Mergi la conţinut
  • postări
    425
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    32.559

Postări în blog

pemotoare.ro

Țuică (fiartă sau nu), haine groase și voie bună. Ai nevoie de așa ceva dacă vrei să reziști la Bikes on Ice, singura întrunire moto de iarnă din România. Se întâmplă în acest weekend – 16-19 februarie – în Ghelari, Hunedoara și este un eveniment cu tradiție. Anul acesta a ajuns la ediția 13. 

Am participat și eu la un Bikes on Ice. Nu-s genul care să ia întrunirile moto la rând, dar muream de curiozitate să văd cum e la Hunedoara. Pe vremea aia aveam o Honda Hornet, fără parbriz, și nici la capitoul echipamente nu stăteam excepțional. Așadar, am luat o pereche de pantaloni de schi pe care i-am tras peste pantalonii moto și încă mă întreb cum am reușit să bag șosetele de schi în cizmele sport. Țin minte că pe Valea Oltului peretele muntelui era înghețat, aveam ceva mâzgă pe jos și termometrul arăta 0 grade. Ce traction control, ce ABS, ce manșoane încălzite! Mi s-a făcut cu adevărat frig pe autostradă, după ce-am trecut de Sibiu. Iarna, cu 130 km/h, pe Hornet, nu e o idee tocmai bună. N-am fost chiar un adevărat, pentru că m-am cazat la o căsuță (neîncălzită) și mi-am adus aeroterma de-acasă. Alții au stat la cort.

la-bikes-on-ice-800x600.jpg

La Bikes on Ice 2014. Remarcați tank-bag-ul extins la maximum. Mai mult ca să mă protejeze de frig

Dar nu de la aerotermă m-am încălzit, ci de la focul în jurul căruia am stat la povești cu oamenii de-acolo (și de la țuică, recunosc), oameni cu care stau de vorbă și azi, cu mare drag. Și-acum comunicatul Bikes on Ice. Atenție:

“Clubul de motocicliști Road Patrol M.C. Hunedoara organizează, în weekend-ul 16-18 februarie 2018, ediția cu numărul treisprezece a întâlnirii moto “Bikes on Ice”, singura întâlnire de motocicliști care se desfășoară pe timp iarnă în țara noastră.

Inspirat de o extravagantă întâlnire ce se desfășoară de peste 60 de ani în Germania, Elefantentreffen, evenimentul adună, an de an, câteva sute de iubitori ai motocicletelor și nu numai, într-un cadru natural deosebit, pe parcursul a trei zile. Cei care doresc să își testeze propriile limite au ocazia să campeze, gratuit, în spații special amenajate, în aer liber, iar focul de tabără, vinul fiert, muzica rock și buna dispoziție sunt, de asemenea, ingrediente nelipsite.

Ediția din acest an are loc în localitatea Ghelari, județul Hunedoara, la Pensiunea Panorama. Vor avea loc diverse concursuri cu specific moto și se vor putea vizita așezările pitorești din Ținutul Pădurenilor, o regiune cu un farmec aparte, situată la poalele Munților Poiana Ruscă. Una dintre principalele atracții ale evenimentului o constituie tradiționala tombolă de sâmbătă seara, care oferă participanților posibilitatea de a câștiga câteva zeci de premii, constând în echipament și accesorii moto de cea mai bună calitate, oferite de către sponsorul principal al evenimentului din acest an, MotoBoom.

Mai multe informații legate de Bikes on Ice se pot obține la numerele de telefon de pe afișul oficial al evenimentului”.

Hai noroc și mahmureală ușoară!

Notă. Am găsit fotografia de la începutul materialului pe motociclism.ro, user Pepito.

bikes-on-ice-1-424x600.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
Foto-YouTube-v2.jpg

GoSouth | Călătoria noastră în America de Sud a început din Chile. Valparaiso, mai exact, locul unde ne-am trimis motocicletele cu vaporul. A urmat mai bine de-o săptămână în care-am urcat de la nivelul oceanului la 5.000 de metri, am traversat deșertul Atacama și-am văzut locuri ce par de pe altă planetă. 

Tura noastră a durat cinci săptămâni, în care-am făcut 11.000 de km. Traseul: Chile, Peru, Bolivia, Argentina. Se spune că o fotografie face cât 1.000 de cuvinte. Dar ce spuneți de-un film? Planul nostru a fost să realizăm câte-un film pentru fiecare țară. Primul dintre ele e gata. Tocmai l-am încărcat și poate fi vizionat în fereastra de mai jos sau direct pe YouTube. Nu uitați de butonul subscribe ca să fiți la curent și cu următoarele episoade.

Editor video: Adi Popescu


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Sunt uluit. Nu-mi vine să cred ce-mi văd ochii. Merg cu motocicleta pe o oglindă nesfârșită, în care se vede doar reflexia soarelui și urmele lăsate de câțiva nori. Este cea mai intensă trăire din tura asta. Salar de Uyuni este infinit. Un  infinit de nedescris. 

Avem norocul să-l prindem inundat. Noroc, pentru că altfel nu ai această oglindă în fața ochilor. Dar asta-nseamnă că trebuie să intrăm cu motocicletele într-un lac de sare. “E adânc, sarea o să afecteze înstalația electrică și-o să vă crape motorul”, ne avertizează un localnic. Stăm la buza deșertului și ne uităm la mașinile 4×4 care se scurg încet prin marea de sare. Problema e la intrarea în deșert – ai un vad adânc și destul de lung de trecut. Apa e tulbure și nu vezi ce e pe fund. Un băiat vine la noi și ne face o ofertă: 10 dolari și mergem cu Land Cruiser-ul lui prin Salar. Nu. N-am venit cu motorul pân-aici ca să vizităm Salar de Uyuni cu Land Cruiser-ul. Hai pe motoare. Ce-o fi, o fi!

Ne luăm inima-n dinți, ne ridicăm în scărițe și urmărim un 4×4 cu turiști. Teoretic, ar trebui să știe locul unde apa-i mai puțin adâncă. Pe unde merge el, mergem și noi. E o traversare de vreo 20 de metri, iar în cele mai multe locuri apa trece de nivelul cizmelor. La un moment dat, simt cum toată roata-față se scufundă. Nu las accelerația, am aderență și reușesc să ies.

Gata, ce-a fost greu a trecut, îmi zic. Acum n-am decât să mă bucur de întinderea asta nesfârșită de sare. E un loc unic pe Pământ. Cel mai mare deșert de sare de pe Planetă, transformat în oglindă datorită unui strat de-o palmă de apă. Merg încet, ca să n-arunc toată sarea în radiatoare, mă las purtat încet de motocicletă și mă las înconjurat de locul ăsta colosal. Nu se poate, e o altă planetă. Ne-am teleportat, cumva, într-un alt spațiu. Și simt c-a meritat. Tot efortul, toată agitația, toate miile astea de kilometri pe ploaie, pe noroaie. Sunt împlinit.

Dakar-Salar--600x600.jpg

Revin cu picioarele pe pământ la monumentul Dakarului, unde trebuie să-mi aștept rândul ca să fac fotografia. Apoi la steaguri, păcat că n-am luat steagul României după mine, l-aș fi lăsat acolo. Apoi găsim o părticică de Salar doar pentru noi. Nu e deloc greu, la cât e de mare. Soarele se scurge-ncet către Pământ și ne trimite-o rază roșiatică de după un nor de-un gri închis. Mai la stânga se văd nori de furtună. În dreapta, un munte care se reflectă în oglinda de sare.

Nu ne dăm seama cum se scurge timpul. Ne trezește întunericul și ne dăm seama că suntem la mai bine de 10-15 km de ieșire. Ne ținem după lămpile roșii ale mașinilor întârziate. Va trebui să traversăm, din nou, vadul adânc de la intrare. De data asta pe întuneric. Ce mai contează? Ridicat în scărițe, cu genunchii flexați, două degete pe ambreiaj și accelerația sub control, în treapta a doua, las motocicleta să-și facă treaba. Roata-față găsește calea, controlul tracțiunii are grijă să n-alunec, iar suspensiile setate pe modul enduro absorb denivelările. Am trecut. Sper doar să-mi pornească motorul mâine după această baie de sare. Acum n-avem unde spăla motorul. Ne ducem direct la hotel. Un hotel de… sare.

Dimineața ne oprim la o spălătorie. Pe evacuări, pe etrieri, pe cilindri, practic pe toată partea inferioară a motorului e un strat solid de un centimetru de sare.

Salar-de-Uyuni-800x600.jpg

Salar-de-Uyuni-Oglinda-600x600.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

A sosit vremea ca producătorii de motociclete din lume să-și facă calculele și să se declare lideri ori să recunoască c-au pierdut – sau ceva la mijloc. Iată cum s-au descurcat companiile moto din afara Japoniei in 2017. 

KTM Industries AG – creștere de 17% în 2017, cu un record de 238,334 unități vândute

Austriecii rămân numărul unu în Europa când vine vorba de motociclete vândute și înregistrează aș șaptelea an de creștere consecutivă, cu record în materie de venituri și profit.

KTM-Logo-800x450.png

Din datele financiare anunțate pe 29 ianuarie reiese o creștere cu 14% a cifrei de afaceri  față de 2016 – 1,5 miliarde de euro, și un EBIT (profit inainte de plata dobanzilor si impozitului) cu 8% mai mare – 132,5 milioane de euro în ultimele 12 luni, față de 122,3 milioane în 2016. Profitul net înainte de plata taxelor a crescut la 117 milioane, de la 108,9 cât se înregistra anul trecut.

Compania declară vânzări de 238.334 unități KTM și Husqvarna în 2017 – o creștere cu 17% față de 2016, datorată nu doar motocicletelor construite în Austria, ci și modelelor de mică capacitate făcute în India alături de Bajaj Auto, care a vândut 35,000 de motociclete KTM în 2017, pe lângă exportul de piese necesare asamblării către alte fabrici, precum cele din Malaezia și Brazilia.

Bugetul de dezvoltare KTM pentru 2017 a fost de 92 de milioane de euro, iar producătorul de suspensii WP a fost complet integrat în KTM AG.

Ținta KTM: 360,000 de motociclete vândute anual, până în 2021 și 400,000 în 2022. Asta și datorită exinderii către China – KTM a semnat un contract anul trecut cu partenerul său CFMoto.

KTM-Factory-800x450.jpeg

BMW Motorrad – al șaptelea an de vânzări record 

BMW Motorrad a anunțat o creștere cu 13,2% în 2017 – 164,153 de motociclete vândute (față de 145,032), datorită creșterilor puternice din Europa și Asia. Așadar, BMW este din ce în ce mai aproape de obiectivul propus: 200,000 de motociclete pe an în 2020.

BMW-Motorrad-800x600.png

Cea mai mare piață BMW este Germania – 26.664 motociclete vândute în 2017 (creștere de 7,1%). Totodată, cea mai mare creștere pentru BMW a fost înregistrată în Europa – 15% față de 2016. Cele mai multe motoiclete BMW s-au vândut în Franța (16.607 – creștere de 24%), urmată de Italia (14,430 – 17,3%), Spania (11,193 – 17,6%) și UK (9,550 – creștere de 8,7%).

BMW R1200GS și GS Adventure s-au vândut în peste 50,000 de unități în 2017 – un record istoric. De altfel, 86.000 dintre motocicletele vândute au motor boxer. Platforma S (patru cilindri în linie) s-a vândut în 21,752 exemplare, în timp ce noile motociclete sub 500 cmc – G310R și G310GS au avut, de asemenea, un debut puternic – 11,595 de unități vândute.

BMW n-a stat rău nici la motocicletele cu șase cilindri în linie – 6,719 exemplare vândute.

BMW-Factory-800x534.jpeg

Piaggio – creștere de 12,4% în Q3 2017

Grupul Piaggio n-a publicat încă raportul pentru 2017, dar vânzările din al treilea trimestru arată un trend pozitiv pentru specialistul în scutere din Italia.

Piaggio-Logo-600x600.png

Cifra de afaceri a crescut cu 2,5%, la 1,141 miliarde (în primele nouă luni din 2017), iar profitul net a fost de 25,1 milioane (creștere de 31,2%) cu vânzări de 426,700 de vehicule față de 411,700 în primele nouă luni din 2016. Piaggio ajunge la o cotă de 15,2% din piața scuterelor.

Investițiile Piaggio au fost de 55,6 milioane de euro, dintre care 35,2 s-au dus în R&D.

Piaggio deține și 20% din piața scuterelor în America de Nord, iar debutul pe piața din India (Aprilia SR150 și Vespa) este unul promițător.

