Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    50
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.685

Prieteni

Autentifica-te  
andreisamoil

196 vizualizări

Sunt in Bucuresti si nu imi doream asta. Alerg pe strazile prea cunoscute ca sa il duc pe Tweety la doctor si ma enerveaza traficul. Ma obisnuisem prea usor cu binele. Vorbesc putin cu Bogdan, ii povestesc ce si cum si apoi ma duc acasa ca sa scriu. Macar daca stau si pierd o zi aiurea, sa ajung la zi cu posturile. Pana spre seara cam pierd vremea, nu am terminat ce aveam de facut si aflu ca Tweety este gata. Bucuros, merg sa il iau si Bogdan imi spune ca a schimbat  pompa de apa, dar ca nu are un diagnostic clar pentru variatiile de relanti. Crede ca s-ar putea sa traga aer fals, sau ca este ceva ciudat in socotelile calculatorului care face un amestec sarac in benzina. Asta imi mai trebuia, inca un defect. Totusi, nu pare prea grav si ma sfatuieste sa merg asa si sa ignor problema pentru ca pare minora. Ajung seara acasa si iar am impresia ca nu mai am timp de nimic. Imi inchei bagajele, termin ultimele pregatiri si simt din nou cum se insinueaza in sufletul meu frica, familiara de acum, de necunoscut, de plecat de acasa, de drum. Macar maine nu voi fi singur. Aflu ca in urmatoarele trei zile ma vor insoti doi prieteni - Sensei Nicu, profesorul meu de la sala si Micky un vechi prieten si coleg de antrenamente. Ma culc intr-un mult prea comod si familiar pat pe care trebuie din nou sa il parasesc pentru mult timp. Nu stiu de ce este atat de greu si terifiant sa plec si nu inteleg de ce mi-e frica de o calatorie si o experienta care per ansamblul va fi placuta si ma va bucura. Adorm incordat, in expectativa si cu teama de necunoscut. Trebuie sa imi domin aceste trairi.

Dimineata, il incarc pe Tweety si iesim in liniste din garaj. Parca am mai vazut o data filmul asta... Ioana vine la mine sa isi ia ramas bun, si plecam spre autostrada. Micky deja ma asteapta la benzinarie alaturi o motocicleta Yamaha XT si il sun pe Sensei sa vad de ce intarzie. Il trezesc din somn si imi spune ca nu l-a lasat sa doarma copilul sau, mic de doar zece luni. Nasol. Asteptam o ora pana apare in sfarsit, calare pe V-Strom-ul sau imprumutat special pentru aceasta ocazie, timp in care mancam ceva. La ora 8.00 decolam si sunt nerabdator sa ajung in punctul de unde a tebuit sa ma intorc. Vremea nu se anunta foarte buna, chiar deloc, dar vad ca momentan este senin, frumos si nu prea bate vantul. Autostrada o parcurgem rapid, mergem bine impreuna si ma inteleg perfect cu baietii in ceea ce priveste viteza, semnalele, formatia si, in general, ritmul de mers. In cateva ore ajungem pe Dealu Negru si cat ai clipi trecem si de Ramnicu Valcea. Prima oprire o facem la Horezu, la manastirea Hurezi. Este innorat. Intram in incinta si ne lipim de un grup mai mare care are si ghid, asa ca auzim toate explicatiile. La fel ca in multe alte locuri pe care le-am mai vazut in plimbarea mea prin Romania, mai ales aici, in acest punct de unde isi afla  originea stilulul brancovenesc, aceasta renastere in interpretare romaneasca, simt o logica si o proportie naturala a spatiului in care ma simt in largul meu. Si baietii remarca acelasi lucru. Arcadele si porticul au o dimensiune umana, usile si ancadramentele sunt frumoase, se incadreaza foarte bine in context, chiar si biserica centrala nu este excesiv de mare si impunatoare, pastrand proportia ansamblului. Fac un experiment si il rog pe Sensei sa urce pe o frumoasa scara de piatra, sa vad cum i se pare. Fara sa ii spun eu, remarca imediat ca aproape nu face niciun efort si pasul ii vine foarte natural. Totul se intampla din cauza proportiei treptelor si modului in care au fost impartite dupa o regula si o formula precisa, dar foarte rar folosita chiar si in prezent. Ne mai invartim putin, intram si in biserica unde nu am deloc voie sa fac poze, si ascultam explicatiile unei maicute care este ghid pentru grupul cel mare. Suntem luati drept straini din cauza echipmentelor moto de pe noi si maicuta ne spune ca aici de obicei austriecii sau nemtii vin imbracati asa. Ansamblul este mare, sunt multe lucruri de vazut, multe dovezi ale eforurilor lui Constantin Brancoveanu de a cladi manastirea intr-un stil aparte acelor vremuri  si imi place foarte tare faptul ca densitatea si gradul de detaliu este acelasi in toate zonele. Ne mai plimbam putin in jurul manastirii si mergem mai departe.

