Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    50
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.785

Caldura mare

Autentifica-te  
andreisamoil

199 vizualizări

Cata vine tarziu, la 23.30. Il primesc pe el si pe prietena lui, Diana, cu niste tuica de la Bogdan. Ei vin cu un pepene si cu chef de vorba, dar nu rezist mult si ma culc. Maine avem o zi lunga de mers. Ne facem planul sa incercam sa gasim o masina in Sasca Romana care sa ne duca pana la Sopotul Nou ca sa nu hurducaim Peugeot-ul lor cu garda joasa pe drumul infect pe care m-am chinuit eu azi. Adorm putin ingrijorat. Nu imi place sa depind de masini si de ocazii.

Dimineata ma trezesc greu la ora 5.00 Ajung sa imi urasc telefonul cu soneria lui enervanta. Mai dorm putin si, dupa ce ii trezesc pe Cata si pe Diana, reusim sa iesim pe usa la 7.00. Mergem cu masina pana in Sasca Romana si speram sa gasim niste baieti veseli care sa fie dispusi sa ne duca in Sopotul Nou. Aici este pustiu. Vad o femeie, o intreb ce si cum, unde pot gasi pe cineva cu o masina, se uita la mine de parca o intreb ce este un hiperboloid parabolic, imi spune ca nu stie si ca ar trebui sa intreb la pensiunea din sat unde se face si rafting. Ajungem acolo, intru in curtea goala, prin sala de mese care este tot goala si ma intalnesc cu un om cu privirea goala. Il intreb de masina si imi raspunde in reluare, cu pauze lungi de parca ii ia mult sa inteleaga ce il intreb. Incep sa cred ca am eu o problema si ca nu mai vorbesc bine, ca nu mai articulez suficient de clar sau ca vorbesc alta limba. Omul imi spune ca mai sunt baieti pe aici care obisnuiesc sa conduca turisti, dar ca nu stie daca apar astazi, oricum, daca apar, vin mai tarziu, pe la 8.30 sau 9.00 si, in general, ce vreau eu este destul de greu. Imi spune ca ar trebui sa merg la punctul de informare din sat. (Exista asa ceva, dar cand am trecut pe langa el, era inchis.) Bai frate, toti oamenii cu care am vorbit mi-au spus ca pot gasi pe cineva. Acum de ce nu este chiar nimeni? Mi-era frica de asta. Aseara am hotarat cu Cata sa mergem prin chei intr-o singura zi, fara cort sau saci de dormit, cu bagaj usor. Dupa mai bine de o ora de asteptat si invartit aiurea decidem sa aplicam planul B, sa plecam pe chei in sus, sa le parcurgem in amonte si sa speram la o masina cand iesim in drumul forestier pe care mi-am blestemat eu ieri zilele. In mod normal, ar fi trebuit sa ne duca cineva cu masina in Sopotul Nou si sa coboram pe picioare, prin chei, timp de 9 ore pana la masina noastra lasata in Sasca Romana. Noi acum planuim sa mergem prin chei pana la Lacul Dracului (care este aproape de capatul cheilor dinspre Sopotul Nou) si apoi sa urcam unul din versanti, pe un drum ce iese undeva la mijlocul drumului forestier, aproape de satul Carbunari.

