Mergi la conţinut
  • postări
    214
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    5.999

Postări în blog

pemotoare.ro

“Du-te oriunde, dar nu mai pleca singur”, “Felicitări, dar ia și un partener de drum data viitoare”, “de apreciat curajul tău de-a merge singur”. Sunt câteva mesajele pe care le-am primit la ultima postare GoEast, unde anunțam c-am terminat călătoria. Și, vedeți voi, problema e că-ncepe să-mi placă așa. 

Scriu acest text dintr-o cafenea de pe bulevardul Pokrovskiy din Moscova. Undeva în centru, pe inelul bulevardelor, într-o zonă frecventată mai degrabă de localnici. Am terminat ceaiul, micul dejun și-o să-mi iau o cafea. A devenit un obicei să fac asta în fiecare dimineață, în așteptarea coletului. De câteva zile sunt în Moscova și-aștept să-mi vină motocicleta de la Magadan ca să pot pleca acasă. 

Este soare, rusoaicele-s frumoase, străzile-s curate și fațadele clădirilor arată bine. Iar asta-mi dă și mie o stare pozitivă. În rucsac am două cărți – una în format electronic din care-am citit 10 pagini și una in format fizic din care-am citit mai mult în zilele pe care le-am petrecut în tren. Îmi dau seama că n-am avut timp. Că eu, în singurătatea mea din ultima lună – chiar, a trecut mai bine de-o lună, am avut mai puțin timp de lectură decât acasă. Și-mi mai dau seama că n-a existat un moment în care să mă fi plictisit sau să mă fi simțit singur în călătoria asta. Și nu doar aici, în mijlocul civilizației, ci și în pustiul dezolant prin care-am umblat. 

Desigur, când vine vorba de siguranță lucrurile stau altfel. Întotdeauna va fi mai ușor, mai sigur, mai simplu în doi sau în trei – trei este grupul ideal pentru călătorie – iar dac-ar fi să fac drumuri foarte grele (să zicem BAM, deși sunt sigur că n-o să mă duc vreodată pe-acolo) – compania ar fi obligatorie. Trebuie să ai pe cineva să te-ajute. Să fie acolo în caz de… orice. 

Dar în afară de asta, atâta timp cât drumul există pe hartă și e practicabil, plecatul de unul singur nu-i chiar așa de rău. Chiar și pentru un introvertit ca mine căruia nu-i vine la-ndemână să se ia-n brațe cu toată lumea la cinci minute după ce-a intrat într-un bar.  

Când pleci singur ești nevoit să socializezi. Dacă ajungi într-o cârciumă, te așezi la bar și vorbești cu barmanul. Sau cu cel de lângă tine. Asta-n măsura în care vorbești limba. Afli lucruri, povești, ajungi chiar să schimbi contacte și să corespondezi pentru câteva zile sau săptămâni. Când ești cu unul sau doi prieteni, tot dialogul se va limita la voi. Asta când nu stați cu ochii în telefoane ca să vă uitați pe facebook. 

Când pleci singur ai timp să observi. Te uiți, analizezi, îți spui întrebări, îți spui lucruri, în sinea ta. Pe care, dacă ai darul peniței, le vei transforma în povești. Este esențial, dacă vrei să scrii o poveste, să pleci singur. Altfel îți vor scăpa multe lucruri. 

În cazul meu, plecatul de unul singur mi-a dat timp să lucrez. Iar la mine călătoria asta tebuia să devină o poveste, în două forme. Una scrisă și una văzută. De scris e mai simplu, dar filmatul ia mult timp. Oprește-te, pune trepiedul, fă cadrul, dă rec, întoarce-te ca să ieși din cadru, treci de aparat, întoarce-te să-l oprești. Ridică drona, filmează. Pune-o să te urmărească. O pierzi. Pune-te pe căutat. Vorbește la cameră. Trebuie să-ți arăți trăirile fix în momentul acela, altfel nu mai e autentic. Pierzi câteva ore pe zi făcând asta și-ar fi insuportabil pentru un partener de călătorie care are alt interes. 

Nicicând n-am reușit să fiu așa de productiv ca-n călătoria asta. Pentru că timpul pe care l-aș fi folosit ca să schimb impresii, la o bere, cu prietenii, l-am folosit ca să lucrez. E paradoxal ce spun acum, pentru că-n mod normal sunt dependent de prieteni, de întâlnirile la bere unde stăm la povești, de discuții. Acasă, dacă trec două zile fără să mă văd cu un prieten ca să povestim, intru într-un sevraj. Dar aici lucrurile stau altfel. 

Plecatul de unul singur are un rezultat ce ține de egoism și exclusivitate. Acaparezi totul de unul singur, 100%, fără să împarți experiența cu altcineva. Nimic nu se diluează, totul rămâne concentrat, doar pentru tine. Ție îți rămâne receptarea, interpretarea și apoi, povestirea evenimentelor. 

Și mai e ceva ce nu pot să explic. Probabil ține doar de mine. Dar atunci când mă văd singur, cu motorul mergând, pe un drum ce duce departe, către o destinație aflată la capătul lumii, am un sentiment de fericire autentică. O fericire formată dintr-o ușoară teamă de necunoscut, amestecată cu libertatea de-a face absolut orice mă taie capul, cu locuri noi și cu un drum ce are un singur sens. Am simțit asta când am plecat la Nordkapp, am avut același sentiment când am rămas singur pe malul Baikalului. N-aș putea să explic, dar e o trăire unică, complet diferită de cele pe care le am când plec la drum cu prietenii.  

Va mai trece un timp până la următoarea tură – deși așa-mi spuneam și după America – n-am luat vreo decizie, n-am niciun plan. Dar ceva-mi spune că tot lup singuratic voi rămâne.

DSC02033-1.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
big-adventure-comparativ.jpg

FILM | Față-n față, trei dintre cele mai dorite motociclete de călătorie. BMW R1200GS –  bestellerul clasei adventure, KTM 1290 Super Adventure S – ready-to-race, și Triumph Tiger 1200, o motocicletă ce a primit îmbunătățiri pentru 2018 ca să țină pasul cu rivalii. 

De fapt, noutatile vin doar de la Triumph – Tigerul și-a schimbat numele din Explorer în 1200 și vine cu update-uri serioase pentru 2018. Cel mai important – reducerea greutății. Apoi, mai sunt niște sisteme electronice, e ceva mai user-friendly și a primit cam tot ce se poate pune pe o motocicletă. Diferențele se simt – încă de la prima tură mi-am dat seama că nu mai e la fel de greoi ca înainte, că accelerația răspunde mai prompt, că e mai manevrabil. Dar e de ajuns ca să se impună în fața celoi doi rivali de la BMW și KTM?

Am făcut această tură ca să aflăm răspunsul la întrebarea de mai sus, dar nu-i doar asta. E prima oară când avem ocazia să punem KTM față-n față cu BMW. E un duel clasic, pe care noi nu l-am putut organiza din cauza lipsei motocicletelor de test KTM. Nu s-a schimbat nimic în sensul ăsta, dar am reușit să facem test datorită unui prieten care și-a cumpărat un KTM 1290 Super Adventure S și-a fost dispus să vină cu ea la test. 

Filmul, în fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

E ora 7.00, iar diminețile în Susuman sunt liniștite. Puținii oameni care-au mai rămas își văd de treburile obișnuite, un autobuz vechi și zgomotos culege pasagerii de la colțul străzii și câteva mașini noroite se îndreaptă către ieșirea din oraș. În acest timp eu îmi aranjez lucrurile în cutii pentru ultima oară-n această parte de lume. Azi ies din Arhipelagul Gulag. Gata cu cer gri, ploaie și frig. Cu hoteluri în paragină și orașe fantomă. Astăzi iesi la lumină.   

Mai am 626 de km din acest drum al Golgotei. Kolyma highway – pentru cei nefamiliarizați cu rusa, se citește Kolâma, iar numele îi vine de la râul care desparte regiunea în două. Trebuie să-i fac dintr-o bucată, iar orizontul este din nou gri. Sunt 8 grade afară și-o să m-aștepte o nouă zi de ploi și noroaie. Dar e ultima. Orice s-ar întâmpla, azi o scot la capăt. După-amiază o să fiu la semnul de intrare în Magadan, fac și eu o fotografie unde face toată lumea, dau o încheiere frumoasă pentru film, după care mă duc la hotel. Și iau o cină bună. Da, în seara asta o să mănânc bine și-o să beau o bere. 

Gata, hai că-s optimist. Hai la drum. Motorul pornește frumos, iar cei doi cilindri în linie sună în ritm de V, datorită intervalului de aprindere modificat. Și ce bine sună. Pornesc încălzirea în manșoane, mă mai uit odată către hotelul dezolant, le fac cu mâna câtorva trecători și plec. 

Îmi propun să opresc mai rar azi. Am filmat destul, am material-gârlă și-o să fie o zi lungă. Vlad mi-a amintit să fac dreapta la Bolshevik, înainte de Susuman, pentru Tenkinsky Trakt. E o variantă mai intersantă a drumului. Dar cu ploile astea și cu ultimele întâmplări, nu mă mai trage inima. Gata cu bolshevicii. Mergem la civilizație. Drum direct. 

Și de-odată ajung într-un vârf de munte. Munte mic, dar tot munte e. Și văd așa drumul, frumos desenat în jos și ceața care se ridică. Ce imagine! Hai să scot puțin drona. Ce mai contează zece minute? Încep să zbor, trag două trei cadre… hai să facem și-o urmărire. Acum, eu am patentat un sistem foarte interesant de-a lucra cu drona pe urmărire. La drona asta ai o telecomandă de care prinzi telefonul. Iar eu am luat niste duct-tape și am legat telecomanda de suportul de smartphone. Și-n felul ăsta am cadrul în permanență în fața ochilor și pot face câteva reglaje fine dacă e cazul. 

Și cum merg eu așa cu drona după mine, văd că se duce spre stânga, spre tufișuri. Apăs repede pe X, ca s-o scot din modul de urmărire, dar nu știu cum naiba face că se mai duce un metru spre stânga, de capul ei. Suficient cât să se agațe de niște crengi și să se blocheze. Ei bine, asta-mi lipsea. Sper că nu s-a stricat. Hai să vedem. Dar ia drona de unde nu-i. Pe marginea drumului sunt niște boscheți deși, aflați pe coama muntelui și s-a blocat undeva acolo. Încă am semnal de la cameră dar nu văd decât niște frunze galbene și fragmente foarte mici de drum. Dar chiar și-așa, când mai trece un camion pe lângă mine îl pot observa puțin pe cameră. Trece un camion, trece al doilea, mă uit la pozitia dronei. Fac doi pai spre stanga, doi pasi spre dreapta, incerc sa-mi dau seama cat de departe sau aproape poate fi. Trebuie să fie undeva pe sus, în zona asta. Analizez ultimul video. Hai să ne cățărăm. Și, cu telecomanda într-o mână, m-apuc să escaladez malul de pământ printre boscheți. Alunec, cad, încerc să mă țin de crengile subțiri. Și boscheți ăștia sunt așa de deși, de-abia intru printre ei. Se pune și ploaia, o ploaie măruntă și rece. Să nu cad naibii pe-aici. Și caut, și caut, și mă cațăr, și alunec, și drona nu e. Cum cred că mă apropii, dau zoom-in pe harta de pe telefon și văd că sunt mai departe. Sunt in zonă fără semnal, deci n-am o hartă propriu-zisă, ci doar două puncte pe un ecran alb. Merg în pași de pitic, ca să-mi dau seama dacă e bine sau nu. Trebuie să fie undeva la maxim 10 metri în jurul meu, dar unde? Bateria scade vertiginos. Și bateria dronei și bateria mea. Iar dacă se duce de tot bateria dronei, dusă o să rămână. Unde ești tu, drono? Nu primesc niciun răspuns. Dacă ăștia de la DJI ar fi fost destepti, ar fi pus și ei o alarmă, un sunet ceva, pentru situații de genul ăsta. Când e suficient de-aproape ca s-o auzi, dar nu poți s-o vezi pentru că-s boscheți. Stai, dar poate au pus. Doar că eu am o metodă mai mult empirică de-a lucra. Adică mi-e lene să citesc manualul de utilizare. Așadar îmi ia vreo 40 de minute până să găsesc funcția în meniu. Și, bingo, cu doar 10% baterie, drona începe să piuie. E la 3 metri de mine, în șanț. Jos, nu sus. M-am cățărat degeaba prin boscheți, m-am noroit degeaba. Am pierdut aproape o oră când o puteam găsi în două minute. Iar camioanele ălea pe care eu credeam că le văd de sus, de fapt le vedeam de jos. Pentru că drona mea se relaxa cu burta-n sus. Fac un test ca să văd dacă funcționează – culmea, încă zboară – o șterg cu niște șervețele, îmi șterg părul ud de la ploaie cu un tricou și plec mai departe. 

DSC02219.jpg

Mai pun odată fotografia ca să vedeți în ce hal arăt

Nu trec 10 km și văd cu coada ochiului un ditamai ursul alergând, la 3 metri de mine, pe marginea drumului. Pare vesel, îmi amintește de Baloo. Și nu știu dacă e din cauza imaginației mele sau a oboselii, dar parcă-mi face cu mâna. Mă rog, mă salută cu laba stângă. Pornesc camera, dar prea târziu. A dispărut. Probabil își vedea de treabă și s-a speriat de sunetul motorului. Deci chiar e plin de urși. Cum ar fi fost să dau nas în nas cu el în timp ce căutam drona?

Merg, merg și iar merg și-mi propun să nu mă mai opresc prea curând. Vremea se strică și mai tare, drumul la fel. Ploaie foarte puternică, torențială, și nu mai văd nici măcar gropile, doar simt motocicleta cum se zdruncină sub mine. Mă dor mâinile de la cât mă străduiesc să o țin sub control pe gropile astea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Dau de noroi, alunecă, iar gropi, camioane. Niciodată n-am mers în condiții așa de rele. Și nici nu-s într-o formă prea bună. Merg fără oprire de 11 zile, 500-600 de km pe zi, iar ultimele trei au fost foarte grele. Mi-e frig și mi-e foame. N-am m-ai mâncat ceva cald de trei zile.

Apare primul cafe și-mi dau seama cum arăt după privirea fetelor de la tejghea. Sunt noroit și pe nas, ud-leoarcă și oricât m-am străduit să mă șterg pe preșul de la intrare, tot las urme de noroi. Infulec un borș și ceva carne cu cartofi, două ceaiuri calde, iau și desert. Îmi mai vine sufletul la loc. Dar nu pot să stau prea mult. Mai vreo 300 de km și e târziu. E momentul în care-mi dau seama c-o să mă prindă noaptea.

captura-go-pro.png

Începe o nouă tură de ploaie, o nouă porție de noroaie și sunt deja resemnat. Jur că nu mai simt nicio plăcere să merg cu motocicleta în condițiile ăstea. Nu vreau decât să se termine. N-am gânduri, n-am planuri. Nu mă gândesc la nimic. Doar ascult muzică, să mai alunge din starea asta gri și merg. Sunt pe un fel de pilot automat. Merg bine, dar nu mai gândesc ce fac. Totul e di reflex. Deodată, ceva-mi atrage atenția în bord: coolant temperature too high. Check coolant level. Continue driving in part load to cool down. Mă dau jos să mă uit la motor. E împachetat tot într-un strat gros de noroi uscat. Radiator, bloc motor, furtune. Am un litru de apa la mine, il arunc pe radiator ca să mai dizolve noroiul. Observ niste urme, probabil e lichidul de răcire. A fiert motorul și l-a dat afară. Merg încet și monitorizez temperatura. Nu pot s-o țin sub 120 de grade. Mers incet plus noroi. Urcă repede și ajunge la 130 de grade. Mă opresc la un râu. Umplu sticla, arunc pe radiator. Repet de vreo cinci ori. Sper să n-apară iar vreun urs. Mai merg 20 de km. Degeaba. Opresc din nou, fac același lucru. 

