Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    50
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.701

Intoarcerea

Autentifica-te  
andreisamoil

173 vizualizări

Ma trezesc greu si profit de faptul ca o vreme nu am nimic de facut, ca sa mai scriu pana pe la pranz. Astazi, ai mei impreuna cu Ioana (cea care nu are nimic electronic in ea) si-au propus sa vina sa ma vada asa ca ii astept, scriu si ma uit cum ploua afara. Nu prea imi convine ca ploua, dar nu am ce face. Reusesc intr-un final sa termin si ies in Piata Mica sa imi vad familia. Cand trec pe langa Tweety vad ca cineva i-a facut cadou o floare. Aflu putin mai tarziu ca Ioanei i-a fost mila de el cum sta singur in ploaie si a vrut sa il inveseleasca. Bem o bere, rad de barba mea pe care ma gandesc sa o las sa creasca pana la sfarsitul excursiei si mergem sa vizitam putin orasul. Identific pensiunea Kon Tiki cu vestita si laudata ciorba de burta, dar, cum eu nu prea ma omor dupa acest fel de mancare si nu obisnuiesc sa il comand, mi-e teama ca nu am cu ce sa fac comparatie.

Satuli, mergem mai departe pana la Catedrala Mitropolitana, pentru ca Dana mi-a recomandat sa o vad si remarc intr-adevar ca este copia mai mica a celebrei Hagia Sofia. Desi apreciez consecventa stilului si a decoratiilor, spatiul interior foarte larg si generos, nu sunt foarte impresionat. Probabil am eu o problema cu lucrurile mici care copiaza lucruri celebre si mari, sau cu lucrurile foarte mari care copiaza lucruri mici. Inauntru se intampla ceva si mi-e putin jena sa fac poze, mai ales ca apartul meu este orice, numai discret nu. Ne invartim putin si mergem pe stradute prin centrul istoric. Imi place in Sibiu. Oamenii par mai draguti, orasul are o istorie care se simte, este alt ritm, mai putin agitat si nebun decat in Bucuresti, iar eu ma simt bine doar plimbandu-ma pe strazi. Parada modei de ieri s-a terminat si acum este pustiu. Si ploua. Ma gandesc cum ar fi sa locuiesc o vreme intr-una din casele astea vechi, asemanatoare cu locul in care stau acum, cu ferestre scorojite, acoperis de tigla, intr-una din pietele astea pietonale de care duc atat de tare lipsa in Bucuresti. Cred ca ar fi frumos. Macar o vreme. Pana la urma probabil mi-ar intra din nou ardeiul si as incepe sa nu mai am stare, dar o vreme m-as bucura de liniste si pace, as citi, m-as plimba si as astepta sa ma plictisesc.

Cand ajungem sa vedem Biserica Evanghelica, deja este cam tarziu si, in ultimul moment, cumparam bilete la un concert de muzica baroc. Desi biserica este in renovare pe una din cele trei nave, stam in strane si timp de o ora si ceva las muzica sa curga prin mine. Vreau sa imi spele grijile, problemele si toate fricile. Ansamblul este format din doi baieti si doua fete, tineri si cu chef, ce canta la doua viori, un clavecin si un violoncel intr-o maniera foarte bine sincronizata si cu suflet. Imi place. Este fantastic ce acustica superba poate avea spatiul bisericii fara niciun ecou sau rezonanta negativa. Iesind de la concert rad cu ai mei de contrastul ciudat dintre cat de delicata si decorata este muzica baroc si cum se obisnuia in aceeasi perioada sa fie ghilotinati oameni pe banda rulanta pentru cele mai mici greseli. Probabil, la fel ca mine acum, oamenii viitorului vor rade cu lacrimi de noi si de obiceiurile noastre ciudate, iar dacii din trecut, privindu-ne nu ar avea nicio sansa sa inteleaga cum facem de supravietuim si avem ce sa mancam cand toata ziua nu facem decat sa ne plimbam de colo colo si sa apasam niste litere ciudate din fata unui obiect patrat si luminos. Imi vine in minte “Vremuri” al celor de la Phoenix. Fac cateva poze cu biserica si, pastrandu-mi aceeasi linie morbida a gandirii, imi amintesc semnificatia celor patru turnuri micute de pe colturile turnului mare. Aecst simbol era menit sa avertizeze strainii de faptul ca in Sibiu se practica pedeapsa capitala. Tare!