Plecam, mergem pe poteca prin salasuri si poieni, ne apropiem incet de chei si vedem cum se ingusteaza valea. La un moment dat traversam un pod suspendat peste apa si urmarim drumul pana la Tunelurile Beiului. Aici poteca este dinamitata prin stanca si trece printr-o serie de tuneluri mici si foarte spectaculoase. In unele locuri tavanul este spart si se poate vedea cerul si plantele ce coboara in jos, iar in altele este nevoie de lanterna. Avem o surpriza si, dupa poteca ingusta si salbatica, ajungem brusc la un drum de asfalt pe care stau doi agenti de la Parcul National, in uniforma, langa o dacie papuc rosie, tunata cu abtibilduri cu flacari. Unul din ei vine, ne arata o legitimatie si ne cere taxa de intrare in parc de 5 lei. As comenta, dar am tot vazut pe drum pancarde mari cu harti si alte informatii, pe care scria ca trebuie platita taxa asta. Mi se pare de prost gust ca trebuie sa dau 5 lei in Retezat unde Parcul National local se tot preocupa de zona, reface marcaje, intretine refugii si aduna gunoaie, iar aici mi se cer aceeasi bani pentru niste chei ce se parcurg intr-o zi, fara refugii cu marcaje vechi si nerefacute, nesemnalizate bine si pline de gunoaie aduse de apa in tot felul de locuri. Asta e moda mai nou, fiecare zona montana isi infiinteaza cate un “Parc National” si ia taxe de la turisti. Jecmaneala. E drept, suma nu e mare, dar ma deranjeaza din principiu. Ii platim, ii intrebam daca nu au vreun numar de telefon sau stiu pe cineva care sa ne ia din Sopotu Nou sau din Carbunari cu masina si ne raspund cu priviri goale de ciute intrerupte din rumegare, asa ca mergem mai departe pe drumul forestier si avem surpriza sa ne depaseasca masini mici, de oras. Deci permit si accesul auto in chei. Tare. Tropaim o vreme pe drum si sporovaiesc linistit cu Cata, cand, obisnuit sa ma uit pe unde calc, observ ceva ciudat. In fata noastra, la doar un metru departare, este un bat lung de vreo 60 de centimetri care are ceva ciudat. Este putin ondulat si are ambele capete cam ascutite. E prea ciudat. E o vipera! Ii pun lui Cata mana in piept sa il opresc sa mai inainteze si ne indepartam amandoi speriati. Era cat pe ce sa calcam pe ea. Stam putin mai departe, ne tragem sufletul dupa sperietura, timp in care vipera se incolaceste si iese din poteca. Cata spune ca ii vine sa imbratiseze copacii si ca viata i se pare brusc foarte frumoasa. Adevarul este ca sunt foarte multe vipere in zona si daca ma musca vreuna, situatia se poate compica foarte tare. Serul antiviperin este foarte complicat sa il am cu mine pentru ca trebuie tinut la o anumita temperatura si este prea greu sa am o lada frigorifica in rucsac, iar singura solutie este un garou, largirea muscaturii si trimisul cuiva dupa ajutor. Oricum, in caz de muscatura, perspectivele sunt sumbre, se lasa cu spitale si cu consecinte nedorite. La fel ca in cazul ursului din Bucegi, ne spunem ca acum vipera a plecat si nu mai are sens sa stam sa ne uitam ca vacile la tufisuri asa ca mergem mai departe.  