Motorul încă trage fără probleme. Chiar și la temperatura asta asta, trage de rupe. Merge ca și când n-ar fi nimic. Dar nu-mi permit să mă bucur de asta acum, merg într-a 6-a, subturat. S-ar putea cala motorul, apoi pistoane blocate și gata, final de poveste. Dar nu mă lasă el la greu. La coborâri opresc motorul, ca să se mai răcească și-o las să meargă din inerție. Nu e deloc sigur ceea ce fac, nici nu stiu dacă ajută la ceva.

Opresc să verific și filtrul de aer. Cine știe… Desfac, e plin de praf, dar nu e așa de grav, îl scutur puțin. Oprește o mașină. “Totul ok?” Da, da, mă descurc. “Ai grijă cu opritul pe-aici, grizzly”. Știu, i-am văzut, mulțumesc. În timp ce fac operațiunile ăstea sunt cu ochii-n patru și cu simțurile ascuțite, de parcă toți urșii din Siberia m-ar urmări. 

Iar cum un necaz nu vine singur, trebuie să renunț și la pinlock. S-a stricat deja de câteva zile și mi se aburește viziera în zona nasului. Mă opresc la fiecare 20 de minute s-o șterg – și de aburi și de noroi – altfel nu mai văd nimic. Odată scăpat de pinlock, se va aburi integral, dar îmi va fi mai ușor s-o curăț. Sau voi merge cu ea semi-deschisă și gata. 

Zsolt (Transylvania to Magadan) mi-a dat câteva ponturi pentru drumul ăsta, printre care și coordonatele unui gulag. În fine, rămășițele unui gulag. În condițiile ăstea mai bine mi-aș vedea de drum, dar e foarte aproape de șosea. Așadar… opresc. Dar trebuie să las motocicleta și să merg puțin pe jos. Văd un indicator, care probabil mă anunță că n-am voie pe-acolo. Eu, tot înainte. Dar după 15 pași, ceva-mi spune c-ar fi mai bine să mă-ntorc. Dronă pierdută, vizieră, radiator, ploaie, urși. Nu vreau să-mi forțez norocul. E deja 7.00, mai am o grămadă de mers, iar eu să văd un loc încărcat de povești urâte? Și pentru prima oară-n călătoria asta mă-ntorc frumos, mă urc pe motor și merg mai departe. Fără niciun regret. Am văzut destule. 

Kilometrii trec din ce în ce mai greu. Trebuie să opresc din ce în ce mai des ca să curăț viziera. Vine noaptea. E ploaie, și frig și simt stropii reci cum îmi ajung la nas. Îmi dau seama că planul meu cu fotografia la întrare în Magadan în lumina caldă de apus nu mai stă în picioare. 

În sfârșit dau de asfalt. Dar e drum în lucru, trebuie să fiu atent. Nu e marcat peste tot, e o noapte neagră ca smoala. Bine că am far bun, cu LED și două proiectoare care fac din noapte zi. Dar chiar și-așa, nu mi-e comod.

Văd semnul Magadanului vag, la ora 23.00, după 16 ore de mers, printre picăturile de ploaie de pe viziera semi-aburită. Gata, am ajuns. Am reușit. Dar nu mă-ncearcă nicio bucurie, niciun semn de împlinire. Nu opresc. Mi-e frig, sunt rupt de oboseală și nu vreau decât să ajung la hotel și să fac un duș cald.

Mă trezesc a doua zi și mă duc să fac fotografia de final. S-a ales praful de finalul pe care-l gândisem, cu Magadanul la apus, uitându-mă spre mare, spunând cât a fost de frumos și planificând următoarea călătorie cu privirea vrăjită de noi orizonturi. Încerc să vorbesc ceva la cameră, dar nu reușesc nicio încheiere măreață. Asta e. A fost frumos? Nu, cum naiba să fie frumos. A fost interesant, solicitant, inedit, greu. Dar nu frumos. Și-mi dau seama că n-o să mai fac niciodată drumul ăsta – o simțeam de zilele trecute -mi-a fost de-ajuns. Dar nici nu-l regret. Asta e, n-am final, dar a ieșit o poveste pe cinste. Acum o să mă duc să spăl motocicleta, o pregătesc pentru transport și asta a fost. Văd eu după aia încotro mă-ndrept.

Notă: Mulțumesc BMW Motorrad România și Rompetrol – KMG International că au făcut posibilă această călătorie. În curând va apărea și filmul 

DSC02222.jpg DSC02232.jpg

ultima-zi.jpg

Mask of Sorrow. Monument ridicat în memoria victimelor gulagurilor


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Locul ăsta e blestemat. Mlaștină, câțiva pini pitici și un fel de mușchi galben și putred ce acoperă colinele. Nori grei pe cer, noroi pe pămâmânt. Gropi din care sare apă murdară. Cabina unui camion înghițită de baltă. E frig și nu e lumină. 

Săptămâna trecută, la poarta Yakutiei, când era senin, am văzut cel mai frumos cer. Un albastru intens, curat, fără pată. Și un verde tare al pădurii dese. Culori tari și simple. Se spune că Dumnezeu a desenat nordul când era copil. De aceea nu l-a pictat în multe tonuri –  găsești doar albastrul cerului și verdele pădurii. Dar Dumnezeu, când a crescut, a plecat spre Sud, blestemând și uitând nordul pe vecie. 

În nordul ăsta blestemat mă aflu eu acum. E nordul celor mai infame și crude gulaguri, gulagurile minelor de aur. Mă-ndrept spre Susuman, epicentrul Dalstroyului, capitala lagărelor din Kolyma. Una dintre cele mai crude creații ale omului, mașinărie a morții și umilinței – “dușmani ai poporului”, “sabotori”, contra-revoluționari, țărani, oameni ridicați în timpul marilor valuri de epurare – au fost mai multe, lumea-l menționează mai des pe cel din 37-38, pentru că cei vizați au fost intelectualii, iar câțiva dintre ei au reușit să spună povestea. Milioane de oameni nevinovați aruncate în același bârlog cu blatarii – tâlhari, criminali, violatori. Prinși între ciocan și nicovală. Pentru o corespondență greșită, un cuvânt spus aiurea sau doar ca să iasă norma.  Oasele multora dintre ei sunt în terasamentul acestui drum. De aceea i se spune “Drumul Oaselor”.

DSC02141.jpg DSC02140.jpg

Înaintez cu greu prin noroiul plin de gropi. Sunt 8 grade și plouă mărunt. Am pe mine hainele de vreme rea și merg în căutarea luminii. Dar în loc de lumină găsesc paragină și fantome. Caut să înveselesc puțin atmosfera cu niște Buena Vista Social club și-mi amintesc de America Latină, de însorita coastă a Pacificului, de paharele cu Pisco Sour, de ceviche și parilla. 

Chiar și-n starea jalnică în care mă aflu, vreau să opresc la Kadychan – cel mai mare dintre orașele-fantomă. Știu ca e undeva înainte de Susuman, așadar fac o pauză să verific. Unde ești tu, Kadychane? Oare ești pe hartă. Ești, dar am trecut de fantoma ta de vreo 15 km. O să mă-ntârzie mult, dar întorc motocicleta. Kadychan este un fost oraș minier, de 10.000 de locuitori – comunist, bineînțeles, ridicat în pustiu, cu blocuri, școală, locuri de joacă și ce mai trebuie să aibă un oraș. Dar minele s-a închis și oameni au plecat. Așadar, în 2007 mai locuiau acolo 200 de oameni, iar din 2010.. nimeni.

Prima oară mă iau după GPS, iar aplicația mă duce pe un drum greșit. Un pod rupt. Nu e bine, mă întorc și găsesc altă cale. La intrarea în oraș sunt bălți mari. Iar problema cu bălțile astea e că niciodată nu știi ce se află sub apa tulbure – poate să fie o groapă adâncă, în care să rămâi blocat, poate să fie ceva care să-ți facă praf roata. Am auzit că nu e de intrat singur, pentru că poți rămâne acolo – un englez ar fi pățit-o, și că-s urși. Dar am mai auzit că se poate intra și… că-s urși. E seară, s-a făcut deja ora 6.00, încă plouă ușor, iar eu sunt singur. Dar mă bag. Ceva mă mână. Probabil acel ceva care m-a făcut să plec în călătoria asta și să n-aleg un loc mai frumos. 

Trec prin bălți fără problemă, iar ce văd înaintea locurilor mă trezește brusc din starea de somnolență. Îmi trezește simțurile și mă pune repede în gardă. Drumul de acces este străjuit de mașini abandonate și case dărăpănate. Iar după aceea începe orașul. Gol și înfricoșător. Opresc pe-o stradă părăsită, pun cricul, opresc motorul. Nici țipenie, de om, de câine, de … nimic. Din când în când, câteva păsări negre tulbură liniștea. Mă trec fiorii. Nu vreau să stai aici prea mult, trebuie să mă mișc repede. Ridic drona și stau cu urechile ciulite. Dacă văd vreun urs o las naiba și de dronă și de tot și-o iau la fugă. Țin telecomanda în mână, și recuperez eu quadrocopterul (cum zic rușii) după aia. Înregistrez niște imagini postapocaliptice. Din păcate, n-am timp să fac fotografii, dar am imagine. O să aibă Adi ce monta. Și cum o să iasă… 

DSC02155.jpg

Kadychan – oraș fantomă

Dar vedem noi mai acasă cum o să iasă, până una-alta hai să ies eu teafăr de-aici. Am petrecut deja o oră, e târziu și mai am 90 de km până la Susuman. Stai, mai am 90 de km până la Susuman? Și mie-mi arată motocicleta o autonomie de …5 kilometri? Lasă, mai am rezerva de doi litri, hai s-o pun acum, îmi ajunge până la cele patru-cinci localități dinainte de Susuman. Merg puțin mai încrezător, iar când văd indicatorul cu “urmatoarea benzinarie la 70 de km”, îmi dau seama repede – localitățile acelea sunt, la fel ca Kadychanul, orașe-fantomă. N-o să găsesc benzină și, chiar și cu rezerva de doi litri, carburantul mi se termină în 40 de km. Încerc să merg cât pot eu de economic. Mergi, dacă poți. Nu e ca și cum aș fi pe-o șosea unde să țin o viteză constantă de 70-80 de km/h, într-a șasea, cu 2.000-3.000 de rpm. Trebuie să frânez la noroi, la gropi, să accelerez din nou. 

Sunt deja în dreptul orașelor fantomă când autonomia îmi arată 0 kilometri. Mai am vreo 15 de făcut, iar drumul ocolește puțin în dreapta din cauza unor lucrări. Dacă rămân fără carburant, sunt niște austrieci cu mașina undeva în urma mea, vin spre Susuman, mă vor ajuta ei. Număr kilometri, 10, nouă, opt…, patru, hai că se poate. Pe ăștia-i merg și pe jos, până la urmă. Acum să vă explic: motocicleta mea are un rezervor de 15 litri și am luat o canistră de doi litri de rezervă. Cu un consum de 4,0 – 4,5 litri pentru 100 de km ar fi trebuit să pot ajunge și la 400. Dar drumul prost care nu mi-a permis să merg constant și ocolul și-au spus cuvântul. Nu știu cum, dar ajung printr-o minune în Susuman și mă opresc direct la intrarea în oraș. Comand fără dubiu: 17 litri. La ruși trebuie să plătești înainte de-a alimenta. Intră tot. Nu știu cum naiba mai funcționa motocicleta. 

DSC02159.jpg

La benzinarie

Susumanul arată dezolant. Nu știu care e mai deprimant, Kadychanul, pentru că e nelocuit și știi la ce să te-aștepți, sau Susumanul, pentru că e pe jumătate locuit și-arată în halul ăsta. O stradă neasfaltată și plină de noroi, mărginită de blocuri urâte. Niște câini care mă latră și dau să mă alerge. Desigur, n-am internet și-i întreb pe oameni cum ajung la hotel. Mă îndrumă imediat. 

Niciodată nu m-am simțit în nesiguranță în ghetourile ăstea. N-am remarcat priviri urâte aruncate spre mine, vorbe răstite sau gesturi amenințătoare. Nu e vina oamenilor simpli că trăiesc în cutiile ăstea de chibrituri urâte. Sunt captivi într-un fel de cușcă și e mare mirare că această cușcă nu i-a înrăit până acum. 

Pe un bloc văd un afiș mare, cu Stalin. Nu e din anii ’40, e nou. Nu cuprinde celebrele vorbe despre munca, inscriptionate pe usile lagarelor, dar tot e inexplicabilă fața lui Stalin într-un loc unde-a produs atâtea orori. Afișul este despre ziua de 9 mai – “Ziua Victoriei”

Ajung la hotel care, ei bine, arată mai rău ca cel din Ust Nera. Mi-e frică să nu se prăbușească dacă mă dau mai tare jos din pat, așadar merg încet, mă așez la măsuța din cameră ca să consum brânza, salamul și pâinea – de data asta am găsit pâine, sunt fericit. Partea bună la ruși e că oricât de ponosită ar fi clădirea, oricât de veche ar fi mobila, e curățenie. Dau s-adorm. 

În vine-n minte scurtul schimb de replici cu un rus care tocmai pleca din hotel când ajungeam eu. Un ins cu chelie și barbă tăiată scurt, pe la 40 de ani, cu geacă de piele și un lanț de aur la gât. Vorbea engleză. “Ei, cum ți se pare ce vezi pe-aici. Cum e drumul?”. Cum să mi se pară, nu pot să spun că-i urât și deprimant, poate se simte jignit. Mi se pare.. salbatic. Nu orașul, drumul. Mi se pare sălbatic. “Wild? Hehe, no my friend, this is the road to hell”*.

Susuman.jpg

Susuman

DSC02187.jpg

Susuman

DSC02168.jpg

Stalin

DSC02198.jpg

Susuman

DSC02167.jpg

Hotelul meu din Susuman

DSC02196.jpg

Russian Jeep

DSC02194.jpg

Pe o stradă din Susuman

DSC02152.jpg

Aici se termină drumul

DSC02146.jpg

Pod de pe vechiul drum

DSC02135.jpg

Noroi. Mult noroi


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Vreme de noiembrie afară. Ploaie măruntă, 10 grade. Azi am o zi lungă. “Man, it’s a long way to Ust Nera”, îmi spune Marty, un biker slovac ce-a trecut pe-acolo înaintea mea. Lumea asta e mică. Te găsești imediat cu alții care sunt pe drum, afli cum e. Zsolt mă sfătuiește să plec foarte devreme – poate pe la 5.00, e deja lumină afară. E ultima zi cu internet. Deci ultima zi în care pot primi mesaje. Dar eu sunt cu gândul la râul ăla. Mi-a mai spus cineva, aseara, la benzinarie, că e greu de trecut. 

