Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    50
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.785

Harsti, buf, zdrang...

Autentifica-te  
andreisamoil

147 vizualizări

Este ora 8.00 si ceasul suna in disperare. Il opresc de trei ori. Imi este prea somn, in sac este prea bine si in camera este prea frig. Mai scriu putin pana imi termin bateria la laptop, imi strang jucariile si ma pregatesc sa plec. Ii platesc lui Ionica parcarea, cazarea, taxa de parc si masa de ieri. Ii dau 100 de lei, adica putin in plus, pentru ca mi-a placut de el si ca sa fie multumit. In timp ce imi aranjez bagajele vine si imi povesteste despre ce vrea sa faca el aici, cum vrea sa construiasca un mic sat de vacanta pe terenul lui de alaturi, imi cere niste sfaturi si mai vorbim putin. Imi propune chiar sa ii fac un proiect si in schimb sa ma lase sa construiesc o cabana acolo, alaturi de celelalte. Ma intreb de ce nu m-a intrebat astea mai devreme sau ieri si nu vreau sa cred ca doar pentru ca nu apucasem sa ii platesc. Oricum, imi place de el si imi spune ca ii sunt simpatic. Bine nea Ionica, la revedere si ai grija de tine! Plec spre Valea Jiului.

Urmaresc drumurile inguste, trec prin multe sate si, exact inainte sa ies in drumul mare si national, vad ca circulatia este deviata. Sunt unii pe mijlocul drumului care dau cu tarnacoapele in asfalt. Exact aici s-au gasit. Mai aveam 30 de metri si intram in soseaua mare iar acum trebuie sa ocolesc iar pe drumuri de tara. Clar, nu a fost zi in care sa nu trebuiasca sa intru pe drumuri de pamant. Ma avant curajos, trec peste doua hartoape si ma grabesc sa ajung din nou pe asfalt. Nu sunt atent si, dupa inca o serie de damburi, vad brusc in fata un mare segment de pietris. Si nu orice pietris, ci pietris afanat, proaspat pus! Stop. Frana. Lasa frana! Frana de motor. Ambreiaj. Fata se implanta si derapeaza putin pe lateral. Compensez. Prea mult, fuge invers. Compensez. Vobleaza din ce in ce mai tare. Frana. Lasa frana! Nu stiu ce s-a intamplat. Sunt la orizontala, inca il tin pe Tweety de ghidon si ma uit la pietrisul care iese printre aparatoarea de maini si maneta de frana. Sunt culcat pe dreapta si Tweety tot duduie. In urmatoarea secunda sunt in picioare. Apas butonul rosu si tai contactul. Nu stiu cum m-am ridicat. Aveam piciorul sub el? Nu stiu si nu pot sa ma gandesc la altceva decat ca Tweety este culcat pe o parte cu roata spate in aer. Ma duc langa el, ma opintesc, ii pun intai rotile pe jos si apoi il ridic. Nu imi pare foarte greu, dar gafai. Nu cred ca respir greu de efort ci de cata adrenalina mi s-a varsat in sange. Stau putin langa el, ii pun cricul si incep sa apreciez care sunt pagubele. Eu sunt OK. Stau in picioare, aparent nu ma doare nimic, ma uit la costum si nu este rupt nicaieri, sunt bine. Tweety nu pare ca are nimic prea grav, coburul nu este nici macar stramb, doar putin zgariat, iar singurele urme, niste zgarieturi mici, sunt pe capul ghidonului si pe partea de jos a furcii. Ma tot uit, nu imi vine sa cred ca suntem bine amandoi. Apoi, imi dau seama ca nu am facut poze. La naiba, niciodata nu imi vine sa fac poze in momentele astea. Poate ar trebui sa ma fortez pe viitor. Acum e de cacat sa il culc doar ca sa ii fac o poza. Vreau sa merg putin sa vad ca nu s-a strambat nimic la furca. Incalec si totul pare in regula. Intru pe asfalt si am senzatia ca ghidonul este stramb si ca tin mana dreapta mai jos. Ma uit atent si nu pare. Totusi, asa simt. Imi amintesc de Mircea care spunea exact acelasi lucru dupa cazatura lui, tot pe partea dreapta si noi ii spuneam ca este cu capu’ asa ca ma gandesc ca singura explicatie ar putea fi ca  acum imi simt diferit mana dreapta, dupa socul suferit. Ma hotoarasc sa astept pana maine ca sa dau un verdict. In rest, Tweety merge bine, merg fara maini fara nicio problema, deci cadrul sau jugul nu s-au strambat si cred ca faptul ca pietrisul era afanat a fost totusi un lucru bun pentru ca nu s-a stricat nimic si nici eu nu m-am lovit. Ha, suntem bine. Imi revad scena in minte si imi dau seama ca imi lipseste o bucata. Nu imi dau seama in ce pozitie eram cand am cazut. Aveam piciorul sub motor si am putut sa il scot pentru ca a stat pe coburi? Parca m-am ridicat prea repede... nu cred, dar atunci cum stateam de am urme de pietre pe umar? Nu stiu. Si nu stiu nici unde am gresit. Poate doar ca am intrat cu viteza prea mare in pietris. Ah, fir-ar mama lui de pietris.