Pe de altă parte, când vine vorba de sectorul moto cifrele nu sunt de lăudat, chiar dacă Piaggio afirmă că Aprilia a înregistrat creșteri de vânzări datorită Tuono V4, Shiver 900 și Dorsoduro 900.

Vespa-Factory-800x534.jpeg

Triumph – cele mai bune vânzări din ultimii 30 de ani

Triumph anunță cu o creștere cu 22% a cifrei de afaceri – 498,5 milioane de lire în 2017, cu un profit net înaintea taxelor de 8,1 milioane – creștere de 46%. Totul datorită unei creșteri substanțiale a vânzărilor – de la 56.254 la 63.404 unități, dintre care cele mai multe (86.1%) au plecat în afara UK.

Triumph-Logo-800x364.jpeg

În R&D s-au băgat 29,2 milioane de lire, iar Triumph a lansat cinci modele noi în ultimele 12 luni –  765 Street Triple, Bonneville Bobber Black, Bonneville Speedmaster, Tiger 800 și Tiger 1200, iar noua versiune Speed Triple va ajunge în curând în showroom-uri.

Totodată, participarea în clasa Moto2 cu propulsorul de 765 cmc cu trei cilindri în linie nu poate să sune decât bine pentru Triumph.

Triumh-factory-800x531.jpeg

Ducati bate pasul pe loc – 55,817 de motociclete vândute în 2017

Ducati a avut o creștere modestă în acest an – 420 de unități în plus față de 2016.

Cei de la Ducati spun că fiecare model a jucat un rol important în vânzări, menționând Multistrada 950, care a avut un debut bun. Totodată, gama Monster este destul de populară, dar și noul Supersport. Mai mult, toate cele 500 de exemplare exclusiviste Ducati Superleggera – 80,000 de euro – au fost vândute încă înainte de-a intra în producție. Seria Scrambler rămâne, de asemenea, o componentă importantă – în 2017 au fost livrate 14,061 motociclete.

Ducati s-a vândut bine în Italia – creștere de 12% – 8,806 unități, iar altă creștere importantă a fost înregistrată în Spania – 28,3%.  De fapt, în Europa Ducati a crescu cu 4%. Problema a fost America, unde s-au vândut cu 1,3% mai puține motociclete – 8,898. În Asia, italienii au vândut 5,805 unități, iar China a crescut cu 31%, datorită dublării numărului de dealeri.

Ducati privește cu încredere spre 2018, datorită modelului Panigale V4 – cea mai mare investiție în R&D pe care firma italiană a făcut-o într-un singur produs, dar și datorită noilor Scrambler 1100, 1260 Mulistrada, 821 Monster și 959 Panigale Corse.

Ducati-Factory-800x532.jpeg

Harley-Davidson închide două fabrici. Scădere de 11,1% a vânzărilor în Q4 – US

Prima măsură după rezultatele financiare dezamăgitoare din 2017 este închiderea a două dintre capacitățile de producție (500 de locuri de muncă) și investiția în motocicletele electrice. Harley-Davidson închide fabrica din Kansas – 800 de locuri de muncă. 400 dintre angajații din Kansas vor fi mutați la uzina din York, Pennsylvania. Totodată, americani renunță la producția de roți de aliaj din Adelaide, Shout Australia – alte 100 de locuri de muncă pierdute.

Harley-Davidson-Logo-800x528.png

Profitul net al Harley-Davidson a scăzut cu 82% în ultimult trimestru, la 8,3 milioane de dolari. Prețul unei acțiuni a fost de 5 cenți față de 27 de cenți în anul anterior, chiar dacă cifra de afaceri a crescut și chiar dacă livrările din Q4 au crescut cu 11,3% – 47.198 de motociclete vândute.

Vânzările pe piața globală au crescut cu 6,7% față de 2016 și au ajuns la 242.788 unități. Cea mai mare scădere a fost acasă – 8,5%.

Nici pentru 2018 nu se anunță vremuri prea bune – Harley-Davidson se așteaptă la noi scăderi.

Americanii au anunțat că vor face pasul decisiv în domeniul motocicletelor electrice și că în următoarele 18 luni vom a vea un Harley-Davidson electric în showromm-uri. Pe lângă motorul electric, Harley-Davidson mizează pe atragerea tinerilor și pe deschiderea de dealeri noi în afara Statelor Unite. – în 2017 au apărut 57 de dealeri noi. Harley se așteaptă ca peste 10 ani să vândă mai bine de 50% în afara granițelor.

Harley-Davidson-Engine-800x473.jpeg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Trafic haotic, aer îmbâcsit de fum diesel, camioane vechi, mii de microbuze. Și cică noi am avut noroc. Dacă alegeam cealaltă intrare ne trezeam cu leșuri de porc aruncate în mijlocul drumului,  de-ți întorc stomacul pe jos povestește George. 

Termenul “ursărie” a fost des-folosit în tura asta. Nu l-am găsit în dex, dar dacă știți Academia care se ocupă de acest domeniu pe Facebook, puteți înțelege ușor la ce mă refer. În orice caz, pentru neinițiați, se referă la bâlci, țigănie, prost-gust. O plimbare prin Peru și Bolivia, mai ales, îți oferă destule oportunități ca să-l folosești: mizerie, kitch, marfă chinezească, muzică care răsună din fiecare vitrină, moto-taxi-uri care mai de care mai tunate, mașini din care cad tablele. Orașe precum Pisco, Juliaca, Huancayo din Peru sunt exponente perfecte, iar intrarea în La Paz, capitala Boliviei, intră în aceeași categorie.

trafic-bolivia-800x447.png

Trafic în La Paz

Cred c-am avut nevoie de vreo două ore ca să străbatem orașul până în centru. La Paz-ul are două zone – Alto, la 4.000 de metri, unde stau săracii și centrul plus cartierele noi, la 3.400 de metri, unde stau bogații. Te izbește puternic diferența dintre târgurile din Alto și prețul unei cine bune în centru. Dintre blocurile cu multe etaje din Sopocachi, ce găzduiesc deseori hoteluri de cinci stele, și mahalalele de pe deal. În La Paz sunt două lumi, iar zidul ce le desparte e foarte înalt.

Taxi-urile sunt vai, mama lor. Niște Toyota cu 600.000 de km în bord care n-au fost reparate niciodată. Toate au o pătură peste bord, scaune roase de timp și de uzură și probleme tehnice serioase la direcție, astfel încât nu poți ține volanul c-o mână. Iar șoferii nu prea știu nici ei de capul lor și trebuie să le explici unde vrei s-ajungi cu google maps în față.

IMG_3014-800x600.jpg

Telefon public în La Paz

Emblematice pentru La Paz sunt autobuzele americane din anii 60, cumpărate second-hand (încă mai au traseul original din Illinois scris pe ușă), care străbat străzile orașului în lung și-n lat. Toate sunt viu-colorate și par să fie pentru Bolivia ce sunt mașinile americane vechi pentru Cuba.

Pe lângă autobuze și taxi-uri, transportul către cartierele din Alto – zona înaltă a orașului – se face prin gondole, identice cu cele pe care le vedem în stațiunile de schi.

La-Paz-Go-South11-800x600.jpg

Așa se vede orașul din cartierele sărace

Peste tot vezi fața președintelui Evo Morales, care conduce Bolivia din 2006 și se crede reîncarnarea lui Tupac Katari, un erou indigen care-a luptat împotriva coloniștilor. Tendințele autocratice sunt evidente – Morales a făcut un referendum prin care le-a cerut bolivienilor permisiunea să candideze din nou în 2019. Poporul a spus “nu”. Morales a găsit, totuși, o soluție și a convins Curtea Constituțională să-i acorde acest drept. Se pare că drumul spre o democrație consolidată în America de Sud este încă anevoios.

Bolivia are o Armada – forțe navale, cu toate că n-are ieșire la mare. Cinci mii de oameni și patru ambarcațiuni, care patrulează râurile din jungla Amazonului și lacul Titikaka. Dar e mai mult decât atât. E nostalgia bolivienilor, oceanul după care încă plâng și pe care l-au pierdut acum 130 de ani în Războiul Pacificului – Bolivia se întindea până la Antofagasta, stăpândind o zonă bogată în resurse din Atacama și având ieșire la ocean. Zona a fost cucerită de Chile, iar Bolivia a rămas a doua țară fără ieșire la ocean din America de Sud, alături de Paraguay.

În centrul orașului e vechea zonă colonială, cu străzi paralele și perpendiculare, care-ar putea arăta bine. Dar cerul este brăzdad de cabluri, casele stau să cadă, iar lângă catedrala din centru, oamenii au tras un bloc de sticlă. Sună cunoscut, nu? Singura stradă mai acătării este Calle Jaen, cu case coloniale transformate în muzeu.

La-Paz-Go-South3-800x600.jpg

Vechi și nou

Tot în centru găsești piețele stradale, principala atracție din ghiduri. De fapt, tot centrul este o piață, cu tarabe înșirate pe stradă care vând de toate – de la frunze de coca la chiloți. Cea mai interesantă este strada vrăjitoarelor (Mercado de la Brujas), de unde poți cumpăra tot felul de leacuri pentru dragoste și dușmani, afrodisiace, totemuri și cărți cu descântece.

Capitala Boliviei n-are prea multe de oferit. E de-ajuns să petreci o zi, ca să-ți faci o idee, și poți merge mai departe.

La-Paz-Go-South12-800x600.jpg

La Paz, seara. Zona centrală

IMG_3065-800x600.jpg

Tot centrul este o piață

La-Paz-Go-South4-800x600.jpg

Calle Jaen

La-Paz-Go-South13-800x600.jpg

Alaturi de prietenii de la hotelul Midtown La Paz, inainte de plecare


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

BMW Motorrad România extinde implicarea în motorsportul din România, semnând un parteneriat cu organizatorii competiţiei Motorcycle Racing Championship (MotoRC) valabil pentru sezonul competiţional 2018. 

“Creşterea nivelului competiţional în motorsportul românesc reprezintă o etapă importantă în maturizarea pieţei moto, contribuind în egală măsură la dezvoltarea şi educarea participanţilor la trafic pentru o mai bună siguranţă rutieră. Disponibilitatea unui campionat dedicat şi a unui circuit pentru sporturile cu motor în România permite în acelaşi timp dezvoltarea unor programe de antrenament pentru junori care ne vor reprezenta în motorsportul internaţional. Parteneriatul cu Motorcycle Racing Championship este un pas pentru a consolida o cultură moto adecvată unei ţări dezvoltate. Suntem încrezători că acest demers va da rezultate şi va promova talentul şi dedicarea piloţilor în competiţii”, a declarat Ionuţ Bâtu, Country Manager BMW Motorrad România şi Bulgaria.

“Ne bucurăm să putem avea un partener de anvergură din sfera motociclismului, atât local cât şi mondial, cum este BMW Motorrad. Acest lucru arată că eforturile noastre de a crea un cadru competiţional şi educaţional pentru motocicliştii din România sunt privite cu încredere, fapt ce ne obligă să continuăm în încercarea noastră de a promova motociclismul responsabil în rândul tuturor pasionaţilor.

Un parteneriat vine totdeauna şi cu o responsabilitate, de a performa la nivelul aşteptărilor. Astfel, dorim să realizăm acest campionat cât mai atractiv, atât pentru participanţi, cât şi pentru spectatori, media, parteneri şi orice alte părţi implicate”, a precizat Cătălin Manea, organizator MotoRC.

Sezonul 2017 i-a avut drept câştigători pe Cătălin Cazacu – clasa Stock 1000 şi Emil Drăghici – Stock 600. În cele cinci etape ale sezonului au fost 397 de participanţi, mulţi dintre aceştia fiind înscrişi la clasele suport Rookies 600 şi Rookies 1000. Mulţi dintre paricipanţi au fost la prima lor experienţă competiţională şi la prima întâlnire cu circuitul într-un mediu sigur şi controlat. Aceasta dovedeşte că Motorcycle Racing Championship este un program excelent de pregătire şi educare pentru viitorii piloţi, dar şi pentru cei care vor să experimenteze pilotajul dinamic pe două roţi.

catalin-cazacu-1-800x533.jpg

Catalin Cazacu

BMW S 1000 RR a fost starul claselor Stock 1000 şi Rookies 1000, peste 14 rideri alergând în sezonul 2017 în şaua motocicletei sport germane. Printre aceştia s-a numărat şi câştigătorul campionatului naţional la clasa Stock 1000, Cătălin Cazacu.