IMG_1449.jpg

IMG_1453.jpg

IMG_1455.jpg

IMG_1417.jpg

IMG_1438.jpg

IMG_1445.jpg

I-oana ma indruma fara probleme pana la Polovragi - localitatea, de unde urmarim semnele pana spre Pestera Polovragi si Cheile Oltetului. Ajung in dreptul unor porti bine ferecate si ma opresc dezamagit. Ma uit printre panourile mari de metal si vad ca, in fata, manastirea imi bareaza exact intrarea in chei. Stam putin si Sensei vede un drum prin dreapta care pare ca ocoleste manastirea. O taiem peste un camp inverzit, alergam putin cu vacile satului si Tweety se bucura. Ajungem la un drum de pamant, na umplem de praf si ajungem destul de repede la gura pesterii. Aici aflu ca trebuie sa platesc 5 lei pentru vizitare si inca cinci pentru taxa foto. Iar taxa foto?!!! Speram ca am scapat de jecmanelile de Valea Prahovei. Totusi, nu e nimeni si usa este deschisa. Imi incui casca in bagaje, imi iau aparatul, lanterna si intram. Ne dam seama repede ca este aprins sistemul de iluminat al pesterii si ma intreb cum de nu este nimeni la intrare. Pestera nu este foarte spectaculoasa. Are cateva formatiuni dragute, este destul de curata, lunga si usor de parcurs, dar nu ma impresioneaza. Evident, mi-as dori sa ma innamolesc prin cei peste zece kilometri de galerie si sa nu ma limitez doar la cei 800 de metri vizitabili, dar nu am nici echipamentul aici si nici nu m-am pregatit pentru asta cu harti si ce mi-ar mai trebui. Zona turistica este luminata cu un sistem vechi, destul de neinteresant, care nu pune bine in valoare formatiunile si care creaza si caldura stricand echilibrul natural al pesterii, langa becuri incepand sa creasca chiar alge verzi. Fac cateva poze, mergem pana in capatul galeriei si ma uit cu jind la continuarea taras ce se pierde in negura. Ne intalnim si cu ghida, care are un sistem de a-i duce pe turisti in capatul galeriei si de a se intoarce repede la intrare, lasand oamenii sa mai stea cat vor. Acum am inteles de ce nu era nimeni. Exact cand mergeam spre iesire, ne intalnim cu un alt grup de turisti, doi baieti si o fata, in echipament de motocicleta. Ne salutam calduros si ne spun ca si-au pus motoarele langa ale noastre si spera sa nu ne incomodeze. Ne descurcam noi.

Iesim, nu mai platesc nimic, ne echipam si mergem putin mai sus pe chei. Drumul de piatra sparta este sapat in stanca si este foarte spectaculos. Am putea sa continuam mai departe inspre nord, dar avem alte planuri. Ajungem la un pod, ne oprim foarte des sa facem poze si decidem intr-un final sa mergem la Pestera Muierii. Exact in fata pesterii este un hotel, restaurant, parcare si cele doua motoare Transalp cu care ne intalnisem si la prima pestera. Ne intampina baietii, ne spun ca ei stau la masa si apoi o iau ca si noi pe Transalpina, asa ca parcam langa ei si apuc sa le spun ca fac un tur mare prin toata Romania.