Ma opresc in Petrosani, la o benzinarie ca sa mananc ceva, merg la un magazin de piese auto, imi cumpar un bec nou de rezerva pentru ochiul lui Tweety si il mai iau la puricat o data pe toate partile. Da, nu pare sa aiba nimic. Ma linistesc si intru in defileul Jiului. Mi se pare ca drumul rivalizeaza cu Transalpina, dar este plin de instalatii feroviare, foste tuneluri si poduri de otel ruginite si dezafectate. Este foarte spectaculos, un peisaj industrial combinat cu un canion inalt prin care trece un drum bine asfaltat. Sau poate doar mie mi se pare ca e bine asfaltat, dupa ce am indurat pana acum.. Ma inclin, depasesc si vad ca adrenalina aia tot imi mai foloseste la ceva. Cand ies din defileu ma lovesc brusc de caldura. Parca am intrat in alta camera. Nu inteleg de ce, dar peisajul s-a schimbat puternic, sunt in Gorj, intr-o zona la marginea unei campii si majoritatea oamenilor este la bustul gol (barbatii). Eu sunt cu pantalonii de cordura si mesada pe mine asa ca a spune ca mi-e cald ar fi prea putin. Ajung la Muzeul Etnografic de la Curtisoara. Ma intampina o femeie care ma lasa sa ma dezbrac si apoi imi spune ca intrarea este doi lei si jumatate si, uitandu-se la aparatul de la gatul meu, taxa foto este 14 lei. Bine ma, hai, fie cum vreti voi. Ii dau banii si ma intreaba daca vreau sa ma plimb singur sau vine sa imi explice. Deci am optiunea asta? Pai, vino! Taxa foto mi se pare foarte mult, dar sa platesc un ghid cu banii astia as fi facut-o. Ma conduce in fiecare casuta, imi explica o gramada de chestii si pot sa ii pun cate intrebari vreau pentru ca sunt singurul client. Este un fel de muzeu al satului, dar numai cu case din Gorj. Sunt case frumoase, vechi, majoritatea mobilate consecvent cu lucruri originale si pot interactiona mult mai mult cu tot ce este expus aici decat la Muzeul Satului din Bucuresti sau chiar din Sibiu. Pot sta la masa de praznic, pot sa ma urc intr-o trasura sau chiar sa merg pana la haznaua cocotata sus si legata de tinda printr-un podet de lemn acoperit. Este foarte tare. Din pacate, nu sunt multe exponate, dar parca aici nu ma simt deloc ca intr-un muzeu. Daca ar aparea o gospodina pe prispa unei case sa inceapa sa trebaluiasca, ar parea perfect natural. Imi doresc sa ajung sa si stau intr-un astfel de loc.

