Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    50
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.778

Transpiratie

Autentifica-te  
andreisamoil

137 vizualizări

Nu stiu cand a sunat ceasul pentru ca eu nu l-am auzit si, desi planuiam sa ma scol la 7.00, ma dau jos din pat abia la 8.30. Vad ca se trezesc si cei doi de alaturi, manancam, strangem in lene, inchidem casa si ne luam ramas bun. Diana si Cata vor pleca spre Bucuresti, iar eu am de gand sa ajung diseara in Timisoara, mergand pe niste drumuri forestiere recomandate de ghizii mei virtuali. Ii dau lui Cata abtibilduri, il incarc din nou pe Tweety cu bagaje si coburi si plec la drum.

Inchid casa, dau cheia inapoi vecinei care imi ureaza “Drum bun” si trag de acceleratie. Pe Tweety il simt nervos. Cred ca s-a suparat ca nu l-a bagat nimeni in seama doua zile si a stat degeaba. Merge bine, mananca terenul, topaie fericit si ma bucur sa il man mai departe pe drumul nostru.Intotdeauna imi place dimineata cand plec la drum si am casa in spate, nu stiu unde o sa ajung pana seara, nu stiu foarte bine ce o sa vad si ce o sa mi se intample, dar stiu ca alerg pe banda asta de asfalt, prin aerul racoros si mi-e bine. Este foarte tare. Azi nu este prea cald, este soare si ma intind la drum. Primul segment pe care trebuie sa il parcurg este de la Muntele Mic spre nord, prin Poiana Marului. Ii explic I-oanei unde sa ma duca, sper ca a inteles dar imi spune ca nu exista acest drum. Bine mai fata. Eu pe harta il vad asa ca pe acolo merg. Tu sa faci bine sa te descurci.