La un moment dat, din spate se apropie o masinuta de teren din care coboara un padurar cu care intram in vorba. Ne spune ca ar fi fost mai bine sa ne intelegem cu cineva care sa ne ia din Sopotul Nou, dar asta stiam si noi. El nu ne poate lua pentru ca nu are motorina, dar ne da sfaturi cat cuprinde. Ne spune, printre altele, ca cel mai bine este sa faci cheile in caiac, in august, cand apa este mica si privelistea este cea mai buna pentru ca se pot vedea ambii versanti. Imi propun sa incerc asta la un moment dat, dar acum vreau sa am timp de poze si de mers in tihna. Padurarul se ofera sa ne ia bagajele si sa ii duca pe Cata si pe Diana cu masina vreo doi kilometri pana la cantonul Damian asa ca raman putin singur pe drum, cu paratul la gat. Merg in liniste si observ ca padurea este plina de viata. La fiecare pas aud fosnete in frunzele de langa drum semn ca tropaitul meu sperie micile animalute ascunse in tufisuri, pasarelele canta si vad chiar o veverita.  Ajung si eu dupa o vreme la canton unde vad un semn “Lacul Dracului - 6 ore”, ii gasesc pe cei doi tot vorbind cu padurarul si mai gasesc foarte multe corturi, la fel de multe masini, gratare, mici si pepeni. Este o paranghelie in toata regula. Ii multumim omului, luam rucsacii in spate si ne grabim sa iesim dintre turisti si masini. La un punct suntem fortati sa trecem exact pe langa masa unor excursionisti de ocazie care si-au intins tabara pe toata latimea potecii. Am puntea chiar sa ne servim cu niste antreuri pregatite pentru micul dejun. Le uram pofta buna, desi sunt putin deranjat de stilul asta nesimtit de a-si face tabara si intram in padure ca sa ne gasim un loc putin mai retras, sa mancam si noi ceva. Plecam la drum cu burtile un pic mai pline, undeva pe la ora 10.00 si destul de repede cheile incep sa se inchida si sa devina mai spectaculoase. Trecem cand prin zone inguste taiate in vegetatia inalta, cand in zone de padure de foioase cu liane si iedera cataratoare care pare ca napadeste orice copac, cand prin zone in care poteca este sapata in stanca. In cateva locuri sunt si lanturi, iar Nera curge linistita si maro dedesubt. Este o caldura infernala si ma simt ca in jungla. Daca stau pe loc ma napadesc tantarii si ma aduc la disperare cu ciupiturile lor asa ca incerc sa ma misc cat mai mult. Diana merge mai incet si este nesigura pe portiunile mai denivelate asa ca o lasam in fata si incerc sa fiu atent la drum peste umarul ei ca sa nu o luam aiurea. De la un punct poteca incepe sa devina din ce in ce mai slaba si mai plina de vegetatie iar eu ma trezesc ca nu mai vad semne. Asta nu e bine. Incep sa ma uit pe harta ca sa identific unde suntem si imi dau seama ca cel mai probabil am trecut de locul in care trebuia sa o luam prin rau. Stiam ca este un astfel de loc, dar nu am fost foarte atent si nici nu am vazut vreun semn. M-am luat cu vorba. Ma intorc putin si gasesc vadul pe unde ar fi trebuit sa trecem. Nu era marcat nicicum de pe malul asta, ci doar de pe celalalt, probabil din cauza ca traseul se face de obicei in sens invers. Le strig si celor doi sa vina inapoi, ne descaltam si o luam prin apa. Nu e greu, nu e grav, apa nu e foarte rece si curentul este moderat. Imi inchipui, insa, ca atunci cand Nera este mai mare, trecutul pe aici este mai problematic. Cheile Nerei nu sunt atat de inguste pe cat ma asteptam. Comparativ cu cheile Carasului pe care le stiu, care se apropie si la doi metri avand inaltimi de cateva zeci, cheile Nerei sunt destul de late, de cateva zeci de metri si malurile sunt cand zone stancoase, cand zone de pamant, impadurite si cu o poteca lata. Acum imi pare rau ca nu am inclus in turul meu si cheile salbatice ale Carasului, aflate la mica distanta de aici, pe portiunea dintre Prolaz si Mediureca. Pe acolo, traseul este putin mai greu, practic nu exista si presupune parcurgerea unei serii de dorne adanci direct prin apa, inot. Copii din satele de langa obisnuiau sa coboare pe Caras cu saltelele pneumatice.

