Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    50
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.701

Zambet

Autentifica-te  
andreisamoil

182 vizualizări

Dimineata vreau sa ma dau jos din pat si de abia pot sa ma misc. Am o febra musculara de nu stiu de mine. Mai iau niste ibuprofen si iau laptopul ca sa continui ce faceam ieri. Imi verific si casuta de mail si vad 49 de noi mesaje. Calde, bune, din suflet, de la voi. Va multumesc. Ma bucur foarte tare si simt ca cineva se uita si dupa mine, ca nu sunt chiar atat de singur si de capul meu. Ma urnesc tarziu, imi fac bagajele, bag toate lucrurile murdare intr-o punga foarte urat mirositoare si ies din cabana. Incep sa il incarc pe Tweety si ma intalnesc cu cabanierul. Ii dau un abtibild, mai vorbim putin, ma intreaba unde am fost si unde ma duc, imi spune ca are si el BMW, dar cu patru roti si l-a stricat acum cateva saptamani cand aici a fost o mare inundatie cu aluviuni, torenti si tot tacamul. Imi pun coburii pe motor si ma gandesc cu sila ca probabil va trebui sa ii dau jos ca sa incap printre usile tunelului. Ma echipez si plec. Pe durm ma intalnesc cu nemtii de ieri si le fac cu mana. Au avut si ei contributia lor in acest tur, mi-au aratat o gramada de lucruri despre noi, despre cum suntem vazuti si despre cum putem fi vazuti si, intr-un fel mai ciudat, pot spune ca mi-au fost si ei ghizi, asa ca i-am rugat sa isi treaca numele pe unul din coburi.

Exact inainte sa intru in tunel vad ca iese de acolo o dacie veche, rosie. Deci tunelul este acum deschis. Bun asa! Accelerez si in cateva secunde ma avant prin bezna spre cealalta parte a muntelui. Sunt foarte fericit. Ziua a inceput absolut superb si pare ca asa si continua. La iesire din tunel usa este larg deschisa, trec si ocolesc o bucata mare de zapada din mijlocul drumului. Este incredibil cata zapada mai poate fi aici, dar, dupa ce a trebuit sa trec zilele trecute, nu ma mai mira nimic. Sunt putin neincalzit pe serpentine si pe primele le abordez prudent, dar in scurt timp imi intru in mana si incepem sa dansam in ritmul drumului. Doua zile de mers intins mi-au fost de ajuns. Acum, o vreme, il pun pe Tweety sa alerge si eu ii stau in carca. Sper sa nu se supere. Ma simt excelent si am un zambet intepenit pe fata. Drumul aici este bun, liber si parca este facut doar pentru noi doi. Ma opresc sa fotografiez o cascada, incalec din nou si planuiesc sa ma mai opresc abia la baraj. Mintea pare ca mi se goleste, nu mai pot sa ma gandesc la nimic altceva decat la ce vad, la ce se deruleaza prin fata mea. Parca toata fiinta mea participa la aceasta miscare continua in lungul soselei. Creierul parca imi este amortit sau blocat si nu mai indeplineste decat functia de a il indruma pe Tweety pe cea mai buna linie. Parca fac parte din motor, parca sunt doar un senzor mai evoluat din electronica galbejitului asta mecanic pe care il conduc. Imi place. Este foarte odihnitor.

Drumul incepe bine, continua foarte bine imediat dupa Cabana Capra, dar se termina ingrozitor de prost pe masura ce ajung mai aproape de Vidraru. Pe ultimii kilometri in spatele meu apar doua motoare. Initial cred ca vor sa ma depaseasca, dar, apoi, vad ca stau acolo si mergem impreuna. Ma bucur de companie si in scurt timp ajungem la baraj. Fac cunostinta cu cei doi urmaritori si aflu ca sunt cehi, ca fac un tur prin Romania si stau cu cortul unde pot. Pare ca nu au probleme sa isi lase bagajele descuiata si neasigurate pe motor, mai ales ca nu au nici coburi ci doar niste saci mari. Mi-as dori sa fiu la fel de relaxat ca ei, dar mie tot mi-e frica. La baraj admir scara locului, forma interesanta a constructei, verdele opac al apei, dar nu pot sa fac abstractie de suprafata imensa de lac acoperita cu sticle de plastic si alte gunoaie. Pur si simplu imi sare in ochi si ma enerveaza. Ii trag si ei o poza ca tot este in peisaj si plec.