Deja se lasa frig si ma gandesc ca maine am o zi desul de agitata, daca astazi am stat ca loaza, asa ca mergem la culcare. Ma bucur ca, dupa doua saptamani, o mai vad pe Ioana, dar mi-e teama sa nu zgandar ceva ce aveam destul de bine sub control. Dorul de casa.

A doua zi incep prin a stresa pe toata lumea. Imi inchei bagajele, il echipez iar pe Tweety, o gasesc pe fata de jos sa ii dau cheia si inca cativa bani pe care nu i-am avut schimbati vineri, cand am platit camera si plec. Mai sterg o picatura mai maricica de ulei de sub Tweety, dar acum vad ca m-am obisnuit. Este dimineata devreme, cerul este senin si eu am lucruri de vazut si drumuri de batut. Exact inainte sa plec, ma suna ai mei care au vazut ca este o fanfara in piata mare. Merg acolo, aflu ca este Ziua Drapelului si admir cum un grup de soldati, de la mai multe arme, aliniati, iau parte la o ceremonie in cadrul careia vor arbora tricolorul pe un catarg. Haios este ca a venit multa lume, multi civili, chiar numerosi tineri, imbracati frumos, nu sleampat si murdar ca mine. Stau putin, asist la salutul garzii de catre prefect, iar, cand incep discursurile, o iau pe drumul meu. Incalec si o iau spre iesirea din oras.

Muzeul Satului din Sibiu este cu totul altfel decat cel din Bucuresti. Se intinde pe o zona foarte mare, casele expuse nu sunt deloc inghesuite, chiar dimpotriva si, asa cum spunea Dana, este o oaza de liniste si verdeata. Nu ca mi-ar fi rusine cu zona lunga de parc ce se dezvolta de la muzeu inspre oras. Si aici este frumos si liniste si ma oftic ca nu avem si noi in Bucuresti ceva similar ca sa ma pot plimba toata ziua, in voie, cu bicicleta, fara sa dea vreo masina peste mine, dar in muzeu ai uneori senzatia ca esti chiar acolo, in locurile de unde au fost aduse casele, morile de apa, sau de vant. Aici este o colectie foarte interesanta de mori de apa plutitoare, ca si multe alte dovezi de ingeniozitate vernaculara.