Traseul din cheile Nerei mi se pare foarte accesibil, destul de lung, dar usor de facut chiar si cu rucsac mare. Sunt foarte spectaculoase zonele in care poteca este sapata direct in stanca si Nera curge involburata dedesubt, ca si tunelele care strapung piatra din loc in loc. Mai gresim drumul o data, atunci cand raman ultimul si, neatent fiind, continuam sa mergem in lungul apei pe o poteca formata spre Izbucul Iordanului. O vreme iar trebuie sa dau ture inainte si inapoi in timp ce Catalin si cu Diana asteapta sa ma lamuresc pe unde este drumul bun. Caldura asta ma omoara. Aproape ca preferam sa ploua. Da, cred ca preferam sa ploua aici si sa fie frumos in Retezat. Macar asa vedeam ceva acolo si aici era racoare. Gasesc intr-un final drumul bun, ma lamuresc unde am gresit si incepem sa urcam un versant. Ajungem pe coama unui deal, la o intersectie. Citim semnele si aflam ca mai avem de mers jumatate de ora pana la Lacul Dracului, am avea o ora si jumatate pana in Sopotul Nou si tot atat pana in Carbunari. Hai ca nu stam chiar asa rau. Pornim spre lac si ajungem lipiciosi si transpirati, la sapte ore si jumatate dupa ce am plecat de la cantonul Damian. Lacul este vizibil doar in urma prabusirii tavanului unei pesteri si este destul de adanc, are o culoare albastra, intensa, avand probabil legatura cu cu un sistem carstic inundat. Langa lac este o pestera in care pot sa intru putin, ignor namolul clisos de pe jos, dar ma bucur de racoare. Gasesc si o legatura cu lacul, printr-o galerie inclinata, ajung la oglinda apei si luminez cu lanterna negurile adancului. Arunc o piatra, ma uit cum se pierde in neantul intunecat si imi imaginez ca ma scufund la un loc cu ea. Ma infior putin. Asta nu am incercat, sa ma scufund in pesteri, si, desi ma mananca putin sa o fac, imi este cam frica. Atunci cand ies la lumina suntem luati in primire de o trupa foarte prietenoasa de timisoreni veniti aici cu cortul. Eu si Cata il cunoastem pe unul dintre ei, profesor de aikido, cu care ne-am mai vazut la cateva stagii si imediat primim o calduroasa si sincera invitatie sa dormim aici, cu ei, se ofera sa ne dea corturi  si mancare, dar noi avem alte planuri. Sunt foarte tentat sa stau, sa radem si sa povestim la foc, dar am mai dormit noaptea, fara sac, in chei si nu este placut. In plus, maine vroiam sa ma plimb cu trenul si mi-e teama ca nu am ajunge la timp la gara. Nici Cata si Diana nu prea vor sa stea asa ca decidem sa plecam. Nu scap pana nu facem cateva poze de grup, toti se hlizesc de aparatul meu mare greu si, in opinia lor, fara rost, plecam si incepem chinul intoarcerii. Suntem deja obositi, transpirati si avem chef de orice numai nu de un drum forestier de 12 kilometri. Discutam despre ce am manca, ca vrem de baut, ce dusuri am face, sau cum am sari in apa. Poteca urca abrupt si ajunge intr-un drum forestier mare si gol. Este o liniste desavarsita, nu trece nicio masina si picioarele ne sunt singura speranta sa scapam de caldura si umezeala continua. Nu bate vantul deloc, nu se misca nicio frunza si orice miscare pare ca ne face sa transpiram mai rau. Ne motiveaza intr-o oarecare masura tantarii care ne napadesc in momentul in care stam pe loc. Diana a obosit si drumul aparent fara de sfarsit o demoralizeaza asa ca merge incet. Ma grabesc sa ajung la drumul forestier dintre Sopotul Nou si Carbunari, sperand