Mă uit la galeria de admisie – e sus. Evacuarea, la fel. Dar să nu fie curentul puternic. Până la urmă, mă gândesc, dacă e chiar groasă o să trec prima oară bagajele, ca să elimin din greutate, apoi trec motorul. Nu o să arate cool, dar sunt grele cutiile astea. N-am prea avut de ales – dronă, trepied, cameră, go pro-uri, laptop, hard, baterie externă câteva chei, pompă, chit de pană… S-au adunat. Deci da, așa fac. Oricum, nu e ca și cum aș avea de ales. 

Îmi iau la revedere de la proprietarul gostiniței, un om pe la vreo 50 de ani, cu care am vorbit multe în dimineața asta, dar n-am înțeles nimic. El în rusă, eu în română. Așa merge pe-aici. A, am înțeles că până la Kyubeme nu mai e nicio benzinărie. Știam asta. Omul îmi strânge mâna puternic și face un gest puternic de suținere. Chiar simt că-mi dorește baftă din tot sufletul. Ce oameni cu suflet bun într-un loc așa de trist. Căldura oamenilor e total în antiteză cu răceala locurilor. 

Merg bine la început. Plouă încet, sunt ceva bălți, dar reușesc să țin o viteză de 90 km/h. Apoi, dau în noroi – reduc la 30-40. Apoi bun. Apoi, iar noroi. Apoi, o benzinărie. Hopa, hai să alimentăm, ce dacă pun doar 4 litri. 

Ușor-ușor, peisajul se schimbă. Încep să prindă contur munții. Și un drum fără asfalt și fără trafic, prin pădure. Ceața se ridică, iar nori pufoși se plimbă pe deasupra brazilor. Cât de dor îmi era de munți. Nu e soare, dar e mai bine-așa. Sunt contrastele puternice, iar verdele e frumos. Drumul e bun, încep să merg tare, dar mă opresc des, căci am ce vedea. La un moment dat, o vale largă și un râu, cu plaje de pietriș și pădure – fix imaginea aia pe care o vezi în documentarele cu urși. Mă opresc, ridic drona –  mă voi întoarce acasă cu niște imagini bune. Am trei acumulatori – unul aici, unul rămâne pentru trecerea râului și unul pentru zona Ust-Nera. 

Vin primele serpentine. Văd șoseaua cum coboară, face un viraj de stânga, apoi dreapta, trece peste un pod și se pierde în zare. Apoi, un mal de zăpadă netopită. Nu știu la ce altitudine sunt. Vine iarăși o urcare virajată, de care mă bucur din plin. Las spatele să derapeze puțin în modul enduro, îndrept ghidonul, schimb treapta, vin lansat și… bang, râul. Stătea pitit după un mal de pământ. Dau tare în frâne, nu pot să intru așa, în forță. Trebuie să analizez, să pornesc camera. Și când mă uit mai bine… în locul torentului la care mă așteptam, văd un râu de nici nu știu dac-o să-mi ajungă apa la scărițe. Ăsta o fi? Or fi mai multe? Nu, c-aș fi știut. Ăsta e. Asta e, traversez, renunț la dronă, dar pun camera pe trepied, pentru diversitate. Oricum sunt multe peisaje la fel, când prind ceva diferit trebuie să trag.  

Mai trec o dată, mă întorc și dau să strâng. Apare un camion. Șoferul se dă jos cu chef de vorbă. Pare puțin pilit. De unde vii, unde te duci, lucrurile obișnuite, dasvidania.

Ajung pe un platou frumos și-mi propun să nu mă mai opresc până la Kyubeme – una dintre cele mai faimoase benzinării din lumea motocicliștilor călători – e singura formă de viață pe o distanță de sute de kilometri. Toți cei care trec pe-acolo lipesc stickere, așadar mă conformez și eu, dar pun undeva pe lateral. Nu mai am loc în față și nu se cade să pun peste alte stickere. Apoi mănânc un borș și niște carne cu orez, beau un ceai, fac un selfie cu pisica ce stă lungită lângă mine și dus sunt. 

pisica-de-la-kyubeme.jpg

DSC02094.jpg

Merg ce merg, îl văd pe șoferul pilit că-mi face semn. Opresc să văd ce vrea. E cu un prieten. “Auzi, vrei un ceai?”. Nu, mulțumesc, mă grăbesc că vine noaptea. “Dar o vodcă”. E, fix asta m-ar pune acum în valoare. Le fac cu mâina, bag în viteză și nainte!

E deja târziu și încep să obosesc. Trec printr-o porțiune plină de noroaie. Nu-mi place, iar trebuie să încetinesc. Și trebuie să curăț foarte des viziera pentru că nu văd nimic. Doar lumina soarelui ce devine mai dulce și anunță apusul. Iar eu mai am de mers. Într-adevăr, e distanță mare – 560 de km fără pic de asfalt. Sunt nevoit să fac distanțele astea. N-aș avea unde să rămân peste noapte. Îmi dau seama că merg deja de 12 ore și încerc să mă concentrez. Drumul e bun, dar cam alunecos de la ploaie și traversez un munte. Arată bine. Vine un viraj de dreapta pe care, inexplicabil, îl abordez târziu. Intru cu fața în noroiul de pe marginea drumului și mă îndrept spre hău. Dau cu ea de pământ. De data asta nu-mi mai prinde piciorul. Scot cutiile ca să fie mai ușoară, o ridic și merg mai departe. Tot nu-nțeleg cum de-am putut să cad acolo. 

Trag de mine până la Ust Nera. Credeam că știu la ce să m-aștept. Am fost avertizat – “orașul ăsta arată de zici c-a venit Apocalipsa”. Câteva blocuri, dintre care o parte au fost deja părăsite și două-trei străzi dintre care niciuna cu asfalt. Este unul dintre orașele miniere din nord. A servit inițial ca bază pentru gulagurile din zonă, apoi a primit alte câteva blocuri. Dar puțini sunt cei care vor să locuiască aici. Probabil n-au de ales. 

Este cel mai nordic punct pe care-l ating în tura asta și se bate cu Verkhoyansk pentru statutul de capitală a frigului – în ianuarie, temperatura medie e de -45 de grade. 

Acum e destul de cald, să fie vreo 18 grade, dar tot n-aș dormi pe străzi, așadar plec în căutarea unicului hotel din oraș. Nu mai am net în zona asta. Desigur, am Edge, dar nu m-ajută la nimic. Gata, rup legătura cu lumea de pe Continent – deținuții din gulaguri se refereau la restul Rusiei ca la un Continent. Pe vremea aceea nu exista încă un drum care să lege regiunea de vestul țării, de unde proveneau dușmanii poporului, iar prizonierii soseau cu vaporul în portul Magadan și de acolo erau repartizați pe insulele ce formau arhipelagul gulag.

DSC02119.jpg

Mă tot învârt pe străzi și nu găsesc nimic care s-arate a hotel. Până la urmă, întreb pe cineva. “Vezi clădirea aia galbenă? În spatele ei”. Ajung la clădirea galbenă, dar nu văd nimic. Mai întreb odată. “Da, uite, acolo e hotelul, la etajul trei”. Mă uit eu mai bine și văd un bloc – unul dintre cele mai urâte, desigur – cu două intrări. Intru, ajung la recepție, văd camera, plătesc. Nu e ca și cum aș avea de-ales. 

Înainte de cină, adică înainte merge la magazin să-mi iau un salam și-o pâine, vreau să alimentez, ca să fiu pregătit mâine dimineață, să nu mai caut benzinării. Și când învârt roata, văd din nou avertizare de presiune scăzută în anvelope. Sunt obișnuit, de când am coborât la 2.00 bar, îmi tot arată mesajul ăsta. Motocicleta vrea să umflu spatele la 2.90. Dar eu nu și nu. Hai, totuși, să văd cât am: 0,7. Aoleo, nu e bine. Sigur am luat ceva. Trag pe dreapta, ridic pe cricul central, rotesc roata și văd cuiul. Scot cleștele ca să-l scot. Are cam jumătate de deget arătător. Balșoi! Hai că mi-am făcut de lucru în seara asta. 

Mulțumesc lui Dumnezeu și lui BMW c-a pus anvelope tubeless pe motocicleta asta. Fix de reparat o cameră n-aveam chef acum. De fapt, nu-i vorba de chef, n-aș fi putut. Trebuia să dau jos roata spate, să dau jos anvelopa de pe jantă, să scot camera, apoi să pun petic și sau să înlocuiesc. Nu vă puteți închipui ce înseamnă asta. La cât de tare au flancul anvelopele ăstea e aproape imposibil, fără antrenament și leviere bune. Așa, cu o bucată de cauciuc și un instrument.. să-i zicem sulă, rezolv în cinci minute. “Trăsăi ața, băgai sula și-i astupai crăpătura…”. De ce să fiu trist?

Problemă mare în timpul operațiunii, cu țânțarii. Țânțarii ăstora sunt cele mai agesive vietăți pe care le-am văzut. Noroc c-am un spray bun, cu care formez un scut eficient. Altfel, nu puteam lucra. 

Termin treaba, nu găsesc pâine, dar iau niște salam cu roșii și cu brânză și mă duc în camera mea de cămin. Pe perete e un ceas ce-arată ora 7.00, probabil de-acum 10 ani. Pe pervazul mare e un frigider mic care nu funcționează. Dau să mă uit pe geam, văd blocul părăsit din fața mea. Unde înainte erau geamuri, au rămas doar găuri negre, iar lumina slabă de pe stradă face ca totul să pară și mai înfricoșător. Dar am tv și un tablou pe perete. În baie, wc-ul și o cadă. Chiuvetă? Dar la ce-ți mai trebuie chiuvetă când ai robinet la cadă. 

Apuc doar să copiez imaginile de pe carduri pe hard, ca să fiu pregătit a doua zi, trimit sms acasă și pic frânt. Încerc să mă gândesc la un titlu pentru ziua asta. Să fie legat de faptul c-a fost grea? Sau lungă? N-o să mă arunc, naiba știe ce mai urmează? 

DSC02099.jpg

DSC02102.jpg

In acelasi loc, dar mai din spate

DSC02110.jpg

DSC02114.jpg

Tranquility Base Hotel & Casino – Hotelul meu din Ust Nera. La etajul trei.

DSC02115.jpg

In cartier

DSC02123.jpg

După blocuri

DSC02127.jpg

BMW Motorrad Showe Gel. Body and Bike


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

E prima oară când am emoții în călătoria asta. Când fac calcule și sunt atent. Când sunt în priză, concentrat să nu fac vreun pas greșit. Și trebuie să recunosc, îmi place mult treaba asta.

Mă trezește vântul care șuieră cu putere afară și ajunge până la nasul meu. Am lăsat geamul deschis, ieri au fost 28 de grade. E ora 05.00, aveam ceasul pus la 06.30. Cu-atât mai bine. Trezirea, avem treabă azi. Scot nasul pe fereastră și văd o atmosferă apăsătoare, gri și rece. Sunt vreo 10 grade afară. Mă uit pe prognoză – ploaia care trebuia să-nceapă la 14.00 începe la 8.00-10.00, iar cantitățile sunt mai mari. Toată lumea m-a sfătuit să nu plec pe drumul dacă plouă. Dar dacă plouă azi, nici mâine nu pot pleca, pentru c-ar trebui să se ducă noroiul. Iar dacă plouă și mâine… Hai la drum până nu se pune mai tare. 

La 05.58 pornesc motorul și ies din Manday, cu destinația Khandyga. Primii kilometri trec repede – am asfalt, iar unde nu e asfalt, tot cu 100 km/h merg. Intrarea pe drumul oaselor este gri. Cerul ăsta îți ia orice urmă de optimism. Dar parcă e justificat, având în vedere istoria tragică a acestor locuri. Văcuțele mov, satele cochete de munte, sunt în altă parte. Aici am cer gri și o iarbă de un verde intens.

Număr kilometrii rămași până la ferry-boat – asta e miza mea, să prind vasul. Pentru că nu circulă decât ziua și n-are orar fix. Și tot trec vreo 80-100 de km, apare o benzinărie, mă opresc să alimentez. Mă uit la echipamentul meu –  e plin de un praf roșiatic. Echipament, motocicletă, e peste tot. Dar deja nu mai contează. Mă uit pe hartă. Stau bine. Încep să mă relaxez.

Iese și soarele. Încep să fiu mai optimist. În stânga și-n dreapta văd hergelii de cai care pasc pe fânețele dintre mlaștini, iar drumul, aflat la o diferență de nivel mai mare decât împrejurimile, îți permite să te bucuri de priveliște. Parcă-ncepe să fie mai frumos. Cât de mult contează lumina soarelui. 

DSC02001.jpg

Mă opresc, ridic drona, fac fotografii. Merge repede. Opresc la un Kafe, unde-ar trebui să fi trecut de jumătatea drumului. Iau prânzul. Mă tot întreb unde-i nisipul ăla teribil de care vorbește toată lumea – de care le e frică tuturo în caz de ploaie. Căci până acum a fost ceva, dar cam subțire. În fine, asta o fi fost. 

Nu fac mai mult de 15 kilometri și pac, primul voblaj. Asta e. Răsuflu ușurat, am găsit și nisipul. Și ține-te bine, că-ncepe dansul. Teoretic, dacă o ții pe la 20-30 de km/h fuge mai greu de sub tine. Dar nu prea-mi vine mie să fac atâția km cu 20 la oră, așadar îmi mai scapă mâna-n gaz. Și mă pomenesc din când în când că motocicleta începe să se unduie, iar eu încep să chiui și să tai fin, din gaz. Foarte ușor, fără mișcări bruște – își găsește ea făgașul dar nu trebuie s-o bruscăm. În timpul ăsta mașinile trec pe lângă mine. Deh, ele au patru roți. Eu ascult un Johnny Cash și, încerc să țin motorul în frâu. 

Ploaia începe la fix – cu doar 5-6 km înainte de-a mă urca pe ferry. E 14.30. Trec râul Aldan – care e imens, ajung la Khandyga și iau o cameră la hotel, fac un duș, mănânc ceva. M-am mișcat bine, răsuflu ușurat. Ce-a fost mai greu a trecut. Iar în timp ce mă gândesc eu cât de bine mi-a ieșit astăzi, se apropie lângă mine patru fete și femei (două cu două) și-ncearcă să afle lucrurile obișnuite: de unde vii, unde te duci. Bănuiesc ele că-i vorba de Magadan. Și tot încearcă să-mi spună ceva. Până la urmă îmi desenează pe-o hârtie. Khandyga, ploaie, râu, Ust Nera. Și după aia fac un X pe râul ăla: “nu poți să treci”. Deci dacă se umflă râul devine riscant. O fi plouat în utlimele zile? De unde naiba să știu ce se-ntâmplă în munți. Întreb în stânga și-ndreapta. Mi se spune că daca nu plouă mult e ușor de trecut, dacă plouă e mai greu. Ce înseamnă mai greu, nu-mi pot da seama. 