De aici, plec direct spre Targu Jiu. M–am schimbat, mi-am pus pantalonii textili si mi-e mult mai bine. Ajuns in oras bajbai putin, ma enerveaza traficul si vad doua motociclete cu bagaje multe, intr-o piata. Parchez langa ele si ii cunosc pe Robert si Sebastian. Imi spun ca si ei fac turul Romaniei, dar doar pe motoare, fara picioare, si ei scriu pe blog si, in plus, au sponsori. Mai multi. Ii mai intreb de una de alta ii intreb daca a fost greu sa gaseasca sponsorizari si Sebi imi spune ca nu i-a fost greu deloc. Doar a trimis proiectul si destul de repede a fost chemat sa semneze contractele pentru cateva mii de euro. Nu inteleg. Doar atat? “Da, dar m-a ajutat ca eu am unul dintre cele mai citite bloguri din Romania”, “Da? Ce blog?”, “Visurat.ro”. Aaa, pai zi ma asa. Blogurile citite de mine se numara pe degetele de la o mana si tot am auzit de el. Da, acum inteleg. Ma gandeam ca sunt eu prostu’ satului. Si totusi, incep sa ma intreb de ce nu am facut si eu asta, macar sa incerc. Pai, imi amintesc de haosul de dinaintea plecarii, de noptile nedormite ca sa imi pun lucrurile in ordine si, mai ales, de faptul ca, in afara de mine, nu am gasit pe nimeni care sa ma ajute cu chestia asta, iar eu sunt notoriu de prost negociator si intotdeauna urasc sa cer. Mai bine fac eu cu mana mea. Acum, fac ca vulpea, ma gandesc ca strugurii sunt acri si imi zic ca parca este mai curata toata treaba asa, fara sa am obligatii la nimeni. Ce e drept, acum cateva zile am scris un mesaj in care refuzam politicos sa port “brandul de tara” pentru ca nu doream ca initiativa mea sa fie interpretata ca o afacere sau asociata cu prezenta administratie. Probabil ca cineva de deasupra m-a auzit si a decis ca atunci trebuie sa ma chinui singur, pe banii mei. Na.

Si baietii, ca si mine, sunt destul de pierduti prin oras, tocmai s-au certat cu un functionar de la consiliul judetean care nu vroia sa le semneze un fel de foaie de parcurs si ar trebui sa ajunga si ei la Poarta Sarutului si Masa Tacerii. Intreb vreo doua persoane, cotim pe cateva strazi si am ajuns. Le fac o poza sub poarta, Robert il intreaba pe Sebi daca “baga putin mozol”, ne hlizim si mergem mai departe spre Masa Tacerii, la captul aleii cu scaune. Trebuie sa remarc, peste tot misto-ul, echilibrul si simplitatea sculpturilor. Nu sunt monumentale, au o proportie umana si, prin simplitatea formelor, mi se par foarte frumoase, naturale si usor de cuprins. Lumea trece pe langa ele ignorandu-le sau pozandu-se doar ca sa bifeze un punct. Baietilor le este foame asa ca se duc la masa, iar eu vreau sa merg spre Coloana Infinita. Schimbam abtibilduri si ne propunem sa incercam se ne mai vedem pe drum. Incalec si intreb vreo trei localnici care imi spun destul de clar pe unde sa o iau catre “Coloana Infinitului”. Bai fratilor, este in orasul vostru si nu stiti cum se numeste? O fi ca si cu kilometErii si ma trimit altundeva? Nu. Acolo ajung, la sculptura mare, turnata din fonta, de apoape 28 de metri, aflata in mijlocul unui mare parc verde. Este foarte ciudat cum lucrurile frumoase sunt, de cele mai multe ori, foarte simple. Si in proiectare am observat ca, de multe ori, formele frumoase au niste reguli si ecuatii foarte simple.