Dupa un drum scurt, ma intalnesc din nou cu ai mei, la Cisnadioara. Nu aveam obiectivul asta pe lista, dar cred ca a fost un accident, pentru ca mie mi se pare foarte important. Chiar daca e mai tarziu, cautam un loc unde sa luam micul dejun impreuna si incercam la una din pensiunile de langa cetate. Ne raspunde o domnisoara destul de descumpanita si cam lenta in exprimare care spune ca nu stie ca sa zica. Ea nu are mancare... Nici in alta parte nu stie daca gasim sa mancam... Daca vrem, poate sa ne dea asa, niste oua, omleta, rosii, slanina, branza, paine, dar nu are mancare... Pai da mai, femeie, aia ce e, nutret? Mic dejun vroiam, nu ciorbe. Ciorbe am mancat ieri. Stam la soare, in gradina, mancam pe saturate si mai discutam de una si alta. Chiar ma bucur ca sunt cu familia, dar, dintr-un punct de vdere imi doream sa nu fi scormonit un dor pe care il tineam destul de bine sub control. Terminam de mancat si urcam sus la cetate. Pe drum, sunt atacat de o haita de pui de catei care se bat intre ei care sa ma muste sau sa ma linga primul. Biserica din mijlocul fortificatiilor este tipic romanica, avand arce in plin cintru, zidarie din piatra si acoperis din lemn si tigle. Pe varful dealului se gasesc inca multe urma ele fostei cetati, mici cotloane, intrari inguste si fosta fantana, acum astupata. Data trecuta cand am fost aici, in excursia de studii, am aflat ca exista doua pasaje secrete ce pornesc din doua abside aflate in biserica, pasaje ce duc in spatele boltii biserici si sus, in turn. Atunci nu am putut sa urc pentru ca era multa lume si teoretic nu prea era voie. De data asta, profit ca biserica este goala, ma sui pe o capra de lemn pana in abside si de aici urc o scara foarte abrupta. Unul din pasaje este infundat, cel spre turn, iar celalalt ajunge pana deasupra uneia dintre navele laterale, sub acoperis. Mai stau putin, imi iau la revedere de la ai mei si plec mai departe, pe Valea Oltului. Drumul este mare, este bun si este plin de masini care merg prea tare. Iar imi dau seama ce sofer este din Bucuresti, inainte sa ii vad numarul. Incerc sa satu linistit pe banda mea, intr-o coloana cat casa, ca apare din spate un Audi argintiu cu numar de Germania, nervos, care depaseste cinci masini o data si se baga fix peste mine, dupa principiul “lasa ca se da el mai in colo”. Ma sprijin in claxon cateva secunde bune, franez si incerc sa nu ies de pe drum injurand. Nu patesc nimic. Nu vad cine sau ce este in masina prin geamurile fumurii, dar vad cum coboara geamul soferului, o mana iesind si apoi restul, jumatate de urangutan invizibil noaptea, gesticuland nervos la mine. Vad ca nu am cu cine sa ma inteleg, asa ca il ignor sperand sa nu isi mai gaseasca urmatoarea victima.

Ajung intr-un final la Calimanesti si o iau in ordine. Prima data, Manastirea Turnu, o gasesc usor dupa ce trec Oltul pe baraj si urmez un drum de piatra saparta pana in parcare. Ce ma bucuram eu de oamenii din Sibiu, aici lucrurile s-au schimbat. Am senzatia ca am ajuns in alta tara. Este plin de turisti, dar turisti altfel decat cei de sus, multi cersetori insistenti, cativa pelerini si multi gura casca. Nu stiu de ce, dar imi place mult mai mult atmosfera din micile si vechile biserici gotice transilvanene decat cea de aici. Cred ca mi se potriveste mie mai bine. Sunt multi calugari si preoti, dar puhoiul de turisti pare nesfarsit. Intru putin in bisericuta mica si e mai bine. Este putin mai liniste si pot sa admir picturile vechi si spatiul inghesuit. Ma mir foarte tare de diferenta de conceptie dintre cele doua religii crestine, aflate aici, in trecut, la doar cativa kilometri departare. Aici casa Domnului era vazuta ca fiind mica, inghesuita si intunecata, impresionand prin pictura si prin penumbre pe cand, in vest bisericile gotice erau mari, inalte si luminoase, creand o atmosfera de padure inalta. In plus, aici apare catapeteasma care limiteaza artificial accesul fizic si vizual in altar. Desi spatiul altarului este perceput intuitiv in momentul in care parcurgem vizual o biserica,  acest perete mare din lemn opreste vederea in cel mai sacru spatiu, transmitand astfel si un mesaj. “Ai aflat ca este un spatiu acolo, dar nu ai voie sa privesti sau sa intri in el.”

Ma mai plimb putin, si merg la Tweety ca sa il gasesc stand rabdator in parcare in timp ce era admirat de un copil cersetor. Ma uit la picatura lui de ulei si vad ca, doar in cativa kilometri, iar s-a udat. Hmmm... asta nu imi place. Plecam si opresc chiar pe baraj unde bate un vant groaznic. Il las pe Tweety in vant si cobor la Castrul Roman Arutela. Desi foarte intersant, este evident ca a fost reconstruit aproape integral si ca acum eu ma uit la o ruina din 1983 ce copiaza “porta praetoria” cu cele doua turnuri ale sale. Cand ajung mai aproape vad ca deranjez un cuplu care avea treaba intr-unul din turnuri, printre gunoaie si hartie igienica adunate de la turisti. Ma fac ca ploua si ma plimb, printre vaci, pe pasunea intinsa si verde. Nu pot sa spun ca sunt foarte impresionat si ma intreb, daca tot au reconstruit cu ciment (modern – nu reteta veche a romanilor), de ce nu au recreat integral tot castrul. Urc dealul inapoi la Tweety, mai sterg o picatura de ulei si merg la Cozia.