Sunt în Khandyga și e cel mai deprimant loc pe care le-am văzut. Cinci blocuri amărâte, niște case, mărăcini, dezolant. La asta mă aștept de-acum înainte. Iar vremea asta nu ajută deloc. Se pune ploaia. Întreb pe cineva de-un hotel și mă conduce la o cladire din lemn, pe două nivele, lungă, ce aduce a bloc. Sun la ușă, nu e nimeni. Pe ușă, două trei numere de telefon. Primesc răspuns la al doilea: hostelul nu funcționează. Mai bine, la cum arăta… Mă mai uit pe google maps și găsesc Gostinița President. Hai că merge. Bingo, iau o cameră cu 1500 de ruble (95 de lei). 

Afară plouă și bate vântul. E ca la noi în noiembrie. Mâine o să fie iar 10 grade la plecare. Dacă plouă și mâine… Și mai e și râul ăla. Și am 560 de km de făcut. Și prima bezinărie e la 320 de km. Închid. Pun ceasul la 06.00. Sau mai devreme.

DSC02010.jpg DSC02033.jpg DSC02041.jpg DSC02044.jpg DSC02064.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Sunt pe macadam și trag tare. Arunc o privire la display-ul TFT – 90 km/h. Mă uit cu coada ochiului în oglindă – văd praful cum se ridică în spatele meu. Dar în față se zărește un alt nor, de această dată uriaș. Intru în el și disting forma vagă a camionului. Ies cât mai mult în stânga, e acolo un unghi de unde poți vedea ce e în față. Trebuie să am grijă la ce-i pe jos, pot nimeri într-un mal de piatră necompactată. Trebuie să am grijă la ce vine de pe contra-sens. Dacă are farurile stinse, nu-l vezi decât când e prea târziu. Scot, ușor, nasul. E liber. Accelerez și simt spatele cum fuge puțin, apoi prinde din nou aderența – l-am depășit și pe ăsta, hai cu următorul. 

Cam așa stau lucrurile pe porțiunile neasfaltate de pe Lena Highway – ce leagă șoseaua care duce la Vladivostok de Yakutsk. Nu e greu, dar e mult de mers. Și cum nu prea ai unde și de ce să te oprești, riști s-o ții ca mine, în 500-600 de km pe zi, să obosești și să nu mai fii atent. Ei bine, asta nu trebuie să se întâmple pentru că macadamul te poate fura în orice secundă de neatenție. 

Muzică în căști, ritm alert – prefer să merg tare și să fiu concentrat decât să merg încet și să mă ia somnul și pauze de hidratare și de curățat viziera – pe lângă insectele care roiesc peste tot, aici ai și praf. Trebuie să ștergi viziera la fiecare oprire. Și dacă tot am oprit, hai să ridic puțin și drona, să vedem ce se întâmplă. Trag o urmărire, un fix, bun. Să mai încercăm ceva. Și cum stau eu așa cu nasul în telecomandă, văd o Toyota Landcruiser că trece, pune frână și apoi dă în marșarier. Ei, ce-o mai fi? 

Văd un geam ce coboară și aud un “Salut!”. Nu-mi vine să cred. Tocmai în Yakutia, în colțul ăsta din lume, să mă întâlnesc cu Zsolt și cu David (Transylvania to Magadan), care călătoresc prin Siberia – vreo 32.000 de km și în jur de 70-80 de zile. Atât vor sta pe drum. Au plecat din Cluj și au trecut deja prin Mongolia, au ajuns și la Magadan, iar acum se întorc. Am văzut eu sticker-ul pe indicatorul de Magadan, dar nu mă gândeam să fie așa de recent. M-ajută cu informații despre hoteluri, despre locuri în care merită să opresc și despre starea drumurilor. Îmi arată filmare de pe Drumul Oaselor – noroi și foarte alunecos. Îmi povesesc despre motociliști care-au căzut, îmi spun că e tare nasol dacă plouă și mă sfătuiesc să nu plec singur dacă se strică vremea. Facem schimb de stickere, de numere de telefon și de id-uri de Facebook. Mai povestim pe net. Drum bun, prieteni! Se pare că lumea călătorilor e chiar mică. 

Transylvania-to-Magadan.jpg

În orașul Tynda e un guesthouse la care se duce toată lumea când ajunge în oraș. E primul pe stânga și are review-uri bune pe google. Dau și eu să intru, și mă întâmpină o acritură care se uită urât – “Niet”, din start. Aha, deci asta e guesthouse-ul unde nu cazeaza straini. Am mai auzit vorbindu-se, mi-a zis și Scutariu de el. Dacă nu intri cu salul rusesc, n-are cameră, deși motelul e, evident, gol. Mai merg un km și mă cazez la un han. Fac un duș și aud o bătaie în ușă. Mă trezesc, din nou, cu un “Salut!”. E Serghei, originar din Republica Moldova, care acum lucrează în Italia, iar italienii l-au trimis aici – că știe rusă – ca să facă ceva legat de niște motoare electrice din industria extracție de petrol. Mergem la cafe la o friptură și-o bere și povestim de toate, de la protestele din piața Victoriei până la bișnița pe care-o făceau Moldovenii în anii 90. 

E ultima zi, iar peisajul de pe Lena devine plictisitor. Mult praf și nu se întâmplă nimic: mlaștină, pădure de conifere, pădure de copaci al căror nume nu-l știu, pajiște, mlaștină, pădure, praf, un munte mic pe care-l urc. Sincer, aș cam vrea să se termine iar asfaltul, care apare din ce în ce mai des mă ajută să scap repede. Cred că-n maxim doi ani, toată șoseaua va fi asfaltată. 

Trag la un hotel de pe marginea drumului, în satul Manday, vis-a-vis de Yakutsk. Yakutsk este considerat polul frigului și dacă dai search pe google vei găsi o mulțime de reportaje despre cum sunt iernile pe-aici. Dar acum e august, iar termomentrul din bord indică 28 de grade. Iar eu, după trei zile de gândire și studiu al prognozei meteo, m-am hotărât. Mâine dimineață intru pe Drumul Oaselor. 

Situația stă așa: am 380 de km până la Khandyga și se spune că asta e cea mai dificilă porțiune din drum. Scutariu a făcut, anul trecut, doar jumătate și a fost rupt. Dar el a plecat din Yakutsk, a traversat Lena cu feribotul și a pierdut timp acolo. Eu plec direct de pe malul drept al Lenei. Ca să ajung la Khandyga, trebuie să iau un feribot, care nu circulă după un orar fix. Sper să fiu acolo pe la maxim 7.00 seara, ca să fiu sigur că-l prind. Fac calcule. Nu m-ar deranja să rămân la jumătatea drumului, dar nu știu unde-aș putea dormi. Scutariu, anul trecut, a dormit la mătușa unuia pe care l-a întâlnit pe feribot, într-un sat care începe cu “Y…”. Grozav! Iar asta e porțiunea aia în care se zice că dacă plouă, e dezastru. 

Prognoza mea pentru mâine arată așa: ploaie în Yakutsk (începe la 14.00), ceva ploaie în Churapcha (mai puțină, începe tot la 14.00) și ploaie la Khandyga (începe seara). Planul meu e să plec cât mai devreme – pe la 07.30 să se învârtă roata și să prind cât mai puțină ploaie. N-aș mai sta o zi pentru că nu știu cum se schimbă vremea. Poate fi mai bine, poate fi mai rău. N-am de unde ști. Dar e clar că plec. 

Motocicleta e deja pregătită: plinul făcut, lanțul uns, o parte din bagaje deja în cutii. Am luat niște biscuiți și iaurt pentru micul dejun. Am și cafea instant. Viziera e deja curată. Mă trezesc la cântatul cocoșilor, mă urc pe motor și plec. Începe Drumul Oaselor și am ceva emoții. 

Această călătorie este susținută de BMW Motorrad România și KMG International – Rompetrol. 

DSC01953-1.jpg DSC01948.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

“An empty bottle never stays on the table”, îmi explică Evgeny, serios, și pune sticla de vodka goală pe podea. “Când soldații ruși au ajuns la Paris..”, dar n-apuc să aflu ce se întâmplă pentru că timpul pentru un nou rând. Mă uit la pahar, e din nou plin – parcă-l golisem mai devreme – îl ridic și, sănătate. “Pentru prietenul nostru din România”. Las paharul pe masă, îmi iau puțin privirea de la el și.. e din nou plin. De unde deduc că nici paharele n-au voie să stea goale. 

Acțiunea se petrece într-o cârciumă din orășelul Mogocha. Mă aflu de zile bune pe drum, iar norma e de 600 de km. În orașe, n-ai de ce să te-oprești mai mult decât pentru câteva ore de somn, iar peisajul îl vezi de pe motocicletă. Oricum, formele din jurul tău se schimbă așa de lent că ai timp să aprofundezi totul. 

Ajung eu în Mogocha la lăsarea serii și trag la hotelul Turist – singurul din oraș – Mogocha e o localitate de munte, construită acum 100 de ani odată cu Trans-siberianul și apoi folosită ca bază pentru exploatările miniere din zonă. Dau să intru în recepție… și primesc un “niet”, cu regret sincer. Aoleo, cum “niet”, iar eu unde dorm. Apare, brusc Sasha, un băiat bun la toate și-i explică ceva doamnei care mi-a zis că “niet”. Hopa, mai au ceva – un singur pat într-o cameră de șase. Mă cazez, desigur, doar n-o să dorm pe motocicletă. 

dormitor-lucs.jpg

Initial am ajuns aici. Hotel Turist, Mogocha

Duc motorul la garaj și-mi dau seama ce s-a întâmplat. Înăuntru, vreo 7-8 motociclete – toate R1200GS/GSA, cu excepția unui K1600 și a unei Kawasaki Z1000SX. Numere de Rusia. Păi normal, ați venit voi de la Vladivostok să-mi luați mie camera și dreptul la o noapte liniștită. 

Apare Sasha – alt Sasha – cu un zâmbet mare pe buze: “Hello, where are you from?”. Și-ncepe o discuție ca-ntre motocicliști care se încheie cu “Ne vedem mai târziu la Cafe, Cristian. Mergem să găsim unul, apoi vin să te iau”. Sasha se ține de cuvânt și în 20 de minute revine. 

Au plecat de la Vladivostok către Tambov, orașul în care locuiesc, nu departe de Moscova. Și e atmosferă plăcută cu rușii ăștia. Tradiția rusească mai spune că se bea vodka stinsă cu bere. Iar eu sunt într-o perioadă în care evit consumul de alcool pentru că nu stau prea bine cu stomacul. Dar n-ar fi politicos să refuz, hai măcar un pahar. Ei bine, poveștile au curs iar paharul s-a tot umplut ca să fie gata pentru toast. Au fost mai multe, dar la un moment dat clinchetul paharelor ciocnite nu s-a mai auzit. Pentru că nu era un moment vesel. Venea după o poveste tristă.

În 2010, un motociclist rus a întrat într-un cafe, aflat cam la 150 de km de Mogocha, spre Vladivostok. Acolo, doi localnici l-au invitat la băut. Motociclistul le-a întors spatele și-a ieșit. Unul dintre ei l-a împușcat cu o armă de vânătoare. Apoi, i-au luat corpul și i-au dat foc. În locul unde-a murit a fost ridicat un monument și toți motocicliștii ruși care trec pe-acolo se opresc în memoria lui Alexey Barsukov, ucis pe șoseaua ce leagă Chita de Khabarovsk. Acel rând a fost în memoria lui. 

“Nu toți oamenii sunt prietenoși prin părțile astea. Sunt și mulți tâlhari care se ascund aici pentru că-i o zonă pustie. Ai grijă unde te oprești”, îmi mai spune Evgeny. 

In-actiune.jpg

Nicio sticlă goală pe masă

Ajung în dormitorul comun unde mirosul nu te îmbie la somn și unde se sforăie pe trei voci. Dar asta e, îmi imaginez că sunt din nou în tren, îmi pun dopurile în urechi și adorm într-o clipă. 

Mă trezesc pe la 07.00, cu participarea colegilor de cameră care-s foarte voioși. Îi apucă discuțiile, sorbitul de ceai și pofta de mâncare. Mie-mi bubuie capul după combinația de vodka cu bere. Dau fuga la motor să iau o solpadeină, mă spăl pe față și pe dinți și … micul-dejun mă așteaptă în bucătărie. Au aranjat băieții încă de aseară – hotelul n-are mic-dejun inclus, dar s-au organizat. Iar eu sunt oaspetele lor. 

Ne strângem apoi mâinile, facem o fotografie, ne urăm drum bun. Ei spre vest, eu go east. Drumul traversează păduri nesfârșite, munți pitici, râuri. Din ce în ce mai puține mașini, doar câteva camioane. Două dintre aceste camioane sunt conduse de șoferi din Republica Moldova. Se opresc să mă salute după ce văd că am numere de România. “Dar ce cauți la Magadan?” – aceeași întrebare pe care-o primesc de la toți cei pe care-i întâlnesc. Toți, cu excepția motocicliștilor. Nicolas Marchais, de exemplu, a înțeles din prima de ce mă duc acolo. “Oh, very nice. I don’t have time for that now but maybe I’ll come back one day”, îmi spune visător, într-o engleză cu un accent puternic, uitându-se-n zare unde-ar trebui să fie Magadanul. Nicolas are pe la 50 de ani și a plecat din Franța în mai. A făcut stanurile, Mongolia, iar acum se îndreaptă către Vladivostok. De acolo, în Americi și apoi acasă. 

Când văd indicatorul din intersecție îmi dau seama cât de departe sunt de casă. Avem așa: înainte, la vreo 1.000 de km, e Vladivostokul, iar de-acolo sari în Koreea sau în Japonia. În dreapta, la vreo 50 de km e China. Iar în stânga, la 3.000 de km e Magadanul. Drumul meu. E momentul să las șoseaua principală și să intru pe Lena highway, care mă va duce la Drumul Oaselor – cea mai frumoasă dar și cea mai grea parte a acestei călătorii.

DSC01942.jpg

Alături de Nicolas

DSC01906.jpg

BMW F850GS. Incepem să avem o relație specială

DSC01900.jpg

Muzică bună să ai. Siberia e mare

Sasha.jpg

Sasha


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Shamanism, budism, creștinism și vodkaism. Toate-s la un loc în Buryatia și toate se-nțeleg de minune. Adică poți să legi o panglică într-un copac, apoi să faci să răsune un clopot de la Datsan (templul budist) și să-ți pui o dorință, poți să dai bani la biserică și apoi să bei ceva, ca tot rusul. Buryat sau nu.

Republica Buryatia e tot în Rusia și cea mai mare parte se află la est de Baikal. Buryatii (aproximativ 500.000) formează cel mai mare grup de ingigeni din Siberia și sunt înrudiți cu mongolii. Vorbesc limba buryată, asemănătoare cu cea a mongolilor și trăiesc în capitala Ulan Ude. Inițial au fost conduși de shamani, după care ritualurile shamanice au fost înlocuite (parțial) de buddhismul tibetan. Desigur, rușii din zona sunt creștini ortodocși, așadar acum întâlnim un amestec de religii, ritualuri și obiceiuri. 

