Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    50
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.784

Inapoi in Ardeal

Autentifica-te  
andreisamoil

161 vizualizări

Toata noaptea ma foiesc si transpir. In maghernita asta darapanata de donjon urban este foarte cald si geamurile nu se deschid decat prea putin. Sunt nevoit sa las usa deschisa cat mai butonez, dar cand ma culc o inchid si imi este foarte cald. Macar reusesc sa ajung la zi cu postarile. Dimineata ma trezesc tarziu si apare baba care mi-a inchiriat camera sa imi spuna ca inca nu s-au uscat rufele mele date ieri la spalat, ca ea vrea sa plece si e curioasa sa stie care imi e programul pentru ca vrea sa curete pentru urmatorii care vor veni sa stea aici. Ma enerveaza sa ma grabeasca cineva. Ii spun ca vreau sa vizitez Salina Turda mai intai si sa ma lase sa imi strang catrafusele dupa aia. Ma imbrac, cobor si intru in salina care este la colt fata de unde stau.

Am mai vazut poze din interior si aratau foarte interesant, dar nimic nu m-ar fi putut pregati pentru ce gasesc inauntru. Diferenta fata de salina de la Slanic este ca de la cer la pamant. Intrarea costa 15 lei si este un afis mare la ghiseu cum ca vizita dureaza o ora si jumatate. Ma incrunt putin, o intreb pe vanzatoare cum de si de ce, iar raspunsul este “pentru ca sunt foarte multe de vazut”. Zau? Pai hai sa vedem atunci. Intru printr-un tunel lung, prin cateva sali mai mici cu ecouri interesante sau cu masinarii pentru extras sarea si apoi ajung in punctul principal de atractie: Doua sali imense, luminate foarte destept, cu pasarele, lifturi, formatiuni pe pereti si o gramada de dotari si activiati in partea de jos. Aici se poate juca ping-pong, popice, se poate merge cu barca pe un lac interior, exista o roata mare, o zona de gradene, scena de spectacole si multe zone de stat cu banchete si mese. Arhitectura amenajarilor interioare este foarte interesanta, din lemn, sticla si metal, cu forme elansate si curajoase. Arata fenomenal. Imi pare sincer rau ca nu am ajuns ieri mai devreme ca sa fi stat sa scriu aici, jos, in salina in loc de camaruta calduroasa de peste magazinul mixt.

Ma plimb putin si inteleg de ce era pus afisul de la intrare cu timpul minim de vizitare de o ora si jumatate. Aici este foarte tare. Trebuie venit si stat o zi intreaga. Singura problema ar fi ca nu te lasa sa aduci mancare cu tine si nici nu ai de unde sa cumperi. Oricum, vad ca romanii nostri, cu tupeu, reusesc sa ignore afisele puse din cinci in cinci metri si mananca linistiti. Ma gandesc ca gazda mea deja face spume, asa ca, dupa ce am vazut cu grija si reponsabilitate tot ce era de vazut, ies afara la caldura si praf. Imi fac bagajul, ii platesc cei 50 de lei ceruti pentru camera si o masina de rufe la spalat si plec spre Cheile Turzii.

Intreb cativa oameni cum sa ajung cel mai bine in chei si unii imi indica Petrestii de Sus, dar majoritatea ma trimite in Mihai Viteazu. O pun pe I-oana sa ma duca acolo si ajung pe niste drumuri ingrozitoare, pline de hartoape si sleauri, de pamant, pe care se mai si lucreaza la canalizare. Reusesc sa trec cu greu, ocolind prin sant un escavator ce imi sta semet in drum si ajung intr-o parcare mare, frumoasa si orizontala, unde sunt multe masini mici, de oras, ce au venit pe alta parte. Fir-ar voi sa fiti cu sugestiile voastre si explicatiile de localnici care nu va stiti curtea! Merg putin mai departe si ajung in curtea unor pensiuni frumoase ce au si camping si casute mici de inchiriat. Ma  intreb de ce am ascultat ieri de localnicii care mi-au spus ca nu am unde sa dorm in chei si ca trebuie sa gasesc de dormit doar la gazde sau la hoteluri scumpe in centru. Aaa, am uitat, stiu! Cineva trebuia sa faca misto de mine cu dormitul in donjon, dupa experienta de la Calnic. Bine, ha, ha, ma amuz copios!