Inainte de plecare, acasa, in perioada in care ma pregateam si planuiam traseul, mi-a scris Andrei Bruja, din Targu Mures, care imi spunea ca vrea si el sa faca un tur, dar numai de doua saptamani. I-am spus ca este binevenit sa se lipeasca de mine oricand vrea, dar putin inainte de plecare si-a schimbat traseul si a pornit spre litoral in timp ce eu mergeam spre munti si spre Transilvania. Mi-am spus ca nu a fost sa fie si, in focul pregatirilor si agitatia de la inceput, mi-a iesit total din minte. Totusi, acum ca vorbesc cu omul asta mare cu aspect de nordic si vorba calda, parca imi suna ceva cunoscut. Au Transalp, ei sunt din Targu Mures, fac turul tarii in doua saptamani... Nu cumva e vreunul din voi Andrei Bruja? Ba da, eu sunt... Aaa... Sa nu imi spui... Andrei? Tu esti ala cu turul mare?” Na ma, ca totusi cineva sau ceva a vrut sa ne intalnim! In cateva minute suntem toti la masa si vorbim vrute si nevrute. O cunosc pe Oana, sotia lui Andrei si pe Paul , prietenul lui, cu un Transalp mai nou. Sunt oameni foarte calzi si placuti, cu inimi mari si parca nu as mai pleca de la masa. Momentul ni-l strica ghidul pesterii care ne spune ca intrarile sunt din ora in ora si ca el acum face urmatorul tur. Stabilim sa ne vedem mai tarziu, pe Transalpina, inghitim repede ce avem in fata si mergem in pestera. Aici iar este cu bani si cu jecmaneala, se plateste zece lei intrarea si inca zece daca vrei sa faci poze. Dau banii in sila si intru. Ghidul aprinde acelasi sistem de iluminat antic, pe becuri cu incandescenta si este mai preocupat sa faca misto si jocuri de cuvinte cu si despre “muieri” decat sa ofere niste date interesante. Ce e drept, pestera este frumos concretionata, mult mai frumos decat Plovragi in sectiunea vizitabila, este curatata, de o culoare foarte deschisa si mult mai cotlonita. Are doua intrari si se parcurge intr-un singur sens. Imi amintesc cat de frumos este amenajata pestera Fundata