Putin mai jos de baraj, Cornel (VRAI) mi-a recomandat sa merg sa vad Valea lui Stan. Speram ca va reusi sa ma si insoteasca, dar, din pacate, nu a reusit sa ajunga. Mi-a spus totusi cum sa intru pe vale si mi-a descris cam ce ar fi interesant de vazut. Dupa tunelul de langa barajul Vidraru, mai merg doi kilometri si putin si ajung intr-o curba la stanga ce are un pod si o troita pe partea dreapta. Il las pe Tweety acolo, bine incuiat si ferecat, dar fara prelata pusa pe el pentru ca ma gandesc ca oricine ar trece si ar fi tentat sa atenteze la integritatea lui sau a bagajelor se va gandi ca am intrat putin in padure sa “dau un telefon”. Imi iau rucsacul in spate, aparatul la gat si incep sa urmaresc firul apei in amonte. Pe Valea lui Stan este o poteca amenajata, dar cam veche si neintretinuta. Primul obstacol este un baraj mic ce se poate ocoli prin stanga, pe o scara de fier prinsa in stanca. Apoi, valea continua fiind destul de larga, iar raul incepe sa curga pe un pat de stanca in loc de fundul obisnuit de pietris, parca prevestind ce avea sa urmeze. Mai sus, dupa ce ma strecor printre si pe sub mai multi copaci cazuti sau adusi de apa, incepe canionul. Intai timid, formeaza cateva marmite mici, iar apoi, peretii se apropie la mai putin de un metru si se ridica deasupra cat o cladire cu sapte etaje. Pana aici poteca a fost amenajata pe zonele mai grele cu scarite din fier si balustrade incropite din tarusi de metalici si o sarma mai groasa. Din pacate, toate aceste amenajari sunt ruginite si le folosesc cu frica. In plus, ideea de a-mi pune aparatul la gat nu a fost deloc una buna pentru ca trebuie sa am tot timpul grija sa nu il lovesc de ceva. Nu stiu de ce m-am lenevit si nu am vrut sa il montez la brau asa cum fac de obicei. De aici, de la intrarea in canionul ingust, poteca urca in versant si imi spune Cornel ca nu mai este nimic foarte interesant si spectaculos. Imi doresc sa intru in canion si sa merg direct prin apa, pe fundul fisurii, dar sunt incaltat cu cizmele de motor si ar fi mai mult chin decat placere. Urc deasupra canionului  si merg o vreme in lungul lui visand ce frumos ar fi sa cobor in rapel direct in jos pana la firul apei, printre peretii ingusti. Ma intorc la Tweety, atent sa nu alunec pe scaritele si balustradele vechi si il gasesc in compania unui muncitor de la drumuri care il admira. Cred ca omul era pasnic pentru ca nu atinsese nimic, dar m-am bucurat ca am venit la timp. Canionul asta trebuie ca este si mai spectaculos iarna, inghetat. Trebuie neaparat sa imi planuiesc o tura pe aici.

Plecam mai jos si vajaim spre cetatea Poienari. Aici se spune ca Vlad Tepes s-a razbunat pe locuitorii orasului Targoviste care au uneltit impotriva lui cu o familie rivala si i-a luat in ziua de Pasti, gatiti frumos si i-a pus la munca, sa construiasca cetatea, “pana s-au rupt hainele de pe dansii”. Mi-a placut asta. De fapt, cetatea era o fortareata impotriva invaziilor otomane si fost folosita foarte rar, fiind si foarte mica. Acum se mai pastreaza doar cateva ziduri pana la care trebuie sa urc 1480 de trepte. Este foarte cald, iar treptele astea nu numai ca sunt multe, dar sunt si foarte inegale atat pe latime cat si pe inaltime si nu pot sa imi fac un pas bun, iar un ritm nici atat. In timp ca urc ii vad pe cei doi cehi cum coboara razand (de mine). Ei si-au lasat cizmele la motociclete si sunt in papuci. Au fost mai inspirati. Inainte sa plec, ma plangeam ca cizmele noi de motor sunt putin cam rigide. Acum, dupa ce am urcat gafaind toate treptele astea, parca fac parte din piciorul meu. Sus gasesc alt lucru foarte interesant: Dupa un asediu, partea de sus a zidurilor a fost reconstruita din caramida intrucat, spre deosebire de piatra, nu produce aschii cand este lovita cu o ghiulea de artilerie.

Cobor si tintesc spre Curtea de Arges. Cand am plecat de la Balea imi era putin frig, dar acum mor de cald. Mi-am deschis toate aerisirile de la geaca si tot degeaba. In plus, imi este si foame. Pe drum, un destept cu o dacie papuc intra in depasire peste mine si ma rateaza la mustata. Nu are sens sa ma enervez, oricum am o zi buna si nu vreau sa mi-o stric aiurea.