Daca la Manastrirea Turnu ma plangeam de turisti, pai aici este mult mai rau. In acelasi timp sunt cateva clase de copii pe care ii admonesteaza incontinu profesoarele si preotii din zona, este un muzeu, coada la acatiste, la lumanari si la magazinul de iconite si o terasa mare acoperita de unde se poate admira defileul Oltului si se pot face poze. Pentru un muzeu este frumos, dar cam aglomerat. Manastire nu prea simt ca e. Totusi, nu exista nicio taxa de intrare si pot sa ma plimb in voie. Biserica din centru este foarte frumoasa si vad exact ca auzisem inainte sa vin aici, cum ca imbina intr-un mod foarte reusit si armonios stilul bizantin cu cel brancovenesc. Practic, este una din dovezile inceputului dezvoltarii acestui stil propriu tarii noastre. Admir decoratiile geamurilor si zidaria cu interstitii de caramida decorativa pana cand ma impiedic de fantana in care tot poporu’ arunca bani. Este un fel de idee cum ca daca bagi bani, cumperi o dorinta. Si ti se indeplineste. Dar mai conteaza si cat de mare e dorinta, asa ca daca vrei ceva mai mare, atunci trebuie sa bagi si banu mai mare. Nasol este ca nu avem decat monezi de 50 de bani, asa ca lumea indeasa in fantana bancnote din plastic de un leu, cinci lei sau chiar 10. Mai este cineva acolo care se tot chinuie sa le faca sa stea la fund si altii care se uita cu jind la tot banetul ala din fantana. Imi mai inchipui ca periodic cineva, un amarat, primeste sarcina sa se bage in fantana, sa scoata si sa usuce frumos banii aia. Ma buseste rasul si ma grabesc sa plec. La Doamne-Doamne nu ne rugam prea des ca nu stim daca merge, dar, daca am bagat banu’ in fantana, atunci trebuie sa functioneze, ca doar am platit. Nu?

Ies din curtea manastirii si descopar ca Tweety are un nou pilot care il calareste fericit. Un copil pus pe Tweety de tatal lui este fascinat de ce face el acolo. Ma burzuluiesc putin la al mare ca nu a intrebat si ca nu e bine ca e doar pe cricul lateral, dar apoi isi cere scuze si imi place de ei asa ca il ridic pe cricul central si ii invit sa stea cat vor. Cel mic este fericit, da de ghidon, dar nu prea ajunge si ma gandesc ca ii mai trebuie doar casca. Nu ii propun, totusi, pentru ca am impresia ca e mai grea decat el.

Merg mai departe pana la Manastirea Ostrov care incepe sa se apropie de notiunea de manastire. Desi gasesc numerosi turisti si aici, atmosfera este mult mai linistita. Aflata pe o insula in mijlocul Oltului, in mijlocul unui parc de verdeata, ansamblul nu pare nici foarte vechi, desi este, nici foarte spectaculos din punct de vedere arhitectural. Atmosfera, insa, este linistita si impresioneaza prin consecventa cu care este ingrijit prin curatenie si simplitate. Faptul ca se ajunge aici trecand un pod ingust pana pe insula ii confera locului o izolare ce ii permite sa stea mai ferit de agitatia de pe malul raului. Stau putin, imi amintesc ca am citit undeva ca au ridicat cateva constructii cu sase metri si ma intreb cum au reusit. In bisericuta mica nu am voie sa fac poze asa ca doar ma uit nitel si plec. Tweety a mai produs o picatura de ulei si incepe sa ma supere. Vad ca problema se agraveaza din ce in ce. Zic totusi sa imi inchei ziua si plec spre Ramnicul Valcea, tintind spre Buila-Vanturarita.