Calendarul competiţional al Motorcycle Racing Championship 2018 are 5 etape, iar pentru a exclude costurile crescute ale deplasării pe un circuit din afara ţării, toate etapele vor avea loc pe circuitul MotorPark România, după cum urmează:

Etapa 1: 4-6Mai -sensorar
Etapa 2: 8 – 10 Iunie – sens antiorar
Etapa 3:  29 Iunie – 1 Iulie – sens orar
Etapa 4: 31 August – 2 Septembrie – sens antiorar
Etapa 5: 28 – 30 Septembrie – sens orar

În acelaşi timp, premiera pentru sezonul 2018 al MotoRC o reprezintă integrarea unui program de formare de tip şcoală de şoferi, având ca obiectiv dezvoltarea aptitudinilor pentru toţi riderii care vor să-şi îmbunătăţească stilul de mers, pentru o siguranţă crescută pe stradă sau pentru condusul sportiv, pe circuit. BMW Motorrad România este alături de acest proiect, prin implicarea trainerilor şi piloţilor care reprezintă marca şi a unor programe organizate special în timpul etapelor.

Mai multe informaţii cu privire la Motorcycle Racing Championship puteţi afla pe pagina de Facebook dedicată: https://www.facebook.com/cupamotorc/

bmw-motorc2-800x600.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
iubim-2-roti.jpg

Cel mai iubit festival moto din București revine în 2018. Tot în grădina clubului Quantic, lângă Grozăvești, unde n-ai nevoie decât de-o bere și de câteva acorduri de chitară ca să uiți că ești în București. 

În fiecare an scriu cu plăcere despre Iubim 2Roți. Povestea asta frumoasă a început, cumva, în același timp cu povestea “PeMotoare”, în anul 2013. Atunci avea loc la Piața Constituției. După aceea aveam să-i cunosc pe băieții de la Free Riders, organizatorii acestui eveniment și să devenim prieteni. M-au cucerit imediat cu energia lor care, cumva, se transmite imediat, cu un optimism iremediabil și cu felul relaxat de-a vedea lucrurile. Ne-am mai maturizat între timp. Și eu și ei. Dar energia asta a rămas acolo. O poți simți pe 25-27 mai, când are loc a șasea ediție Iubim 2Roți.

Ce se întâmplă acolo? Muzică în aer liber, tot felul de ateliere, întâlniri cu prietenii. În curând va fi anunțat line-up-ul festivalului, dar până atunci s-au pus în vânzare abonamentele “early-bird” – 30 de lei. Mai multe detalii găsiți pe pagina evenimentului. 


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Zăpadă. Fix asta ne trebuia, pentru că-n rest am avut de toate. Suntem la 4.600 de metri, undeva la nord de La Paz și ne îndreptăm către “Drumul Morții” din Bolivia.

O lăsăm încet ca să nu ne pomenim cu vreo bucurie, ne oprim să ridicăm drona – peisajul îmi amintește de Norvegia, trecem de o barieră ce ne invită la control anti-narcotice – suntem curați – și ajungem la intrarea pe North Yungas Road, cunoscut și drept “Drumul Morții” – “Cel mai periculos drum din lume”. Mă entuziasmez repede. Demult voiam s-ajung aici. Trag motocicleta, fac fotografii, spun ceva la Go Pro și sunt gata de atac. Daniel îmi taie imediat elanul: “hai că nu-i pe-aici”. Cum să nu fie pe-aici, e indicator cât casa. “Îl facem pe urcare, nu pe coborâre. Mi-a zis Tomescu pe unde s-o luăm”. Așadar, îmi mai pun puțin pofta-n cui și-l ascult pe bătrân. Nu degeaba a trecut prin viață și recunosc că-ntotdeauna am preferat să urc, nu să cobor.

preludiu-death-road-800x600.jpg

Acest North Yungas Road (pentru că există și-un South) pleacă de la 1.200 de metri și urcă până la 4.600 de metri, în 56 de km. Yungas-ul este frontiera dintre pădurea tropicală și Anzi. Așadar, jos ai junglă, sus ai munte, două lumi total diferite.

A fost numit “cel mai periculos drum din lume”. Dar e cel mai periculos, cum și Transfăgărășanul nostru e cel mai frumos. Depinde de unde te uiți. Deocamdată, cele mai periculoase sunt fetele de 15 ani care coboară drumul cu bicicleta. Drumul ăsta e un adevărat punct turistic, plin de bicicliști, care pleacă de la 4.300 și se pun pe băut după ce-ajung la bază, de fericire c-au scăpat. Muzica duduie în cârciumile de azi, iar liceeni rock’n’roll (fetele de 15 ani și prietenii lor) trag dintr-o țigară și beau bere la draft.

Dar nu e cazul să ne umflăm în pene. Pentru că drumul ăsta a luat multe vieți. Acum e o atracție turistică pentru bicicliști, plătești taxă de acces și ai toalete, dar nu demult era singura legătură dintre zona asta și La Paz. Adică ciculau mașini, autobuze, camioane, pe un drum care uneori are doar câțiva metri lățime, fără parapet și cu o prăpastie unde dac-ai alunecat, dus ai fost. În 1983, un camion care transporta 100 de oameni s-a rostogolit în hău. Nimeni n-a scăpat. Iar Death Road face victime și azi: 18 bicicliști au murit pe acest drum, de când a devenit atracție turistică. Viteză prea mare pe coborâre, biciclete cu frâne proaste, neatenție.

Daniel-pe-Death-Road-800x600.jpg

Dincolo de istoria mortală, acest drum este o cărare spre paradis. Mai ales la amiază, după ce-au trecut toți bicicliștii și-l poți admira în liniște. Treci pe sub cascade care-ți fac un duș rece, tragi puternic în piept aerul de pădure tropicală, ochiul se bucură când vede acel verde-ud, sănătos, de junglă. Vegetația explodează în jurul tău, iar tu te aprinzi odată cu ea. Circuli pe stânga-așa se merge pe Death Road și simți cum se face frig pe măsură ce urci. Ne oprim și facem multe fotografii. Ridicăm din nou drona. Aveam nevoie de o schimbare de peisaj.

La final, nu-s fericit c-am scăpat, sunt fericit c-am fost.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
Mongolian-Summer.jpg

De-aș fi acasă, m-aș duce la evenimentul ăsta. Se întâmplă duminică seara, pe 28 ianuarie, de la 16.00 la 23.00, la QP Pub. Și se spun povești motociclistice dinspre Mongolia. Povestitorii sunt oameni care-au fost spre Est astă-vară. Vă dați seama ce mare concentrație de vize de Mongolia pe metru pătrat va fi acolo, vorba lui Mihai Barbu. 

Cum sună evenimentul, direct de pe pagina de facebook: 

“Vara trecută a fost tare aglomerat drumul spre și dinspre Mongolia. Românii posesori de motociclete, cu mic, cu mare, au luat-o spre Est. Tolbele cu povești au devenit brusc neîncăpătoare, așa că le-am organizat o dare de seamă cum rar s-a pomenit. Și pentru că, lucru știut, suntem o locație travel-friendly, am zis că ce-i mai bine de făcut iarna, decât să povestim despre depărtări la un vin fiert? Cea mai mare parte din călătorii mongoli vor fi prezenți duminică, 28.01.2018, începând cu orele 16:00, la QP Pub, unde vor susține, pe rând, niște prezentări. Vă așteptăm să-i descoasem, să vedem ce, cum, cât și eventual de ce? Că unde.. e clar. 🙂

Şi pentru că urâm vizele şi sperăm ca într-o zi să scrie asta la toate graniţele, zicem: “Intrarea liberă, în limita locurilor disponibile”. Nu facem rezervări.

Vor fi prezenți, după cum urmează:

Kulturide East Adventure: Radu, Alex (Ursu), Tudor, Codrut și Denisa

MotorcyclingTo: Adrian și Mihai

Two Ride Pamir: Theodor si Vali Pana

Just4Touring: Bogdan și Vali”

Cum spuneam mai sus, de-aș fi acasă, m-aș duce. Dar nu sunt. În momentul ăsta sunt undeva prin La Paz, Bolivia, și mă duc către Salar de Uyuni. Dar contez pe voi.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

E beznă și pustiu. Plouă, cu tunete și fulgere. O ploaie rece, așa cum întâlnești la 4.000 de metri. Nu pot fi mai mult de 8.0 grade C afară, iar umezeala lacului te face să-ți clănțăne dinții. Noi suntem fii ploii, pe marginea bălții: unul fără baterie la telefon, altul fără credit. Dar fiecare cu câte-o pungă de frunze de coca-n mână și-o sticlă de whisky care trece din stânga-n dreapta ca să ne întărească spiritul. Și râdem. Un râs din acela sănătos, potrivit unei situații idioate. 

Stăm la adpăpostul gecilor de ploaie, dar la picioare suflă vântul. Căci avem pantaloni scurți. Suntem la buza rezervației Uros, în locul unde oamenii insulelor de stuf au contactul cu pământenii. De obicei este agitație, dar cu ploaia asta și cu venirea nopții nu prea se plimbă nimeni cu barca. Noroc cu un taximetrist, care-aduce o turistă din Mexic ce trebuie s-ajungă pe insulele plutitoare. “Senor, poti sa dai si tu un telefon pentru noi? Am rămas fără credit. Uite, ăsta-i numărul. Felix trebuie să răspundă. Spune-i că suntem aici și-l așteptăm”. După câteva cuvinte schimbate, “a zis că vine în cinci minute”. Pefect, pentru că altfel am mai fi înghețat ceva vreme până la ora stabilită pentru întâlnire – asta dacă Felix ar fi luat-o de bună. Taximetristul stă cu noi cele cinci minute, să ne țină de urât și să facă puțină lumină în întunericul ăsta. Încingem o discuție fluentă despre Peru, Bolivia, motociclete, gagici. În spaniolă, desigur. Ne invită-n mașină. Îi spunem că putem sta și la aer, nu suntem gringos, suntem români.

Barca alunecă pe un canal îngust, printre pereții de stuf care de-abia se mai zăresc, dar Felix pare să știe drumul ăsta și cu ochii-nchiși. Îi întindem sticla de whisky, iar înainte de a bea, varsă câteva picături în lac, pentru Mama Cocha (oamenii lacului cred în Mama Cocha – Mama Apelor, nu în Pacha Mama – Mama Terra). Felix are vreo 30 de ani și pielea arsă de soare a oamenilor Uros – un scut care rezistă deopotrivă soarelui puternic de peste zi și frigului de peste noapte – în luna iulie, temperaturile scad și la -15 grade. S-a născut și a trăit într-o casă de stuf, pe-o insulă plutitoare. Familia lui este una dintre cele 254 de familii care trăiesc pe 94 de insule – dintre care cinci primesc turiști. Alături de socrul său, Juan cel din Port, a pornit o afacere în turism. De șase luni, au transformat insula în care trăiesc într-un mini-hotel pentru cei care vor să rămână peste noapte pe o insulă plutitoare, în mijlocul los Uros.

Uros9-450x600.jpg

Felix

Oamenii Uros se consideră fii ai soarelui și s-au mutat pe lac ca să se adăpostească de triburile violente de pe uscat. La început își construiau bărci mari, din stuff, unde putea să locuiască o întreagă familie. Foloseau limba uros, dar au adoptat aymara în urma schimburilor comericale. Aymara se vorbește de la Puno spre Sud-Est și pe insulele Uros, în timp ce quechua se este limba Imperiului Inca și se vorbește de la Puno spre Nord-Vest.

Uros8-800x600.jpg

Juan ne explică viața Uros

Acum bărcile sunt folosite pentru transport, dar oamenii Uros trăiesc tot pe insule de stuf. Este o comunitate mare ce-și păstrează identitatea. Tot pe o insulă de stuf este și grădinița, și școala și cabinetul medical unde la fiecare două zile vine câte un medic din Puno. Vezi chiar și-o biserică adventistă – cea mai mare și impunătoare construcție de pe insule. “Ca peste tot, bisericile arată mai bine ca școlile”, remarcă Daniel.

Tot pe lacul Titikaka (se pronunță Titihaha în Aymara, pentru că kaka sună la fel de rău și-n spaniolă) mai găsești insula Taquile – aceasta fiind una naturală. Acolo trăiesc vorbitor de quechua, care se ocupă cu agricultura și cu țesăturile. Felul în care se îmbracă arată situația matrimonială – femeile necăsătorite au fuste colorate, cele căsătorite au fuste negre. Bărbații poartă căciula pe lateral dacă n-au nevastă și pe spate dacă s-au pricopsit. Și alte astfel de coduri. Șeful insulei este ales în fiecare an, de către locuitori, prin ridicarea mâinii și nu primește salariu pentru asta.