Il las pe Tweety in soare, ca la umbra nu am unde si plec prin chei in cizmele de motor cu care m-am obisnuit destul de bine. Este plin de oameni veniti la plimbare si stau chiar la o coada ca sa platesc biletul de intrare. Caldura ma omoara, calcarul alb al potecii face lucrurile si mai grele si, desi sunt in cizme si ma gandesc ca merg incet, vad ca trec ca acceleratul pe langa turistii in slapi si cu copii mici dupa ei. Gasesc chiar un carucior de copil abandonat langa un copac, semn ca cineva s-a chinuit prea mult pana acolo si a gasit alta solutie. Traseul merge cand pe o parte cand pe cealalta a cheilor, traverseaza apa pe niste poduri suspendate si este in multe locuri sapat in stanca si echipat cu lanturi. Seamana destul de mult cu Cheile Nerei, doar ca este mult mai scurt. Intr-o ora si putin reusesc sa parcurg cheile dus intors si sa intru intr-una din pesterile vizibile din poteca. Mi s-a facut foame. La baba de azi dimineata nu am avut ce sa mananc, asa ca ma infig direct intr-una din terasele de la iesirea din canion. Infulec trei “mici someseni” – orice or fi aia – buni si mari, iar apoi ies din nou in caldura torida ca sa merg mai departe. Astazi este prima zi in care nu pot sa port haina deloc. Simt ca este prea mult si sa stau in soare fara ea pe mine. Cred ca daca o port si numai cinci minute o sa lesin. La telefon ma suna Horea, ce s-a oferit sa imi fie ghid pe zona asta a traseului, sa ma intrebe daca am nevoie de ceva si sa imi spuna ca a vazut in ultimul articol ca sunt in zona. Ah, bou mai sunt! Cu agitatia din ultimele zile am uitat sa il sun sa ii spun ce planuri am. Aflu ca este in Cluj si ma asteapta sa il sun cand ajung acolo ca sa stam la o vorba.