IMG_8956.jpg

IMG_9049.jpg

IMG_9042.jpg

IMG_9008.jpg

IMG_9061.jpg

IMG_1174.jpg

IMG_1177.jpg

IMG_1179.jpg

IMG_1188.jpg

IMG_1205.jpg

IMG_1209.jpg

IMG_1214.jpg

IMG_1228.jpg

IMG_1249.jpg

IMG_1253.jpg

IMG_1255.jpg

IMG_1259.jpg

IMG_1267.jpg

IMG_1274.jpg

IMG_1275.jpg

IMG_1281.jpg

IMG_1285.jpg

IMG_1289.jpg

IMG_1294.jpg

IMG_1300.jpg

IMG_1313.jpg

IMG_1319.jpg

IMG_1329.jpg

IMG_1335.jpg

IMG_1340.jpg

IMG_1342.jpg

IMG_1346.jpg

IMG_1352.jpg

IMG_1359.jpg

IMG_1362.jpg

IMG_1370.jpg

IMG_1381.jpg

IMG_1386.jpg

IMG_1389.jpg

IMG_1391.jpg

IMG_1394.jpg

IMG_1397.jpg

Nu am un plan anume cu muntii astia si nu prea ma tenteaza sa urc in creasta. Mai degraba, ma tenteaza sa ajung la Schitul Patrunsa, un schit bagat foarte mult in munte, aproape de creasta si foarte greu accesibil. Am inteles ca as putea sa urc destul de greu cu Tweety, asa ca tinta mea este sa dorm la schit in noaptea asta. Din Ramnicu Valcea merg spre Horezu, ajung in Pietrari si cotesc dupa semnul ce indica schitul. Drumul este superb, niste hopuri, niste galme, dar asfalt, iar eu merg fix spre munte. Ajung in Barbatesti si incep sa ma gandesc amuzat la aceasta alegere nefericita de denumiri. Adica eu acum sunt in Barbatesti si merg spre Schitul Patrunsa, da? Schitul mai este si unul doar de calugari, unde femeile nu au voie sa petreaca noaptea. Cred ca sunt prea multe carciumi pe aici, sau cineva are ce are cu saracii prelati din munte. Intru pe macadam si, de data asta, Tweety zburda. Ii place si se muleaza perfect dupa drum, se balaceste in noroaie, e intr-al noualea cer. Opresc putin si il las sa se joace cu niste vaci care stau, ca ele, in mijlocul drumului si ajung la o constructie unde gasesc cateva masini parcate. Aici e? Asta a fost drumul greu? Ma bucur si descalec, ma uit in jur si vad semnul ce indica o poteca de picior in sus pe munte: “Schitul Patrunsa 4km”. Bai copii... voi pe aici mergeti cu motoarele? Sa va fie rusine! Vorbesc putin cu niste calugari de acolo si imi confirma ca am de mers cam o ora si jumatate si ca pe acolo mai urca unii cu motocicleta. Decid ca eu nici vorba sa fac asa ceva si ma duc la Tweety. Cand ajung mai aproape, vad ca Tweety fumega. Nu inteleg ce se intampla, urmaresc fumul si vad partea de jos a motorului naclaita de ulei si cum o picatura tocmai sfaraia pe galeria de evacuare. Tweety, asta nu e bine, nu imi place de tine acum. Suparat, ii dau un bobarnac in ochi, dar, apoi imi dau seama ca asta este cel mai bun moment in care putea sa imi faca o figura din asta, acum cand sunt aproape de casa. Il mangai pe creasta si il sun pe Bogdan, aflu ca este disponibil maine si decid sa plec in seara asta si sa il duc pe Tweety in Bucuresti, la doctor. Pana atunci, nu are rost sa imi bat joc de obiectivul asta, asa ca, vad ca am timp si pornesc spre schit. Drumul urca puternic cateva dealuri, este sapat in stanca pe alocuri, merge in coasta unor povarnisuri abrupte si de fapt este doar o poteca. Tot merg si ma gandesc cum ar fi sa il fi adus pe Tweety pe aici. Bai, voi astia de urcati cu motoarele la schit... Felicitari! Sunteti sonati! In rest, este frumos, merg prin padure si tot incerc