Uros10-800x600.jpg

Femeie Taquile, îmbrăcată-n straie de sărbătoare

Noaptea e frig. Stau înfololit în sacul de dormit, am mai pus și-o pătură peste mine. Deasupra capului am o carpetă cu viața populației Uros – de la mitologie la de-ale omului: bărbatul prinde pește, femeia gătește. Îmi îngheață mâinile pe tastatură și nu pot să scriu. Am primit două sticle cu apă fierbinte ca să le băgăm sub pătură, pe post de calorifer. Toaleta e într-o covercă alăturată, iar ca s-ajungi acolo trebuie să calci pe stuful ud, prin ploaie. Ai bec, dar n-ai priză-n cameră. Sursa de electricitate – panourile solare. Dar felul în care se aude ritmul ploii pe trestie, unduirea insulei dacă trece o barcă mai mare în viteză, șuieratul vântului și mirosul de stuf ud te aduc aproape de spiritul lacului Titikaka – loc de naștere al multor culturi și legende.

Este ultima noapte în Peru. O fi bine să băgăm frunzele ălea de coca în bagajul de cală?

Uros1-800x600.jpg

Uros2-800x450.jpg

Uros6-800x600.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Tocmai am revenit de la Machu Picchu. Și-o să vă spun ceva ce nu găsiți în manualele de istorie. Nimic despre Templul Soarelui, nimic despre agricultura în terase, nimic despre piața centrală sau despre Inca. Căci și astea-s peste tot. 

O să vă povestesc despre contactul meu direct cu locul, al cărui preludiu a început la 7.00 dimineața, când m-am dat jos din sacul de dormit. N-am stat la cort peste noapte, dar așa de bun era hotelul că n-am îndrăznit altfel. Deci, mă trezesc voios și plec spre gara din Ollataytambo, de unde trebuie să iau trenul spre Machu Picchu.

go-south1-1-800x600.jpg

Trenul catre Aguas Calientes

Cum ajungi

Să vă explic cum e cu accesul la Machu Pichu. Dacă vii aici ca să mergi pe munte sau te crezi mai sportiv din fire, te duci pe Inca Trail – care are aproape 50 de km. Este o experiență completă. Sau stai Trei Săptămâni în Anzi, ca Marius Chivu.

Dacă vii cum am venit noi sau cu trollerul după tine, trebuie să iei trenul. Oricum ai da-o, nu poti ajunge cu motorul sau cu altceva. Ori pe jos, ori pe ferrocarril. Cel mai apropiat punct este Hidroelectrica – o hidrocentrală pentru care trebuie să te duci pe la Santa Teresa. Acolo lași motorul și iei trenul. Dar ocolești. Noi am luat trenul din Ollataytambo – un sat Incaș unde găsești și alte ruine, dar de care n-o să-ți mai pese după ce-ai văzut Machu Picchu.

go-south8-800x600.jpg

Aguas Calientes

Trenul te lasa la Aguas Calientes – cunoscut și sub numele de Machu Picchu Pueblo – o stațiune urâtă, construită total anapoda, pentru cei care vor să urce la ruine. De aici ai ori microbuz (24$ dus-întors), ori pe jos. Microbuzul face vreo 20 de minute. Pe jos n-am încercat.

Noi am cumpărat biletele din Cusco – de la agențiile oficiale Peru Rail și Machu Picchu. Altfel, ai tot felul de prestatori de servicii care te îmbie cu diverse variante.

Se intră în două faze. Înainte de 12.00 și după 12.00. Dacă vrei un traseu extins – Huyana Picchu sau Machu Picchu Montana, trebuie să ajungi de dimineață. Altfel, n-o să-ți vândă bilet.

Cât costă

Păi nici cultura asta nu-i așa de ieftină ca la noi. Pe noi, toată afacerea ne-a costat vreo 180$ de individ: 105 trenul (“la reducere”, ne zice fata de la agentia Peru Rail) + 24 microbuzul + biletul de intrare. Și acesta e biletul de bază, fără acces la Huyana Picchu sau la Machu Picchu Montana.

Cu vreo 2.500 de vizitatori in fiecare zi, cât înregistrează în sezonul turistic, Machu Picchu e o afacere profitabilă. Produce vreo 500.000$ pe zi, fără să punem la socoteală toate hotelurile unde sunt cazați cei 2.500, restaurantele și alte servicii conexe.

Ia pașaportul după tine

Sau măcar o fotografie pe telefon. Ți-l vor cere la cumpărarea bileltelor de tren, la cumpărarea biletelor de microbuz, la cumpărarea unei sticle de bere. Nu, asta nu, dar daca tot am adus vorba, o sticlă de bere la Machu Picchu costă 5,2$ (17 soles).

Cum e cu trenul

Trenurile astea sunt turistice. Cu acoperiș panoramic, muzică incașă și o felie de cozonac local din partea casei. Doar că sunt mai lente chiar și decât trenurile din România. Pentru 44 de km ne-a luat, la dus, o oră și jumătate. La întoarcere, două. Iar dacă la dus ești entuziasmat și stai cu ochii pe geam ca să te uiți la învolburatul Urubamba și la munții din jur, la întoarcere o să numeri minutele. Mai ales că probabil e întuneric afară.

go-south2-1-800x600.jpg

Frumusețe pe ferrocarril

La Machu Picchu se trag, în medie, 10.000 de selfie-uri într-o zi proastă, din care doar un sfert ajung pe Instagram. Inevitabil apare și-un turist american, cu maiou, pantaloni trei sferturi și șapcă cu lamă care umblă cu-n seflie stick după el și se oprește la fiecare colț.

Se merge pe un singur sens. Adică de sus în jos. Adică dacă vrei să te-ntorci pe poteca pe care tocmai ai venit, se găsește un paznic vigilent care să te fluiere și să ți se-arunce-n față. Deci, mare grijă la traseu. Poți rămâne cu locuri nevizitate la care să nu mai poți ajunge.

go-south3-1-800x600.jpg

Ți se înmoaie picioarele 

Oricât ar fi de aglomerat sau de scump, oricâți paznici te-ar flueira, Machu Picchu te impresionează. O dovadă de măiestrie arhitecturală, pe un vârf de munte, la 2.400 de metri altitudine, cu învolburatul Urubamba în jur. Cu llamele care pasc nestingherite. Cu norii care acoperă, uneori, cerul Anzilor. Cu vegetația bogată din jur. Dacă ești pasionat de istorie sau de arheologie, o să fii în extaz. Dar și simplu vizitator să fii, Machu Picchu e un loc magic.

go-south5-1-800x600.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

După 600 de km de serpentine cu urcări la 4.000 de metri mai ceva ca o telecabină, ne prinde bine o pauză. Așadar, lăsăm motoarele în parcarea hotelului – e greu să găsești hotel cu parcare – și începem si urcăm și să coborâm străzile pietruite ce duc către Plaza de Armas, punctul central al orașului. Nu e ușor, pentru că ne aflăm la 3.400 de metri. Și cum nu suntem tocmai atleți din fire, fiecare pas aduce cu sine câte-o gâfâială sănătoasă. 

Cusco este cel mai frumos oraș de până acum. Cu o piață centrală împunătoare, cu palate coloniale superbe, cu străzile înguste, pietruite, de pe vremea imperiului Inca, cu Piața San Blas. Locul ăsta are ceva sepecial. Încă vezi ziduri din perioada pre-colonială, executate cu o măiestrie incredibilă. Și astăzi, cu toate tehnologiile, așa ceva ar fi greu de făcut: ziduri din cuburi de piatră imense, tăiate la perfecție care se suprapun cu o precizie milimetrică. Zona unde se  află Plaza de Armas a fost miezul urbei și înainte de venirea spaniolilor. Era de două ori mai mare decât cea construită de oamenii lui Pizzaro. Acum, în piață tronează două catedrale impunătoare, construite pe loul fostelor clădiri Inca.

thumb_IMG_2271_1024-800x600.jpg

Plaza de Armas

Pe vremea aceea nu prea exista noțiunea de politically corect, așadar spanioli au transformat templele în catedrale, și i-au convertit pe locuitorii anzilor la creștinism. Nu în totalitate, pentru că și astăzi urmașii indigenilor au superstiții și sărbători păgâne, cred în Pachamama (Mama Terra, ca să nu-i spunem Mama Natură), iar într-una dintre catedralele spaniole (fost templu) o vedem pe Fecioara Maria îmbrăcate în straie de-ale muntenilor locali. În același loc nu ești lăsat să faci fotografii cu telefonul la tablouri – nici la Louvre nu se întâmplă asta -, iar dac-ai scos aparatul din buzunar vine un paznic vigilent care te pune să ștergi fotografia. Tablourile sunt, iarăși, adapatate, pentru că Iisus, de exemplu, când își cară crucea este mânat de la spate de niște soldați în straie de conquistadori.

thumb_IMG_2300_1024-800x600.jpg

Stradă din Cusco

Voi folosi sintagmele Inca și quechua sau civilizație andină, pentru că Inca era numai unul – împăratul, în timp ce muritorii de rând făceau parte din mai multe triburi – quechua, aymara, etc. Că-și zic cu toții acum incași, e altceva.

Dar gata cu istoria, să trecem la altele. Orașul este unul 100% turistic. Ai la dispoziție toate prostiile – tururi peste tururi, agenții de turism, fete care te invită la masaj din 10 în 10 metri, magazine scumpe cu produse din lână Alpaca și o mulțime de restaurante ce-ți servesc burgeri, pizza și altele de acest fel, dar și locuri deosebite. Noi ne aflăm în extra-sezon, deci putem respira cât de cât. Peste câteva luni, în schimb, locul va musti de turiști.

La un moment dat, într-o curte interioară unde funcționa un târg cu obiecte pentru turiști, vedem un grup de trei camelide – două alpaca și o llamă. Mă așez lângă o alpaca albă, ce stătea liniștită, ca să ne facem un selfie. Mare-mi e mirarea când văd că această alpaca nu doar că se ridică să plece, ba se și uită-n camera telefonului. Asta e povestea fotografiei de mai sus.

Prin oraș te plimbi pe jos sau cu taxi-ul. Este ieftin – o cursă costă între 5 și 8 soles – 1,5 dolari – 2,4 dolari și ca să iei taxi ridici mâna și se oprește o mașină, la întâmplare, în fața ta. Fără să fie inscripționată, fără ceas fără nimic. Te-nțelegi cu șoferul.

ocus_1366x570_guest_area_courtyard09-800

Belmond Hotel Monasterio – curtea interioară

La Cusco poți fi și rege și backpacker. Ai o sumedenie de hosteluri, locuri unde poți să-ți speli hainele și magazine de unde să-ți iei de-ale gurii, dar ai și palate transformate în hoteluri de lux. Unul dintre ele, Belmond Hotel Monasterio, se află într-o clădire din 1592 – palatul lui Inca Amaru Qhala. Apoi au venit spaniolii și-au transformat-o într-o mânăstire. A devenit hotel în 1965 și include o capelă barocă ce te lasă cu gura căscată și un copac înalt în centrul curții interioare. Mai sunt multe alte locuri frumoase, foste case coloniale cu grădină interioară, la prețuri rezonabile, dar e greu să găsești un loc de parcare pentru motocicletă.