De aici, ma grabesc sa scap de agitatia si caldura orasului si il man pe Tweety spre Baia de Arama. Undeva pe directia asta, la Runcu, ar trebui sa gasesc cheile Sohodolului. Nu imi mai amintesc mare lucru despre ele din ce am citit inainte sa plec, dar ii dau inainte, umarind semnele. Vad ca pot sa intru cu motorul prin canion si merg, fascinat de peisaj. Cheile sunt sapate intr-o platforma de calcare si toate pietrele sunt rotunjite, peretii verticali si, in cateva locuri, raul, care continua eroziunea, curge prin pesteri si arce de stanca sapate in peretii canionului. Nu am mai vazut asa ceva pana acum. Intr-un loc, apa trece chiar prin stanca si este chiar o sala maricica in care raul se strange si se linisteste formand un mic lac. Il las pe Tweety afara si intru pe una dintre galerii pana ajung in locul unde, ca sa ies pe partea cealalta, ar trebui sa o iau prin apa. Surpriza neplacuta o am cand descopar ca turistii ce au campat in apropiere au folosit acest loc pe post de toaleta publica. Uite ma, ce locuri avem si ne cacam in ele. La propriu. Plec.

Cand ajung inapoi la drumul mare am de ales intre doua directii. Pot sa merg spre Drobeta Turnu-Severin ca sa ajung pe malul Dunarii, sau pot sa merg pe valea Cernei. Este ora 17.00, nu prea mai am chef de umblat si am destul de mult de butonat asa ca nu ma hotarasc asupra drumului si decid sa stau undeva in zona. Opresc si intreb un om unde pot gasi cazare si imi arata ca tocmai am trecut de o pensiune. Intru la Pensiunea Brancusi si dau peste o doamna foarte linistita, care inspira clasa si imi arata o camera simpla, cu un singur pat si imi cere 40 de lei cu mic dejun. Este perfect. Pot sa imi incarc toate bateriile, imi da si de mancare diseara, o conving sa ma lase sa bag la spalat o masina de haine si am chiar wi-fi. Astazi mi-e cald si ma rasfat adormind cu o perna imensa si tare.