La Curtea de Arges, la manastire nu trebuie sa platesc nimic, intru si sunt impresionat de maiestrimea Mesterului Manole. Aici, intr-adevar merita venit. Biserica este zvelta si eleganta, lucru destul de rar in cazul bisericilor tipic ortodoxe care au o volumetrie mai indesata, decoratiile sunt unitar si foarte frumos lucrate, iar spatiul interior este fluid si consecvent prin culorile folosite si densitatea egala de detaliu. In fata bisericii ma minunez langa aghiasmatarului care, lucrat in ramura, este o bijuterie in sine. Mi se cer cinci lei ca sa fotografiez in biserica, dar m-am obisnuit. Ma mai plimb putin prin curtea manastirii, admir si cladirile din spate, cu fatade din caramida aparenta, gasesc si locul unde ar trebui sa fie Ana in zid si stau putin pe o banca. Iar am zambetul ala intepenit pe fata. Ies afara, hotarat sa imi iau ceva de mancare si ma intalnesc iar cu cei doi cehi. Nu gasesc nimic care sa ma inspire sau sa nu fie un restaurant unde sa astept mult asa ca ma sui in sa si merg mai departe sperand sa gasesc pe drum. Nu imi mai este chiar asa de foame asa ca imi permit sa fac mofturi.

Drumul dintre Curtea de Arges si Campulung este foarte prost. Incepe bine, dar in scurt timp apar valuri mari in asfalt, de pe care o data apoape ca sar cu tot cu Tweety si, apoi, apar nelipsitele cratere. De vreo doua ori, cateva masini de pe sensul celalalt par mai preocupate de gropile pe care le evita trecand pe banda mea decat de faptul ca sunt si eu pe acolo. Supravietuesc si ajung intreg la Campuluing. De aici merg direct la Manastirea Cetatuia Negru Voda, o manastire ortodoxa aflata pe drumul dintre Campulung si Targoviste, supranumita si Meteora a Romaniei. Stiu locul si, de cand am aflat ca trebuie sa merg aici, am avut emotii. Problema este ca la baza stancilor sunt mai multe sate de tigani si intotdeauna am avut probleme in a opri acolo. Acest moment nu face deloc exceptie, ba mai mult, parca acum sunt si mai multi copii pe drumul mare. Opresc totusi si sunt imediat inconjurat. “Cat baga... Oaaau 200...”, “Nu ma duci si pe mine putin?”,”Ai bani?... Da-mi si mie un leu...”, “Ai tigari?”. Sunt foarte ezitant in a scoate aparatul din bagajul din fata cand vad ca niste pusti din spate incep deja sa traga de bagaje. Nu mai stau la discutii, bag in viteza si plec. Ma intorc putin mai in fata si mai trec o data pe langa stancile inalte cautand un loc unde sa opresc cateva secunde. Puradeii atat asteapta. Sunt ca hienele. Niciodata cand am mai trecut pe aici nu erau asa multi si nu stateau chiar pe strada. Nu inteleg ce se intampla. Vad ca nu pot sa fac o poza decenta asa ca ma gandesc ca nu am nicio sansa sa il las aici pe Tweety pana vizitez ce e de vizitat. Na ca am mai adaugat o restanta, dar pe asta nu prea am cum s-o mai rezolv. Poate doar daca vin in fundu’ gol si nu au ce sa imi ia. Oricum, zona este foarte frumoasa si mai ales pitoreasca, dar numai din goana masinii. Opresc mai departe sa verific bagajele si vad ca nu au apucat decat sa imi slabeasca putin o chinga care imi tinea prelata impaturita si am impresia ca mi-au deschis un buzunar de la geaca, dar nu sunt sigur ca nu era deja deschis. Ma bucur ca am scapat doar cu atat, imi pare foarte rau ca nu am apucat sa vizitez manastirea, dar merg mai departe.

