Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    50
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.685

No, acu’ ai venit in Ardeal, ma...

Autentifica-te  
andreisamoil

111 vizualizări

Dupa ce ma despart de cei doi prieteni care pleaca spre Bucuresti, imi continui drumul prin Sebes si ma indrept spre Alba Iulia. Sunt singur si acum imi place senzatia asta de independenta. Este liniste, stiu de unde vin si stiu unde ma duc, iar problemele si incertitudinile par a se fi diminuat in intensitate. Navighez prin trafic si ajung in centrul orasului  Alba unde vad ca nu am voie sa intru cu motorul spre catedrala, iar locuri de parcare nu sunt. Este o bariera acolo si un om care o ridica doar unora dintre masini, asa ca nu imi vine sa o fortez aiurea. Parchez pe trotuar si ma duc cu aparatul de gat sa vad ce gasesc. Merg putin si vad ca, daca as fi insistat, puteam sa intru  cu Tweety pana in parcarea catedralei. Acum imi e lene sa ma intorc. Intru mai intai in Catedrala Reintregirii Neamului, ortodoxa, foarte mare si proaspat renovata. Ce e drept, spatiul interior este mare si impresionant prin dimensiune, dar este traditional de intunecos si, fiind si atat de mare, imi pare putin ciudat. In plus, cred ca m-am obisnuit ca bisericile sa aiba o patina a timpului, iar asta este prea noua ca sa imi spuna acum o poveste. Ma plimb putin prin gradina foarte frumos aranjata si ingrijita, iar apoi, merg spre Catedrala Romano-Catolica. Astea sunt febletea mea. Volumetria tipic romanica si forma elansata si impunatoare imi plac la nebunie. Nu pot sa nu ma abtin sa fac comparatie cu biserica de langa si ma simt atras de cea veche.  In zona pietonala din fata bisericii se lucreaza de zor la amenajarea terenului si sunt multe benzi intinse, semn ca nu pot trece. Incerc sa inconjor catedrala si sunt fluierat de un muncitor cu vesta reflectorizanta care imi spune ca zona este momentan inchisa si pot intra doar in catedrala. Nu prea imi convine, dar ma conformez, fac ce am voie si intru in biserica. Interiorul este luminos, mare dar bine proportionat, bej deschis, de culoarea naturala a pietrei, intr-un amestec romanic, baroc si gotic, predominand cel din urma. Imi place jocul de lumini si corul foarte luminos, bine pus in evidenta. Ma plimb putin printre coloanele inalte si pietrele funerare din navele laterale, incercand sa patrund semnificatia sculpturilor din jurul meu. Din pacate, s-a facut tarziu si ar trebui sa ajung in Deva, ca sa fiu preluat de noii mei ghizi. Ma opresc putin intr-o benzinarie, beau ceva, stau putin cu laptopul in fata ca sa imi adun gandurile si vad ca nu mai am timp sa vizitez astazi Rapa Rosie si cetatea de la Calnic. O sa mai ajung o data, mai tarziu, in Alba Iulia si o sa am grija sa le vad atunci. Momentan, il sun pe Mircea ca sa imi spuna unde sa vin. Imi da adresa si imi explica drumul pana la el acasa.