(actualmente Valea Cetatii) de langa Rasnov, cu un sistem LED bine ascuns si pozitionat, care nu produce caldura si nu strica microclimatul pesterii, gandit parca de un fotograf pentru a pune in valoare cat mai bine toate stalagtitele si coloanele ce atarna din tavan. Aici, in Pestera Muierii, iluminarea este destul de plata si neinteresanta, iar eu nu pot sa nu simt ca se pierde foarte mult din misterul si din frumusetea locului in momentul in care il scalzi in lumina in acest mod. Parca ar avea mai mult farmec daca ar fi sa o vizitez doar cu o frontala, sa las umbrele sa ma inconjoare si sa ma minunez de fiecare formatiune descoperita. Imi vine in minte “Sa nu strivim corola de minuni a lumii”. Iesim, mergem pana inapoi la Tweety si celalalte doua animale motorizate si Sensei se converseaza scurt cu un localnic. Vine apoi la noi si ne spune sa facem un detur mic de doar cinci kilometri pana la baraj la Galbenu. Cica i-a spus omul acela ca se ajunge usor, pe drumul de piatra sparta, in continuarea vaii. Ne suim in sei si, dupa 15 kilometri de gropi, sleauri si hurducaieli suntem in continuare langa firul apei. Ma intalnesc cu o dubita mica alba, care scoate mult fum si il intreb pe sofer cam cat mai este pana la baraj. Imi spune ca mai avem de mers, asa vreo trei sau patru kilometeri. Haaaa... nu! A spus kilometeri... De fiecare data cand eram pe munte, mergeam pe vreun drum forestier, blestemand marsurile de apropiere si ma intalneam cu cate un localnic care imi vorbea de “kilometeri” stiam ca e de rau. Vedeti voi, sunt doua unitati de masura diferite. Pe de o parte avem kilometri care au o mie de metri si pe de alta parte avem kilometerul care are o lungime variabila, in functie de impresia, piciorul si gradul de ebrietate a localnicului. Daca, de cand am plecat de la pestera, am parcurs cam unul sau doi kilometEri si Tweety imi arata ca si-a invartit rotile 15 kilometri, atunci mai este ceva pana la baraj, dar, la fel de bine, ar putea fi si dupa colt. Decidem sa mai mergem patru kilometri (de data asta aia de o mie de metri), drumul se inrautateste destul de rau, fugaresc niste vaci, il las pe Tweety sa se rasteasca la ele si ne intoarcem. Partea buna este ca incep sa ma descurc in teren. Nu imi mai este atat de frica si merg decent chiar si cu coburii montati. La intoarcere, pe coborare, se schimba situatia. Fata incepe sa imi derapeze destul de tare si trebuie sa am mai multa grija la cum merg. Nu imi permit sa franez foarte tare cu fata si trebuie sa vad in ce sleauri intru si ce bolovani evit. Nu reusesc. La un moment dat, evit un cataroi si agat o stanca de pe marginea drumului cu un colt al coburului din stanga. Imi muta brutal fundul cu jumatate de metru in lateral si fac eforturi disperate sa nu cad. Trag invers de ghidon, am prezenta sa nu franez, sa il las sa curga, franez incet si ma opresc. Nu imi vine sa cred ca am reusit. Coburul pare neatins, are doar o julitura usoara pe protectia de plastic dintr-un colt si totul pare in regula. Injur si imi propun sa fiu mai atent. Merg mai incet, dar tot nu reusesc si lovesc de cateva ori cu cricul. Fir-ar kilometerii sa va fie cu barajul vostru cu tot! Nici macar nu il aveam in lista. Daca m-a mancat undeva... Cand ajungem in sfarsit inapoi la Pestera Muierii, descopar ca mi-am strambat placuta de duraluminiu de pe cricul lateral. Scot clestele papagal, trag putin de ea si o fac dreapta la loc. Nu mi-a placut deloc ca l-am ciocanit putin pe Tweety, dar drumul, trebuie sa recunosc, a fost frumos. Ma aud cu Andrei la telefon, imi cer mii de scuze si mergem spre Novaci sa ne intalnim cu ei.

Ii gasim stand pe o pajiste inainte de primele serpentine spre Ranca si plecam impreuna in sus. Imi place atat de mult. Sunt intr-un sir lung de motoare, merg egal, frumos si ii simt pe toti acolo, langa mine, impreuna. Accelerez putin, trag sa ajung in fata, ma departez de grup si ma opresc repede ca sa le fac niste poze. Sus ne oprim putin sa admiram peisajul. Eu am mai fost aici, dar ceilalti sunt intr-al noualea cer. Ne bucuram impreuna si eu ma bucur pentru fericirea pe care o vad pe fata lor. Facem poze si chiraim ca o gasca de scolari ce tocmai au scapat de la ore. Vedem cu frica norii care ne asteapta amenintatori de cealalta parte a muntilor si ne echipam de ploaie. Nu sunt sigur daca norii aia sunt de ploaie sau doar ceata, dar, pentru orice eventualitate, ma imbrac si eu. Plecam, trecem prin Ranca, incepem sa urcam serpentinele si aflu raspunsul la intrebarea mea. Norii sunt de ploaie. De ploaie, burnita, ceata, vant si frig... foarte frig. Oprim din nou in cel mai inalt punct sa facem niste poze chinuite si in scurt timp nu imi mai simt mana. Obiectivul mi se uda cu stropi fini si nu prea am ce sa mai fac. Plecam, dau drumul la incalzirea din manere, imi inchid bine casca si vad ca doar eu am sistem cu viziera dubla. Presupun ca sunt singurul care pe burnita, cetata si vantul asta nu trebuie sa mearga cu viziera deschisa, asa ca ma asez in fata. Imi doresc foarte repede sa nu fi facut asta. Nu vad nimic. Merg incet, curbele sunt in ac de par, fara parapeti si pe jos este foarte ud. Abia daca vad la cinci metri. Ma si oftic de vreme pentru ca speram la ceva peisaje. De cateva ori ajung pe cealalta banda ca sa nu fortez suprafata care aluneca rau si am mare grija sa ma uit sa nu vina nimic din sensul opus. Din fericire, soseaua este pustie si coboram cu totii in siguranta. Jos, cand ajung in padure, ceata se mai ridica si este putin mai bine.