Plec si ma plimb putin pe Valea Ariesului. La fel ca pe Lunca Muresului, vad terase, zone mari inverzite, campuri verzi, dar nu sunt foarte impresionat. Poate, daca as sta in stufaris cu o undita in mana ar trebui sa imi spuna ceva aceste locuri, dar eu nu pescuiesc si pe caldura asta nici nu planuiesc sa invat. Pe de alta parte, era destul de frumos pe valea Muresului in zona castelului de la Lipova, dar traficul nu m-a lasat sa ma bucur in voie de curbe si de peisaj. Ma intorsc si o iau spre castelul Banffy. Merg cu 120 prin caldura si vad cum transpir. Soseaua este mare, larga si pana la Bontida ma plictisesc. Evit doua radare si ajung la poarta castelului. Platesc doi lei si ma infig direct in cafeneaua din interior unde vars in mine doua ceaiuri cu gheata. Acum, ca mi-am mai revenit, pot sa vizitez. Palatul este in renovari, acum este o ruina, dar o ruina frumoasa, in stil baroc. Sunt mai multe corpuri de cladire, o curte mare interioara, multe afise cu ceea ce vor face si cum il vor renova, iar intr-un colt se afla un mic turn in stil romantic, ce se inclina periculos si este sustinut de niste proptele din lemn. La fel ca in cazul Micului Trianon, nu stiam de locul asta, are un potential fantastic pentru restaurare sau reconversie, dar totul pare ca se misca foarte lent, cu o lene adusa parca de caldura sufocanta. Vad semnele cum ca nu am voie sa intru, dar le ignor si ma plimb putin prin cateva corpuri de cladire, pe sub arcadele prabusite, trec de la un nivel la altul si ma intreb cum o fi aratat acest loc in trecut si cum erau oamenii care il foloseau. Ma intorc la Tweety, parcat afara, la umbra si plecam spre Cluj. Il sun pe Horea si ma cheama la el acasa la un suc si o prajitura. Ajung, dupa un alt segment de drum incins si parchez in fata blocului unde ma primeste zambitor alaturi de motorul sau Aprilia Pegasso. Imi spune ca, din pacate nu ma poate gazdui la el pentru ca trebuie sa plece din oras cateva zile, dar ma hidrateaza din plin si imi da sa mananc o prajitura excelenta, cu fructe de padure, facuta la el acasa. Iar ma oftic pentru ca in Bucuresti noi nu pupam decat niste fructe ciudate, parca facute din plastic si infulec doua felii consistente cat sa imi ajunga. Intre timp, Horea, sfatos, foarte preocupat, imi face traseul in zona si imi da o gramada de indicatii despre cum si pe unde sa o iau. Printre altele, imi spune sa nu cumva sa merg pe soseaua mare spre Huedin pentru ca este plictisitor ca dracu, in schimb sa pornesc pe varianta cu lacuri prin Marisel. Vad ca mi-a gasit si cazare la o pensiune din Cluj, de langa Padurea Baciu si ma mai sfatuieste cu privire la ce am de vazut prin oras. Despre rezervatia de bujori de stepa imi spune ca sunt idiot si ca nu am ce sa vad acum. Bujorii infloresc in mai. Ii multumesc foarte mult si pornesc spre centrul vechi avand ca tinta Catedrala Romano-Catolica. Urmaresc indicatiile ghidului meu clujean, dar nu sunt foarte atent si parchez langa Catedrala Ortodoxa. Ma uit la ea si nu inteleg. Pai nu trebuia sa fie gotica? Intru sperand la un accident si sunt la fel de nedumerit. Cuvantul care imi vine in minte este “mare”. Este mare si ortodoxa. Nu e bine. Fac totusi cateva poze, ma uit la randul lung de oameni insirati in fata unui popa ce ii picteaza pe frunte si ies nedumerit. Vad printre case turnul ascutit al Catedralei Sfantul Mihail si ma prind ca sunt bou. Il mut pe Tweety cateva strazi mai departe, il pun bine in parcare si acum sunt liber sa ma plimb pe unde trebuie. Acum lucrurile au sens. Biserica este gotica, are o piata mare dezvoltata pe lateral, un turn inalt si ascuti, neogotic, care este cel mai inalt turn de biserica din Romania si interiorul restaurat de Biserica Catolica in stil baroc. Intru, fac poze, nu am stare, ies din biserica, fac poze, merg in centrul vechi si ma plimb pe stradute. Sunt tentat sa ma asez la o terasa ca sa mananc, dar, dupa prajitura lui Horea, nu mi-e prea foame si fiind singur, nu prea ma incanta perspectiva. Mai bine imi cumpar un suc si un fel de pizza impaturita de la un fast-food si ma bucur de ele plimbandu-ma. Este plin de oameni, majoritatea localnici, care au iesit la terasa, se plimba linistiti si isi fac planuri de seara. Aici este foarte asemanator cu zona Lipscani din Bucuresti, in forma actuala, renovata, doar casele sunt putin altfel, oamenii parca mai linistiti, nu sunt tigani si e ceva mai curat. Sunt piete mici, strazi intortocheate si terase la tot pasul. Mai remarc ceva interesant: Vad fete. Vad fete frumoase, unele aranjate pentru seara in oras, altele doar frumoase si imi dau seama ca, pana acum, pe unde am umblat, nu prea am vazut asa multe frumuseti locale. Pai nu eram noi vestiti printre straini pentru densitatea de bunaciuni pe metru patrat? Asta este valabil doar in orasele mari? Ciudat, in viitor o sa fiu mai atent la acest aspect.