sa maresc astfel sansele de a opri vreo masina. Merg si transpir. Incerc sa ma gandesc la orice altceva. Imi fac planuri pentru zilele viitoare, caut unghiuri interesante de poze, am in cap tot felul de ganduri si incerc sa ma detasez de ce fac acum. Ies din padure si intru in soarele puternic chiar si acum la ora 19.00. Ajung in Carbunari obosit si insetat, mi-am terminat apa inainte sa ies din padure si acum ma napustesc intr-un magazin, iau cea mai mare sticla de suc de portocale si ma mufez la gura ei. Daca am o bautura preferata, aceea este sucul de portocale. As fi cel mai fericit sa am in casa un robinet de unde sa curga asa ceva. Mai merg putin pe stradutele satului si intreb in stanga si dreapta daca nu ne duce si pe noi cineva cu o masina, pana jos in Sasca Romana. Peste tot ma lovesc de refuzuri. Cei mai multi nu au benzina sau au masinile stricate, iar singurul pe care il gasesc care are si benzina si masina functionala, are o fata sinistra si ii scrie mare pe frunte “ora de sex”, adica aia cu lenea. Este obosit si nu are niciun chef. Incepe sa fie putin interesat cand aude ca in grup este si o fata, dar cand ii spun ca este cu prietenul ei se dezumfla brusc si imi intoarce spatele. Incep sa ma resemnez ca voi merge tot drumul pe jos, mai cobor putin si il gasesc. Sta pe treptele casei si bea o cafea, are un Logan si cand il intreb daca merge, nea Nicu imi spune ca “merge brici!”. Ma invoiesc sa ii dam 30 de lei pentru cei sapte kilometri pana jos si stam sa ii asteptam pe Cata si pe Diana care nu mai apar. Intre timp Nicu, localnicul, slabut si mustacios, imi povesteste ca a lucrat in mina, ca sotia lui este plecata si ingrijeste o batrana in Italia si asa au avut bani sa isi renoveze casa de aici, din sat. Acum lucreaza din cand in cand in Timisoara, dar nu prea ii convine ca sunt unul hais si unul cea. Spune ca asta nu e viata, dar nu stie ce altceva sa faca. Nu imi povesteste de ce si cum a fost la inchisoare, dar vad cinci-ul de pe zar tatuat la baza degetului mare de la mana dreapta. Decid sa fiu atent. Intr-un final apare si Cata cu Diana, ne suim in masina si plecam la vale. Nicu se crede cel putin la raliu, merge extrem de tare pe serpentine, spre disperarea celor doi din spate. Imi pun instantaneu centura, desi pare ca stie cat de cat ce face. Trece cu 100 la ora prin Sasca Montana si ajungem mult prea repede dupa gusturile noastre, la masina lui Cata. Ii multumim, ne ureaza drum bun si un foarte serios “Domnul fie cu voi” si pleaca. Noi ajungem terminati la casa din Slatina Nera si nu vrem decat sa facem un dus si sa ne rostogolim spre paturi. Cand dau sa bagam masina pe poarta mare si verde, observ ceva ciudat: Zavorul de jos este indoit de parca cineva a impins tare in el incercand sa forteze poarta, iar acum nu se mai ridica. Incep sa ma treaca fori. Inauntru totul pare in regula si nu arata de parca ar fi reusit cineva sa intre, Tweety este neatins, la locul lui, dar simt cum se instaleaza un sentiment puternic de nesiguranta. Nu avea cand sa se intample asta decat cat am fost noi plecati pentru ca poarta se deschidea dimineata cand am scos masina, iar acum nu o mai face. Aduc un cleste, indrept drugul si imi propun sa las lumina aprinsa diseara si sa ii pun si lantul lui Tweety. Ma imbaiez, incerc sa scriu putin, dar adorm cu laptopul in brate. Din nou.