IMG_2643.jpg

IMG_2648.jpg

IMG_2655.jpg

IMG_2659.jpg

IMG_2663.jpg

IMG_2666.jpg

IMG_2672.jpg

IMG_2674.jpg

IMG_2679.jpg

IMG_2682.jpg

IMG_2683.jpg

IMG_2694.jpg

IMG_2697.jpg

IMG_2700.jpg

IMG_2721.jpg

IMG_2725.jpg

IMG_2729.jpg

Ma trezesc la 7.30, mananc sanatos si mult si imi intreb gazda de unde numele pensiunii “Brancusi”. Imi spune ca de fapt asta este numele lor de familie, ca sunt rude cu artistul renumit. Stie destul de bine zona, ma ajuta sa ma hotarasc asupra traseului si imi recomanda sa merg pe Valea Cernei pentru ca spre Drobeta, in afara de drumul pe malul Dunarii, nu mai este nimic interesant. Ma echipez, imi rearanjez obiectivele pentru ziua de azi si plec inspre nord. Trec de Baia de Arama si ajung la Podul lui Dumnezeu. Aflu ca este locul unde Dumnezeu i-a dat o palma peste ceafa Dracului si a pravalit o bucata din pestera peste el. De fapt, este un pod natural din calcar, imens, unul din doar trei in lume si singurul pe care se circula cu masini de mare tonaj, rezultat in urma prabusirii partiale a tavanului unei pesteri. Pestera continua avand intrarea in lateralul podului si face parte dintr-un sistem carstic mult mai mare, care se intinde pe sub tot satul Ponoarele si include un camp de lapiezuri, doua lacuri ce seaca si se reumplu prin sorbul unui aven si mai multe intrari. Pe pod se lucreaza acum si nu pot trece, exista o ruta ocolitoare, dar oricum nu imi doream sa merg mai departe. Sunt multe legende despre masini care raman fara frane si cad in prapastie, iar Dumnezeu salveaza soferii lasandu-i nevatamati. Mi-ar placea sa testez teoria, dar presupun ca legenda are ceva de a face cu faptul ca acum sunt foarte multi muncitori care se chinuie sa inalte niste parapeti solizi. Fac cateva poze si sunt foarte curios sa intru in pestera Bulba, locul unde se spune ca ar fi casa Dracului. Intrarea este o sala imensa ce are pe jos un mal clisos si rosiatic. Pe aici refuleaza uneori unul dintre lacuri si se vad urmele si baltile lasate de ape. La inceput, am o senzatie foarte tampita ca nu vad nimic, nici macar cu lanterna. Am venit de afara, de la lumina si soare puternic, sala este foarte mare, nu vad tavanul sau peretii, asa ca orbecai aiurea mai mult ghicind cum este suprafata pe care calc, iar de orientat nu poate fi vorba. Mai mult, din fata vine un grup mare de copii, cu un profesor si toti decid ca este o idee buna sa imi bage lanternele in ochi. Sunt orb. Il intreb pe profesor cum continua pestera si imi spune ca mai este doar o sala mai jos si este mult noroi. He he, daca ar sti cat continua pestera asta de fapt... Nu am echipament, sunt in cizmele de motor, in geaca si am o frontala pe leduri, destul de slaba. Nu am de gand sa ma aventurez prea departe, dar ma mananca. Astept sa plece cardul galagios de copii si stau cinci minute cu ochii inchisi ca sa ma obisnuiesc cu intunericul. Dupa o vreme, cand nu se mai aude nimic, deschid ochii si Riddick scrie pe mine. Vad tot. Sala este intr-adevar imensa si este mai degraba o galerie ce coboara continuu in munte. Merg pana in capat si ajung la un aven intunecat de unde se aude un curs puternic de apa. Ah, ce mi-ar placea aici o scarita electron si vreo trei coechipieri cu care sa cobor. Ma gandesc ca e bine ca nu au ajuns copii aici si continui sa urmaresc peretii. Gasesc mai multe galerii si continuari, majoritatea ar presupune sa ma pun in genunchi sau pe burta asa ca o urmez pe cea mai mare. Ajung in niste sali foarte frumos concretionate, cu multe formatiuni, unele mazgalite, dar destul de curate per ansamblu. Epuizez continuarile ce nu presupun sa ma umplu de noroi si ies afara cu regret si propunandu-mi sa revin bine pregatit. Il iau pe Tweety de urechi si plecam spre Varful lui Stan, pe drumul spre valea Cernei. Doamna Brancusi imi spunea ca nu prea am de ce sa urc pe varf, decat daca vreau musai, pentru ca drumul trece exact pe sub munte si il ocoleste pe trei laturi. Ajung acolo si inteleg despre ce vorbea. Stancile ce fac parte din Muntii Mehedinti seamana foarte mult cu Piatra Craiului, dar in miniatura. Pe varf as ajunge in mai putin de o ora, dar nu am unde sa il las pe Tweety si nu prea am chef azi de urcat doar ca sa bifez ca am pus piciorul pe o stanca. In plus, se vede superb de jos. Imi amintesc ce spunea un cunoscut alpinist: “Varful este departe, foarte departe. Va fi intotdeauna departe pentru ca atunci cand ajungi sus, intotdeauna vei vedea alt varf”. Incerc sa nu traiesc asa, de multe ori nu imi iese, dar acum nu imi doresc sa cuceresc varful asta micut. In schimb, vreau sa vad cheile Corcoaiei. Incepand de la Baia de Arama, drumul este proaspat refacut, inca se lucreaza la asfaltare pe cateva portiuni si am impresia ca sunt primul care isi manjeste cauciucurile prin aceste locuri. Dupa un timp mai apar alti doi motociclisti din sens opus care imi spulbera iluzia.