Vad ca se insereaza, asa ca o las pe I-oana sa ma duca la pensiune. Mergem pe traseul intortocheat pana ajung sa trec pe langa verdele intunecat al padurii bantuite Baciu si ies dintr-o curba ca sa vad pensiunea unde trebuie sa stau, langa o spalatorie auto si un cimitir. Tare! Receptionerul imi da o camera foarte frumoasa in mansarda, cu un luminator zenital imens si, la insistentele mele, imi povesteste razand legendele padurii. Deci avem asa: fantome, strigoi, varcolaci, farfurii zburatoare si extraterestrii. Ii scot coburii lui Tweety si mergem la vanatoare de paranormal. Il intreb daca ii e frica de fantome si se uita la mine de parca spune “Nu, dar mi-e frica sa nu ma trantesti pe drumurile din padure, dementule!” Soarele apune, penumbra se instaleaza si noi topaim pe drmurile de pamant tare, dar foarte denivelate. Vad ca si lui Tweety ii place si este mai sprinten acum ca nu mai are nimic greu in spate. Intru printre copaci, ies la marginea padurii, intru din nou. Este foarte misto. Imi propun sa ma pierd. Fac stanga, apoi dreapta pe un drum mai mic, apoi stanga, apoi o iau de-a dreptul prin frunze, apoi dau de alt drum, iar o iau prin mijloc si ma opresc. Hai, am ajuns! E cineva aici? Si stau, astept, fac poze, mai astept, scriu la laptop, ma invart de colo colo si astept sa apara un bau-bau. Nimic. Nasol. Imi amintesc de un film de desene animate cu “Cele 12 munci ale lui Asterix”, cand eroul mic si destept, impreuna cu cel gras si puternic, erau nevoiti sa doarma intr-un camp bantuit, in cort. Noaptea au aparut fantomele care incercau sa ii sperie zanganind lanturile ingrozitoare, iar cei doi au iesit din cort carpiti de somn sa le faca scandal, sa faca liniste ca sa poata sa doarma. Asa si eu acum. Hai ba, nu apareti? Nu am tot timpul din lume ca sa va astept pe voi, vreau sa merg la hotelul meu de langa cimitir sa fac un dus! Nimic? Bun, inteleg, nu porniti farfuria zburatoare doar pentru mine ca benzina e scumpa, dar macar un strigoi mic acolo, un varcolacel ceva? Nu. Am stat deja aproape o ora si jumatate si am scris doua pagini asa ca plec. Tweety s-a plictisit si el si a adormit. Il pornesc, merg putin si atunci ii vad. Extraterestrii!!! Sunt mai multi, sunt albi cu rosu, pielea neteda, au capete alungite, ochi mari si luciosi si doua roti. Chiuie si gafaie ingrozitor. Il pun pe Tweety sa alerge alaturi de ei putin si ma uit cum sar si se agita pe langa mine. Ma opresc sa le vorbesc putin si imi spun ca se pregatesc de un concurs de ciclism in weekend si chiar cautau un motociclist care sa ii ajute putin la organizare si la verificarea traseului. Le dau numarul lui Horea si ma duc sa ma culc. Ba fantome, daca ma cautati, sunt in camera mea, da?

Dus, pat, vorbesc mult cu Ioana mea si ma culc.

IMG_4471.jpg

IMG_4474.jpg

IMG_4483.jpg

IMG_4491.jpg

IMG_4504.jpg

IMG_4514.jpg

IMG_4520.jpg

IMG_4521.jpg

IMG_4525.jpg

IMG_4526.jpg

IMG_4537.jpg

IMG_4540.jpg

IMG_4545.jpg

IMG_4548.jpg

IMG_4551.jpg

IMG_4557.jpg

IMG_4560.jpg

IMG_4567.jpg

IMG_4575.jpg

IMG_4580.jpg

IMG_4584.jpg

IMG_4585.jpg

IMG_4595.jpg

IMG_4600.jpg

IMG_4608.jpg

IMG_4617.jpg

IMG_4622.jpg

IMG_4637.jpg

IMG_4643.jpg

IMG_4655.jpg

Dimineata ploua putin si atmosfera se racoreste. As vrea sa mananc ceva dar nu pot pentru ca restaurantul este inchis in asteptarea unui mare eveniment de diseara. Asta e, azi plec mai devreme. Imi fac bagajele si o iau pe unde mi-a spus ieri Horea, spre Marisel. Bine fac si bine m-a sfatuit. Drumul nu este foarte bun, dar este foarte frumos. Merge in lungul unor lacuri de acumulare, urca niste serpentine abrupte si ajunge pe niste coame de deal unde sunt sate motesti, oameni care vorbesc frumos, cu accent si multi cai. Parca este un peisaj din Vestul Salbatic.