Ajungem in sfarsit la Obarsia Lotrului vad ca lumea nu m-a injurat ca am mers prea incet, ba dimpotriva si descopar abia acum urmarile loviturii de mai devreme. Coburul este stramb si nu se mai inchide bine. Bah... Si ploua. Scot lucrurile din el, in timp ce restul se duc in cabana sa se incalzeasca si cer un ciocan si o bucata din lemn. Coburul s-a strambat din prinderi si s-a deformat partea dispre motor. Il ciocanesc putin si indrept destul de usor aluminiul. Pare ca am rezolvat problema asa ca intru si eu la caldura. Ma asteapta o gasca vesela, un litru de tuica fiarta, niste mancare pusa la comun si multa voie buna. Stau putin in liniste si ma bucur. Ma bucur ca nu sunt singur, ma bucur ca sunt acum aici, ca suntem toti prieteni si ca nu ne pasa cat de ude sunt motoarele, cat noroi este afara, unde si cum dormim, sau ce facem maine. Suntem aici, ne simtim bine intre noi si ne este suficient. Acum le dau dreptate nemtilor din Fagaras cand spuneau “Unde mai poti gasi un loc unde te cunosti cu cineva de zece minute si ajungi sa imparti mancarea cu el la aceeasi masa si sa vorbiti ca prieteni”. Ne culcam in casute de camping, cate trei in casuta, si nu am nicio grija. Sunt intre prieteni.

IMG_1467.jpg

IMG_1511.jpg

IMG_1541.jpg

IMG_1524.jpg

IMG_1547.jpg

IMG_1596.jpg

IMG_1559.jpg

IMG_1558.jpg

IMG_1600.jpg

IMG_1610.jpg

IMG_1620.jpg

IMG_1640.jpg

IMG_1633.jpg

IMG_1645.jpg

IMG_1651.jpg

IMG_1647.jpg

Dimineata ma trezesc cu capul foarte greu si dureros. Descopar ca, atunci cand am fost cu diverse nevoi, am calcat in ceva care e moale si pute. Sper sa imi aduca noroc. Ma intalnesc afara cu Andrei si restul gastii si aflu ca si el a avut aceeasi problema. Tot moale. Ne amuzam si mergem toti sa mancam niste omlete geniale pregatite de nea Ninel, cabanierul. Gasca de transalpisti pleaca spre casa si ne propunem sa ne intalnim din nou cand o sa ajung in zona lor, pe la sfarsitul lunii iulie.