Merg spre Resita, apoi prin Caransebes si caut sa ajung pe Muntele Mic, prin Turnu Ruieni. I-oana ma duce pana aici, dar apoi incep sa nu mai fiu sigur, asa ca opresc sa intreb. Primul om pe care il intalnesc este la bustul gol, cu o privire pierduta si nu imi inspira deloc incredere. Ii explic ce vreau si incepe: “Pai stai sa iti explic. Mergi inca vreo cinci kilometri, apoi incep serpentinele, urmaresti drumul forestier pana sus, pe coama dealului si acolo vei vedea o cruce, o troita din lemn. Exact langa cruce se va face o intersectie si drumul se va separa in trei. Tu trebuie sa mergi pe varianta din mijloc. Drumul este de pitara, dar poti sa cobori pana in Poiana Marului.” Nu mai inteleg nimic. Am priceput explicatia, dar nu mai inteleg cum de aici omul asta imi poate vorbi asa de clar si cativa kilometri mai jos, alti indivizi nu sunt in stare sa articuleze doua indicatii despre satul de lanaga ei. Ca sa ma asigur ca nu era drogat, mai opresc o data si intreb un padurar, care imi spune acelasi lucru. Incep sa urc spre Muntele Mic pe serpentine si ma simt foarte bine. Azi avem o zi buna. Ne inclinam, mult si armonios. Am senzatia aia de placere viscerala pe care numai o miscare continua si legata de ondulare ti-o poate da. Astazi ma simt foarte apropiat de Tweety care parca vrea sa imi dovedeasca ceva. Ajungem la intersectie si incepem sa coboram pe drumul forestier. Nu e foarte rau. Sunt zone cu pietris mai afanat, dar le ocolesc si incep sa trec peste fobia produsa de ultima cazatura. Drumul devine din ce in ce mai ingust, trece prin cateva balti, devine mai abrupt si la un moment dat ajunge sa fie taiat direct in patul de stanca. Aici am impresia ca merg la vale pe o scara de piatra, Tweety cade de pe o treapta pe alta, dar ne descurcam. Intr-un final ajung la firul vaii si drumul devine mult mai bun. Imi umplu sticlele cu apa dintr-un izvor rece, mai mergem putin si ajungem direct in Poiana Marului, pe un drum de beton. Victorie!!! Acum se trezeste si I-oana sa imi spuna cam cati kilometri mai am pana la Otelu Rosu. Na, mai fata, ti-am spus ca pe aici o luam? Trec pe langa un lac de acumulare cu un baraj din bolovani, caruia nu am voie sa ii fac poze si merg mai departe. Ma intalnesc din sens opus cu un SLK decapotat si imi inchipui ca am scapat de drumul forestier pentru o vreme. In Otelu Rosu alimentez si ii intreb pe cei de la benzinarie cum este urmatorul segment, cel dintre Ruschita si Margina. Imi spun ca bun nu e si ca pe acolo se merge cu TAF-ul si cu IMS-ul. Nu este imbucurator. Ma avant spre Ruschita cu curaj, imbarbatat de ultima victorie. Pana la Ruschita drumul este superb, nu doar bun. Mai intreb si un localnic, imi arata un moped si imi spune ca el a trecut pe acolo cu jucaria lui, dar vreo 300 de metri sunt prin rau si merge mai greu, mai ridicat, in brate, mai impins, dar merge. Pai tata, asta merge cu jucaria ta. Eu pe Tweety nu il pot lua in brate decat pe bucati. Vreau totusi sa incerc sa trec. Ajung la cariera, fac cateva poze desi nu am voie si ma avant in sus. De data asta I-oana stie drumul si imi spune sa ii dau tot inainte. Aici se pare ca am intrat in liga mare. Avem hartoape, avem sleauri, avem un rau mic care curge pe drum si dupa o vreme avem si zone proaspat umplute cu pietris alunecos din marmura. Ce e bine este ca urc si urcatul este mai simplu decat coboratul. Ma chinui, transpir, Tweety se opinteste din rasputeri si brusc se implanta in pietrisul afanat. Redresez, derapez si opresc fortandu-ma sa il tin vertical. Imi sucesc mana stanga tragand de ghidon. Nu se poate. De urcat poate reusesc sa urc, dar daca am nevoie sa cobor, o sa ma fac praf pe aici. Ma opresc, ma dezbrac, imi trag sufletul si vad ca cizma imi intra destul de mult in pietrisul care nu a apucat sa fie tasat si stabilizat bine. Deci nu o mai iau pe aici. Nu cu Tweety, sau macar nu incarcat asa de tare, sau macar nu singur. Era alta treaba daca aveam patru roti, dar asa mi s-a facut frica si ma gandesc ca nu am nimic de dovedit sau de marcat ca sa ma fortez sa continui riscand aiurea. Intorc si incep sa cobor incet. Aveam dreptate sa imi fe frica de coborarea pe pietris si bolovanii astia mari. Fata imi este aruncata in toate directiile si imi tot derapeaza fiindu-mi foarte greu sa o controlez bine. Brusc, vad cum imi coboara ghidonul 20 de centimetri si se ingroapa in pietris. Ah, iar? Instinctul striga FRANA!!! Nu frana! Lasa-l! Flapsurile jos! Gobor picioarele si sunt gata sa stabilizez situatia. Ma incordez si tin ghidonul perfect drept si astept. Nu misca! Incet, alunec in fata, suspensia revine si ies din rahat. Sunt leoarca. Mai merg putin si ajung la asfalt. Nu ma opresc pentru ca nu m-ar ajuta cu nimic pe caldura asta. Las vantul sa ma usuce.

Ma indrept spre Timisoara. Inainte sa plec din Slatina Nera l-am sunat pe Calin si i-am spus ca am incuiat si am plecat, iar el m-a invitat sa dorm la el cand ajung in Timisoara. Nu a acceptat sa il refuz asa ca il sun si ii spun ca vin. Pe drum evit milimetric o ploaie cam nasoala trecand tangential pe langa ea si, ajuns in oras, merg sa alimentez. Dupa ce il umplu pe Tweety, un angajat de la benzinarie imi arata ca pica benzina de undeva. Ingenunchez speriat si vad ca pica putin dintr-un un furtun de siguranta, undeva sub burta motorului. Ma gandesc ca o fi supapa de siguranta si vad ca se opreste asa ca ignor problema. Nu este nimic altceva murdar de benzina asa ca ma gandesc ca oi fi bagat eu prea multa.