sa vad creasta. Nu reusesc decat sa vad niste nori negri care se apropie vertiginos. Am uitat sa imi iau ceva de ploaie. Asta nu e bine. Este o greseala de incepator. In focul evenimentelor, cu uleiul lui Tweety in cap, am uitat sa gandesc. Nu e bine deloc. Trebuie sa ma calmez. Merg mai departe si cred totusi ca cineva deasupra se uita la mine pentru ca imi da un bobarnac usor si dragastos sub forma catorva stropi de ploaie. Apoi iese soarele din nou. Dupa o ora de urcat in cizme, ajung transpirat sus la schit, ocazie cu care, pentru prima data, ies din padure in gol alpin. Sunt mult mai sus decat imi inchipuiam, iar creasta pare a fi la o aruncatura de bat. Aici sunt cateva case ale calugarilor si o biserica. Imi inchipui cat de greu le-a fost sa construiasca biserica aici. Stau putin sa imi trag sufletul, intru in biserica si ma invart printre case. Este foarte frumos aici. Muntele este superb, biserica este pictata de curand si nu imi spune foarte multe, dar pustietatea, padurea, vantul si atmosfera linistita imbie intr-adevar la meditatie. Imi amintesc de Ion, calugarul pe care l-am intalnit pe Varful Ascutit din Piatra Craiului si de cat de incantat ma dusese sa imi arate stanca luminata in rosu de soarele care apunea. Inteleg de ce acest schit este aici si mi-ar placea sa stau mai mult, dar il tot vad pe Tweety ranit, asteptandu-ma jos si parca nu am stare. Exact inainte sa incep sa cobor, vine din vale unul din calugarii cu care vorbisem jos si care a urcat dupa mine si imi spune ca ar trebui sa mai stau, ca este si mancare si nu e nicio problema. Da, problema este la mine. Imi cer scuze si chiar daca imi dau seama ca este o ocazie pe care o ratez, continui sa cobor. Cand ajung jos, Tweety se intretinea cu o pisica. Plec si il simt ca se bucura. Merge perfect, iar ii place pe drumul forestier, eu merg in picioare si il las sa zburde. Ne intindem la mers incet si cu rabdare. Trecem de Dealu Negru pe care incepem sa ne inclinam foarte frumos, ajungem in Pitesti si urc pe autostrada. Vad ca m-am invatat cu coburii. Pe autostrada mentin un 130 constant pana amortesc. Nu imi doresc drumul asta si, pe masura ca ajung mai aproape de capitala mult iubita, am senzatia ca nu ar trebui sa fiu aici. Imi intind picioarele ca sa ma dezmortesc si observ ca la 110 la ora motorul intra intr-un voblaj de toata frumusetea. Intai am impresia ca sunt santurile lasate de camioane in prima banda a drumului, dar apoi imi dau seama ca nu este vorba de asa ceva ci de curentul de aer. Am grija sa nu mai repet figura si ajung, in final, in Bucuresti. Chiar nu imi doream sa fiu acum aici. Parca este un vis. Trec prin traficul nebun, de care m-am dezobisnuit si, stiind ca Ioana inca nu e acasa ca sa imi deschida, ma duc sa vizitez un obiectiv foarte important al orasului: Dristor Kebap. O shaorma de vita si un airan. Nu se putea sa ratez asa ceva in turul meu. Adevarul este ca, dupa o zi in care am mancat cam putin, acest fast-junk-food imi merge la inima. Diseara dorm in patul meu, dar sper sa ma trezesc in alta parte.

3471780706984715153-3137227977467760063?

Sursa

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare
×