De-ale gurii

Mănânci bine la Chicha por Gaston Acurio – un restaurant deținut de un mare chef peruvian, la Limo – un fusion între bucătăria japoneză și cea peruviană sau la Barrio Ceviche – ați ghicit, un loc cu vietăți ce vin din mare. Pentru mine, treaba asta cu mâncarea este tare importantă. Nu poți înțelege o țară fără să guști ce mănâncă. Să mănânc pizza într-un astfel de loc e un sacrilegiu. Așadar, încerc de toate, de la chicharron-ul de pe marginea drumului la Lomo Saltado în stil japonez. Un singur fel n-am încercat și cred că o s-o las pe altădată – cuy – care-i nimic altceva decât porcușorul de guineea. Mi se pare puțin sinistru să-l văd pe farfurie – vine întreg și încă i se văd dinții, iar tovarășul de drum George (gurmand) spune că l-a încercat și nu i-a plăcut de niciun fel. Așadar, m-am rezumat la lomo saltado (vită la tigaie), ceviche, anticucho și friptură de alpaca. Peruvienii pun la aproape orice porumb și cartofi – deh, ei le-au inventat.

thumb_IMG_2239_1024-800x600.jpg

Lomo Saltado

De băut, ai berea Cuzquena, pe care-o găsești peste tot, pisco sour și ceva vin – Peru stă mai slab la acest capitol decât vecinii Chile și Argentina. Strugurii sunt cultivați în special pentru pisco (un fel de țuică de-a lor). Găsești totuși un Itipalka bun, iar dacă te arunci în variațiile de cocktailuri pe bază de pisco – sour, chilcano, tonic, pleci de la masă pe trei cărări, fără să știi cum te-a luat – e dulce și savuros. Iar acest pisco este, de obicei, de două feluri: aromat (se bea ca atare) și nearomat (pentru mix-uri). Ne-a povestit nouă Carlos, barmanul hotelului. Inițial am coborât la bar ca să bem o bere pentru ca apoi să căutăm ceva de pus în farfurie. Dar berea s-a prelungit c-o degustare de pisco și cu povești aromate. Până la urmă am ajuns la restaurant, dar ceva mai veseli decât credeam. Așadar, sfat! Înainte de-a pleca-n oraș, treci pe la barul hotelului.

thumb_IMG_2230_1024-800x600.jpg

Lecția de pisco. Cu Carlos

Dar uite c-au trecut 5.000 de semne și-am vorbit doar despre istorie, mâncare și băutură. Pesemne că asta am făcut, căci altceva notabil nu-mi aduc aminte. Ah, ar fi viza pentru Bolivia, biletele pentru Macchu Picchu, întâlnirea c-o moldoveancă pe nume Steluța și încercările fără succes de-a dormi la 3.400 de metri. Dar puțin mai târziu.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Sunt intins pe burtă, în mijlocul șoselei, cu coatele pe asfalt și cu piciorul stâng prins sub motor. Motocicleta e pe partea stângă. M-am dus vreo 10 metri pe asfalt. S-a întâmplat foarte repede, dar parc-a durat o veșnicie. Îmi trag, cu grijă, piciorul de sub motor și mă ridic. Sunt întreg. Echipamentul este rupt la genunchi și jerpelit pe șold și pe coate, dar sunt întreg. Mă doare puțin genuchiul stâng, dar sunt bine. 

Veneam lansat, relaxat, pe o șosea virajată, perfectă. La un moment dat, un vad. Apa curgea liniștit, pe deasupra asfaltului – ceva inofensiv având în vedere prin ce-am trecut ieri. Dar n-aveam de unde ști că pârul curgea demult și, pe sub stratul de apă, se formase vegetație – extrem de alunecoasă. Pârâul se afla într-un viraj, așadar am intrat ușor aplecat. M-am dus sanie.

Cu ajutorul unui localnic ridic motocicleta și trag pe dreapta. Cutia din stânga este deformată, crash-bar-ul zgâriat (de parcă ar mai conta la cât am căzut pe el), dar în rest e bine. Îi scriu lui Daniel: “Am căzut. Ai grijă la scurgerile alea de apă. Sunt ok, mai stau 5 min să mă liniștesc și vin. Dar m-am trântit bine. M-am dus târâș 10 m”. Răspuns: “Și eu.. de aia te sunasem”.

cazatura-prinscrieen-377x600.jpg

Cu vreo 50 de km înainte descoperisem o porțiune superbă și am rămas în urmă ca să ridic drona. Au urmat câteva coborâri de vis, cu viraje perfecte, intercalate cu linii drepte în care să poți admira văile. Fără trafic. Un drum ce cobora din nori, de la patru mii de metri, până la 2.000. De la 6-7 grade în termometru, la 20. De la ceață la soare. De la platou aplin, la fructe. Nu m-așteptam ca acesta să fie drumul care să mă pună la respect.

Dar s-a întâmplat, așadar acum nu pot decât să mă bucur că sunt bine și că n-a fost ceva mai grav. Plec încet de la locul faptei, mai urc odată la 4.000 de metri, după care cobor pentru ca, într-un sat, să mă reîntâlnesc cu Daniel. Stătea de vorbă cu o quechuancă, care i-a spus că știe și ea o fată în Lima și pe cineva la Cusco. Opresc, ne lăudăm unul altuia cu găurile din echipament și imi comand de la băștinașă o porție de chicharron. Chicharronul este un fel de carne la tigarie și poate fi de porc, de pui, de vită sau de fructe de mare. Cam de orice. Eu am mâncat un porc sănătos, cu porumb, cartof și ceapă, iar gustul porcului mi-a adus aminte de carnea pe care-o făcea bunică-mea în tigaie, pe soba de la țară. Delicios! Am stins masa cu o Cola – deh, globalizare – și-am rămas uimit când am văzut primul papagal carnivor. Cucoana avea un papagal verde, pe care-l hărnea cu chicharron de porc.

thumb_IMG_2149_1024-800x600.jpg

La o portie de chicharron

thumb_IMG_2156_1024-800x600.jpg

Papagalul carnivor

Giftuit, văd altfel viața. Chiar dac-am căzut, mă simt mai bine și sunt gata să admir din nou locurile astea superbe. Este Peru-ul așa cum mi-l imaginam. Cu munți înalți, vegetație și serpentine. Sute de km fără linii drepte, doar viraje. Urci până la 4.000 de metri, cobori la 2.000, apoi urci din nou. Totul, într-un cadru natural incredibil. Azi nu mai plouă. Azi sunt doar nori care apar pe alocuri pe cer și pictează culturile agricole din altiplano. E ca-n wallpaperele Windows. Un soare frumos și-un asfalt uscat care-ți face poftă de mers. Și viraje. Sute de viraje. Asta ne așteaptă până la Cusco, drum pentru care vom mai avea nevoie de o oprire.

La plecarea din sat, de la doamna Chicharron, un șofer de camion local ne face cu mâna și ne ia la întrebări: ce motoare sunt, cât costă, ce motor au (“oh, 1.200, la noi nu găsești așa ceva”) și de unde suntem.

“Allemania?” Nu, România. “România…? Ceaușescu!” Exact..

thumb_IMG_2181_1024-752x600.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Un drum îngust, cu râpă în dreapta și perete în stânga. N-au loc două mașini dacă se întâlnesc, iar noi suntem nevoiți să ieșim în marginea drumului când trec camionanele. Hău fără parapet, și fără linii drepte. E cea mai grea zi de până acum. 

Dimineața începe glorios în Huancayo – cel mai urât oraș pe care l-am văzut. Mizerie, marfă chinezească vândută în stradă, fiecare magazin cu câte-o boxă gălăgioasă orientată spre trecători, de unde răsună tot felul de muzici – de parcă fără muzică în vitrină n-ai putea să-ți iei chiloți. Gropi, foarte multe gropi, clădiri urâte, lumini stridente. Bâlci. Cel mai urât oraș pe care l-am văzut în tura asta. Concurează cu Ayagoz-ul din Kazahstan pentru titlul de cel mai urât oraș pe care l-am văzut vreodată. Iar cerul mohorât și ploaia de-afară n-aveau cum mă face să mă simt mai bine.

go-south1-800x600.jpg

Huancayo

Plecăm cu întârziere. Urmează un drum întortocheat, de 677 de km, până la Cusco. Drum prin munți, unde înaintezi anevoios. Nu știm din câte segmente vom reuși să-l facem.

După 20-30 de km cu ploaia în vizieră ne trezim cu drumul blocat de o alunecare de teren. “Mașina trebuie să vină în 30 de minute ca să elibereze”, ne spune omul de la drumuri. In perioada asta a anului, alunecările de teren sunt frecvente. Dacă ești destul de ghinionist, te poți trezi cu o alunecare de bolovani fix deasupra ta. N-avem răbdare și trecem înainte ca mașinăria să vină. Putem ocoli. Nu e ceva de netrecut.

Drumul se îngustează din ce în ce mai mult. Ai o singură bandă, iar asfaltul… când e, când nu e. Din cauza viiturilor e deseori rupt și te alegi cu suficiente porțiuni de pământ sau noroi cât să ții motocicleta doar pe enduro și să mergi mai mult în scărițe.

go-south2-800x600.jpg

Suntem pe valea râului Mantero și trecem prin sate de munte sărăcăcioase – un amalgam de case din chirpici, cotețe, oameni, animale și moto-taxi-uri. Oamenii se uită curioși spre noi. Singurul motociclist pe care-l vedem este un american cu un V-Strom 1000. Nu prea se bagă nimeni pe aici. Motocicliștii lor nu par să fie prea impresionați. Călare pe motoare indiene sau chinezești de 125 cmc se plimbă de colo-colo. Nu de plăcere, ca noi, ci cu treabă. Iar o astfel de treabă poate însemna să cari și trei butelii pe codița motocicletei. Puțini au cască. O pelerină de ploaie jerpelită, o șapcă, o glugă, sunt de-ajuns. Ei fac asta în fiecare zi, noi o facem odată și ne văităm. Ei, călare pe bicicletele alea prăpădite, noi pe motoare de 20.000 de euro, cu echipamente moto în straturi, cu tex-uri, cu pinlock, cu manșoane încălzite. Cu traction control, cu mod enduro, cu ABS inteligent. Și ne văităm.

Sat-din-valea-Mantero-800x444.png

Sat din Valea Mantero

Drumul și gândurile ne sunt barate de un râu. Ei, acum e-acum. Un râu în toată regula, pe care-n funcție de cât plouă îl prinzi cu debit mai mic sau mai în putere. Nu e o baltă mai mare, ci curge serios, e tulbure și a fost umflat de ploaia de peste zi. Nu știu cum e de obicei, dar la prima vedere îmi dă ceva emoții. Partea noasoală cu albiile de râu e că nu știi ce-ai dedesupt. Nu știi dacă e mai bine prin mijloc sau pe lateral, dacă e vreo groapă adâncă-n pe undeva, dacă e vreun pietroi din care-ți sare roata. Până la urmă ne ridicăm în scărițe și trecem. Ajungem cu bine pe partea cealaltă. Roata-față își găsește drumul, iar spatele menține tracțiunea.

go-south6-800x450.jpg

Noroi. Mult noroi,

Urmează alte zeci de viraje, alte câteva sate. Ploaia e în continuare cu noi. Ne trezim cu o porțiune lungă de noroi și băltoace. N-avem cele mai bune anvelope pentru așa ceva. Măcar fața de-ar fi fost ceva dual-sport. Cu spatele te mai descurci, dar fața să nu plece. Trecem de asta, dar la următoarea Daniel cade. Un șofer îl scoate în afara drumului și pierde direcția. Apare plin de noroi, din cap până-n picioare.

Drumul continuă în aceeași notă până la Ayacucho. Un oraș ce n-ar avea cum să-ți placă, dar ceva mai bun ca primul. Toată lumea claxonează. Scurt. Pentru atenționare, pentru salut, din lipsă de a altceva. Ești încercuit de claxoane și de fluierele polițiștilor locali ce-ncearcă să dirijeze traficul. Pentru localnici cred că e deja un zgomot de fond, la fel ca un ciripit de păsărele într-o pădure.

Găsim o terasă în Plaza de Armas – fiecare oraș din Peru are o Plaza de Armas, mâncăm ceva și ne retragem. Mâine o s-o luăm de la capăt.

go-south3-800x600.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro
bmw-f850gs.jpg

VACANȚĂ | Noul BMW F850 GS poate fi al tău, timp de o lună. Este complet echipat –  ai la dispoziție 8.500 de km ca să pleci în concediu, să te duci la serviciu sau să faci ce-ți trece prin cap. Ce trebuie să faci pentru asta? E foarte simplu. 

Campania este organizată de BMW Motorrad România, iar câștigătorul este cel care propune cel mai apreciat traseu de călătorie. În primul rând,  te înscrii pe site-ul campaniei.

Apoi:

  1. Completezi datele, descrii călătoria pe care vrei s-o faci, lași un link cu traseul configurat în Google Maps, urci o fotografie cu tine – e foarte important.
  2. Data limită: 31 ianuarie 2018
  3. După înscriere, BMW Motorrad România postează toate propunerile pe pagina de Facebook.
  4. Propunerea cu cel mai mare număr de reacții (like, love, wow, sad) va fi câștigătoare. Afli la 26 februarie.
  5. Găsești toate detaliile în regulamentul de pe site – dai click pe termeni și condiții.

Cine e F850GS? Este noua motocicletă adventure de clasă medie a celor de la BMW. Are un motor complet nou, ce oferă 95 de cai putere, roată de 21 pe față, far LED, display Connectivity, suspensii semi-active și multe altele. Este urmașul lui F800GS și a fost prezentat acum două luni la Salonul de la Milano.

Deci, ți-ai făcut planuri de concediu?


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

“Lima? Nu vă duceți. E un trafic sufocant. Cea mai proastă idee. Ne-am trezit la 4.00 dimineața doar ca să putem ieși din oraș. Ne-a luat cinci ore. N-ai ce să vezi. E doar un oraș. E o pierdere de vreme. N-are rost!”. Așa ne-au spus. Dar noi ne-am dus.