IMG_1861.jpg

IMG_1864.jpg

IMG_1866.jpg

IMG_1875.jpg

IMG_1874.jpg

IMG_1870.jpg

IMG_1888.jpg

IMG_1885.jpg

Mircea a fost printre primii care s-a oferit sa imi fie ghid prin zona sa, atunci cand am anuntat lumea de ce vreau sa fac. M-a mai sunat de vreo doua ori in ultimele luni doar ca sa verifice unde sunt, care imi mai sunt planurile si sa ma asigure ca atunci cand ajung in zona Hunedoarei o sa aiba cine sa ma insoteasca, iar acum, la ora 21.00 ajung, in sfarsit, pe strada lui din centrul Devei. Nu apuc sa scot telefonul sau sa il opresc pe Tweety ca vad cum se deschide o poarta si iese de acolo un om mare, blond, care imi face semn sa intru. Nu inteleg de unde a stiut ca am venit. Imi face semn sa il bag pe Tweety in curtea mare si inverzita, intru si imi dau casca jos. El e Mircea. O cunosc si pe Ioana, prietena lui, il bag pe Tweety langa “autobuzul” lui Aprilia Caponord – cum ii place sa il alinte si, in jumtate de ora, sunt instalatintr-o camera, am facut un dus si stau cu ei la masa in bucatarie, povestind. Acum incep sa inteleg si, mai ales, sa simt ce spuneau nemtii din Fagaras cu privire la ospitalitatea si caldura Romaneasca. Este prima oara cand il vad pe acest om, nu avea nicio obligate fata de mine si, totusi, s-a implicat atat de mult in a ma ajuta, m-a primit cu bratele deschise in casa lui si este atat de binevoitor incat mie mi se aprind becurile de alarma. Mi se pare nenatural si incep sa fiu putin suspicios. Imi dau repede seama, scarbit, ca problema este numai la mine in cap. Cred ca m-a intinat si pe mine Bucurestiul cu toata graba, agitatia si rautatea lui. Mancam cartofi prajiti asa cum facea mama in copilarie si sporovaim pana dupa miezul noptii. Mircea este un ardelean tipic. Este sfatos, vorbeste rar, nu are nicio graba, parca toata lumea se invarte dupa el. Mi-ar face bine o cura aici. Poate imi mai iese si mie ardeiul iute de unde il am varat. Vorbeste frumos, cu un accent superb, are o emisiune la un radio local, lucreaza in asigurari si spune chiar el razand ca este motociclist de duminica si tot timpul este luat la baza de colegii lui din club: “Eu nu ies cu autobuzul meu decat daca se indeplinesc trei conditii: nu ploua, sunt peste 30 de grade afara si este duminica. In plus, nu imi place pe teren ca e greu motorul”. Ma gandesc ca maine nu se va fi indeplinita niciuna dintre conditii, dar ma las pe mana lui. Ma duc sa ma culc pentru ca maine avem o zi lunga.

Dimineata il cunosc si pe Marius, presedintele clubului local - Free Bikers si facem toti trei un plan de bataie. Baietii sunt bine organizati, stau si sporovaiesc in legea lor despre traseu, drumuri si ce e de vazut, imi mai sugereaza niste obiective si, in final, fac planul pentru doua zile. Eu ma las pe mana lor pentru ca, fata de modul in care se poarta discutia, imi dau seama ca as fi pierdut sa o las doar pe I-oana sa ma ghideze: “No, cand ajungi la furnal, la Govajdie, meri mai inainte, nu te intorci, la curba aia stransa faci dreapta si urci in Ghelari. E drum de pamant, da ii bun.” Baieti, duceti-ma unde stiti voi ca eu stau lipit de fundurile voastre. Plecam tarziu, doar eu cu Mircea, dupa ce mancam, pe la ora 11.00. Marius are treaba si nu stie cand ne poate insoti.

Plecam si oprim la o benzinarie ca sa facem plinurile. Tocmai trebaluiesc putin la roti ca sa verific presiunea cand vad o umbra mare cum se apropie de mine. Ridic ochii si ma uit la un om barbos, mare care se da jos dintr-o masina cu numar de Galati si ma intreaba scurt “Asta-i Tweety?”. Ma uit la el ca prostul. Nu inteleg. Cum? De unde? Chiar asa? Murmur un “Da”, dupa care omul im strange mana, imi spune ca a citit despre noi si imi ureaza “drum bun”. Zambesc si ii multumesc. Imi spune si “felicitari” crezand ca de aia ii multumesc, sau de urarea de drum bun, iar eu stau perplex fara sa mai pot sa ii mai explic ca ii sunt recunoscator pentru ca mi-a pus pe fata un zambet care va sta acolo toata ziua. Inca buimac , ma duc, platesc si plecam la drum.