Ritualul meu, shamanic sau nu, când văd un viraj e să apuc accelerația, să-mi întind puțin spatele și să-i dau. Liniile drepte mă plictisesc teribil, nu m-a fascinat niciodată să văd “cât bagă” pe autostradă – doar pun cruise controlul și mă plictisesc teribil. Dar când vine vorba de viraje frumoase, de viteză, cu asfalt bun, mă trezesc la viață. Iată-mă, așadar, pe drumul din sudul lacului Baikal, savurând fiecare viraj de 90 de grade. Sunt primele curbe adevărate de când am plecat de-acasă. Am prins încredere în anvelope, dar tot prefer să ies cât mai mult în afara motocicletei – nu vreau să forțez aderența. Muzica din căști se amestecă cu muzica motorului. Am lăsat pe display-ul TFT playerul audio, ca să pot schimba cântecele dintr-o mișcare a jog-ului mâinii stângi, așadar nu văd turația. Dar știu de mult sweet-spot-ul acestui motor, știu că atunci când începe să vibreze puțin (din observațiile mele anterioare asta e pe la 7.000 de rpm), trebuie să schimbi. Iar motorul trage bine, chiar dacă l-am setat pentru benzină proastă. Se turează repede, se aude frumos. Accelerație, frână de motor, pișc puțin frâna de serviciu și mă las pe dreapta. Țin gazul constant și trag tare când văd ieșirea din viraj. Începem să ne-nțelegem din ce în ce mai bine. Aș putea s-o țin așa toată ziua. Simt că-ncep să leg o prietenie bună cu F850GS-ul ăsta. 

Buryat-singing.jpg

Dar ziua se duce repede, așadar trag la hotelul din Baykalsk recomandat de Scutariu, unde m-așteaptă un comitet de întâmpinare format din cinci cucoane, îmbrăcate tadițional, care cântă o muzică ce pare să fie buryat-rusească. Frumos. Deschid biletul primit de la fetele de pe insula Olkhon – îngrijorate la aflarea planului meu, mi-au lăsat mailul ca să le scriu. Iar sub adresa de mail scrie așa: “Dasha, Lera, Sergey and others 🙂 Guesthouse Vorksenie, where we will miss the bravest guy in the world. Write! Write!” Mă înduioșează puțin mesajul, recunosc, dar nu mă consider the bravest guy in the world. Nu cred că e o chestiune de bravură, nu cred că pășesc pe Lună, nu plec la război, nu mă duc să elimin foamea din Africa, să pun punct vreunui conflict în Siria, sau să rezolv încălzirea globală. Pur și simplu, am plecat la plimbare pentru că am setea asta nebună de-a vedea lucruri și locuri noi, de-a ajunge cât mai departe, până unde se termină drumul. Să văd cu ochii mei cum e, să aflu, să învăț. Și să spun o poveste frumoasă. 

A doua zi mă așteaptă un drum plictisitor până la Ulan Ude, dar înainte de oprirea în capitala buryată, poposesc la Ivolginsk Datsan – centrul buddhismului din Rusia. Mai multe temple și locuințe ale călugărilor. Mă plimb pe aleea vieții, fac și eu ce fac ceilalți – rotesc de piesele de lemn cu scrieri și simboluri – admir puțin cerul și plec. Nu prea le am cu religiile, indiferent de formă și culoare. 

Templu-budist2.jpg

Ulan Ude este un oraș în care merită să te oprești doar pentru că n-ai altă opțiune – ca mai toate orașele de-aici încolo. Pentru amatorii de curiozități, să știți că-n piața centrală e… un cap gigantic al lui Lenin – înțeleg că astfel de opere de artă există în toată Rusia, iar cel din Ulan Ude este cel mai mare. Mai frumoasă, însă, e clădirea filarmonicii. Și mai e o catedrală – aflată la capătul unei străzi turistice, plină de explicații și coduri QR, dar pe care nu se află niciun turist. 

Stau la un hotel cam prost. L-am ales pentru că era în centru și părea mai răsărit, dar m-am pricopsit cu o cameră budget la etajul 4, unde nici liftul n-ajunge. Mă plictisesc doar mergând pe jos prin hotel. Simt patul cum se zgâlțâie când trece tramvaiul pe lângă urechea stângă a lui Lenin. 

Dimineața am mic-dejun continental, sau bufet suedez cum se mai spune la noi, dar n-am ce-alege. E ultima oară când stau la hotel prin părțile astea. De-aici înainte voi alege guesthouse, sau gostinița – un fel de pensiuni. 

Încerc să mă mișc cât pot de repede și mă iau după Google Maps. Acuma, Google Maps-ul ăsta le știe de obicei, pe toate, dar de data asta mă bagă pe o rută alternativă și nu pe drumul principal. Probabil i s-a părut lui c-ar fi mai scurtă. Și-o fi mai scurtă, doar că-n loc de șoseaua perfectă mă trezesc prin niște sate uitate de lume, pe drum neasfaltat. E prea târziu să mai dau înapoi: înghit praf pentru următorii 60 de km și gata. Numai bine, îmi fac încălzirea pentru ce-o să urmeze. 

Fotografie-cu-capul-lui-Lenin.jpg filarmonica-ulan-ude.jpg Drum-Siberia.jpg Casa-de-langa-templul-buddhist.jpg

templu.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
Semne-rele.jpg

“Orice-ar fi, doar la Magadan să nu te afli”, e o vorbă de-a rușilor. Mi-a spus-o un tip din Sankt Petersburg cu care m-am întâlnit pe insula Olkhon. Era cu prietena lui, veniseră cu Trans-Siberianul și-am mai schimbat impresii, ca de la călător la călător. Apropo, și pentru rușii din zona europeană tot ce-i dincolo de Ural e o necunoscută. E la fel de departe ca pentru noi. 

La plecarea din sat primesc de la fetele de la guesthouse o hârtie pe care era notat contactul – să le scriu când ajung la Magadan, să știe c-am ajuns cu vine. “E drum lung, greu, în pustiu. N-ai cort, sac de dormit. Ești singur. Ai grijă”. Se uită la mine cu o îngrijorare sinceră și ies din cafenea să mă petreacă. N-o să despăturesc acum hârtia ca să văd adresa de mail, dar îmi promit c-o să le scriu. Sunt niște fete tare simpatice. 

Apoi mă îndrept spre ferry-boat. Acolo, o coadă enormă, se stă mai bine de trei ore. Noroc că am motocicletă și pot să mă strecor. Rușii mă invită să trec în față. Pe vas, o scurtă conversație cu un localnic. Întrebările obișnuite: de unde ești, unde te duci. “Magadan? Paaf” – și imita gestul pistolului pus la tâmplă. Ce-or avea ăștia?

Mă oprește și poliția. Oare ce-or vrea? Să-mi zică că-s dus cu Magadanul? Nu, doar o verificare de documente si gata. Pot pleca. 

Încerc să nu bag în seamă semnele de la oameni, dar primesc și de-acasă. Sibirski Extreme – un motociclist specialist în zona asta de lume – îi avertiează pe toți cei care călătoresc pe Road of Bones c-a plouat foarte mult și rău-famata zonă Churapcha e dezastru. Primesc și fotografii pe un grup de Facebook unde văd numai șleauri cu noroaie. De ploile abundente știu și de la rușii cu care m-am întâlnit aseara. Mi-au zis c-au fost viituri serioase prin zona Chita, au văzut la știri. 

Se spune că-n Siberia trebuie să alimentezi la fiecare benzinărie, chiar dac-au trecut doar 20 de km de la ultima alimentare. Motocicleta are rezervor mic și nu se știe unde mai găsești. Știu bine regula, dar trec pe lângă bezinăria pe care-o văd, deși mai am doar 80 de km autonomie. La cea  de pe contra-sens e coadă mare, iar cea de pe sensul meu e goală. Nu-i nimic, mergem mai departe. Doar că acest departe, în Rusia, poate avea altă dimensiune. Mă trezesc, așadar, că mai am autonomie pentru 20 de km, iar primul sat e încă… departe. Încep să reduc viteza, să merg cât mai “la consum”, ba chiar să opresc motorul la coborâre. Autonomia se duce văzând cu ochii și nu e urmă de benzinărie. Ajung, într-un târziu, la pompă, cu range 0 km. Cred că nu mai eram în stare să fac nici 500 de metri. Va trebui să mă invăț minte. 

Gata, am rezolvat-o și pe asta. Acum, că mă văd cu sacii-n căruță, voi face un ocol scurt în oraș ca să mai iau o haină de ploaie și să mănânc ceva. Apoi văd eu.

Mănânc regește, iau și desert – un ștrudel cu mere – nu neapărat siberian, dar delicios, îmi cumpăr haina de ploaie și dau să plec. Nu vreau să rămân în oraș peste noapte. Am 5.000 de km de făcut până la Magadan. 

Analizez puțin motocicleta înainte de-a mă urca în șa: frumos mai arată crashbar-ul ăsta făcut de Taifun Engineering. Vine la fix. Trebuie să fac o fotografie și să scriu ceva despre el. O să-ncep cu mențiunea că n-am apucat să-l testez cum trebuie, din fericire. Nu trec 300 de metri și ajung într-o intersecție unde trebuie s-acord prioritate. Ocolesc o mașină prin dreapta, pare liber. Dar nu e, frânez brusc și dau să pun piciorul jos. Hopaa, unde-i asfaltul? Nu e, că-i diferență mare de nivel spre dreapta și mă aflu, de fapt, într-o zonă în lucru. Pun eu talpa jos până la urmă, dar simt cum vine motocicleta peste mine. Încerc s-o țin vreo trei secunde, dar e încărcată cu bagaje, îmi dau seama că n-am nicio șansă și încerc să ies de sub ea. Nu pot. Așadar motocicleta, cât e ea de mare, se prăvălește peste mine și simt cum îmi prinde laba piciorului. Reușesc să ies de sub ea și încerc s-o ridic. Mă ajută un rus. Sunt bine. Mă doare puțin talpa dreaptă, dar cizmele și-au făcut încă odată treaba. Nu e prima oară când îmi cade o motocicletă pe picior. 

În kilometrii care urmează simt durere ușoară, dar cred c-o să-mi treacă. Dar mai mult mă doare că n-am fost atent, c-am făcut o greșeală prostească, care a șifonat motorul – cutie, handguar, manetă de frână ruptă.. – o greșeală care-ar fi putut să pună capăt turei înainte de-a începe. 

Trag de acclerație spre est. Încerc să scap de gândurile rele. Până la urmă, abia acum începe adevărata aventură. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Apus. Soarele cald de vară se scurge încet în peretele impunător de la orizont. Miros umed, răcoros. Stau undeva sus, pe niște stânci, ca și cum aș fi prins un loc la lojă și mă uit la spectacolul grandios din fața mea. Baikalul e mare. Sunt de doar două ore pe insula asta și deja simt că trebuie să petrec mai mult de-o noapte, așa cum planificasem. 

Și tocmai asta e bucuria mersului pe motocicletă de unul singur, fără program, fără o țintă clară, fără un spațiu de concediu în care trebuie să le strângi pe toate. Poți să stai cât vrei, unde vrei. Sau poți să nu stai deloc dacă nu simți locul. 

Și când mă gândeam că nu plănuiam să merg pe insula Oklhon. Cât aș fi pierdut. După porția asta, mai că-mi vine să revin iarna. Dar prima întâlnire cu Baikalul n-a fost așa de idilică. Eram în Lystvianka, rupt de somn după o noapte nedormită în tren. Lystvianka asta e un sat “turistic” pe malul lacului, în apropiere de Irkutsk. Și cât de frumos a lăsat Dumnezeu natura, așa de urât au construit oamenii. Case făcute aiurea sau lăsate în paragină, mărăcini pe margine uliței. Urât. urât. urât. Și nici pe malul lacului nu s-au lăsat mai prejos și-au trântit tot felul de tarabe. 

Dar dacă întorci spatele la sat și te uiți doar spre lac, se schimbă peisajul.  Așa am făcut și eu, nu înainte de-a merge în piață unde-am găsit un Omul – peștele lacului Baikal, afumat și ușor încălzit. Alături de el, o pită caldă și un pachet de șervețele. În total, vreo 300 de ruble – echivalentul a 16 lei. Mi-am luat peștele și m-am dus să-l mănânc pe plajă. Va rămâne în topul celor mai frumoase cine pe care le-am avut. Chiar dacă în apropiere se desfășura un spectacol ce strica atmosfera de tablou. Un rus, beat-turtă, în slip, tocmai căzuse de pe un ponton (ori sărise în cap și nu apreciase distanța – nu-mi dau seama) și avea fruntea julită. Lângă el, un altul, tot în slip, dar cu o coroană regală de carton, încerca să vadă dacă a pățit ceva. Iar nevestele (presupun) erau și ele alături. Un spectacol mai mult nostim. Până la urmă, o masă bună te face să privești situațiile într-un mod optimist. 

Insula Olkhon

Dar ca să te bucuri cum se cuvine de spectacolul Baikalului trebuie să mergi pe insula Olkhon. Așadar, după ce-mi iau motorul de la depozitul firmei de transport, îi strâng mâna lui Scutariu – care pleacă spre Mongolia – și am plec singur în direcția opusă. De-aici până la Magadan și, apoi, până la București tot singur voi fi. Cu motocicleta și cu gândurile mele. 

Fac slalom prin traficul din Irkutsk și-mi place să simt motocicleta cum se mișcă sub mine. Ies din oraș. Sunt fericit. Un verde frumos, câmpie, păsări de pradă pe cer. Tare dor îmi era. Nu e timp de fotografii, trag tare ca s-ajung pe insulă înainte de apus. Trebuie să iau și ferry-boat, la care de obicei e coadă. Ajung la fix, înainte de plecarea vasului. Rușii îmi fac semn să mă bag în față, îmi fac cu mâna – sigur că mai e loc pentru o motocicletă acolo. Nu trebuie să stau la coadă. Urc, fac câteva fotografii, filmez puțin și stau de vorbă cu un tip din Olanda (nu știu de ce am înțeles c-ar fi din Olanda, e de fapt din Sankt Petersburg – aveam să aflu mai târziu). Și el a venit cu trenul de la Moscova și urmează să meargă până la Vladivostock. 

Peisajul e foarte diferit aici. E ca și cum aș fi în Islanda. Sau așa-mi imaginez eu c-ar trebui să fie în Islanda, după ce-am văzut în fotografii – n-am ajuns încă acolo. Dealuri înalte – unii le-ar cataloga drept munti – fără vegetație bogată – doar o pășune de un verde șters. Insula se termină abrupt în lac, prin pereți de stâncă impunători, ceea ce dă o notă dramatică locului. Iar nordul e total diferit față de sud. În nord ai o pădure bogată, în sud dealuri golașe.

Pe insulă, nici urmă de asfalt. Nici nu-mi putea dori mai mult. Mă ridic fericit în scărițe, trec pe modul enduro și…. washboard. Pentru cititorii ne-motociclitși, washboardul se formează de la traficul pe drumuri neasfaltate – sunt niște șanțuri de două-trei degete în nisip, pe care e imposibil să mergi. Ori îi dai tare – pe la 100 km/h, depinde de dimensiunea mini-șanțurilor, ori… îi dai tare. Pentru că altfel simți cum se dezintegrează motocicleta sub tine, de la vibrații. Am auzit că scăderea presiunii în anvelope ar ajuta, dar n-am chef de asta. Aleg, în schimb, o rută paralelă – un alt drum de pământ, dar mai mic, ce șerpuiește pe lângă drumul paralel. 