Lima este orașul fondat de Francisco Pizzaro, conquistadorul care i-a îngenuncheat cu măiestrie și viclenie pe Incași. Pizzaro l-a numit Ciudat de los Reyos – Orașul Regilor. Lima este orașul cu 9 milioane de locuitori, al treilea ca mărime din America Latină. Lima este orașul în care m-am simțit așa de bine încât m-aș întoarce și-acum. Sau oricând. Păcat că zborul durează vreo 24 de ore, sau mai bine.

Lima, cu al său Barranco, cartier boem, cartier al artiștilor și cafenelelor, cartier unde suspini de plăcere pe Ponte del Suspiros. Unde plajele sunt pline de surferi. Unde-ți vine să te oprești la fiecare cafenea. Unde vezi cel mai frumos apus și te-ntrebi de ce n-ai descoperit locul ăsta până acum.

Lima-Barranco-corner-661x600.jpg

Barranco, cartierul boem al Limei

Lima, cu bogatul Miraflores și cu fermecătorul său Malecon. Unde Parque del Amour ce pare desprins din Gaudi, cu o statuie erotică în mijloc și cu citate despre amor în spaniolă și quechua. Cu farul în jurul căruia se învârt parapentele, cu hotelurile sale de lux și cu locurile cosmopolite.

Lima-Miraflores-Far-800x600.jpg

Miraflores

Lima, cu al său centru istoric, unde se înalță Plaza des Armas, frumoasă și cochetă, cu clădiri galbene ce au balcoane din lemn. Centru istoric unde există muzeul gastronomiei, unde duminica au loc târguri culinare și unde găsești un fel de agora pentru artiștii locali care vor să performeze în fața trecătorilor – loc unde poți auzi orice, de la muzică la monologuri.

Lima-Plaza-des-Armas-600x600.jpg

Plaza de Armas

Lima, pe jumătate în ceața care se ridică de peste ocean, pe jumătate însorită. Cu 24 de grade în parcurile din Miraflores și cu 28 la periferia din est. Lima din catedrala lui Llosa.

Asta e Lima pe care-o s-o țin eu minte. Nu Lima cu trafic sufocant.

O plimbare prin Mirafloresul din Lima îți dă o stare de bine. O seară la un bar din Barranco te face să pierzi numărul acelor pisco sour perfect făcute. Căci “niciunde nu se face pisco sour ca-n Lima. Nu se pune daca-ai băut la Valparaiso. Sau chiar la Arequipa” – asta o să-ți spună orice peruan (am înțeles că se zice peruvian, eu voi spune peruan, căci așa-și spun ei, în spaniolă). Și-o să-ți mai spună că nici ceviche ca-n Lima n-o să mai mănânci niciunde. Și nici lomo saltado – care e o vită cu orez și cartofi, de obicei. Asta o să-ți spună orice peruan, chiar și băiatul de la frizerie ce seamănă cu un personaj din Narcos. “Comer” – adică a mânca. Cel mai de preț lucru pentru cei din Lima. Am nimerit la fix.

Lima-Barranco-Sunset-800x600.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

La care se-adaugă și întâlnirea cu Dakarul. Deci am putea spune c-am avut o zi pe cinste. 

Dimineața mă trezesc cu valurile oceanului în ureche. Deschid fereastra și simt aerul răcoros. Suntem într-un golf, izolați de orașul mic și urât unde credeam că vom fi nevoiți să rămânem peste noapte. Până la urmă, nu puseseră toate camerele pe booking. N-avem de unde ști, dar eram foarte aproape de epicentrul cutremurului de 7,1 grade ce avea să vină peste trei zile. Ce-avea să-mi pese? Aveam valurile oceanului și o nouă zi de mers cu motorul.

Romantismul s-a dizolvat brusc atunci când m-am dus să mă spăl pe dinți și-am constatat că la chiuvetă e apă sărată, direct din ocean. Gata, un scurt desayuno (mic-dejun) și la drum.

Plecăm așa de hotărâți că ne oprim după 15 km. Dakar. Finish-ul probei din ziua a 5-a. La momentul când puneam motocicleta pe cric, Barreda (Honda) – liderul acelei speciale, trecea prin poartă. Iar până să mă dumiresc eu bine, văd un elicopter urmărind doi motocicliști. Elicopterul lăsat pe-o parte, foarte aproape de sol, iar motocicliștii cu gazul “în blană”, lăsând două urme mari de praf. E o imagine pe care n-o s-o uit niciodată. N-am plecat până n-a apărut Mani Gyenes, în acea etapă pe 35. Regret că n-am apucat să-l felicităm și să-i urez succes pe mai departe, dar mă bucur c-am prins puțin din Dakar – un fenomen pe care-am ajuns să-l apreciez și mai mult după ce l-am văzut pe viu.

Dakar-camion-800x450.jpg

Dar să mergem mai departe, căci mai avem mii bune de kilometri în fața noastră. Următoarea oprire – Nazca, cu ale sale faimoase desene din deșert, pe care le știu din documentare și despre care unii spun ba c-ar fi făcut de extraterești, ba că de culturi pre-incașe care aveau o tehnică specială, fără să fie nevoie să încalce pe condori gigantici ca să vadă dacă coada maimuței a ieșit bine.

Ne oprim direct la aeroport, unde ne agață un nene, care ne-arată avionul “lui” și care ne spune că mai are doi clienți, că vom fi patru în avion și că se pleacă imediat. Bine, fie. Dăm actele, plătim, ne urcăm pe cântar, iar cele 20 de minute se transformă într-o oră.

GOPR2425-800x600.jpg

Pilot plus co-pilot.

Într-un final apar pilotul și co-pilotul. Daniel îl întreabă pe co-pilot din ce an este avionul. “Din 90, dar motorul este nou, stați liniștiți”. Dar cum să stai liniștit când vezi că sunt nori, afară bate vântul și avionul decolează cam “pe-o parte”. Și n-ar fi doar asta, dar au cam căzut avioane pe la Nazca, ultimul accident fiind în 2015, din fericire, fără victime.

În fine, nu doar maimuța, păianjenul și restul reperelor geografice create de cultura Nazca în timp ce pe alt continet se năștea Hristos, sunt o experiență. Ci și zborul în sine. Căci, ca să vezi cum trebuie liniile, pilotul întoarce avionul când pe stânga, când pe dreapta, de simți că stomacul ți-o ia razna. Zborul durează 30 de minute și simt că dacă mai stau 5 minute în avion voi folosi punga din fața scaumului. Nu mai vreau nici maimuțe, nici extraterești, nici altceva, ci doar să aterizez.

Nazca-Lines-800x450.jpg

Ajungem cu bine pe pământ și ne mai ia vreo 30 de minute să ne revenim. Cât de cât. În tot acest timp, tovarășul nostru de călătorie este tot în Canionul Colca, pe care vrea să-l exploreze pe îndelete. Ne-am despărțit la canion, după ce am văzut zborul condorilor. Motivul e unul simplu: George mai fusese prin aceste locuri și voia să vadă ceva noi, mai aproape de natură, mai departe de oraș. Noi doi, însă pornim, apoi, mai departe prin deșert. Ne-așteaptă Lima.

george-si-despartirea-600x600.jpg

Cu două zile înainte – Canionul Colca. George (dreapta) rămâne să exploreze zona, în timp ce noi plecăm spre Lima


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Simt o mare fericire. După o dimineață începută prost, după o zi mai rea, după mii de km de deșert sterp, apare în sfârșit viața. La început, puțină ploaie și umezeală. Apoi, iarbă și câteva buruieni. Parfumul lor îmi umple plămânii. Sunt la peste 4.000 de metri în Anzi și am dat, în sfârșit, de viață. Țin casca deschisă chiar dacă sunt 2-3 grade afară și trag adânc aer în piept. 

Deodată, întru într-un nor de ceață. Cu filmatul fericirii mele de moment, am rămas singur. Văd o siluetă, pe dreapta, păzind drumul. Are mătură, pălărie și o pelerină ce flutură în vânt. Mă apropii încet. Da, este o vrăjitoare. Nu una în carne și oase, dar una vie, dacă e să mă iau după ce se vede. Muntenii peruani sunt superstițioși. Cred în tot felul de bazaconii, de la vampiri la spirite și diavoli care produc cutremure și avalanșe. Iar ca să-i mulțumească, le aduc ofrandă sticle de băutură. Așadar, vrăjitoarea asta are la picioare vreo 30 de sticle (goale), câteva bomboane (ca sa-i treaca greața, probabil) și, darul de bază, o butelcă de pisco atârnată de gât. Și pentru că muntenii sunt creștini, până la urmă – chiar dacă păstrează supersiții păgâne – vrăjitoarea are atârnat de gât un crucifix. Ca să fie acoperiți.

O las să-și vadă de treabă și-mi continui drumul. Ajung în unul dintre cele mai frumoase locuri din Peru – Canionul Colca. O vale de un verde curat, cu culturi agricole în terase, nori albi, umezeală și un miros care te îmbată. Cu un asfalt perfect, virajat, fără trafic. E al doilea cel mai vizitat loc din Peru după Macchu Picchu, dar nu văd picior de turist. Probabil pentru că e extra-sezon sau pentru că e târziu.

Sat-pe-Valea-Colca-790x600.jpg

O biserică simplă, o uliță de sat goală și trei motociclete. Ne oprim din cinci în cinci kilometri ca să facem fotografii. Priveliștea asta nu te lasă să mergi mai departe. Nu știi cum să prinzi cât mai mult, nu știi în ce parte să te uiți. La un moment dat, vedem un mirador (punct de belvedere) și un indicator ce ne pune să ne uităm la vârful Mismi, despre care se spune că e locul unde se naște Amazonul. Nu-l vedem din cauza norilor, dar ne abatem puțin de la șosea și coborâm în vale, pe un drum de pământ.

Colca-Canyon-Drum-de-pamant-800x600.jpg

Se înserează pe nesimțite. Nu ne dăm seama când a venit noaptea. Noroc că George își rezervase o camera undeva (eu și Daniel plănuiam sa mergem mai departe, dar renunțăm).  Așadar, iată-ne în satul Cabanaconde, o așezare aflată pe la 3.200 de metri, savurând o friptură de Alpaca și un ceai de frunze de coca cu rom. Pregătite simplu, dar bine, de familia de munteni care ne oferise camerele.

Picăm lați. A doua zi ne vom trezi de dimineață ca să vedem condorii zburând.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Suntem lângă orașul de frontieră Arica (Chile) și mâncăm o supă de pui într-un restaurant de camionagii. Peste șosea, un ghetou cum n-am prea mai văzut. Ne-am oprit să ne relaxăm puțin înaintea trecerii în Peru. Nu știm ce ne așteaptă în Vamă – aglomerație, încurcături, multe formulare? Să mergem, că stând aici n-ajută prea mult. 

La frontieră, surpriză. Un chilian burtos și cumsecade ne face semn și ne ghidează către un ghișeu. De acolo luăm câte patru formulare simple – două pentru noi, două pentru motociclete – două pentru Chile, două Pentru Peru. Trebuie să le completăm pe toate, pentru că fiecare o să rămână la unul dintre cele patru ghișee pe la care urmează să trecem. O fată puțin încurcată – nu prea vede români cu motociclete în leasing sau pe firmă trecând pe-acolo, ne dă certificatul de import temporar și gata.

peru1-800x600.jpg

Bun venit in Peru!

Fără coadă, fără încurcături, oameni binevoitori, amabili, corecți. Ni se zâmbește peste tot. Mai că ne iau de mână să ne arate ce avem de făcut. Imi imaginez ce-ar fi însemnat patru ghișee la frontiera România – Bulgaria. Sau mai bine să nu-mi imaginez și să ies din Chile într-o notă pozitivă, după aproximativ o oră. Nu trebuie decât să-mi fac asigurarea obligatorie – 27 dolari pentru două săptămâni – la un ghișeu ce-l găsesc după semnul ce-mi urează “Bun venit în Peru”.

Orașul dentiștilor

Simțim din start că am intrat în altă țară. Drumul este mai prost, mai aglomerat, mașinile sunt mai vechi și mai rablagite și apar așa-numitele moto-taxi (tuc-tuc-uri) apar pe la colțuri. Multe dintre ele “tunate”, cu tot felul de simboluri și cu sisteme audio. În această seară vom rămâne în Tacna, un orășel de lângă graniță, ce n-are nimic special cu excepția multitudinii de cabinete stomatologic. Intuim c-o fi mai ieftind decât în Chile și că vin mușterii de peste graniță. Altfel nu s-ar justifica trei cabinete stomatologice pentru fiecare colț de stradă.

Mâncăm o friptură – bem bere Cuzquena, un pisco sour excelent și plătim 50 de soli – adică 12 euro. Mai gustos și mai ieftin ca-n Chile.