Incep sa cobor spre Belis si ne unduim dupa drum, incercand sa mai evit si gropile. Mi se pare ca motorul a inceput sa se auda putin altfel fata de cum il stiam eu si incep sa ma ingrijorez. Sunt mai atent, il ascult in tot felul de momente si decid ca sunt nebun. La Belis intreb cativa localnici despre biserica scufundata si ma directioneaza pe un drum forestier, dupa o bariera pe care mi-o deschid binevoitori, spre malul lacului, dar imi mai spun ca biserica nu se vede acum. Ma gandesc sa incerc totusi, navighez sleaurile adanci dar uscate, ajungem pe malul lacului si, dupa un segment foarte spectaculos de drum de pamant pe care deja incep sa ma inteleg bine cu Tweety, ajungem la capat unde nu e nici urma de biserica. Bun, macar am incercat. O iau inapoi, ajungem la asfalt, continui sa merg in lungul lacului si urmaresc soseaua destul de bine asfaltata, pana dupa Rachitele, spre Cascada Valul Miresii. Cu cativa kilometri inainte de cascada drumul devine de piatra, dar este o placere sa urc pe el pentru ca nu este pietris in care sa ma afund si este lipsit de gropi mari. Cand ajung langa cascada inteleg de ce i se spune Valul Miresii. Privita dintr-o laterala, arata exact ca un val mare agatat in capul unei viitoare neveste. Fac cateva poze si urc deasupra ei, dar isi pierde din farmec. Decid ca mi s-a facut foame asa ca ar trebui sa gasesc un loc de oprit.