Mă simt ca-n paradis. Un platou mare în fața mea, cu drumuri de pământ desenate ca de o mână de copil. Nimeni și nimic. Mașinile sunt undeva în spate. Rezist cu greu tentației, dar nu mă opresc să ridic drona. Trebuie să prind apusul la capul Burkhan (Shamanka). Și o fac. Atlfel n-aș fi avut un șapou atât de sentimental la textul ăsta. 

Așa cum îi spune și numele – Shamanka – capul ăsta e considerat sacru de către localnici – Buryati – indigenii de pe insulă. E un loc unde pe vremuri aveau loc sacrificii și ritualuri shamanice. Acum a devenit sacru pentru turiștii chinezi care declanșează cadre-record. Iar un alt loc sacru de pe insulă este alfat pe muntele Zhima – 1.276 metri. Am înțeles că acolo ai voie doar dacă obții un permis special. 

Nu-s prea mult în zona mistică, așadar îmi ajunge shamanismul pe ziua de astăzi, deci mă îndrept hotărât către un kafe unde s-a pornit o cântare cu muzică ruso-buriată. Iau un borș, o bere și mă pun pe mâncat. Atmosfera îmi amintește de San Pedro de Atacama, cu străzi neasfaltate, plin de tineri, de turiști de baruri. E boem. E cum aș vrea să arate și Vama Veche. Mă simt bine și mă bucur c-o să mai stau o noapte aici. Așadar îmi mai iau o bere. 

SUnset.jpg

A doua zi mă trezesc târziu, iau micul dejun și, cu toate bateriile încărcate plec să explorez insula. Și-mi dau seama că seara precedentă a fost doar preludiul. Ridic drona și consum trei acumulatori fără să-mi dau seama cum trece timpul. Urc un deal abrupt și mă opresc pe marginea prăpastiei ce dă în mare. Știu că e lac, dar la cum arată tot mare îmi vine să-i zic. E cea mai mare rezervă de apă dulce de pe planetă. Mă dau jos de motocicletă și mă uit în zare. Mă bucur de singurătate și de aerul curat și răcoros. Văd niște rațe sălbatice ce lasă urme pe apă. Apoi o plajă pustie. Voi coborâ acolo. Intru cu motocicleta în nisip – n-am pe cine deranja. Vin lansat și ajung pe mal. Merg puțin, în paralel cu apa până mă împotmoloesc. Roata spate e adânc îngropată în nisip. Mă dau jos și nu mai e nevoie să pun cricul. Știu ce urmează: scos cutii, culcat motocicleta pe-o parte, tras de ea, ridicat. Noroc că apar doi localnici să mă ajute. Altfel, pe plaja aia era doar eu, o mașină, un cort și câteva vaci venite care să se-ntindă la soare și să rumege, care să se adape. La început am fost șocat, încă mă credeam la mare. Dar mi-am amintit că e apă dulce. 

sand.jpg

Plec de-acolo, transpirat, dar fericit și mă îndrept către altă plajă. Aici voi opri să fac o baie. Îmi scot cizmele și costumul moto și mă îndrept către apa limpede a Baikalului. O să intru încet, am auzit că-i rece. După doi pași, simt cum îmi îngheață oasele de la picioare. Nu e bine. Trebuie s-o fac în stilul rusesc. Ies puțin pe mal, stau un minut și intru din nou, de data asta dintr-o bucată. Altă poveste. Simt cum, dintr-odată, se trezește sufletul în mine și dau energic din mâini și din picioare – dacă te-ai oprit îngheți pe loc. Am rezistat cam două minute și-am ieșit. Nu e de mirare că-n lacul ăsta trăiesc foci. 

Voi petrece cât îmi va rămâne din seara asta pe plajă. Voi lăsa soarele să se ducă ușor la somn, apoi mă voi plimba pe uliețele prăfuite ale satului așteptâd ca praful să se aștearnă. Îmi voi lua două beri Baltika de la supermarket și voi pune capul pe pernă știind c-am avut o zi reușită. 

Plaja.jpg Kana-jambe.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Sunt deja cinci zile de când aștept. Verific odată la câteva ore poziția camionului care-mi transportă motocicleta: Yekaterinburg, Novosibirsk, Krasnoyarsk. Hai, nu te opri. Dă-i înainte. Mă simt ca leul în cușcă. Am văzut toate străzile din centru, am luat la rând cârciumile, am intrat până și-n mall-ul ăstora. Nu-mi place să stau degeaba. Iar dacă era măcar Moscova… Dar sunt blocat în Irkutsk. 

Irkutsk nu e chiar așa de rău. Mai ales în ultima vreme, de când au apărut turiștii care vin la Baikal. Multe hoteluri și hosteluri, o zonă de case tradiționale, restaurate, meniuri în limba engleză. 

Simbolul orașului este un animal mitologic din Siberia pe nume Babr. Un animal ce aduce a tigru și are în gură o zibelină. Și tot orașul este dominat de acest Babr – steaguri, magneți, Babr Burger – care e chiar bun și, desigur, statuia de la intrarea în zona turistică 130 Kvartal. Zona asta e, de fapt, un fost ghetou format din case din lemn – arhitectura ce predomină în Siberia. Acum câțiva ani, totul a fost reconstruit și transformat în zonă de restaurante și hoteluri. N-arată rău, dar pare puțin superficială și localnicii spun că n-are suflet. De la terase se aude muzică de club, în meniu găsești de toate de la Borsch la pizza și nu trece zi fără un grup de chinezi care să facă fotografii. E.. turistic. 

Celor din Irkutsk le place să aducă câte ceva de peste tot – ai Tour Eiffel în miniatură, un ceas ce aduce a Big Ben și un restaurant pe malul râului Angora ce seamănă cu clădirea operei din Sidney. 

Turismul este încă în dezvoltare, dar dacă ai un apartament de pus pe air bnb, o duci bine – proprietarul apartamentului în care stăm ne explică că are trei apartamente și toate sunt în permanență ocupate. Dar banii nu vin doar din turism. În Irkutsk se construiesc avioane – Sukhoi Su-30, un avion de vânătoare multi-rol, cu două locuri, care a fost trimis, recent în Syria. 

E vineri și e soare. Iar când e soare poate fi plăcut sau poate fi foarte cald. Am prins de la 20 la 35 de grade. Vremea e schimbătoare în Irkutsk. Ai o oră răcoroasă, când toarnă cu găleata, apoi iese soarele. Sau poate fi vreme închisă toată ziua. Dar azi pare să fie bine. Nu, doar pentru că te afli în Siberia nu înseamnă că trebuie să stai cu cojocul pe tine în luna iulie. Ba dimpotrivă, poate fi la fel de cald ca-n România. 

“Gata, trebuie să mergem, au sosit motocicletele”, îmi spune Scutariu. Public textul ăsta pe site, pun rucsacul în spate și sunt direct la depozit. Acolo sar în hainele de motor, montez bateria la loc, pun oglinzile și plec. Rămân singur. Eu vreau să văd Baikalul, Scutariu pleacă spre Mongolia. Aveam mare poftă de drum.

Casa-din-Zona-Kvartal-800x533.jpg Casa-traditionala--800x533.jpg  


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
AL0A5373.jpg

FILM | Am petrecut trei ture în Dobrogea cu noul Triumph Tiger 1200. Un răspuns al accelerației mai bun, 10 kilograme mai putin, mai multă electronică. Îmbunătățiri care se simt de îndată ce te pui în mișcare. Dar ceva rămâne la fel – confortul. Tiger 1200 este cea mai comodă motocicletă adventure-touring de pe piață. 

Motocicleta a fost lansată toamna trecută la salonul de la Milano și ne-a fost oferită de Motoboom, iar în fereastra de mai jos puteți urmări filmul cu Tiger 1200. În fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube, unde vă invităm să v-abonați pentru mai multe filme. 

Preț model testat (versiune XCa): 18.490 euro. Preț de pornire (versiune XRx): 16.490


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Trans-Siberianul se leagănă ușor spre Estul îndepărtat. Am trecut deja de Novosibirsk, cel mai mare oraș din Siberia. Vagonul doarme, și tare bine e să dormi în tren. E un murmur constant de voci în jurul tău, se aud îmbinările dintre șine, iar pe fereastă se derulează șiruri de copaci, câmpii, mlaștini, case. Te uiți la un film într-un singur sens, care nu se mai termină. 

E noapte, iar trenul începe să smucească violent. Mă trezesc și văd o lumină ciudată afară și ceață. Mă întorc pe cealaltă parte. Probabil suntem undeva în munți, iar trenul are viteză. Îmi pare rău că e noapte. A fost noapte și când am trecut munții Ural. Adorm din nou. 

Dimineața, toată lumea se încolonează spre toalete cu șervețele umede în mâini și periuțe de dinți. Dacă nu vrei s-aștepți, trebuie s-o faci în contra-timp. Dar nu e ca și cum ai avea altceva mai bun de făcut, așadar aștepți. Timpul e, oricum, relativ. Trenul ăsta traveresează opt fusuri orare, dar în gări și-n vagon e indicată întotdeauna ora Moscovei. 

Colegul nostru rus – nume de cod “verișorul” – merge până la Vladivostock. Doarme foarte mult, ia niște pastile combinate cu energizante, ascultă hiphop rusesc și rade beri la vagonul restaurant. Umblă în papuci cu șosete – am văzut că e o modă în Trans-Siberian. 

Mai sunt niște polonezi care coboară la Baikal. Ca să treci printre ei terbuie să-i dai la o parte, sunt gălăgioși, iar când se dau jos din tren aleargă pe peron. O duduie din grup pare maratonistă sau ceva, căci la opriri aleargă, sare coarda sau face genoflexiuni. Are o privire neprietenoasă și o față acră. Am stabilit la unison că nu ne place de ea.

Lângă polonezi stau doi englezi care merg spre Mongolia ca să marcheze un maraton – Gobi March – 250 de km, în șapte zile, prin Mongolia, cu rucsacul în spate. Urmează și alte ediții, printre care una în Atacama și una în Antarctica. Au fost adoptați, vrând-nevrând, de polonezi, dar sunt amabili și prietenoși. Așadar, îi iert când fac clasica confuzie Bucharest-Budapest. Tot acolo e și o rusoaică frumoasă care nu coboară niciodată din pat, spre nemulțumirea tovarășilor de călătorie. Fiecare trecere ar oferi un spectacol intersant. 

Am mai întâlnit un neamț care trăiește în Belgia și e psiholog. E nemulțumit de jobul lui și vrea să-și dea demisia după călătoria asta. Vrea să călătorească în România și Balcani și îi dau niște ponturi. 

Mai sunt două doamne care lucrează în continuu niște mileuri sau ceva. Și doi sud-coreeni cu care-am schimbat locurile și care sunt tare liniștiți. El a studiat la Budapesta și știe că România este singura țară latină în marea de țări slave. Și e fascinat de asta. Despre ea nu știu nimic. 

Apoi, e o tipă din Australia, Laura, plecată la drum de șase luni. Are părul creț, pistrui și niște ochi albaștri ce par cam rătăciți. O întâlnesc pe peron, la o oprire, unde mă roagă să-i fac o fotografie lângă o locomotivă și schimbăm câteva vorbe. O văd apoi, rătăcind prin vagonul nostru. “Ce s-a întâmplat?”. “M-am rătăcit, nu știu unde e vagonul meu”. Păi ce număr e? “Nu știu, dar nu e ca ăsta, e unul mai fancy”. Până la urmă sper că l-a găsit. Ar fi fost păcat să doarmă pe hol, sau într-unul ca al nostru, ce seamănă cu o pușcărie în mișcare. 

În primul rând, e mirosul. Nu se deschid geamuri, dar se mănâncă. Salam, ouă, noodels. Și am aflat că noodelși ăștia sunt specialitatea locului – sunt pre-fierți și vin în pachet cu niște legume dezhidratate și cu un praf care dă arome. Pui apă fierbinte în caserolă, amesteci praful-minune cu noodelșii și cu legumele uscate, aștepți cinci minute și.. masa e gata. Pofticios din fire, încerc și eu o porție. Au un gust de talpă de cauciuc. Scutariu îmi explică că n-am pus destul praf. Îmi pare rău, dar vor sfârși la gunoi. 

Apă fierbinte și ceai iei de la samovar, care se află la capătul vagonului. Dacă nu ți-ai luat plicuri după tine, cumperi de la provodniț pentru 50 de ruble. O să-ți dea și o cană și-o să te noteze, ca să fie sigur c-o dai înapoi. E și cafea, dar e un nes fără gust și prefer ceaiul negru. 

DSC01685-800x533.jpg

Samovarul

DSC01689-800x533.jpg

Vagonul de clasa a treia și femeia care se uită urât

Ai și vagon-restaurant, unde găsești de toate, de la supă și salată la somon cu icre. Tot acolo poți să socializezi și mai ieși din dormitorul comun, unde mirosul poate deveni apasator. 

Restaurantul se închide la 23.00. Au o boxa wireless de unde răsună o muzică puțin turbată – un fel de house rusesc. Și un frigider pe care-l blochează cu o șurubelniță. Sistemul de etanșare s-a stricat. Prima oară mănânc un șnițel cu cartofi prăjiți – nu e o alegere prea bună, pentru că cartofii înoată în ulei. A doua oară aleg un somon, cu sos și icre, cu garnitură de orez. Mult mai bine.

Trans-Siberianul a fost construit acum 100 de ani. Are 9.200 de km și leagă Moscova de Vladivostok – e cea mai lungă linie de cale ferată din lume. Există și conexiuni cu Ucraina, Mongolia, China și Korea de Nord, astfel că poți călători de la Kiev la Pyongyang. Probabil că la această destinație din urmă vor coborî nord-coreeni pe care i-am văzut pe peron în gara din Moscova. E ciudat faptul că nu i-am mai văzut niciodată coborând din tren de atunci. 

Privit din avion, mașină sau de la clasa business, vagonul nostru de la clasa a treia seamănă cu o închisoare în mișcare: miros închis, spațiu insuficient, condiții de cazarmă. Dar n-ar trebui să mă plâng. Începând cu anii 30, pe aceleași șine treceau adevăratele închisori, cu deținuții ce-aveau să populeze regiunea Kolîma, pe care o voi străbate cu motocicleta săptămâna viitoare. Deținuți ce-aveau să construiască orașul Magadan unde-o să mă opresc, Drumul Oaselor pe care voi merge. Deținuți ce-aveau să-și piardă viața în minele de aur din Nord-ul rece. Asta dacă rezistau drumului. 

Erau transportați ca niște vite până la Vladivostok, iar ăsta era doar începutul suferinței. Urma traversarea mării Okhotsk cu vaporul, pentru că pe atunci nu exista drum până la Magadan. Tocmai de aceea deținuții din Arhipelagul Gulag, format de insulele de muncă forțată din lagăr, se referă la restul rusiei ca la un “continent”. 