Urmatorul obiectiv pe lista este pestera Dambovicioara cu tot cu cheile aferente, dar s-a facut tarziu si mie tot imi este foame. Merg spre Dambovicoara, dar, inainte sa ajung, in Rucar, imi face cu ochiul o pensiune micuta, cu flori si o curte aranjata, cu poarta deschisa, care parca tocmai ma invita. Nu mai stau pe ganduri, trag dreapta si cobor in curte. Apare un baiat simpatic care imi spune ca au camere ca doar nu e weekend. Apare si o doamna, mama baiatului, care imi ofera o camera cu baie la 60 de lei. Este perfect. Sunt destul de obosit si nu vreau sa mai umblu aiurea. Femeia ma trimite la un restaurant in centru, mananc o excelenta “tochitura Rucar” si o ciorba de vacuta, iar apoi, ma intorc la pensiune. Se pare ca aici cineva din familie este vanator pentru ca peste tot sunt blanuri. Sunt blanuri pe pereti, in camera si pe podea. Chiar si la baie este o blana pe jos. Este interesant sa iesi din dus si sa calci pe o nevastuica sau ce naiba este aia. In rest, este foarte curat si eu nu am nevoie decat de niste prize, un dus si un pat. Somn.

Cand ma trezesc, imi strang lucrurile si ies afara unde e pustiu. Baiatul de ieri spunea ca are astazi ultima proba a examenului de capacitate (sau cum s-o mai fi numind acum) si avea emotii, asa ca presupun ca au plecat toti sa il sustina. Deschid poarta si plec. Pe drum ma opresc sa fac niste poze si ajung repede la pestera Dambovicioara. Aici platesc 7 lei intrarea si mi se spune ca ma asteapta ghidul la poarta. Ghidul este un copil de 12 ani care spune o poezie, dar o spune cu importanta si cu o aroganta putin enervanta. Il las sa isi faca damblaua si ma uit in legea mea. Pestera este destul de obisnuita, fara formatiuni prea spectaculoase, luminata electric si cu spatii de dimensiuni medii, fara a avea sali mari. Sunt cateva legende asociate pesterii, dar sunt cam triviale: Intr-o fisura prin care se crea o alta intrare in pestera, se ascundeau doi haiduci carora le-a mers o vreme pana au fost impuscati, iar in fata a trei coloane si o stalagmita se inchina un pustnic. In capatul pesterii este o poarta cu gratii care limiteaza accesul mai departe. De aici, se mai continua inca aproape 350 de metri (pe langa cei aproape 250 vizitabili) si este destul de ingusta si foarte umeda. La iesire pustiul spune cu aceeasi infatuare “cine doreste, pe ghid il plateste !”. Ma cam enervez si ii spun ca ii mai dau 5 lei doar daca imi spune din ce sunt facute stalagmitele, sau ce e aia o diaclaza. Nu stie de diaclaza si spune ca stalagmitele sunt din calcar. Ii explic ca a gresit la amandoua, ii povestesc in doua vorbe ce e calcitul si il las cu buza umflata. Poate i-as fi dat bacsis daca nu ar fi fost arogant.

Putin deranjat de situatia penibila plec sa imi rezolv restantele. Este frumos, este soare si am o multime de serpentine in fata. Deja vad ca m-am obisnuit cu coburii si cu modul in care se inclina Tweety cel gras asa ca ma simt bine. Iar am zambetul ala intepenit pe fata. Merg pana in Bran, iar trec pe langa castel, o iau pe scurtatura spre Zarnesti, apoi spre Poiana Marului si ma indrept spre Sona. Nu imi place sa las codite in urma mea, asa ca vreau cu incapatanare sa vad piramidele. De data mi-am facut temele mai bine si vreau sa ocolesc si mai mult, prin Fagaras si un sat adiacent Galati, incercand sa ajung la Sona nu din Est, cum vin eu, ci prin Vest. Schema pare ca functioneaza pentru ca mai multi oameni imi spun ca sunt pe directia buna. I-oana mai are putin si face apoplexie, imi spune ca nu e bine, ca sunt un bou, ca drumul nu e pe acolo, ca trebuie sa intorc, sa fac staga in camp, orice, dar sa nu o iau pe aici. Eu intreb oameni din cinci in cinci minute si iata-ma din nou pe un drum de piatra, mergend spre Sona. Ajung in niste sate de tigani cu drumuri de pamant, dar astia par pasnici si chiar imi dau indicatii utile. Trec prin gropi, trec prin sleauri, dar drumul este mult mai bun decat cel pe care am fost acum cateva zile. Ajung in sfarsit in Sona si dau de asfalt. Ma uit ca prostu’ si nu inteleg. O iau ca pe o enigma si merg sa intreb primul om unde sunt piramidele. Gasesc o femeie care imi spune ca ei le spun “gruieti” si ca sunt de partea cealalta a satului, dupa grajduri. Merg in colo si ajung iar la capatul asfaltului, dar de data asta drumul semana cu ce stiam eu de data trecuta. Ii dau tare prin doua zone mlastinoase, urc un deal incercand sa nu cad in sleauri si am ajuns. Este o caldura infernala. Ma uit la cele opt piramide si imi pare mai degraba un loc unde a fost montata o balastiera decat un teren de aterizare pentru extraterestri. Oricum, ma simt bine ca am reusit si am cucerit drumurile soniene si iar imi apare zambetul ala tamp. Ma intorc la drum, cobor dealul, alunec intr-un sleau si fata imi fuge in draci. Fac eforturi groaznice sa echilibrez motorul si intr-un final reusesc transpirat si gafaind. Ies cu grija din sleau si ma intorc la asfaltul din sat. Aici am impresia ca au asfaltat doar satul, dar nu si drumul de acces. Tare. O iau pe acelasi traseu inapoi si, trecand iar prin satele de tigani, remarc un amanunt. In mijlocul prafului drumului, a mocirlei baltilor, printre puradeii fara chiloti, gardurile subrede si casele darapanate, nu vad decat BMW-uri. Parca alta marca nu exista. Toate masinile sunt BMW indiferent de cat de vechi sau noi sunt (si multe sunt foarte noi). Ma integrez perfect. Acum deja nu mai zambesc, ci rad de-a dreptul.