Arequipa 

După un drum de aproape 500 de km, ajungem în Arequipa. Este amiază și este înnorat. Nu putem vedea cei doi vulcani ce tronează asupra orașului. Arequipa este al doilea oraș ca importanță din Peru, a fost fondat de coloniști, iar centrul este sit UNESCO. Și este de-o frumusețe extraordinara. Plaza de Armas este punctul central, iar străzile din jur sunt formate din clădiri elegante, albe. Fiecare clădire are o curte interioară care te duce în altă lume.

Iar una dintre cele mai frumoase lumi este cea din curțile interioare ale mănăstirii Santa Catalina. Un labirint multicolor cu piațete, fântâni, și camere ale călugărilor, cu bucătării și acareturi, prin care poți să te plimbi și să te întorci în timp.

peru11-746x600.jpg

Manastirea Santa Catalina

În Plaza des Armas e agitație. “Aici, de fiecare dată se sărbătorește ceva”, ne spune George, care-a mai văzut odată orașul. Nu ne dăm seama ce sărbătoare o fi, mai ales că decorul este destul de încărcat: un parc plin de palmieri înalți, cu o fântână în mijloc, înconjurat de clădiri cu coloane, catedrala și un brad – tocmai a trecut Crăciunul – lângă care stă un Moș Crăciun incaș cu un “ho-ho-ho” cam exagerat. Lume de toate felurile, personaje pestrițe, cu toții ieșiți la plimbare. Este sfârșit de săptămână, iar noi ne pierdem în mulțimea de pe străzile cochete ale orașului lui Llosa.

peru6-800x600.jpg

Catedrala din Plaza des Armas

peru10-800x600.jpg

Mos Craciun Incas si George, bucuros c-a primit un cadou

peru5-800x600.jpg

Barman, preparând Pisco Sour, mândria peruanilor alături de ceviche.

Urmează o duminică leneșă, în care parcă nici ceasul nu bate. Suntem obosiți. Stăm în curtea hanului nostru – o clădire veche, colonială – ce are o curte interioară verde, cu mese la care să te lungești, să bei ceai din frunze de coca și să te uiți la păsările colibri. Am avut un ritm intens, cu 3.300 de km într-o săptămână. Ne ducem după fructe la un aprozar – vânzătorul se uită extrem de atent la o telenovelă și pare de neclintit din fața ecranului. Aici toată lumea se uită la telenovele. Chiar și la cele chinezește. Până la urmă se clintește.

Luăm fructele și plecăm spre hanul nostru. Tăcuți, fiecare cu ecanului lui. Eu mă apuc de scris. O să mă culc pentru că mâine mă așteaptă un drum lung.

peru4-800x600.jpg

Curtea hanului nostru


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Nu putem părăsi Chile fără a vă povesti de San Pedro de Atacama. E un loc tare interesant. Toate casele sunt clădite din chirpici, inclusiv cea în care voi dormi (bonus o șopârlă sculptată pe perete) dar nu sunt impresionat, pentru că am copilărit la bunici, în Oltenia, unde tot din chirpici sunt casele (dar fără șopârle pe pereți). Partea haioasă este că pereții sărăcăcioși de pe ulițele neasfaltate, ascund magazine și restaurante scumpe. 

San Pedro de Atacama pare uneori desprins din filmele Star Wars, – are aerul unui oraș-târg de pe planete îndepărtate unde apar tot felul de creaturi. San Pedro de Atacama este viu, tânăr și boem. Este plin de oameni ce par gata-gata să escaladeze vulcani de 6.000 de metri ce se văd de pe străzile orașului, plin de motocicliști, plin de mașini 4×4 venite de te miri unde.

San Pedro de Atacama este un loc turistic. Iar asta înseamnă multe hoteluri și hosteluri, coadă mare la singura benzinărie din zonă, restaurante scumpe, vânzoleală, magazine de suveniruri și tot felul de tururi către obiectivele din zonă. Dar este o bază bună pentru a începe să explorezi locurile și tocmai de aceea am rămas două nopți – după aceea ne-am dat seama că a fost cam puțin.

Go-South3-800x600.jpg

Ulita din San Pedro de Atacama

Satul se află în Altiplano, la 2.500 de metri, iar după o noapte dormită (nu petrecută) acolo începi să te aclimatizezi. Spun “nu petrecută” pentru că o sticlă de vin roșu înainte de-a urca la 5.000 de metri nu e o idee tocmai bună.

Pornim dimineața spre Parcul Național Los Flamencos și avem în stânga noastră vulcanul Licancabur (5,916 m) când vedem primele llame. Lăsăm motocicletele pe cric și plecăm spre ele să le fotografiem. După câțiva pași încep să mă simt ușor amețit, să obosesc și-mi dau seama că e prima dată când ajung la peste 4.000 de metri. Iar vârful nu e aici. Următoarele ore le vom petrece la peste 4.500 de metri, șoseaua ajungând undeva la 4.800.

Vedem primele camelide Guanacos, mai sperioase, mai mici și mai gingașe decât llamele. Dar hai să stabilim și cum e cu camelidele: există patru rase – llama, alpaca, guanaco și vicuna. Primele două sunt domesticite, în timp ce guanacos și vicuna sunt sălbatice, ultimele fiind protejate. Au fost vânate intens pentru că lâna pe care o produc, ajungând să fie pe cale de dispariție. În 1974 rămăseseră doar 6.000 de exemplare, dar acum sunt 350.000.

Dar camelidele vicuna nu sunt singurele animale rare pe care le-am văzut. Într-o oază de vegetație aflată la marginea unei întinderi de sare am zărit elegantele păsări flamingo. O imagine deosebită – fără autocare de turiști – noi trei singuri pe acel platou, având în fața ochilor o mică colonie de flamingo, un grup de guanacos, și un deșert de sare în miniatură, la 4.500 de metri deasupra mării, înconjurați de vulcani de 6.000 de metri.

Go-South1-800x600.jpg

George și un vulcan de 6.000 de metri în fundal

Coborâm spre după-amiază din Parcul Național, începem să respirăm omenește pe la 2.500 de metri și ne îndreptăm către Valea Lunii, un loc de la care aveam mari așteptări. Locul în sine este formidabil și nu degeaba poartă acest nume. Dar e plin de turiști. Mașini, autocare, fotografii, selfie-uri. “Civilizația” mă indispune mai tare ca diferența de altitudine și nu pot simți acest loc – atracția numărul unu a zonei. Așadar, parcurg rapid traseul, ca să nu zic că nu l-am văzut, fac câteva fotografii și mă întorc în sat, rupt de foame și de oboseală.

O masă caldă și cad lat. A doua zi suntem iar pe drum. Plecăm spre Peru.

Go-South4-800x600.jpg

Cine mai are nevoie de cric?


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Cum e în Chile? E sigur? Cum sunt drumurile, cum se circulă, cât costă benzina, cum sunt oamenii? Întrebările care-ți vin în minte înainte de-a pleca la drum. Pe scurt, e aproape la fel ca-n Europa. Nu te aștepta la Germania, ci la ceva mai… latin. 

Chile este cea mai dezvoltată țară din America de Sud. Liberalizarea pieței din anii 80, urmată de sfârșitul dictaturii militare a lui Pinochet (1988) și, cu precădere, de consolidarea regimului democratic pe un continent unde încă se dădeau lovituri de stat și la putere se aflau dictatori, au făcut din Chile un pol al dezvoltării și stabilității.

thumb_IMG_0685_1024-800x600.jpg

Stațiune la Nord de Valparaiso

Deși încă există mari diferențe dintre bogați și săraci, între casele de vacanță de lângă Vina del Mar și maghernițele de lângă Arica, între prețurile hotelurilor din Valparaiso și nivelul de trai din orașele mici, Chile rămâne un exemplu de normalitate.

Economia chiliană se bazează în principal pe minerit – minele de cupru din nordul țării sunt gigantice, îmi amitesc și acum mina-gigant de lângă orașul Calama. Apoi, Chile este al doilea exporator de somon din lume, și în top 10 al producătorilor de vin. Soiurile aduse din Europa au întâlnit condiții climatice excelente, iar industria s-a perfectionat, astfel încât vinurile chiliene ajung deseori în paharele europenilor.

Infrastructura rutieră este, de asemenea, foarte bine dezvoltată. Șoselele sunt marcate, bine-întreținute, iar pe Pan-Americană trebuie să plătești taxă – de obicei 750 de pesos (1 Euro). Șoferii sunt educați, respectă regulile, iar despre polițiști se spune că nu sunt corupți. Am văzut câteva echipaje cu radarul, dar nimeni nu ne-a oprit până acum. Prețul bezinei: 821 Peso (1,12 Euro) – Premium 97, 796 Peso (1,09 Euro) Super 95 si 771 Peso (1,05) – cea de 93. Aproape la orice benzinărie poți plăti cu cardul – “tarjeta”. La fel și la hoteluri și restaurante.

DSCF6244-800x533.jpg

Interiorul unui bar din Valparaiso

Așadar, trebuie să te aștepți și la prețuri similare celor din Europa. O cameră de hotel pentru cei mai pretențioși este în jur de 100 de euro, dar poți sta în condiții bune și cu 60. Există și hostaluri sau hospedaje pentru prețuri mai mici. Dacă plătești în dolari la anumite hoteluri ești scutit de TVA (18%), dar ca să fii sigur că primești reducerea trebuie să întrebi la recepție.

Prețuri europene sunt și la restaurant. În Valparaiso, de exemplu, găsești restaurante cu priveliște deosebită, meniu bine pus la punct, preparate gustoase și o listă de vinuri generoasă. Dar trebuie să te aștepți la o notă de plată pe măsură. Poți mânca, în schimb, și supă de pui la restaurantele de pe marginea drumului, iar acolo vei scăpa mai ieftin. E o chestiune de alegeri. Apropo, bacșișul (“propina”) este inclus în notă.

Nu toate magazinele au licență să vândă alcool, iar în San Pedro de Atacama nu ai voie să ieși cu paharul de băutură în fața restaurantului. Nici să parchezi unde te taie capul. Apropo de asta, îmi amintesc că am dat pe un six-pack de bere 4.000 de pesos, adică 25 de lei.

Poți să-ți iei de oriunde cartelă pre-pay locală (rețelele Movistar și Claro par să fie cele mai dezvoltate) – iar traficul de date are un preț rezonabil – 12.000 de pesos (16 euro) pentru 6 GB de net pe mobil. Nu te sfătuiesc să iei din aeroport, unde prețul este dublu.

Între aeroportul din Santiago și Valparaiso există autobuze. Noi, fiind trei, am negociat un taxi pentu 100 de dolari.

Dar să revenim la Chile, În rest, totul e mai colorat. Că vezi câini (foarte prietenoși) peste tot, că oamenii au ritmul lor, că sunt destule mașini din care curg tablele și care au capotă roșie și uși verzi. Apropo de mașini, o să vezi o mulțime de epave ruginite pe marginea drumului. Probabil că au rămas abandonate acolo după accidente și nimeni nu se sinchisește să le ia. Mai vezi și bâlci pe străzi, tarabe și o mulțime de autobuze hodorogite. Alături de peisajele incredibile, aceste detalii colorate îi dau farmec țării. Pentru c-ar fi păcat să călătorești 30 de ore și să schimbi două avioane ca să ajungi într-un fel de … sud al Spaniei.

Chile-PeMotoare7-800x600.jpg

Mașină abandonată pe marginea șoselei. Vezi astfel de epave odată la 10 km.

P.S. Ce caut eu cu o vestă reflectorizantă și cu o cască de șantier în cap? Erau regulile de acces la depozitul de unde ne-am ridicat motocicletele. Costul transportului: 1.600 de euro (Varșovia – Valparaiso și retur) / motocicletă + transport București – Varșovia și retur. De ce Varșovia? Pentru că am transportat cu advfactory.com – care sunt niște polonezi ce organizează transport de motociclete spre America de Sud și spre alte părți ale lumii la dată fixă. Închiriază un container pe care-l umplu cu motociclete, se ocupă de hârtii, astfel încât tu semnezi un document și-ți iei motorul.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

La început voiam să plec singur. Să fiu nevoit să socializez cu localnicii, să am mai mult timp de scris, să am o experiență totală. Dar treaba asta cu plecatul singur implică și alte lucruri: e mai periculos – dacă pățești ceva n-are cine să-ți sară imediat în ajutor – și, pe deasupra, n-ai cu cine sta seara la o bere. Două lucruri esențiale, mai ales cel din urmă. Așadar, m-am “pricopsit” cu doi tovarăși de călătorie: Daniel și George. 