Prima data mergem spre rezervatia de zimbri de la Slivut - Hateg . Este cam racoare si innorat. Sper sa nu ploua. Mergem pe soseaua mare, pe langa un mare combinat dezafectat si ruinat de la Calan, intram intr-o padure si facem dreapta pe un drum asfaltat, extrem de ingust. Pe aici, de abia are loc o masina. Drumul ne duce fix in fata rezervatiei, intram, platim 4 lei si ni se spune sa urmarim o poteca pana la tarcuri. Nu am mai vazut niciodata zimbri si astept cu interes. La prima vedere tarcurile sunt goale, dar indentificam animalele ascunse intr-un colt, la umbra unor copaci, in noroi. Ocolim tarcul pana ajungem langa ele si pun si eu mana pe un zimbru mare cat o masina mica. Cand il ating prin gardul de lemn, se sperie si tresare, iar eu tresar la randul meu sarind un metru in spate. Na ca ne-am speriat unul de altul. Pana la sfarsit le dam si de mancare, ii pun si mana pe bot si ma intreb incotro ne indreptam daca am ajuns sa numaram pe degete numarul exemplarelor ramase dintr-o intreaga specie, iar noi ne vedem linistiti de viata si de problemele noastre.

Cand am ajuns ieri, Mircea, constiincios, mi-a dat un teanc de hartii cu date despre fiecare obiectiv pe care urmeaza sa il vad. Ma uit pe lista si vad ca ne indreptam spre barajul Gura Apelor, cel mai mare baraj din bolovani si pamant din Romania. Incepe sa ploua usor, dar stiu ca avem ceva de mers asa ca stam putin la adapost sa ne punem costumele de ploaie. Plecam mai departe si imi place ca merg in spatele cuiva.. Ma bucur in voie de peisaj nu am grija curbelor si a drumului pentru ca il vad pe cel din fata si ma gandesc la ale mele. Intram pe o vale foarte frumoasa ce seamana cu Transalpina pe sectiunea dinspre Sebes. Peretii sunt abrupti si acoperiti cu un covor verde de vegetatie. Incepe sa ploua mai tare si verdele parca devine si mai intens. Tot acum, ma paleste un somn de nu vad bine. Mircea merge egal si incet, mintea mea nu trebuie sa fie atenta decat la stopul lui, iar mie imi vine sa imi pun capul pe bagajul de rezervor si sa trag un pui de somn. In casca e bine, mi-e cald si sunt uscat in coconul meu, mainile mi se incalzesc de la manere si trebuie sa fac eforturi disperate ca sa nu adorm. Imi deschid viziera si las ploaia sa ma ude pe fata. Acum e ceva mai bine. Ajungem la baraj, ploaia pare ca ma asteapta si se opreste putin, fac cateva poze si o luam inapoi spre Cetatea de Colt. Aici aflu legenda cetatii de pe un panou mare metalic lasat in drum si Mircea imi spune ca nu are sens sa incerc sa urc sus la ruine pentru ca nu am ce sa vad acolo, decat niste ziduri vechi, iar punctul de atractie ar fi doar peisajul. Acum, sus este cam ceata si nu ma incanta urcusul pe picioare, de o ora, prin noroi, pana pe un varf de deal cetos. Ruinele se vad de jos, agatate pe un colt de stanca deasupra drumului si sunt foarte mici si degradate. Vizitam in schimb Biserica de Colt de la baza. De volumetrie tipic romanica, biserica se pare ca ar fi copiat turnul cetatii, fiind o replica mai mica a acestuia. Ne conversam putin cu ingrijitorul care ne povesteste despre istoria si renovarile bisericii si ale castelului de sus. Se pare ca ruinele s-au degradat asa de tare de curand, pana acum putin timp putand fi observabile zidurile inalte si chiar o bucata mai mare din turn. Ocolesc biserica si urc pana sus in turn unde aud ploaia curgand pe acoperis. Ne intoarcem la motociclete si Mircea, grijuliu, ma intreaba daca imi convine ritmul de pana acum. Ii spun ca as putea merge si mai repede, dar sa mearga cat de repede vrea el ca o sa se prinda daca raman in urma. Sta putin, se gandeste si zice “No, acu’ ai venit in Ardeal, ma...”.