Citesc povestirile lui Șalamov de pe vremea când era prizonier în gulag și mă trec fiorii gândindu-mă că voi face drumul ăsta. Un drum care timp de 20-30 de ani a însemnat pierderea demnității umane, foamete, boală și, în final, moarte.

citind-salamov-800x600.jpg

Citind povestirile lui Șalamov

DSC01686-800x533.jpg

Vagonul 4

DSC01692-800x533.jpg

Locomotiva veche într-o gară

sistem-de-blocare-800x600.jpg

Sistem de blocare a frigiderului in vagonul-restaurant

noodels-fara-gust-800x600.jpg

Noodels fără gust

vagon-restaurant--800x600.jpg

Vagonul restaurant


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

E a treia dimineață în trenul ce leagă Moscova de Vladivostok. 19 vagoane ce se leagănă încet către Siberia îndepărtată. Deja am trecut peste patru fusuri orare, iar timpul se scurge vag. Nu știu ce zi a săptămânii e, nu știu ce oră e. Dorm mult, mă trezesc, dorm din nou. Sunt în Trans-Siberian. 

Am lăsat motocicleta în Moscova, la o firmă de curierat, care transportă orice – de la ace la mașini. I-am golit rezervorul, am dat jos oglinzile, am decuplat bornele de la baterie. Am luat lucrurile mai importante si cateva tricouri la mine, iar restul am lăsat în grija angajaților kyrgâzi. Totul, pentru 350 de euro. Atât a costat transportul motocicletei, cu tot cu bagaje, de la Moscova la Irkutsk – în jur de 5.000 de km. Va ajunge acolo peste șapte zile, suficient cât să fac călătoria cu trenul și să mă mai relaxez pe malul lacului Baikal. 

De ce am procedat în felul ăsta, mă veți întreba. Pentru că n-aveam timpul și pofta necesare pentru a merge pe motor 5.000 de km în care să văd mai nimic. 5.000 de km pe o șosea aglomerată, ce leagă vestul de est. Desigur, ar fi fost o experiență și mi-e dor de motocicletă și de aerul curat, dar am ales trenul

În Moscova n-am avut timp de prea multe. Mi-am luat cartelă de Rusia, am reparat drona, și-am oprit la o cafenea din centru ca să ne adăpostim de ploaie. A fost o zi tare capricioasă. 20 de minute de ploaie torențială, 10 minute pauză. Am apucat să văd foarte puțin, dar suficient cât să mă facă să vreau mai mult și să-mi planific trei zile la întoarcere. Moscova e mare. 

Seara ne găsea în gară, cu niște provizii de la supermarket, așteptând să ne urcăm în trenul care pleca la 23.45 spre Vladivostock. Toată lumea are în mână plase galbene, de la supermarket. Dacă-ți așezi plasa pe jos, nu mai știi care-i a ta. Gara lor e cam ca gara de Nord din București, nimic deosebit, cu excepția filtrulu de securitate de la intrare. În fața gării, clădiri înalte și impunătoare, în stil sovietic. Nu sunt sigur dac-am zărit Universitatea Lomonosov din Moscova, după care a fost desenată și Casa Presei. Sunt prea multe clădiri în stilul ăsta. Și blocuri – multe blocuri gigantice, dar cu bulevarde foarte largi. Moscova e mai aerisită ca Bucureștiul. 

Pe peron, un grup de nord-coreeni îmbrăcați în haine cenușii, adunați în jurul unuia cu haine mai răsărite, care le explica expresiv ceva – probabil era șeful delegației, cineva de la partid sau vreun securist. 

De-abia așteptam să mă urc în tren. Simțeam nevoia să mă întind după atâta alergătură. Așadar, cum am trenul garând la linia doi, mi-am luat rucscacul în spate și m-am îndreptat către vagonul patru. Deja se făcuse coadă. La întrare, provodnița și provodnițul verificau biletele și actele de identitate. 

IMG_7672-800x600.jpg

Obosit, asteptand sa urc in Transsiberian

Provodnițul este cel ce are grijă de vagon – de la accesul pasagerilor, la curățenie, serviciu și punerea lucrurilor în ordine dacă e cazul – niște polonezi prea guralivi care trăgeau dintr-o sticlă de whisky au fost certați serios și autoritar de doamna provodniță. Provodnițul coboară primul din vagon la opriri și urcă ultimul, asigurându-se că nimeni nu rămâne pierdut prin vreo gară. Își notează unde cobori ca să te trezească dacă dormi cumva când apare stația ta. Provodnițul este omul Transsiberianului. 

La intrare, primești un cearșaf curat, o față de pernă și încă unul cu care să te învelești. Ai o saltea împăturită pe care-o desfaci și-o pătură. Vei avea nevoie, noaptea e frig. Mai ai un prosop și… cam atât. E de-ajuns. 

Trenul va opri o dată la câteva ore, în orașele mai imporante, iar opririle variază de la 20 la 40 de minute, cât să te întinzi dacă ești amorțit sau să sudezi 3-4 țigări dacă ești fumător. Yekaterinburg, Omsk, Novosibirsk, Krasnoyarsk. Oraș după oraș, kilometru după kilometru. 

Nu e spațiu prea mult, miroase a închis, iar ca să înaintezi trebuie să faci slaom printre picioarele care ies din paturi, ca să nu iei vreun deget în obraz. Patul e cam scurt, iar dacă ești mai înalt, rămâi cu picioarele afară.

IMG_7677-800x600.jpg

Vagonul 4

Stăm la clasa treia, iar un bilet costă echivalentul a 800 de lei. Clasa a treia înseamnă un vagon “semi-decomandat”, fără compartimente, cu paturi grupate câte șase. Două jos, două sus, formând un “U” și alte două pe culoar. Suntem cinci, deci ar trebui să ocupăm un astfel de spațiu, alături de un alt călător – un rus cu față inexpresivă, ce ascultă hiphop rusesc foarte tare în căști și doarme mult. 

Va fi o călătorie interesantă. 

IMG_7664-800x600.jpg IMG_7785-800x600.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Unde banya nu înseamnă pușcărie, ci una dintre cele mai reușite forme de relaxare inventate pe Pământ – sauna rusească. Și-am avut parte de-o banya adevărată.

Dar să revenim la doua zi de Ucraina, care decurge monoton – la început cu gropi, apoi cu ceva autostradă și drumuri mai bune. Apropo, pe autostrada din Ucraina sunt treceri de pietoni și te poți trezi că un camion îți întoarce, legal, în față. N-au facut poduri. Sunt locuri marcate și, după ce te asiguri, treci pur și simplu, pe contrasens și întorci. Și avem ploaie. Multă ploaie. 

Traversez Kievul fără să mă opresc, dar îmi promit că la întoarcere voi sta măcar o noapte. Acum nu e timp de pierdut, avem de făcut 2.000 de km în trei zile. Mai dormim o noapte la 70 de km de frontiera cu Rusia, iar apoi trecem. Avem întâlnire cu Vlad.

La granița cu Rusia nu e coadă mare, dar lucrurile merg încet pentru că sunt acte de completat – de exemplu, ai un certificat de import temporar al motocicletei, iar actele de genul ăsta durează. 

Trecem repede de vamesii Ucrainieni. Nu par prea prietenoși, dar ăsta e stilul lor. Îmi amintesc cu regret de zâmbetele și de amabilitatea celor din America latină. Dar nu ne aflăm în țara tangoului, ci într-o țară obișnuită ba cu cizma sovietică, ba cu tranziția grea, ba cu starea de război. Cerul de plumb și blocurile gri nu te-ajută prea mult să-ți schimbi percepția. 

“N-aveți voie cu drona în Rusia. O să vă aresteze. Au fost doi nemți pe care i-au arestat”, ne spune vameșul, pe un ton grav. 

Trecem de Ucraina, ajungem la bariera cu Rusia. Completăm un formular. Arătăm pașapoartele. Ne pun să arătăm bagajele. Văd dronele, ne pun să le scoatem. Prima oară, Scutariu. “Scoate-o din cutie. Hihihi, ce mică e”, îi spune controlorul. Are un DJI Spark, ce pare de jucărie. Eu am un Mavic, ceva mai mare, dar nu-mi zice nimeni nimic. Doar că drona în sine are o problemă. Mecanismul de stabilizare a camerei s-a stricat, din nou. E ca un facut – la fiecare început de călătorie se strică. Prima oară, în America de Sud. Acum, în Rusia. Bine că există service DJI la Moscova, o s-o repar mâine. 

Completăm niște acte în limba engleză, le verifică, primim documentele înapoi și gata. Scăpăm repede. Nu putem spune asta și despre prietenii care vin după noi cu mașina. Au 6-7 ore de așteptat. Să intri cu mașina în Rusia este o idee proastă. N-a avut nimeni, nimic cu ei. Dar atât durează formalitățile. 

IMG_7537-800x600.jpg

Nu stăm după ei. Îi dăm repede înainte, pentru că e o nouă zi cu 500 de km de drum și ne așteaptă o frumoasă serie de răpăieli – ploi torențiale care țin maxim 10 minute, dar 10 minute în care toarnă cu găleata. 

Ajungem la Vlad – un motociclist român mutat de nouă ani în Moscova. E însurat cu o rusoaică și are două KTM-uri: unul de enduro și unul de rally-raid. A făcut Magadanul, BAM-ul, Mongolia de două ori. E un tip tare cumsecade, l-a ajutat anul trecut pe Scutariu, o să ne-ajute și anul ăsta să lăsăm motocicletele la firma de transport cu destinația Irkutsk. E de vorbit în Rusă, iar noi nu ne prea pricepem. 

Și Vlad are, pe lângă sufletul bun, o banya rusească. Una adevărată, cu foc de lemne. Orice banya care se respectă are un spațiu de relaxare la intrare, unde stai la povești între sesiuni. În cazul nostru, acest spațiu trădează pasiunea lui Vlad pentru motociclism – pe pereți sunt roțile cu care s-a întors de la Magadan și din Mongolia, un ghidon, un far și alte obiecte de mare însemnăate pentru un pasionat. De aici intri într-o antecameră unde-ți lași halatul și-ți iei prosopul și căciula. În banya se intră cu o căciulă, ca să nu-ți arzi părul. Poate părea ciudat, dar sunt vreo 100 de grade înăuntru, iar Vlad îmi explică raportul perfect temperatură umezeală. Trebuie să fie de 120. Sauna turcească e mai puțin fierbinte, dar mult mai umedă, cea finlandeză este mai fierbinte decât cea turcească, în timp ce sauna rusească… 90-100 de grade. Vlad e mândru de banya lui, se vede asta din felul în care povestește. 

Noi stăm la 90-100 de grade și povestim despre motociclete și călătorii. Despre Americi, despre Siberia, despre cum în mijlocul lacului Baikal este o sauna plutitoare. O închiriezi și sari fierbinte, cu aburii ieșind din tine, direct în apa rece a lacului. Nu trebuie să te sperii de șocul termic. N-o să simți decât o senzație plăcută. Sau dacă e iarnă, te arunci direct în zăpadă.

Stai 10 minute și sari în apa rece. Te mai relaxezi, mai povestesti, apoi repeți. După două sesiuni din astea te simți ca nou. Așa decurge seara, iar o plăcintă cu pui și un grătar completează povestea. Ne pierdem în discuții până se face ora 01.00. Voi dormi ne-ntors. S-au dus deja 2.000 de km. 

IMG_7590-601x600.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

N-am dormit bine. Nu mi s-a mai întâmplat de când eram copil să mă trezesc din oră-n oră înainte de plecare. Chiar și-nainte de tura din America am dormit dus, de parcă urma să plec la Sinaia, nu în alt capăt al lumii. Nu-nțeleg ce e diferit de data asta. 

Bagajele sunt puse de-aseară în motor, casca are viziera curată, inter-comul e încărcat. Termin cafeaua, mă încalț și plec. La 8.00 trebuie să mă văd cu Scutariu și cu trei prieteni de-ai lui undeva lângă Urziceni. Vom merge împreună până la Irkutsk, în mijlocul Rusiei, pe malul lacului Baikal. De-acolo ne despărțim. 

Trag tare de gaz ca să nu întârzii, altfel iar o să umple ăsta grupul de watsapp cu “Predoi întârzie, ca de obicei”. Îl ajung din urmă, alimentăm, mai pierdem ceva timp în benzinărie și pornim la drum. Un drum urât, E-85, cu două accidente ce par a fi foarte grave. În continuare, în România se circulă haotic, iresponsabil. Scrâșnet din dinți, flash-uri, claxoane. Nu știu când o să ne facem bine. 

Am schimbat setarea motorului astfel încât să funcționeze cu benzină proastă, iar acum nu mai trage ca-nainte. Nu-i nimic, n-am ieșit să mă dau. Până la urmă, m-așteaptă 10,000 de km. E de anduranță. Anvelopele Mitas E-07 nu-s deloc zgomotoase, iar asta-mi place. Nu prea au aderență, mai ales la început. Frânez și simt că frânez degeaba. Las că mă obișnuiesc eu, până la urmă important e să țină 10.000 de km. 

IMG_7476-800x600.jpg

Înainte de plecare m-am tot gândit și răzgândit în privința costumului de ploaie. Să-l iau, să nu-l iau… E un costum bun, dar ca orice costum impermeabil nu te lasă să respiri. Și tocmai mi-am luat Revit ul ăsta nou cu Gore-Tex. Lasă, nu-l mai car după mine. Până la urmă, cât să plouă? 

Cam din oră-n oră, așa mă plouă. Și-așa va fi până la Moscova. Iar Gore-Texul ține la început, dar dacă ploaia devine serioasă, începi să te uzi. Prima oară la brațe, probabil din cauza fermoarului de ventilație care lasă apa să treacă. 

Vama cu Ucraina: “păi tocmai la Magadan ți-ai găsit să te duci? Europa nu-ți ajunge?”

Trecem repede de vamă. Mult mai repede decât m-așteptam. Sărim peste coada de mașini, arătăm actele și dăm peste un polițist de frontieră ucrainean care ne-ntreabă unde mergem. “Păi ce să cauți la Magadan? Să te plimbi? Europa nu-ți mai ajunge?”. E același care i-a spus anul trecut lui Scutariu c-o s-o pățească dacă se duce acolo și rămâne consecvent. Mulțumim de atenționare, dar de parcări cu plată, autostrăzi și hoteluri scumpe suntem sătui. Vrem altceva. 

Primii kilometri în Ucraina trec frumos. Nu mai plouă, asfaltul e impecabil, drumul e liber și mărginit în stânga și-n dreapta de o lizieră care te protejează iarna de viscol. Hai că n-o fi atât de rău, comentez cu Scutariu. Uite c-au asfaltat. Dar minunea ține cam 15 minute, după care începe dezastrul. Gropi, cârpeli, denivelări. Trebuie să fiu atent, ca să nu-ncep călătoria cu vreo jantă strâmbă sau anvelopă tăiată. Suspensia e moale și absoarbe foarte bine șocurile, dar merg deja de 500 de km și mi s-a cam luat. 

Țigările de 120 de euro 

Îl zoresc pe camaradul de drum să tragă tare și să depășească. “Nu vreau, bossule, sa iau amenzi de la ăștia”. “Bine, mergi în ritmul tău. Eu o să dau drumul la muzică și mă țin după tine”. Când intru în acest “follow mode”, nu prea mai gândesc traficul. Totul se automatizează și preiau ritmul celui din față, îi respect toate deciziile, depășesc cu el, frânez cu el, și rămân cu gândurile mele. 