Noi profitam ca nu mai ploua si mergem spre lacurile glaciare de sus. Plecam tarziu, pe la ora 11.00 si incepem sa urcam incet. La cabana este un indicator pe care scrie ca pana la lacul Calcescu sunt patru ore de mers. Facem semn unei basculante sa opreasca si ne suim in bena ca sa scutim cativa kilometri de drum. Nu am mai fost demult in bena si mi se pare foarte tare. Ne hurducaie putin, dar senzatia este foarte placuta... o vreme. Coboram unde incepe poteca si incepem sa urcam pe munte. La inceput avem parte de un drum forestier destul de plictisitor, dar dupa patru kilometri intram pe poteca. Vremea nu este foarte rea, mai ploua usor, mai sta, se mai lumineaza, mai ploua, se mai lumineaza si o ia din nou de la capat. Nu e grav. Peisajele sunt cu atat mai spectaculoase cu cat avem parte si de nori care trec in viteza prin vai si dau imaginilor profunzime. Ajungem la ora 14.00 la lac, la Calcescu si este ceata. Atmosfera este umeda, dar m-a plouat de atatea ori in muntii astia ca nu ma mai deranjeaza. De la Calcescu urcam mai sus pana la lacurile Pasarile. Aici sunt cateva locuri de cort foarte frumoase, protejate de vant, langa mici rauri reci si cristaline, iar un astfel de loc imi este drag cu precadere, fiind bagat in stanca precum o loja la teatru. Aici am stat de multe ori, langa apa, putand sa vad cum se desfasoara toata caldarea in fata mea cu tot cu lacurile albastre de jos. Ne mai plimbam putin si ii duc pe baieti sa vada amfiteatrul, un mic circ glaciar cu bolovani imensi pusi claie peste gramada, avand o mica poienita verde in mijloc, acolo unde ar trebui sa fie scena. De cateva ori iese si soarele si ne bucuram sa vedem variatii atat de mari in peisajul din jur. Pe toate pietrele astea creste o specie de licheni care, daca este uscata, iti  da o aderenta incredibila. Acum, insa, pietrele sunt ude si alunca foarte rau. In plus, in scurt timp a inceput sa ploua putin mai tare. Eu oricum aveam pantalonii uzi in partea de jos, de la mers prin iarba, dar acum, pentru ca mi-a fost lene sa ma imbrac si cu pantalonii impermeabili, m-am udat pana sus. Nu’i bai, este cald. De vreo doua ori alunec si ma cam lovesc la tibia piciorului stang. Cred ca asta este un punct sensibil la mine pentru ca tot timpul ma julesc aici. Altfel, imi place foarte mult ca aici, in timp foarte scurt, schimb total peisajul. Acum stam si cantam in mijlocul amfiteatrului, inconjurati de bolovani imensi, in cateva minute suntem intr-o caldare cu lacuri mari si rauri care sar din piatra in piatra, peste scurt timp ajungem intr-un desis de jnepeni, pentru ca apoi sa iesim din nou in gol alpin, la marginea padurii. Urmarim raul prin padurea deasa, peste radacini si muschi pentru ca apoi sa ajungem din nou la plictisitorul drum forestier. Coboram sporovaind fericiti si nu stiu cum ajungem asa de repede inapoi la cabana. Mancam ceva, mai radem putin, dar suntem obositi asa ca ne culcam devreme in casuta noastra inghesuita. Ne gandim noi ca nu ar fi rau sa ne trezim dimineata mai devreme. Eu mai stau putin sa scriu si adorm pe la ora 23.30, hipnotizat de respiratia sincron a celor doi de langa mine.