IMG_1894.jpg

IMG_1965.jpg

IMG_1935.jpg

IMG_1904.jpg

IMG_1972.jpg

IMG_1974.jpg

IMG_1981.jpg

IMG_2012.jpg

IMG_1997.jpg

IMG_1991.jpg

IMG_2016.jpg

IMG_2025.jpg

IMG_2026.jpg

Plecam si am impresia ca isi pune ambitia pentru ca acum ma tin greu dupa el. Merge tare, se inclina si simt ca cei 50 de cai ai lui Tweety cam gafaie. Ajungem la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Aici este un fost oras roman, capitala Daciei romane si inca pot fi obsevate, cu un efort de imaginatie, cladiri administrative, cateva locuinte, curia si amfiteatrul. Nivelul zidurilor nu trece nicaieri de doi metri, dar exista placute cu explicatii sumare si o reconstituire computerizata pentru fiecare obiectiv. Mi se pare interesant aici, sa vad constructii tipic romane si sa am in fata dovada originilor noastre, dar gasesc tot ansamblul putin cam ezoteric. Cred ca trebuie sa ai cunostinte de specialitate sau sa fii cu adevarat pasionat ca sa intelegi cat de cat ceva din acest obiectiv. Ma intorc, astfel, la dezbaterea pe care am avut-o cu Jim despre cum ar fi mai bine. Sa reconstruiesti macar o zona si sa transformi obiectivul intr-un parc de distractii pentru mase (cam cum arata fortareata romana Arutela), sau sa il inchizi, sa il conservi si sa lasi doar arheologii sa incerce sa inteleaga ceva. Acum, la Sarmizegetusa se aplica a doua varianta si sunt pietre insirate si numerotate peste tot.

IMG_2034.jpg

IMG_2039.jpg

IMG_2050.jpg
IMG_2057.jpg

IMG_2059.jpg

IMG_2064.jpg

S-a facut ora 16.00 si ni s-a facut foame. Gasim un restaurant in fata sitului arheologic si mananc o mamaliga cu branza si smantana si o placinta foarte buna cu branza sarata si marar. Mircea vorbeste la telefon cu Marius si stabilesc sa ne vedem la Densus, urmatorul obiectiv. Plecam si Mircea iar ii da tare. Eu il urmez si inclin motorul dupa el. Intr-o curba, il vad cum se inclina si incepe sa lase in urma un nor mare de nisip. Hopa, e nisip pe drum!!! Ii spun lui Tweety ca noi nu o luam pe acolo, ma aplec, il trag de coarne dupa mine si intram pe cealalta banda, curata. Ajungem in siguranta la Densus si Mircea are ochii cat cepele. “Ai vazut? Mama ce era sa ma sparg...” In fata bisericii ne asteapta Marius si Alin, amandoi membri in acelasi club, iesiti toti sa ma plimbe pe mine. Incep sa ma simt ciudat, dar dupa ce stau putin de vorba cu ei imi dau seama ca nu am niciun motiv sa o fac. Ei se simt bine sa fie acolo, sunt relaxati si se bucura de o plimbare. Sus la biserica stau si nu inteleg nimic. Asa cum istoricii nu se pot pune de acord asupra momentului cand a fost construita sau cine a facut-o, nici eu nu pot vedea un sens si o logica in acest monument. Stiu ca este cea mai veche biserica din Romania in care se mai tin inca slujbe, dar forma si aspectul sunt atat de ciudate incat imi e foarte greu sa o incadrez intr-o anumita perioada sau sa spun ca apartine unui anumit stil. Practic, se pare ca biserica a fost construita doar cu resturi din orasele romane si a iesit un puzzle medieval care are un aspect foarte a la Gaudi. Vad inscriptiile romane de pe ziduri, cei doi lei care stau spate in spate pe acoperis, intr-o parte, fatadele asimetrice si coloanele adosate cu rol de contraforti, toate puse intr-o forma ce aminteste de volumetria unei biserici medievale. Ma gandesc cat de mult s-a putut pierde din cultura romanilor in Evul Mediu.

