nu prea-mi vine mie să fac atâția km cu 20 la oră, așadar îmi mai scapă mâna-n gaz. Și mă pomenesc din când în când că motocicleta începe să se unduie, iar eu încep să chiui și să tai fin, din gaz. Foarte ușor, fără mișcări bruște – își găsește ea făgașul dar nu trebuie s-o bruscăm. În timpul ăsta mașinile trec pe lângă mine. Deh, ele au patru roți. Eu ascult un Johnny Cash și, încerc să țin motorul în frâu. 

Ploaia începe la fix – cu doar 5-6 km înainte de-a mă urca pe ferry. E 14.30. Trec râul Aldan – care e imens, ajung la Khandyga și iau o cameră la hotel, fac un duș, mănânc ceva. M-am mișcat bine, răsuflu ușurat. Ce-a fost mai greu a trecut. Iar în timp ce mă gândesc eu cât de bine mi-a ieșit astăzi, se apropie lângă mine patru fete și femei (două cu două) și-ncearcă să afle lucrurile obișnuite: de unde vii, unde te duci. Bănuiesc ele că-i vorba de Magadan. Și tot încearcă să-mi spună ceva. Până la urmă îmi desenează pe-o hârtie. Khandyga, ploaie, râu, Ust Nera. Și după aia fac un X pe râul ăla: “nu poți să treci”. Deci dacă se umflă râul devine riscant. O fi plouat în utlimele zile? De unde naiba să știu ce se-ntâmplă în munți. Întreb în stânga și-ndreapta. Mi se spune că daca nu plouă mult e ușor de trecut, dacă plouă e mai greu. Ce înseamnă mai greu, nu-mi pot da seama. 

Sunt în Khandyga și e cel mai deprimant loc pe care le-am văzut. Cinci blocuri amărâte, niște case, mărăcini, dezolant. La asta mă aștept de-acum înainte. Iar vremea asta nu ajută deloc. Se pune ploaia. Întreb pe cineva de-un hotel și mă conduce la o cladire din lemn, pe două nivele, lungă, ce aduce a bloc. Sun la ușă, nu e nimeni. Pe ușă, două trei numere de telefon. Primesc răspuns la al doilea: hostelul nu funcționează. Mai bine, la cum arăta… Mă mai uit pe google maps și găsesc Gostinița President. Hai că merge. Bingo, iau o cameră cu 1500 de ruble (95 de lei). 

Afară plouă și bate vântul. E ca la noi în noiembrie. Mâine o să fie iar 10 grade la plecare. Dacă plouă și mâine… Și mai e și râul ăla. Și am 560 de km de făcut. Și prima bezinărie e la 320 de km. Închid. Pun ceasul la 06.00. Sau mai devreme.

DSC02010.jpg DSC02033.jpg DSC02041.jpg DSC02044.jpg DSC02064.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

×