De aici, vreau mai intai sa ma plimb putin prin oras si abia apoi sa merg la Calin, asa ca parchez in piata Operei, pe trotuar, ca bucuresteanul nesimtit. Vad mai apoi ca erau si parcari, dar acum imi e lene sa il mai mut pe Tweety. Sper ca nu o sa aiba nimeni nimic cu el. Plec sa ma plimb, fac poze, ma uit la lume si iar ma simt ca un vagabond imputit. Pe aici sunt multe fete imbracate frumos, oameni civilizati iesiti la plimbare, restaurante, terase si magazine, iar eu sunt din alt film. Ajung si la Castelul Huniade si il gasesc pierdut in peisaj si ascuns in spatele copacilor. Stiu ca este cea mai veche cladire din Timisoara, dar, cum spuneam, nu prea ma impresioneaza ideea de “cel mai”, iar numarul de reconstructii si modificari il fac, in opinia mea, destul de anost si putin spectaculos. Fatada romantica este intersanta, dar nu impresioneaza prin prezenta sau volum. Gasesc ca este importanta semnificatia cladirii si istoria ei, dar acum, in contextul actual al imaginii orasului nu il vad pe ca un obiectiv turistic de arhitectura. Pe de alta parte, ajungand langa Vicariatul Sarb-Ortodox, in piata Unirii, sunt placut impresionat de zona veche. Imi pare asa de rau ca noi nu avem asa ceva in Bucuresti... Ma plimb prin piata, ma uit la casele vechi cu patina timpului si povesti de spus si decid ca imi place aici. Beau un suc, mai fac niste poze si imi inchipui cum ar fi sa traiesc macar o vreme intr-una din casele de pe aici. Imi iau sucul si ma plimb fara tinta pe strazi, pana se face cam tarziu si trebuie sa merg la Calin. Ma intorc la Tweety si parca presimt ceva. Pe masura ce ajung mai aproape vad o gramada de oameni care se uita in directia unde mi-am lasat pasaroiul. Asta nu-i a buna. Maresc pasul, dau coltul si il vad. Este bine. Sta linistit, iar toti oamenii aia se uita peste el, la o demonstratie cu torte pancarde si scandari care se apropie vertiginos. Rasuflu usurat si ma grabesc sa plec. Nu reusesc. Ma inconjoara marea de oameni in tricouri mov care protesteaza impotriva retrogradarii echipei Poli Timisoara. Astept sa treaca, fac niste poze pentru ca vad ca sunt lasat in pace si, dupa cateva minute de haos, suntem liberi sa plecam.

La Calin sunt intampinat calduros cu tuica, multa tuica, un dus binevenit, o masa copioasa si iar tuica. Mi se propune si bere, dar nu vreau sa ma fac chiar manga, asa ca ma straduiesc sa refuz politicos. La masa este Calin, sotia lui, rezidentul lui, o pacienta - Livia, venita tocmai din Boston pentru un tratament si Sorin, alt alpinist pe care l-am cunoscut in prima tura din Nepal, din acelasi grup cu Calin, tot motociclist si tot arhitect, dar cu mult mai multa experienta in domeniu. Ne intindem la vorba, camera incepe sa se invarta, primesc multe sfaturi, spun cateva povesti, iar, cand ajung in sfarsit la orizontala, pe canapea, tarziu in noapte, nu mai sunt in stare sa scriu nimic, dar as mai fi stat pana dimineata. Nici nu stiu cand a trecut timpul asa de repede si cele patru ore petrecute cu ei au parut cateva minute. Ce ti-e si cu relativitatea asta...