IMG_0638.jpg

IMG_0643.jpg

IMG_0646.jpg

IMG_0649.jpg

IMG_0654.jpg

IMG_0656.jpg

IMG_0659.jpg

IMG_0677.jpg

IMG_0686.jpg

IMG_0687.jpg

IMG_0690.jpg

IMG_0693.jpg

IMG_0696.jpg

IMG_0698.jpg

IMG_0703.jpg

IMG_0704.jpg

IMG_0706.jpg

IMG_0708.jpg

IMG_0727.jpg

IMG_0733.jpg

IMG_0738.jpg

IMG_0742.jpg

IMG_0747.jpg

IMG_0782.jpg

IMG_0784.jpg

IMG_0645.jpg

IMG_0806.jpg

IMG_0807.jpg

IMG_0812.jpg

IMG_0817.jpg

IMG_0820.jpg

IMG_0822.jpg

IMG_0823.jpg

IMG_0829.jpg

IMG_0830.jpg

IMG_0832.jpg

IMG_0836.jpg

IMG_0844.jpg

IMG_0848.jpg

IMG_0855.jpg

IMG_0860.jpg

Ajuns din nou in drumul national merg spre Carta ca sa vad biserica cisterciana pe care am confundat-o data trecuta cu cea ortodxa din Cartisoara. De data asta nimeresc usor si parchez in fata bisericii. La intrare este un afis care spune ca cheia este la casa parohiala de alaturi. Intru si ma ataca doi catei mici si furiosi care latra sincron. Am cizme asa ca nu prea imi pasa si remarc faptul ca unul dintre ei, cel mai nervos, este ragusit si latra soptit. Pai vezi ma, daca ai gura mare... Apare un domn inalt, impunator si prietenos care imi explica ce am de vazut, si imi da o cheie mare si grea care va deschide usile din lemn masiv ale manastirii. Sunt singur asa ca ma plimb in voie printre ruine si imi place la nebunie acest loc. Este o fosta biserica medievala construita intr-un stil specific ce facea tranzitia de la stilul romanic la cel gotic si careia i s-a prabusit acoperisul ne mai ramanand decat sectiunea frontala cu corul. In prezent este folosita ca biserca evanghelica, iar in zona navei centrale, unde nu mai exista acoperis, este un cimitir. Este cald si ma plimb nestingherit printre ruine incercand sa simt miile de povesti pe care le au de spus pietrele astea. Ma urc in singurul turn ramas la intrarea in fosta biserica si urmaresc o scara instabila in spirala pana sus langa clopote. Habar nu aveam ca exista la noi un loc atat de spectaculos. Dau cheia inapoi si pornesc iar la drum.

Decid sa ma duc iar la Magura pentru ca am de spalat niste haine si sunt convins ca Adriana ma poate ajuta. Adriana are o pensiune pe drumul spre Pestera, una dintre primele pensiuni din Magura si am tot stat la ei cand construiam si nu era inca gata casuta noastra. Ne placea pentru ca gateste bine, este curat si ei sunt foarte prietenosi. O sun inainte sa ajung si imi spune ca ma asteapta. Dupa ce il parchez pe Tweety in fata cabanei, ma striga repede la masa si, dupa o ciorba de zarzavat si un ardei copt imens nu imi mai trebuie nimic decat un dus si un pat moale cu o perna tare cum imi place mie. Inca zambesc.

3471780706984715153-5320699989719192410?

Sursa

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare
×