Plecam de la Densus si dupa numai cativa kilometri ajungem spre Manastirea Prislop. Alin cu Marius se opresc mai jos la un suc si eu merg mai departe cu Mircea. Aici este interesanta vechea biserica din piatra si grota sihastrului. In biserica nu am voie sa fac poze, dar, pe afara, zona este foarte verde si linistita. Dupa ce a schimbat multe functiuni, acum este manastire de maici si scoala, iar peste tot vezi maicute in straie negre bisericesti cum forfotesc in legea lor. Eu cu Mircea, in costumele moto, cu castile in mana si aparatele la gat suntem din cu totul alt film. Ca sa fie contrastul si mai puternic, in cateva minute dupa ce am iesit din curtea verde, linistita, cu pasarele care ciripesc si apa care susura dintr-un lac amenajat, vantul imi vajaie prin casca, asfaltul imi scrasneste pe sub roti, Tweety duduie din cilindrul sau si in casti imi urla AC/DC - Highway to Hell. Hai ca incepe sa imi fi ajuns pentru o vreme de biserici linistite si atmosfera meditativa. Ma gandesc chiar ca nu ar fi rau ca la un moment dat sa ne facem ranga. Cand ajungem inapoi la cei doi pe care i-am lasat mai jos, vad ca au mai strans un motor. Un cuplu din Brasov care face si el turul tarii, pe un Transalp. Au oprit ca sa intrebe cum se ajunge la lacul Cincis si baietii i-au agatat ca sa mergem cu totii. Am plecat de acasa doua motoare si acum suntem cinci si sase oameni. Imi place zona asta.

IMG_2064.jpg

IMG_2073.jpg

IMG_2088.jpg

IMG_2089.jpg

IMG_2105.jpg
IMG_2111.jpg

IMG_2120.jpg

IMG_2139.jpg

IMG_2145.jpg

IMG_2149.jpg

IMG_2152.jpg

IMG_2153.jpg

IMG_2160.jpg

IMG_2167.jpg

IMG_2171.jpg
IMG_2177.jpg

Marius merge inainte, noi il urmam si intra brusc pe un drum de tara. Mircea, in spate, face spume pentru ca ii este greu cu Caponordul lui de 240 de kilograme si cauciucurile total nepotrivite. Nu pot sa nu remarc modul elegant, controlat si perfect racordat in care merge Marius. Am impresia ca motocicleta face parte din el. Se muleaza dupa hartoape, trece dintr-un sleau in altul si cauciucurile sunt mancate aproape in totalitate. Ma uit fascinat la emblema clubului cu vulturul mare si galben de pe spatele hainei lui si inteleg de ce se numesc “Free Bikers”. Ajungem la Cincis, la lac, intram din nou pe asfalt si mergem pana in capat unde Marius imi arata o biserica scufundata si baietii imi spun o legenda conform careia lacul este bantuit. Se pare ca aici a fost un sat care a fost stramutat la presiunea autoritatilor de a construi un lac de acumulare. Acum, tot satul este sub apa, inclusiv doua biserici si cimitirele aferente, iar localnicii povestesc legende despre disparitii inexplicabile si spiritele celor morti. Mai mult, sunt povesti despre echipe de scafandri care au intrat in lac si au iesit ingroziti, dar fara sa spuna ce au vazut. Ma uit la apa maro si, desi as fi foarte tentat sa ma scufund si eu sa vad casele de pe fund, ma gandesc ca probabil nu o sa imi vad bine mana sub apa de cat de tulbure este. In plus, baietii imi spun ca majoritatea caselor au fost demolate si a mai ramas in picioare doar biserica ce este uneori inundata pana aproape de clopotnita. Facem cateva poze in amuzamentul general, fara pic de respect pentru spiritele celor ce bantuie lacul si care probabil se caca pe ele de ras vazand ce mascari facem. Mircea imi spune ca trebuie sa plece mai repede pentru ca este ziua tatalui sau si vrea sa stea putin cu ai lui, iar eu raman mai departe cu Marius si ceilalti. Mergem pe drumuri din ce in ce mai inguste, am pierdut sirul si habar nu am unde sunt. Ii urmaresc doar stopurile lui Marius si astept sa vad unde ma duce. Ma duce bine. Ma duce la furnalul de la Govajdie. Nu stiam nimic de locul asta si imi povesteste ca este primul furnal din Romania si locul de unde a fost facut 30% din Turnul Eiffel. Intram inauntru ca in codru si ma minunez cum de un loc atat de interesant ca asta nu este nici macar incuiat. Adica la Copsa Mica avem paznici inteligenti care nu te lasa nici macar sa faci poze la ruine, iar aici pot sa imi parchez motorul sprijinit de furnalul care poate fi usor considerat un excelent monument de arhitectra industriala? Suntem intr-o tara cu fundu’n sus. Marius imi spune cum minereul venea din munte pe un tobogan de piatra si era bagat pe sus in furnal, pentru ca apoi sa fie topit si rafinat pana in partea de jos. Daca nu as sta la Mircea acasa, mi-as pune cortul fix aici.