Ajung la o intersectie si fac dreapta pe un drum de tara, spre Cerna Sat. La un moment dat, drumul avea chiar asfalt, dar acum este o amintire trista. Merg nitel si gasesc un om care sta pe marginea drumului si se uita la stele. “Pe aici e spre Cheile Corcoaiei?”, “Da”, “Cam cat mai e?”, “Aici e, vreo cinci kilometeri...” Aaaaaa, nu. Iar kiloMETERI? Ii multumesc pentru ca m-a incurcat, mai merg putin si scot harta. Harta rutiera este inutila, dar am harta cu Muntii Mehedinti. Masor si confirm ce spunea I-oana si nu credeam. Mai sunt cam 17 kilometri. Deci la omul asta paritatea este cam de 3 kilometri la un kilometer. Merg si merg, si ma hurducai si vad ca inca am sechele mentale dupa cazatura de ieri. Pe jos este pietris, cam alunecos, dar nu e foarte grav. Totusi, eu merg destul de precaut si cam prea incordat. Deja ma doare fundul. Ajung intr-un final, il las pe Tweety la drum, incuiat si intru in canion. Cheile astea sunt foarte inguste, de doar trei sau patru metri si sunt sapate de apa dupa un arc de cerc vertical. Este o balustrada metalica, dar jumatate din ea este indoita inspre exterior, iar eu ma intreb daca se sprijinea cineva de ea cand s-a intamplat asta. Merg cu grija si ajung la capatul traseului turistic, de unde mi-ar trebui niste asigurari sau macar alte incaltari decat cizmele moto si sa nu am aparatul cu mine. Ma intorc la motor si plecam spre Baile Herculane. Din ce drumul de la Baia de Arama pana la intersectia cu catastrofa rutiera ce duce spre Cerna Sat a fost foarte bun, continuarea spre Herculane este prastie. Cratere, santuri ascutite, nisip, haos. Injur, fac slalom si ma chinui sa nu il chinui pe Tweety.

Doamna Brancusi mi-a spus ca negresit sa opresc in Herculane la “Sapte Izvoare”, sa fac o baie. Opresc si am impresia ca am intrat in proverbialul bar din Star Wars, de pe Tatooine: aici sunt manele, mici, slapi, burtosi, se pare ca toti barbatii isi fac un punct de glorie din a-si sufleca tricourile peste burtile grotesti si de a umbla cat mai cracanat, este galagie si pute a sulf. Beton. Este exact genul meu de loc. Trag doua poze de la sold ca sa nu supar pe nimeni  si plec mai departe. Nu am niciun chef de baie, reumatism nu am, sunt sanatos si vreau sa raman asa. Trec prin centrul statiunii si aici vad ca situatia sta putin altfel. Sunt hoteluri mari, cateva bazine, mai multe restaurante, ce ma asteptam de la o statiune de vacanta. Intersanti sunt muntii care se ridica in spatele liniei orasului si stiu ca prin ei sunt foarte multe pesteri, canioane si trasee frumoase de catarare, dar le las pentru alta data, cand voi avea coechipieri si voi veni pregatit pentru asta. Altfel, cum spuneam, nu prea am chef de baie, dar de mancat ma opresc sa mananc ceva. Nu stiu de ce, dar mi-e foarte foame.

Urmatoarea destinatie as vrea sa fie, la sugestia lui Andrei Bruja, o pensiune din Dubova, langa Cazanele Dunarii, unde ar trebui sa se stea bine si ieftin. Merg spre Orsova si vad ca nu am prea multa benzina asa ca, inainte sa o cotesc spre Moldova Noua, ma intorc pana in Drobeta Turnu-Severin sa vad Portile de Fier si sa alimentez. Drumul este superb, pe malul Dunarii, dar se lucreaza pe cateva portiuni, iar acolo unde trebuie sa stau sa astept la semafor, transpir ca naiba. Benzinez, fotografiez, nu sunt foarte impresionat de arhitectura industriala a barajului si cobor intr-unul din golfuletele din coasta ca sa il las pe Tweety sa discute cu o barca. Nu prea se inteleg ei asa ca plec si il man dincolo de Orsova, spre Cazane, nu inainte de a-i mai verifica uleiul si a-l mai ciocani putin pe ici si colo. Pe drum, opresc putin la statuia lui Decebal, identific Manastirea Mraconia pe care planuiesc sa o vad maine cand este lumina mai buna si continui spre Clisura Dunarii. Drumul merge exact pe mal, lipit de peretii de stanca si se umple incet de vile si pensiuni mari, de fita. Mai opresc in cateva locuri sa intreb de preturi si obtin niste scoruri imense.