Cu Daniel am mai mers în Caucaz și în Maroc, deci știam ce nărav are, iar pe George l-am întâlnit la GS TT. Daniel trebuie să-și “seteze un obiectiv”, iar obiectivul ăsta este de a ajunge la destinație – așadar mârâie dacă aude de opriri dese. “Jorge” e invers: se oprește des și foarte des, de fiecare dată când vede ceva care-i place și face multe fotografii. Daniel vrea să se trezească mai târziu, George vrea să plece mai devreme. Eu sunt, de fiecare dată, undeva la mijloc, cu excepția faptului că ajung ultimul cu bagajul la motocicletă.

Un tovarăș de drum care să fie exact ca tine nu există. Fiecare are prioritățile lui, toanele lui, ritmul lui. Important e să știi când să lași de la tine și să nu uiți care e scopul pentru care ai plecat în această călătorie.

Pe lângă asta, la noi mai funcționează niște lucruri. Toți trei avem aceleași motociclete și mergem în același ritm – mai puțin eu, care am rezervorul mai mic și trebuie să opresc mai des să alimentez. Apoi, o zi reușită de călătorie trebuie să se încheie cu o seară la fel de reușită – Daniel știe vinuri, iar George este gurmand. Iar totul este asezonat cu glume, unele mai bune, altele cu un nivel mai puțin academic, dar tot bune – care asigură reușita unei seri, chiar dacă friptura de alpaca la care visai s-a dovedit a fi o bucată de cauciuc pusă pe grătar.

Daniel e pasionat de arhitectură, case, orașe. Jorge e cu istoria și se documentează foarte bine în legătură cu locurile prin care trecem. Amândoi au călătorit mult și au niște repere clare. Inițial, George voia să se ducă în Patagonia. Dar după ce mai mulți oameni i-au recomandat s-o ia spre nord, a renunțat și a venit cu noi.

Daniel spune că George are un ghiozdan urât, că are șlapi nu știu cum și de șapcă… că-i și aia urâtă. Jorge nu se supără, dar începe să râdă când Daniel obosește și devine morocănos. Sunt mici fragmente de viață care fac călătoria mai frumoasă.

Sunt norocos că m-am pricopsit cu asemenea tovarăși de drum. Azi e ziua mea de naștere. Nu fac mare caz din asta, încerc să nu număr zilele ci să le trăiesc. Dar mă bucur că am cu cine da noroc la un pisco sour mai pe seară. Sau două. Căci pisco sour ca-n Peru nu mai găsești nicăieri.

P.S. Ne vom despărți de George zilele viitoare. Avem trasee diferite. Dar vom primi de la el fotografii și impresii de pe drum, astfel încât să vă arătăm cât mai multe locuri din această parte de lume.

george-800x600.jpg

George

daniel-800x450.jpg

Daniel

daniel-jorge-800x450.jpg


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Șoseaua este superbă. Fără trafic, linii drepte, cât vezi cu ochii, ce alternează cu scurte secțiuni virajate. Filmăm cu camerele GoPro, facem  fotografii, ascultăm muzică. Motocicleta este pe pilot automat și n-ai nevoie să ții mâna pe ghidon. Se ghidează singură, iar boxerul toarce liniștit, pe la 4.000 de rpm. Mergem cu 100 de km/h. 

La un moment dat, un drum secundar se desparte de Ruta 5. Regula este să evităm pe cât posibil drumurile principale, de obicei anoste și aglomerate. Șoseaua îngustă șerpuiește printre stânci și case-container, aflate pe plajă. Lângă casele cu aspect sărăcăcios vezi mașini vechi și ruginite de parc-ar fi fost scoase direct din Mad Max.

Locurile sunt ireale. Plaje albe, unele mici și flancate de stânci în care se sparg valurile oceanului, altele întinse cât vezi cu ochii, iar în dreapta un perete maroniu. Drumuri necirculate, de pământ, dar fără gropi și din când în când câte-o mașină. În stânga și în dreapta, nisip.

Suntem aproape de ocean, deci nu e cald. Sunt 22-24 de grade la prânz, dar soarele arde puternic. Pe sub geaca moto am doar un tricou. În mers, e perfect. Te ventilezi, iar mirosul oceanului îți dă o stare de bine. Seara se face mai frig și începi să închizi din ventilații și să mai pui straturi.

thumb_IMG_0965_1024-800x450.jpg

Pe malul oceanului

Păstrăm drumul secundar de pe malul mării și ajungem în Parcul Național Pan de Azucar. E ca și cum am fi pe-o altă planetă. Forme ciudate de reflief, cactuși și semne care ne indică prezența camelidelor guanaco. Nu vedem niciuna, dar ne ajunge peisajul din fața ochilor. Este impresionant. Ne oprim la fiecare 5-10 km să facem fotografii și să admirăm locurile. Avem 500 de km în fața ochilor. Probabil c-o să ne ia mult timp.

Ieșim din nou în drumul principal, pentru ca apoi să ne abatem iar. Avem în fața ochilor o fâșie îngustă de asfalt, dreaptă, care se pierde în orizont. Accelerăm, dar parcă stăm pe loc. Este momentul în care-ți dai seama cât ești de vulnerabil și de neînsemnat în fața sorții. Ești ca o furnică ce înceacă să fugă ca să nu fie înghițită de pământ. Vezi ieșirea undeva departe, la orizont. Drumul este lung cât vezi cu ochii. După ce trudești și ajungi la capăt, îți dai seama că nu e nicio ieșire, ci doar intrarea într-o altă linie subțire pe care trebuie să-ți ții echilibrul.

Sunt doar patru culori: albastrul cerului, maroniul deșertului, asfaltul negru și liniile albe. Totul este foarte simplu, iar această simplitate inspiră putere. Deșertul e dur, de neclintit. Te face să te simți singur și să-ți asculți gândurile. Dacă drumul printr-o pădure te uimește prin bogăția de culoare și-ți ține ochii ocupați, drumul prin deșert te obligă să fii tu, cu tine.

Mai avem câteva zeci de minute de lumină și tragem tare să ajungem la Mano del desierto, o sculptură de 11 metri înălțime în inima deșertului Atacama. A fost creată în 1992 de sculptorul chilian Mario Irrazabal și este dedicată victimelor torturii din regimul dictaturii lui Pinochet (1973 – 1990).

thumb_IMG_0971_1024-800x533.jpg

Mâna din mijlocul deșertului. De la stânga la dreapta – Daniel, George, eu.

Ne oprim în Antofagasta. Undeva la marginea orașului, pentru că nu ne propunem să-l vizităm. Suntem obosiți, dar cumva împliniți. A fost cea mai bună zi de până acum.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Astăzi se dă startul Dakarului. Punctul de plecare este Lima – Peru, iar prima etapă Lima – Pisco, înseamnă contactul cu deșertul Atacama. Ochii noștri sunt ațintiți către Mani Gyenes, care are ca obiectiv o clasare cât mai aproape de top 10, ceea ce înseamnă lupta directă cu piloții de uzină. Anul trecut, Mani a ocupat locul 14 în clasamentul general. 

“Cred că va fi o ediție grea, avem și mai multe etape față de anul trecut, iar aniversarea (n.r. 40 de ani de Dakar) probabil i-a determinat să facă un traseu de care să își amintească fiecare concurent. Pentru prima dată în America Latină, noi (motocicliștii) vom avea două etape maraton. Adică nu vom beneficia la finalul zilei de ajutorul echipei de asistență tehnică. Cursa va fi mult mai complicată”, spune Mani într-un interviu pentru Red Bull.

mani-gyenes-dakar-2018-800x534.jpg

Credit foto: Cristiano Barni via RedBull.com

Mani va pleca din bivuacul stabilit în Lima la ora locală 09:16:30 (ora României 16:16:30), pe o legătură de 242 de km, care îl va duce la startul probei speciale. Va porni in cei 31 de km la ora locală 13:31:30 (ora României 22:31:30). Etapa Lima – Pisco = primul contact, după o pauză de cinci ani, cu nisipul din deșertul Atacama, cel mai arid din lume.

Mani concurează pe un KTM 450 Rally Replica.

Traseul din acest an pleacă din Lima și urmărește malul oceanului Pacific pana la San Juan de Marcona – este contactul cu dunele de nisipi din Atacama. De acolo începe urcarea în Anzi, prin  Arequipa. La Paz, capitala Boliviei, este o destinație clasică a Dakarului și marchează jumătatea raliului. Odată ce-ai urcat Anzii vremea devine imprevizibilă, și plouă foarte mult pentru că este sezon umed. Iar umezeala plus sarea din Uyuni le va pune ceva probleme piloților. Finish-ul este pe 20 ianuarie la Cordoba, în Argentina.

La momentul redactării acestui articol, noi ne aflăm în orașul Tacna din Peru. De aici vom merge la Arequipa și ne vom întâlni cu Dakarul undeva în zon San Juan de Marcona – etapa 4 sau 5.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

pemotoare.ro

Avem poftă de drum. Oricat de bine m-aș fi simțit în Valparaiso, trebuie sa se invarta roata. La nord de oraș începe Vina del Mar, urmată de alte stațiuni mai mici. Spre deosebire de casele-container cu aspect de favele din centrul vechi al orașului Valparaiso, în Vina del Mar vezi blocuri înalte, albe și curate, oameni care aleargă pe faleză, palmieri și o mulțime de restaurante. Este o cu totul altă lume. 

După vreo 15 km ne oprim la un restaurant pe malul oceanului. E trecut de ora prânzului.  Un restaurant pescăresc. Am comandat, pentru a treia oară, cred, un ceviche. Treaba cu acest ceviche e că e cu totul diferit de la un restaurant la altul. Cel mai bun a fost cel din Valparaiso, dar se spune că în Peru este la alt nivel. Ceviche este o combinație de pește crud amestecat cu fructe de mare, marinate și puse alături de felii subțiri de ceapă, porumb și alte ingrediente, în funcție de local. Iar după acest ceviche, am mai luat o supă de pește. Cum ar putea să fie o supă de pește preparată pe malul Atlanticului? Foarte diferită față de borșul nostru pescăresc. Un gust simplu, fad, fără prea multe sosuri și mirodenii.

supa-de-peste-768x600.jpg

Supă de pește pe malul Pacificului

Scăpați de aglomerație, dăm de un drum virajat și liber. Tot pe malul oceanului. Doar că-n locul hotelurilor și blocurilor de apartamente cu multe etaje, au apărut vile cochete, ascunse după stânci. Este locul unde bogătașii din Chile și-au construit casele de vacanță. Cuburi, sun-deck-uri, liniște, miros de ocean.

thumb_IMG_0717_1024-800x600.jpg

Până la Serena, destinația noastră, nu se întâmplă nimic deosebit. Pe cât posibil, încercăm să ne ferim de Ruta 5 – Pan-Americana. Astfel, mergem pe șosele mai puțin umblate și descoperim locuri, sate, oameni. Avem poftă de drum. La Serena este un fel de Mamaia, doar că mult mai mare și fără titi-car-uri. Ne-am oprit doar pentru tranzit și nu regretăm asta.

Ultima zi din 2017

În loc de țoale festive, am costumul de motor, în loc de urări ascult sunetul motorului. Mă trădează doar sticla de șampanie pe care o car în cutia laterală. Ultima zi a anului este o zi ca oricare alta. Până la un anumit moment. Pentru că într-o zi obișnuită n-aș putea vedea minunea din fața ochilor: în dreapta deșertul Atacama, în stânga Pacificul și o șosea virajată cu asfalt perfect doar pentru mine.

thumb_IMG_0716_1024-800x600.jpg

Ajungem în Bahia Inglesa, destinația noastră de pe malul Pacificului, la Apus. Primul pas pe care-l fac pe plajă îmi dă o stare de bine. Este un fel plajă Amalfitană, dar cu nisip și deșert în spate, unsat pescăresc mic și curat. Demult n-am avut așa un sentiment de liniște. Soarele se scurge încet după o dună de nisip – câțiva încă fac baie în ocean, iar noi căutăm o bere. Găsim cu greu – toată lumea se pregătește de revelion și, odată cu venirea serii, oamenii se retrag.

Îmi imaginez că va fi mare petrecere, cu dansuri pe plajă, cu muzică, cu focuri de artificii. Dar mare-mi e mirarea atunci când ies la plimbare: la cele câteva restaurante încă sunt locuri, nu duduie muzica de niciunde, iar oamenii sunt cât se poate de relaxati. La miezul nopții ciocnesc paharele cu șampanie și cam atât.

În astfel de condiții n-am avut decât să ne conformăm. Așadar, la ora 01.00 puneam capul pe pernă, așteptând plecarea de a doua zi. Șampania din cutia laterală rămâne nedeschisă.


Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro

×