IMG_3294.jpg

IMG_3310.jpg

IMG_3315.jpg

IMG_3317.jpg

IMG_3337.jpg

IMG_3357.jpg

IMG_3379.jpg

IMG_3388.jpg

IMG_3394.jpg

IMG_3401.jpg

IMG_3404.jpg

IMG_3405.jpg

IMG_3422.jpg

IMG_3434.jpg

IMG_3456.jpg

IMG_3469.jpg

IMG_3473.jpg

Dimineata e mai bine. Este incredibil cat de racoare poate sa tina casa batraneasca a lui Calin. Astazi am o zi mai lejera ca sa imi revin dupa nebunia de ieri. Ne trezim, mancam si plecam spre lacul Ochiul Bei. De data asta am invatat lectia, luam masina si mergem cat putem pe drumul forestier, nu foarte prost dar destul de problematic pentru garda mica, pana la o pastravarie. Aici este alt loc de campat si sunt stranse o gramada de corturi. Figura asta ar trebui sa o tin minte, cu pastravaria de aici si locurile de cort la doi pasi, pe raul Bei, numai bune pentru o cura de alimentatie cu peste. Lasam masina in parcare si incepem sa mergem pe poteca lata. Dupa jumatate de ora de mers relaxat, ajungem la lac, care este mai mic decat ne asteptam. Are aceeasi culoare albastra specifica apelor ce ies din munte in aceasta zona, este intre copaci si nu are decat noua metri diametru. Ce este intersant este ca lacul in sine este format in gura unui aven adanc de cel putin 35 de metri si, fara a fi alimentat la randul sau de vreun rau, creaza un debit foarte mare de apa ce formeaza raul Bei. Cata nu este impresionat, iar eu visez la scufundari. Urcam inca jumatate de ora pana la cascada Beusnita si aici reusesc in sfarsit sa il vad pe Cata cu gura cascata. Cascada are cam 10 metri si este formata dintr-o suprapunere de limbi imense de tuf pe care se prelinge apa in mai multe suvoaie. Astazi este la fel de cald ca ieri, asa ca nu mai pierdem ocazia, ne echipam cu costumele de baie si intram in apele reci. Gasesc o grota printre limbile de tuf si intru putin, pana ajung la o cascada interioara, mai mare decat cele de la suprafata, care face un zgomot infernal. Galeria pare ca mai continua, dar apa curge din toate partile si ar trebui sa merg pe burta asa ca prefer sa ies la lumina. Facem cu randul, intram sub suvoaiele de apa si ne intoarcem la masina racoriti bine.

Mergem, apoi, in Oravita, vrem sa ne luam bilete la trenul spre Anina si sa mancam ceva. La gara, ghiseul este inchis, asa ca incerc toate usile ce nu sunt incuiate. Dau intr-un final de un om care imi spune ca pot sa iau bilete direct in tren si ne arata vagoanele care stau si ne asteapta. Ne aprovizionam dintr-un supermarket local si asteptam sa se faca ora 14.52 sa plecam. Profit de ocazie si mai scriu putin. In toata agitatia asta am cam ramas in urma cu postarile si in capul meu se face o mare varza incercand sa tin minte toate detaliile zilelor trecute. Apare o locomotiva diesel, rosie, care se leaga la cele doua vagoane scurte si ne repezim sa ne urcam. Calea ferata de pe acest tronson, este prima din Romania, construita si inaugurata in 1863 si una din cele mai dificile si provocatoare din Europa, pentru acea vreme. A fost facuta de statul austriac, datorita descoperirii zacamintelor mari de carbune si de metale pretioase si necesitatii transportarii lor la Dunare, iar, datorita reliefului foarte denivelat, au trebuit construite 10 viaducte si 14 tuneluri. In plus, sinele, desi au ecartament normal, iau curbele foarte din scurt asa ca atat vagoanele cat si locomotivele sunt mai scurte sau articulate diferit fata de cele conventionale. Asta imi spunea si ghidul de la Teatrul din Oravita, ca toata zona s-a dezvoltat foarte mult in acea perioada din interesul strainilor si a doua loje masonice, care au pompat fonduri si au creat infrastructura care acum incet se naruie. Trenul pleaca, iar eu ma uit pe geam si nu vad decat structuri si constructii ruinate si paraginite. Mi se pare ca sunt foarte spectaculoase si au farmecul lor asa, spunand povestea timpului, dar nu pot sa nu ma intreb de ce la majoritatea dezvoltarilor mari de pe meleagurile noastre aud ca au avut ceva de a face diverse forte din afara tarii. Acum mi se pare foarte ciudat ca nu imi vine in minte nicio mare realizare, de calibrul celei pe care o am acum in fata ochilor, facuta doar cu fortele noastre. Cu siguranta gresesc si exista multe, dar ma strabate un fior gandindu-ma ca am putea fi un popor care nu poate produce decat mici genii intreprinzatoare ca Ceausescu sau Becali.