IMG_2738.jpg

IMG_2741.jpg

IMG_2745.jpg

IMG_2773.jpg

IMG_2786.jpg

IMG_2800.jpg

IMG_2809.jpg

IMG_2815.jpg

IMG_2819.jpg

IMG_2827.jpg

IMG_2828.jpg

IMG_2832.jpg

IMG_2845.jpg

IMG_2857.jpg

IMG_2864.jpg

IMG_2874.jpg

IMG_2882.jpg

IMG_2884.jpg

IMG_2897.jpg

IMG_2902.jpg

IMG_2910.jpg

IMG_2930.jpg

IMG_2937.jpg

Bineinteles ca nimeni nu are camera single si nici nu stiu ce e aia, de mancat nu se pune problema, iar mie imi cer cam 150 de lei pe noapte fara mic dejun. La o casuta mica si amarata exact in sat, in Dubova, o femeie de la poarta il scaneaza pe Tweety si imi arunca direct un “100 de lei”. La pensiunea recomandata de Andrei stiu ca e 80. Ii spun ca este prea mult pentru mine, dar o mai intreb daca poate sa imi spuna unde este pensiunea pe care o caut eu si pleaca fara sa imi raspunda. Clar, nu mai sunt in Ardeal. Gasesc locul, un fel de gazda mai degraba decat pensiune si ma intampina o femeie care este destul de circumspecta si, la fel, il are pe “nu” in brate. Costa 80 de lei, dar nu are mic dejun, nu face, seara nu are ce mancare sa imi dea, camera mai ieftina nu are, rahat. Eu ma duc sa stau cu cortul. Dau sa plec si imi spune ca totusi poate sa imi dea ceva de mancare, niste varza a la Cluj cu un carnat, si parca imi face si micul dejun, toate pentru 105 lei. 105? De ce nu 106? Nu inteleg ce calcule isi face, dar imi convine, la limita, si bine fac pentru ca de la ei imi pot organiza mult mai usor o vizita cu barca la pestera Ponicova. Dus. Mananc. Ies in sat sa ma plimb putin. Zona este in plina dezvoltare turistica si asta este motivul pentru care preturile sunt mari, dar, ca in multe alte locuri, dezvoltarea se face cam haotic. Toata lumea vrea pensiune sau casa exact pe mal, asa ca vederea de pe sosea spre Dunare, intre Orsova si Dubova, este, pe lungi segmente, obturata de un front de vile si panouri publicitare anuntand cazari si facilitati. Satul este destul de interesant, dar am impresia ca destul de repede intra aspectul comercial-turistic in el si se strica. Imi este recomandat “Parintele”, un barbat mare, tanar, cu o sapca murdara de capitan ce a fost odata alba si care face curse cu barca pe Dunare. Stabilesc sa ma duca maine la 10.00 in sus, prin Cazane, pentru 25 de lei, la un loc cu un alt grup de turisti. Imi descrie pestera Ponicova pe care o sa o vedem si imi spune ca are doua intrari, una pe apa si una pe uscat. Intrarea de pe uscat este destul de aproape de sat, la doar trei kilometri si mie mi se aprinde un bec. “Puteti sa ma lasati in pestera? Sa o parcurg si sa ma intorc pe picioare in sat?” Imi spune ca nu ar fi nicio problema, dar ma priveste de parca sunt sonat. Seara stau sa vorbesc cu proprietara si imi povesteste despre pestera si despre zona. Aparent, pe aici au fugit foarte multi oameni, in timpul regimului comunist. Unii intrau prin pestera, altii sareau in apa in timpul croazierelor pe Dunare, multi au murit inecati sau impuscati si multi altii au scapat. Aflu multe povesti si multe legende interesante si infioratoare. Ma culc tarziu intrebandu-ma ce era in sufletul unui fugar ce intra in apa, noaptea, fara nimic, isi parasea casa fara sa stie unde va ajunge sau ce se va alege de el, pleca sa isi ia viata de la capat, de la zero, in alta parte, printre straini. Realitatile de acum sunt cu totul altele, iar noi ii consideram temerari si curajosi pe cei ce pleaca in calatorii lungi cu mobilul si cardul in buzunar.

3471780706984715153-4254707346113110354?

Sursa

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×