La un moment dat, îl aud pe lider că vrea să-și ia țigări. “Bun, ne oprim, alege tu”. Apar două benzinării, iar dintre ăstea două, Scutariu al meu o alege fix pe aia de pe contrasens. Marcajul e șters, nu se mai vede nimic, dar la întrarea în benzinărie apare semnul “interzis”. Adică pe-acolo era ieșirea. Văd asta, dar fiind în acel “follow mode”, mă iau după el. Îmi dau seama că mai bine stăteam pe loc, dar e prea târziu: polițistul ridică deja mâna. Stop. Știu ce-o să urmeze.

Ne arată semnul, ne ia actele, îl bagă pe Scutariu în mașină. Deschide ușa după două minute și-mi spune: “200 de euro, fiecare, ori ne iau permisele. Și sunt serioși”. Imi dau seama că suntem norocul lor pe ziua respectivă – de unde mai făceau o șpagă așa de frumoasă? – dar 200 de euro n-o să le dau oricât ar încerca să ne intimideze. “Scutariule, scoate-o la maxim 100 de euro, amandoi.”  

In excursia asta am plecat mai nepregatit ca niciodată. Fără costum de ploaie, fără husă de cască, fără spider-net, fără bani cash pentru “situații neprevăzute”. N-am dat niciodată mită în România și n-aș dat în ruptul capului – dacă greșesc, plătesc, dar pe proces-verbal. Nu comentez, nu mă agit, ascult sentința, iar dacă e corectă semnez și plătesc. Dar în țări precum Ucraina, n-ai ce face și știu asta foarte bine. Nu sunt naiv. Dar am cinci lei în portofel, așadar când mă întreabă Scutariu dacă am bani, ridic din umeri.

Așadar, Scutariu pleacă alături de polițiști în orașul aflat în apropiere, ca să scoată bani din bancomat și să le plătească amenda. Ce băieți de treabă. Dar lucrurile n-au fost nici acolo așa de simple. Fiind strădania lui la mijloc, o să-i las onoarea să vă povestească totul pe blogul lui. Cert e că, la întoarcere, l-am întâmpinat râzând – deja mi se părea totul foarte nostim. E bine că nu l-au bătut. Mi-a amintit de un amic din Basarabia care, după ce a făcut o trăsnaie și l-a luat poliția din Regie – eram studenți pe vremea aia – le-a mulțumit polițiștilor că nu l-au bătut.  Mai că era să uite de țigările ălea, dar le-a luat până la urmă. Asta să fie paguba.

S-au întâmplat destule pe ziua de astăzi. Oprim la un hotel ieftin și bun, la marginea unui oraș urât. O cină rapidă, somn și din nou la drum. 

alaturi-de-scuTARIU-800x533.jpg

Alaturi de Scutariu, cu o zi inainte de plecare

IMG_7498-800x600.jpg

In Ucraina, inca aproape de granița cu România

ucraina-2-800x533.jpg

La drum. Foto: Mihai Birău


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
high-re.jpg

E ultima postare înainte de-a pleca în această călătorie. Iar dacă zilele trecute mă declaram suficient de nepregătit pentru Drumul Oaselor, despre camaradul de drum – BMW F850GS – pot spune doar atât: e gata de aventură. 

Săptămâna trecută, Bogdănel m-a ajutat cu pregătirea motocicletei: un scut de aluminiu, lumini auxiliare, scărițe, canistră de carburant, suport telefon cu încărcare wireless și, desigur anvelope – Mitas E07 – 50/50. Iar între timp a primit și un crahs-bar serios de la Taifun Engineering, pe care n-am apucat sa-l punem pe filmare.

Urmăriți pregătirea motociclei în filmul de mai jos.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
siberia23.jpg

Ca niciodată, mi-am spălat costumul moto la timp. Culmea, e și uscat. Eu, care plecam cu el puțin umed, cât să se usuce pe drum. Am și viza de Rusia, și împuternicire tradusă cu ștampilă în Rusă – motocicleta nu-i a mea. Chiar în momentul ăsta o să verific dacă sunt ok datele. Stați două secunde… Numele de pe talon, numărul de pașaport.. E bine. Ce ciudat arată numele meu scris în rusă. Să nu mă recunosc! 

Am dronă, cameră video, go-pro-uri. Am și un trepied. Am stickere pe cutii și trebuie să răspund aștepărilor. Am sete de drum. Deci, e bine. Sunt pregătit, adică. Sunt pregătit, pe naiba. Am citit 10% din ce-mi propusesem să citesc, poveștile lui Șalamov sunt negre ca noaptea polară. Am uitat numele benzinăriei celebre pe care pune toată lumea stickere – dar nu trebuie să-i știu numele, oricum n-o s-o ratez. Nu știu unde-o să dorm, nu știu unde mă opresc, nu știu care-s orașe-fantomă și care-s pe bune. Nu știu multe. Sunt cam ca John Snow și sper să nu mă întâlnesc cu oameni cu ochi albaștri călare pe cai albi. Dar asta n-o să se întâmple, că-i vara, chiar dacă-i Siberia. Și ălora nu le place lumina.

După anumite standarde, sunt total nepregătit. Dar după ale mele, sunt la fel de pregătit ca-ntotdeauna. În fond, am nevoie de pașaport, bani, motocicletă și card bancar. Restul vin de la sine. Drumul, cu încercările lui, Orașele, cu poveștile lor – îmi place ca de fiecare dată când ajung într-un loc să-i citesc povestea. Atunci, nu înainte. Să alătur empiricul cu teoreticul, să le trec prin filtrul meu și să iasă povestea. Nu citesc pe forumuri, nu citesc ghiduri de călătorie. Plec fără așteptări și m-aștept să fiu surprins.

Prietenul Scutariu, care-a mai fost pe-acolo, mi-a zis, încurajator: “Predoi, n-o să-ți placă deloc. Sunt sigur. O să fie și foarte greu. Te doboară fizic și psihic”. Alții, știind că nu-s într-o formă grozavă, m-au sfătuit să stau acasă. S-o gândesc bine și să stau acasă. Dar nu prea mă lasă inima.

Inimă care-mi bate la gândul c-o să fiu singur, pe un drum pustiu, fără asfalt, stânga – pădure, dreapta – pădure, cu o vagă direcție spre Est. Măcar nu pot greși drumul, pentru că-i unul singur.

O să mă opresc din scris, tocmai mi-am dat seama că n-am spălat căptușala de la cască. Și n-am nici detergent.

Siberia, sunt nepregătit pentru tine. Să-nceapă aventura!


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
Honda-CB1000R-unboxing.jpeg

VIDEO | Am scos din cutie noul CB1000R. Modelul cu care Honda revine în clasa naked, un model care arată totat diferit față de CB-urile pe care le știam până acum. 

“Alo, vine CB-ul de 1000. Vreți să-l scoateți din cutie”. “Da, dacă dăm și o tură cu el, așa e regula”. După ce am primit asigurări că-i vom face review, ne-am dus la dealerul Honda – Motorteam – ca să-l scoatem din cutie.

Mai multe informații și impresii de primă atingere, în filmul de mai jos.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
Yamaha-Niken-review.jpg

VIDEO | Prima tură cu Niken – motocicleta cu trei roți de la Yamaha. Primele impresii după ce ne-am dat pe virajele de la Poiana Brașov. Iar înainte de-a trece la film, o să răspundem din start la niște întrebări frecvente.

  • Nu se conduce cu B. Nici n-ar trebui, pentru că e foarte rapidă și se înclină ca o sportivă.
  • Costă 15.000 de euro și se comandă online.
  • N-am aflat “cat baga”. N-am avut unde.
  • N-are sistem de blocare a ghidonului. Trebuie sa-i pui cricul.
  • Se inclina mai repede decat Piaggio MP3.

Restul, despre ce are și ce n-are, în filmul de mai jos.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Merg până unde duce drumul. Până la Magadan, adică. Iar Magadanul ăsta e departe-rău: în extremul orient al Rusiei, la Marea Ohotsk – cum te uiți pe hartă, e undeva deasupra Japoniei. 

Ca să ajung până acolo voi traversa toată Siberia: drumuri pustii, orașe-fantomă, vreo 2.000 de km fără asfalt. Măcar e un singur drum, nu prea am nevoie de GPS. Trebuie s-o țin tot spre Est până se termină.

Dar am auzit că-i frumos. Iar acum recitesc “Est, spre Siberia“, jurnalul de bord scris de Scutariu vara trecută. Voi merge pe același drum.

Motocicleta: noul BMW F850GS. E nou-nouță. Țiplă. În versiune de top. De la BMW Motorrad România. Motor de 95 de cai putere, suspensie comodă, roți cu spițe, anvelope tubeless, șa confort. Trebuie să-i schimb anvelopele – voi merge cu Mitas E07, m-a convins Scutariu – și să-i mai pun câteva accesorii. Dar despre asta vă povestesc săptămâna viitoare.

Aventura este susținută de BMW Motorrad România și de KMG International. Apropo, o să-mi fie dor de benzina Efix când mă voi afla prin Siberia. E mai greu cu benzinăriile pe-acolo și cifra octanică.. nici n-o să întreb.

Cum procedez: plec cu Scutariu și cu niște prieteni de-ai lui până la Moscova. De-acolo ne urcăm în Trans-Siberian până la Irkutsk, pe la jumătatea Rusiei. Trei zile în tren, la clasa a treia, timp de meditație, după care ne urcăm din nou pe motoare. Scutariu pleacă spre Mongolia, eu spre Magadan.

Voi rămâne singur, vreme de aproape 5.000 de km, prin pustiul din Siberia. Voi merge pe Kolima highway, cunoscut și sub numele de “Drumul Oaselor”. Sper să nu plouă. Am auzit că drumurile ălea neasfaltate n-arată prea bine dacă plouă. Plec peste 11 zile. Luni, pe 16 iulie. Dar ne mai auzim până atunci.

Siberia-2-800x600.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
Enduro-comparison-crop-res.jpeg

FILM | Să-nceapă aventura. O tură off-road pe drumurile de munte din Apuseni. Motocicletele: BMW F850GS, Honda Africa Twin Adventure Sports, Triumph Tiger 800 XCa. Misiunea: să aflăm care e cea mai reușită motocicletă adventure de clasă medie din 2018.

În primul episod am stabilit că Honda Africa Twin este cea mai bună alegere pentru touring pe asfalt – confort, motor reușit, cutie automată. Dar vorbim despre motociclete adventure. Iar o motocicletă adventure nu trebuie să fie bună doar pe asfalt, ci trebuie să te ducă în locuri unde drumurile sunt doar ceva vag, unde hotelurile se transformă în nopți la cort, la marginea pădurii de brad, unde se vorbesc limbi pe care nu le știi și unde orizontul se termină.

În a doua parte a testului lăsăm asfaltul și cutreierăm drumurile din Apuseni, ce leagă cătune formate din case așezate răzleț. Drumuri cu noroaie sau șleauri, rupte de ape, dar care te duc departe de “civilizație”. Filmul poate fi urmărit în fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube. A se vedea în full-screen.

Piloți: Cristian Predoi, Bogdan Buleandră, Cătălin Sănătescu.

Video: Ionuț Ivana, Adi Popescu


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Timp de șapte zile, Honda NC750X a fost singurul meu mijloc de transport. Soare, ploaie. Muncă, piață, seara în oraș. Vreo 200 de km prin București, ca să aflu cât e de practică această motocicletă. Să le luăm pe rând. 

  • E la fel de utilă ca un scuter, dar e mai rapidă. O avea ea doar 50 de cai putere, dar trage de jos. Și dacă nu te uiți pe specificații, poți jura că are cel puțin 70-80 cp.
  • E arătoasă. Prima generație (NC700S) nu era cea mai atrăgătoare, dar liniile ascuțite, farul LED, postura… – credeți-mă, a atras o mulțime de priviri
35921986_10204758014226283_2236092263585

Honda NC750X

  • Spațiul de depozitare – intră o mulțime de lucruri. Cumpărăturile (am băgat chiar și un pepene acolo), geanta de birou, geanta de sală, o cască mare cum e Schuberth M1. Desigur, pe rând.
  • Consum: 4,6 l/100 km. În oraș. Puțin mai mult ca un scuter de 300 cc
  • Accelerația te poate lua prin surprindere câteodată. Neavând manetă de ambreiaj, te poate brusca la manevrele executate cu viteză mică printre mașinispatiu-bagaje-800x600.jpg
    35882116_10204758014626293_6525071267073

    Bord NC750X

  • Cutie DCT. Nu, nu se simte ca un scuter mai mare. Adica nu e CVT. E DCT (dual clutch transmission) – schimbă treptele singură, are mod manual, mod Drive, mod Sport (cu 2 setări diferite). Nu are ambreiaj și ai două padele cu care poți corecta în permanență treapta daca simți nevoia.
  • Cutia DCT ar trebui să fie adaptată și oferită opțional de fiecare companie moto. E greu de descris cât e de comod să folosești așa ceva în oraș
35972183_10204758014706295_1965471197512

Cutie automată. Moduri: Drive, Sport (2 trepte), Manual

  • Are traction control, dar nu prea-i văd utilitatea. Iar dacă intră (doar pe asfalt umed a intrat), o face cam bădărănesc. Taie gazul prea mult timp. În fine, pentru piatră cubică umedă, de exemplu, să fie primit.
  • Display-ul e cam mic și îngrămădit, dar te vei obișnui
  • Poziția înaltă te ajută să vezi traficul. E comodă pentru oraș, iar ergonomia este bună
  • E compactă și te strecori foarte ușor prin trafic
  • Nu e o motocicletă care să-ți ofere senzații tari. E o motocicletă cu spirit practic
  • Este motocicleta cu care m-am simțit cel mai bine în oraș.

O poți testa oricând. O găsești la Motor-Team. Costă 8.500 de euro, cu DCT și 7.500 cu manuală.

35844688_10204758014506290_7600615693142

Primul la semafor cu NC750X


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
Africa-Twin-vs-F850GS-vs-Tiger-800.jpg

FILM | Cea mai așteptată confruntare a anului – comparativul motocicletelor adventure de clasă medie: BMW F850GS, Honda Africa Twin și Triumph Tiger 800 XCa. Trei dintre cele mai reușite motociclete de pe piață, toate abia-lansate pe piață. 

BMW F850GS este o motocicletă nou-nouță. Reproiectată de la zero. Motor nou, cadru nou, rezervor mutat în partea frontală, anvelope tubeless, display Connectivity și electronică de top.

Africa Twin a primit deja primul facelift, ce include accelerație ride-by-wire, moduri de mers, admisie și evacuare regândite. O motocicletă ce se bucura deja de success, îmbunătățită pentru 2018. În plus, avem o versiune aniversară – Adventure Sports, cu rezervor mai mare și culori aniversare.

Triumph Tiger 800 a primit, de asemenea, îmbunătățiri pentru 2018 – mai multă putere, ca să ajungă la 95 de cai, la fel ca F850GS și Africa Twin, mai multă electronică (un mod off-road pro) și un display nou ce asigură o interacțiune mai ușoară între pilot și motocicletă.

Testul nostru e împărțit în două episoade. În prima parte încercăm să aflăm care dintre ele e cea mai bună pe șosea: distracție pe viraje, confort la drum lung. Filmul poate fi urmărit în fereastra de mai jos sau direct pe YouTube. Subscribe pentru mai multe filme asemănătoare.

Piloti: Cristian Predoi, Bogdan Buleandră, Cătălin Sănătescu
Video: Ionut Ivana, Adi Popescu


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

×