IMG_3952.jpg

IMG_3955.jpg

IMG_3963.jpg

IMG_3970.jpg

IMG_3974.jpg

IMG_3979.jpg

IMG_3992.jpg

IMG_3993.jpg

IMG_3994.jpg

IMG_3996.jpg

IMG_4004.jpg

IMG_4010.jpg

IMG_4014.jpg

IMG_4018.jpg

IMG_4020.jpg

IMG_4021.jpg

IMG_4024.jpg

IMG_4032.jpg

IMG_4033.jpg

Aud prin somn cum Calin pleaca la munca si, dupa scurt timp, ma trezesc si eu. Imi strang lucrurile si plec la drum. Iar simt euforia drumului de dimineata si, vajaind pe drumul drept si gol, dupa ploaia de aseara, imi amintesc o reclama pe care am vazut-o inainte sa plec si mi-a placut foarte mult, despre un grup de batrani taiwanezi, bolnavi, care pleaca sa refaca o calatorie din tinerete pe motociclete. Este o scena foarte emotionanta cand unul dintre ei, bolnav de cancer, trage de acceleratia motorului urland in vant. Exact asta imi vine si mie sa fac. Imi deschid viziera ca sa simt vantul pe fata si accelerez racnind in casca. In urmatorul moment iau un bondar fix in nas. Doare. Nu stiu daca asta este modul in care cineva de deasupra imi spune sa renunt sa mai visez la clisee, dar stiu ca ma doare nasul cam tare. Nu stiu nici daca ala a fost chiar bondar, dar tantar nu a fost cu siguranta. Incep sa rad ca boul pentru ca altceva nu am ce sa fac.

Ajung destul de repede si de usor in Charlottenburg. Aici ar trebui sa vad un sat construit circular in jurul bisericii, a unei scoli si a unei plantatii de duzi. Nu vad nimic. Vad cativa duzi, vad biserica si scoala, foarte curate si frumoase, dar trebuie sa fac un mare efort de imaginatie ca sa vizualizez forma circulara de dispunere a caselor. Abia mai tarziu, in seara zilei de azi, urmeaza sa vad ca mi-a scris Owene si mi-a recomandat ca atunci cand ajung in Charlottenburg sa il caut pe un taran care stie cand vin parapantistii si sa incerc sa ma bag la un zbor in tandem cu ei. Fara aceste sfaturi, si fara niciun parapantist pe cer, astazi, marti, cand toti oamenii seriosi sunt la munca, eu ma chinui sa gasesc un deal de unde sa vad de sus. Balauresc putin pe coclauri, ajung chiar langa o stana aflata la intrarea in sat, la capatul unui drum de tara cu sleauri si mari emotii pentru Tweety, dar oricat ma straduiesc, nu pot sa urc atat de mult incat sa vad forma circulara a satului. Plec mai departe.

Ajung in Lipova, gasesc catedrala si vad cetatea Soimos, mare si interesanta, sus pe deal. Ma intreb de ce nu mi-a zis nimeni de astea. Nu sunt pe lista mea si se vad chiar din drumul mare. Caut putin un drum care sa ma duca cu tot cu Tweety sus la cetate si nu gasesc, asa ca intreb un localnic. Imi arata o poteca nenorocita si imi spune sa o iau pe acolo. Ma gandesc ca e prost si ii spun ca Tweety are 200 de kile si inca vreo 50 de bagaje, plus pe mine in carca. Cica pe acolo merg toti cu motoarele si cu ATV-urile. Il las pe Tweety jos si incep sa urc. Transpir, mor de cald si descopar ca am uitat sa imi iau apa cu mine. Ma gandesc ca nu oi muri de sete si merg mai departe. Cand ajung sus, dau sa fac o poza si descopar ca am mai uitat ceva. Am uitat sa imi incarc bateria de la aparat si acumulatorul de rezerva este la Tweety, jos. Eu nu mai urc inca o data pentru o poza asa ca ma plimb putin printre zidurile ruinate si stiu ca o sa tin imaginile astea pentru mine. Trec pe sub arcade de piatra, ma uit la meterezele surpate si, cand mi-a ajuns de soarele ce ma bate in cap necrutator, cobor si plec mai departe pe drum. Cetatea este destul de bine pastrata pentru ca se ajunge destul de greu, dar nu s-au facut niciun fel de interventii de restaurare de curand asa ca este destul de paraginita.