IMG_3486.jpg

IMG_3500.jpg

IMG_3543.jpg

IMG_3574.jpg

IMG_3637.jpg

IMG_3642.jpg

IMG_3740.jpg

IMG_3768.jpg

IMG_3798.jpg

IMG_3828.jpg

IMG_3850.jpg

IMG_3938.jpg

IMG_3941.jpg

In vagonul vechi, scaunele sunt din lemn si otel, geamurile sunt blocate si este zgomotul specific. Imi place. Intra controlorul care ne vinde bilete de 4,5 lei si ne spune ca daca vrem sa facem poze putem deschide usa de la spatele trenului. Chiar o deschide pentru noi si o vreme stau atarnat afara. Nasul imi mai spune ca linia nu este deloc profitabila, chiar dimpotriva, dar austriecii insista sa o tina in functiune si sprijina foarte mult CFR-ul in acest sens. Trenul trece pe rand prin tuneluri, peste poduri si prin zone sapate in stanca, prin vegetatie foarte deasa ce biciuieste manerele usilor si pe terasamente agatate sus in dealurile abrupte. Imi pare foarte bine ca am mers cu trenul asta. Totusi, ne miscam foarte incet. Nasul ne mai spune ca atunci cand vom ajunge in Anina, trenul va sta doar vreo 10 – 15 minute si apoi o ia inapoi, in jos, spre Oravita, unde ajunge la 19.00. Dureaza doua ore un singur drum. Eu credeam ca parcurge cei aproximativ 30 de kilometri de cale ferata mai repede. Acum inteleg de unde orarul acela ciudat. Ma bucur ca suntem singuri in vagon si tot drumul fac poze. Ajunsi in Anina, ramanem in tren ca sa ne intoarcem, dar suntem asaltati de o grupa de profesori cu elevi de liceu galagiosi si total dezinteresati de ce este in jurul lor. Eu imi dau seama ca de poze in sens invers nu mai poate fi vorba pentru ca locul bun de la coada trenului este imediat ticsit de tineri ce fumeaza si se amuza zgomotos asa ca imi vad de scris. La un moment dat, una din profesoare se scuza politicos si ma roaga sa ii las sa imi foloseasca laptopul ca sa editeze putin un document, ca si-au uitat laptopul in masina, in Anina si este foarte important sa il tipareasca acum, cand coboara, iar eu nu vad nimic rau in asta. Sunt de acord, ma gandesc ca nu are cum sa dureze mult, le scanez stick-ul si vad cum laptopul meu ajunge la alta profesoara care incepe sa butoneze cu verva. O ora si jumatate mai tarziu nu imi primesc laptopul inapoi si incep sa fac spume. Aveam treaba. Uite cum e omul, ii dai un deget si iti ia toata mana cu nesimtire. Nu spun nimic pentru ca mi-e mie jena, pentru ca am fost de acord si stiu ca acum degeaba as face-o, dar am niste nervi cat casa. Femeia termina intr-un final, cu zece minute inainte sa ajungem in gara si cu cateva minute ramase din bateria ce sta sa moara, imi da calculatorul inapoi si imi spune un “multumesc” glacial. Ma intreb din ce zona sunt.

Ne intoarceam in Slatina Nera, mancam, imi spal niste haine si, desi am treaba si o sa ma culc foarte tarziu, raman o vreme sa povestesc alaturi de Catalin, in curte, la aer si racoare. Este foarte bine aici.

3471780706984715153-357083607245632498?l

Sursa

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×