IMG_1663.jpg

IMG_1670.jpg

IMG_1666.jpg

IMG_1682.jpg

IMG_1723.jpg

IMG_1711.jpg

IMG_1727.jpg

IMG_1742.jpg

IMG_1749.jpg

IMG_1770.jpg

IMG_1755.jpg

IMG_1753.jpg

IMG_1783.jpg

IMG_1777.jpg

Ploua. Ma trezesc la 7.30 cand suna ceasul si nu aud doar ca ploua. Tuna si toarna. Ma gandesc ca nu plec nicaieri pe vremea asta asa ca ma bag din nou in sac si mai scriu putin. Baietii se trezesc si ei pe la 10.00 cand deja niciunul nu mai putea sa doarma. Incepem sa ne pregatim in sila, mancam cu pofta omleta lui nea Ninel care gateste exact pe gustul meu si, cand suntem aproape gata, iese si soarele. Il scot pe Tweety de sub prelata, il las putin sa se scuture si sa se usuce bine, incalecam si plecam spre lacul Vidra. Drumul este facut de curand, este foarte bun si ar fi minunat daca ar fi uscat si nu ar fi suferit interventiile traditionale post-turnare sub forma unor santuri facute de-a curmezisul si a diverselor surpari si prabusiri pe cate o banda. Ignor aceste probleme minore si zburdam evitand masini, gropi, escavatoare si altele asemenea. La baraj, la Vidra, sunt semne mari cum ca fotografii nu au voie sa faca ce vor ei sa faca, dar paznicul ne lasa sa facem poze spre lac. Sensei imi povesteste despre statiunea Vidra, cum a fost facuta in timpul regimului comunist si a fost lasata in paragina pana astazi, iar eu ma uit la vechile hoteluri si imi pare rau pentru ca, chiar si azi, ar putea arata foarte bine si mi se pare mare pacat. Ne intoarcem la Obarsia Lotrului si o luam in sus, pe cealalta jumatate a Transalpinei spre Sebes. Drumul este refacut in mare parte, dar inca se lucreaza la el. Nu exista parapeti, marcaje sau terasamente, asa ca nu este deschis oficial. Pe anumite segmente, acolo unde se lucreaza, intalnim niste sleauri namoloase si balti care aluneca foarte tare. Sensei are ceva probleme cu vacuta mare incaltata cu cauciucuri de strada care fuge de spate cand ii e ziua mai draga, dar stau amandoi in picioare. Colac peste pupaza, incepe sa ploua destul da tare si ne oprim sa ne punem hainele potrivite. Este foarte placut sa merg pe ploaie daca sunt bine echipat. In coconul meu mi-e bine, cald, sunt uscat, nu simt vantul sau ploaia si am impresia ca ma joc uit la un film sau ma joc pe calculator. Sa tot mergi asa. La un moment dat, drumul iese din padurea deasa si ajunge langa un mare lac de acumulare in lungul caruia tot coboram, trecand alternativ pe poduri inalte si prin tuneluri sapate parca prin padure. Apoi, valea se strange, versantii devin mai abrupti si mai stancosi, acoperiti cu un verde crud de la care aproape ca ma dor ochii. Este incredibil de multa vegetatie si singurul contrast in acest tablou este banda gri-albastruie a drumului ce se desfasoara pe kilometri intregi de extaz pe doua roti. Iar am zambetul intepenit pe fata si decid sa ne oprim putin pentru cateva poze. Cand le vad fata baietilor imi dau seama ca nu sunt singurul care zambesc aiurea, ci s-au molipsit si ei. Micky spune ca se simte ca intr-un roller-coaster din care nu il pune nimeni sa coboare.

IMG_1794.jpg

IMG_1801.jpg

IMG_1797.jpg

IMG_1796.jpg

IMG_1805.jpg

IMG_1810.jpg

IMG_1815.jpg

IMG_1833.jpg

IMG_1829.jpg

IMG_1819.jpg

IMG_1834.jpg

IMG_1842.jpg

Incet se face mai cald, ne dezbracam de hainele de ploaie, cerul pare ca se lumineaza si ajungem, destul de brutal, inapoi la civilizatie. In Sebes este trafic, camioane, politie si benzinarii. Incercam sa bem o cafea la una din benzinarii dar descoperim ca au desfiintat terasa. Asta este punctul in care ne despartim. Ei se duc inapoi spre Bucuresti, iar eu imi continui drumul spre Alba Iulia si apoi spre Deva unde ar trebui sa fiu preluat pentru urmatoarele cateva zile de o gasca de motociclisti din Hunedoara. Ne imbratisam calduros si nu stiu cum sa le spun cat de mult a insemnat pentru mine sa fiu alaturi de prieteni pentru cateva zile, asa ca tac. Ma urc in sa si plec mai departe in drumul meu.

3471780706984715153-39498358609102560?l=

Sursa

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×