De aici am parte de un drum lung, plin de tiruri si trafic haotic, pe drumul mare E68 spre Deva, pana la ramificatia spre nord, spre Brad. Ajung intr-un final glorios, cam obosit si saturat la Tebea unde este Gorunul lui Horea, intr-un cimitir. De aici, de la umbra acestui stejar imens se spune ca Horea i-a chemat la lupta pe motii iobagi si acest loc a ramas un simbol si o amintire a acelui moment. Gorunul, stejarul, a fost initial legat cu cercuri de otel si apoi a fost cimentat ramanand o singura creanga, dar intr-un final a murit. Acum nu se mai vede decat un mare bloc de ciment de forma stejarului vechi, cu ceva lemn incastrat in el. La intrare este un afis cu lista de preturi si aflu ca ar trebui sa platesc 3 lei ca sa intru in cimitir si inca 10 lei daca vreau sa fac si poze de amator. Profesionistii platesc 30 de lei. Iar imi vine greata si profit de faptul ca nu e absolut nimeni la ghiseu asa ca intru in voie. Fac poze, ma plimb prin cimitir, fotografiez niste berze cocotate intr-un cuib si nu pot sa spun ca sunt dat pe spate de bucata mare de beton in forma de trunchi de stejar. La iesire, gasesc o femeie la ghiseu si ii dau fix 3 lei, adica intrarea. Ma intreaba de aparat si ii spun ofticat ca nu sunt de acord cu taxa lor, nu vad ca ce chestie nu am voie sau trebuie sa platesc ca sa fac poze in cimitirul satului si ca nu ii dau niciun ban. Tace din gura, iar eu plec. Sa inteleg, deci, ca taxa foto este doar pentru fraierii care vor sa fie corecti si cuminti? Uneori vad ca este mai bine sa ai gura mare, dar asa nu imi place sa ma cert ca mai bine ma lipsesc. Pe drum spre iesirea din sat, opresc la o cumpana frumoasa si functionala, alaturi de o cruce veche. Imi vine sa beau apa direct din galeata, dar vad ca fantana este foarte putin adanca asa nu ma incumet. Totusi, mi-o torn in cap si este mult mai bine.

Urmatorul obiectiv pe lista mea sunt Detunatele, niste stanci interesante langa Abrud. Plec spre ele si imi propun sa ma opresc astazi mai devreme ca sa am timp sa recuperez la scris si sa stau mai linistit. In Abrud vad ca Tweety nu mai semnalizeaza bine pe dreapta. Opresc la o benzinarie si incep sa il surubaresc, ii desfac semnalul care pare ca face probleme si descopar ca i-au iesit papucii. Il rezolv repede si imi doresc ca toate defectele sa fie asa simplu de reparat. Merg spre Bucium-Sasa si vad vreo doua pensiuni si stancile de departe. Nu imi mai amintesc ce este asa special la stancile astea, dar cred ca trebuie sa merg pana langa ele. Intreb un om cum ajung si se uita dispretuitor la mine, intrebandu-ma daca vreau sa urc cu “asta”. Ii spun ca intreb pentru ca nu stiu cum este drumul, sau daca pot, dar este foarte zgarcit in explicatii. Incerc sa ma cazez undeva asa ca intru  la prima pensiune unde, la tejghea unui bar, este o femeie ce ma fixeaza incruntata cu niste ochi de vultur. O intreb daca pot sa stau aici si sta si se uita la mine de parca i-am cerut un crocobaur cu pene. Se pare ca nu pot pentru ca patronii sunt plecati si ea nu stie, nu poate, nu vrea. Nici unde altundeva sa mai incerc nu stie, dar as putea sa merg la “Fefeleaga”, pe drumul spre Detunatele. Aha, suna bine. “Si pot ajunge cu motorul?”, “Da, ca se urca cu gipul...” Bun, eu vazusem drumul semnalizat de un indicator pe care scria 45 de minute si 2,5 km, dar arata destul de rau si nu m-am incumetat. Pornesc in sus si destul de repede imi pare rau. Drumul este de fapt o ulita, plina de bolovani, cu un sleau adanc pe mijloc prin care mai curge si apa si este foarte inclinat. Acum nici nu mai am unde sa intorc asa ca merg inainte. Ma incapatanez sa mai merg putin pana cand decid ca ce e prea mult strica. In fata mea sleaul se face adanc de aproape un metru si asta imi mai trebuie sa il scap pe Tweety acolo. Ma intorc foarte greu, incep sa cobor putin si alunec in sant. Iar pun motorul pe o rana, dar se sprijina usor pe un cobur. Suntem bine. Ajung intr-un punct putin mai larg, opresc si ma dezbrac de geaca din care curge transpiratie. Vad ca iar mi-am indoit talpa cricului lateral, dar acum nu am ce sa ii fac. Il las pe Tweety sa ma astepte aici si eu plec in sus, pe jos, macar sa stiu o treaba. Jumatate din drum o injur pe femeia de la pensiune si cealalta jumatate transpir si beau apa ca sa transpir si mai tare. Sunt leoarca. Ma intalnesc cu doua grupuri de turisti care vin de sus si care imi explica pe unde sa o iau. Mai intai ajung la popasul Fefeleaga unde nu as putea sta intr-o camera ci pot pune doar cortul, pot cumpara niste bunatati, dulciuri, tuica, branza si cam atat. Apoi, ajung la un zvor de unde ma adap fericit si imi umplu sticla cu apa. Urmeaza o poteca prin padure pana ajung la un asa zis ghetar – o zona pe firul unei vai pe unde se simte iesind aer rece dintre stancile mari de pe jos. Detunatele sunt de fapt niste formatiuni mari, bazaltice, formate din stanci prismatice, curbate in sus. Seamana cu niste orgi foarte mari. La baza stancilor se afla zone in care eroziunea a facut sa se rupa lespezi imense de piatra ce au cazut formand un grohotis supradimensionat. Eu vreau doar sa ajung intr-un punct de unde sa pot vedea stancile de aproape, ca sa ma pot intoarce, dar se pare ce cer prea mult. Drumul merge doar prin padure si nu gasesc niciun loc fara copaci. La un moment dat ajung in niste poieni, dar chiar si aici am un front de copaci intre mine si stanci. Sunt un pachet de nervi.