De la furnal plecam spre Ghelari. Intram iarasi pe un drum de tara, luam doua curbe si ajungem la un rau. Un rau involburat care trece peste drum. Ma intorc spre Marius si il intreb daca pe aici e. Imi spune ca da, normal, de parca l-am intrebat daca motorul lui are doua roti. “Stii, eu nu am mai trecut prin rau...”, “Aaa... nu e greu, ii dai a-ntaia si dai constant.” “Hmmm...” “Stai linistit, apa e mica, e atata” si imi arata cu degetele cam 15 centimetri. Ma uit la valtoare si ma gandesc in sinea mea “Sa mori tu ca are doar atata... cat de bou ma crezi?”. Il las sa se duca inainte si intra in apa pana aproape peste roti. Imi amintesc de bancul cum ca motivul pentru care femeile sunt mai predispuse la a face accidente este ca le-am invatat ca 20 de centimetri este mai putin decat in realiatate si ma gandesc ca poate o fi oarecum aceeasi chestie la Marius. Imi iau inima in dinti si trec. Intru in apa, Tweety se hurducaie, scoate fum de pe galerie, fac un val cat casa si urc in siguranta pe cealalta parte. Urlu de bucurie, opresc si am gura pana la urechi. Scot repede aparatul ca sa le fac poze celorlalti doi. Ma asez strategic, trag cateva poze si, cand termin, Marius se oftica pentru ca el nu are fotografie. Ma roaga sa mai stau putin, se suie pe motor, il intoarce si mai trece de doua ori prin rau doar ca sa apuc sa il prind si pe el. Baietii imi propun sa fac si eu la fel, dar nu vreau sa imi fortez norocul. Continuam pe drum, in sus, mergem alert si ajungem iar la asfalt in Ghelari. Aici ne oprim scurt la o biserica mare, ortodoxa, dar este destul de tarziu, se intuneca si este inchis. Nu apuc sa vad satul Alun si nici biserica asa ca ma gandesc ca voi opri cu alta ocazie, intr-una din zilele viitoare.

Mergem spre Deva, in formatie ordonata si evitam la fix ploaia. Ajuns la Mircea acasa, la ora 22.30, nu am de ales si ma pune la masa direct cu parintii lui. Imi este rusine ca nu am mai gasit nimic deschis ca sa fi luat macar o sticla de tarie pentru tatal lui, dar, nimeni nu pare ca baga de seama. Imi cer scuze, imi propun sa ma revansez maine si oricum ma simt foarte binevenit. Mama lui Mircea ma serveste, printre altele, cu o delicioasa dulceata de ardei iute si imi propun sa fur reteta. Vorbim mult si ne-am putea intinde la vorba pana dimineata, dar Mircea zice ca si maine avem multe de vazut si ca ar fi momentul sa ne culcam.

Fac un dus si adorm bustean.

3471780706984715153-8296061077698436985?

Sursa

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×