IMG_4036.jpg

IMG_4043.jpg

IMG_4059.jpg

IMG_4061.jpg

IMG_4068.jpg

IMG_4100.jpg

IMG_4095.jpg

IMG_4074.jpg

IMG_4111.jpg

IMG_4116.jpg

IMG_4120.jpg

IMG_4127.jpg

IMG_4128.jpg

IMG_4135.jpg

IMG_4138.jpg

Continui sa merg pe drum, merg repede, transpir, incep sa urc puternic si dupa cateva minute ma calmez brusc. Am ajuns pe varful Detunatei. Nici nu stiu cand am facut-o. De aici se vede foarte frumos. Stau putin, ma asez si parca vantul mi-a spalat toti nervii si soarele care apune imi lumineaza mintea. Ma relaxez si cobor linistit. Gasesc si niste zone libere de copaci, la marginea grohotisului, fac cateva poze si ma intorc la Tweety. Pana jos mai alunecam o data si ma sprijin pe cobur, dar foarte usor si sleaul mare nu imi permite sa cad mult in laterala. Ajung la drumul de asfalt si ma indrept plin de sperante spre a doua pensiune. Aici este o letargie maxima, gasesc o batrana si o mama ca isi leagana lenes copilul. Intreb de camera si sunt imi raspund in doi peri. “Da, am avea, dar asteptam in weekend un grup din Franta si am facut curat. Nu stiu ce sa va spun...” Deja incep sa ma enervez. Este marti. Pana in weekend mai sunt ceva zile si nu sunt chiar atat de murdar. De dupa un colt al casei apare un copil de vreo sapte ani, manuind o grebla metalica care cum imi vede casca in mana isi ia avant si incearca sa o nimereasca. Feresc vizorul in ultima clipa, nu ma atinge si, in timp ce este admonestat fara vlaga de catre cele doua femei, eu raman ca trasnit. Acum este randul meu sa ma intorc si sa plec gandindu-ma ca probabil a fost pe aici un ospiciu de debili mental si au scapat, sau am eu acum foarte mult ghinion. Ma intorc spre Abrud si gasesc Pensiunea Detunata unde, de cand parchez, ma intampina patronul, imi strange mana si imi rezolva toate dorintele. Ghinionul meu la oameni se pare ca are si o limita. Camera costa 50 de lei, de mancare imi da o ciorba de vacuta si mamaliga cu branza si smantana adevarata si imi mai da si un ciocan cu care repar talpa cricului lateral. In sfarsit pot sa scriu si adorm tarziu, cu capul plin de ganduri.

3471780706984715153-8753044334575619095?

Sursa

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×