Plec spre Huedin, dar pe drum nu ma inspira nimic ca posibil loc de luat masa. In centrul orasului gasesc Biserica Reformata-Calvina si vis-a-vis un restaurant. Este perfect. Ceai rece, ciorba taraneasca, salata si cartofi prajiti cu carnat. Plec apoi sa incerc sa intru in biserica alba, cu acoperis frumos, de lemn si gasesc totul inchis. Niciun semn, niciun numar de telefon, nu gasesc nimic. Ma resemnez si dau o tura prin oras, il iau pe Tweety si plecam spre Gradina Zmeilor. In fata, in directia in care merg, vad ca cerul are o culoare vinetie asa ca ma gandesc ca nu ar fi o idee rea sa ma imbrac de ploaie. Astazi merg iar imbracat cu geaca si, pana imi pun si restul lucrurilor pe mine, transpir si sunt tot ud. Incep sa rulez, trec de cateva curbe unde asfaltul este ud, dar nu ploua si ma gandesc cat de tare ar fi sa ma fi imbracat degeaba. Nu, nu e cazul. Mai iau o curba si intru in masina de spalat. Este o ploaie tipica de vara, localizata pe o zona relativ mica, dar unde toarna din plin. Ah, ce mult imi place cand in jurul meu se dezlantuie natura si eu sunt uscat (exceptie facand cat am transpirat inainte). Merg mai departe, ma opresc la un moment dat sa fac niste poze pentru ca peisajul este prea spectaculos si ajung intr-un sat de langa Balan unde, din vorba in vorba, ajung spre Gradina Zmeilor. Pe ultima portiune, drumul este de pamant si un destept s-a gandit ca este o idee buna sa verse pietris, dar sa nu il mai compacteze. Iar ma chinui, iar transpir cat trei pentru ca merg foarte incordat si ajung la intrare la fel de ud ca si cum as fi mers prin ploaie fara costum. Ma dezbrac si intru direct. Nu mai stiu ce este aici. Ma plimb pe o poteca amenjata destul de bine, printre coloane, ciuperci si tepe din piatra, erodate de vant si apa intr-o roca ciudata, o gresie slaba ce are intercalate in compozitie mult pietris si nisip. Drumul este un circuit care merge pe sus, pe deasupra stancilor si se intoarce printre ele. Este frumos, destul de interesant, dar incepe iar sa ploua tare. Termin traseul, las stropii mari sa ma racoreasca putin si merg mai departe, spre nord si apoi spre vest, pana la Castrul Roman Prolissum. Urc pe deal, parchez in soare, langa niste maghernite din lemn, nu gasesc pe nimeni aici si incep sa ma plimb prin situl arheologic. Este destul de bine explicat, sunt tablite la majoritatea ruinelor si se intelege destul de bine, desi nu se vad decat ziduri de cateva zeci centimetri inatime. Intr-un singur loc, una din cele patru porti, cea de pe latura nordica este reconstruita si se poate vedea cum ar fi aratat la inceput. Oricum, se pare ca situl este unul dintre cele mai mari si mai bine pastrate din Romania. Ma plimb pe Via Praetoria, pe coama verde a dealului si ajung in mijlocul castrului. Mircea Crisan, ghidul meu din Salaj spune ca atunci cand sunt aici, stau pe drumul care duce la Roma. Da, asa e... Ma inchipui urcat intr-un car si incepand o calatorie de cateva luni spre Roma, prin marele fost imperiu. Ies prin ruinele portii de sud si ajung la amfiteatru unde se mai vad fundatiile zidurilor ce sustineau gradenele. Iar mor de cald, altceva nu mai am ce sa vad aici, asa ca ma intorc la Tweety. Acolo ma asteapta un om imbracat in verde, care ma intreaba daca asta este motorul meu, ne conversam putin si imi spune sa imi dea bilete. Da, bine. Il intreb cat face si dupa ce ezita putin imi cere direct cinci lei “pentru vizitat, filmat si tot”. Iar ma enervez. Ii spun ca nu am vazut niciun semn sau afis cu taxa de intrare si ca nu e nicio problema, ii platesc, dar sa imi arate lista de preturi. Pentru siguranta, mai dau o tura maghernitelor si nu vad nicio lista de tarife. Daca nu e, nu e. Omul intra in casuta din lemn, cauta o vreme ceva, eu ma duc si ma pregatesc sa plec si, dupa cinci minute, iese si ma intreaba daca sunt student. Ii spun ca nu, ca sunt arhitect si atunci zice ca ma lasa sa nu platesc nimic. Nu aveam nicio problema sa ii platesc intrarea pentru ca se vede ca s-au chinuit sa amenajeze zona si au facut-o destul de bine, dar taxa foto ma enerveaza pe mine din principiu, asa ca mi-am propus sa fiu rebel si sa incerc sa ii fentez de cate ori pot cu rahatul asta de taxa.

Il sun pe Nelu la care o sa ma duc sa stau, in Zalau. Pe drum, observ un fenomen ciudat . In frana de motor, cand ajung la 60 la ora si nu tin mainile pe ghidon, Tweety vobleaza din ce in ce mai tare. Daca tin de ghidon totul este in regula, dar parca nu facea asa inainte.

La Zalau ajung repede, Nelu ma primeste bucuros, ma pupa, il bagam pe Tweety in garaj si ma duce sus, in casa ca sa fac un dus si sa mananc ceva. Suntem rude, nu ne-am vazut de ceva timp si stam sa povestim cate in luna si in stele. Palinca incepe sa curga, eu ma ametesc si atunci cand ajung fetele acasa, Angela sotia lui si Alexandra, cred ca deja am limbarita. Cand beau incep si vorbesc prea mult. Incet, Nelu si Angela se retrag si raman sa vorbesc cu Alexandra. Imi spune ca si ea viseaza sa faca ceva. Vrea ceva mare, ceva cu care sa ramana peste timp, ceva care sa insemne putin mai mult decat o simpla excursie, dar nu stie sa formuleze foarte bine ce. Discutam, povestim si singura concluzie pe care o putem trage dupa cateva ore este ca vrea sa faca ceva “cu sens”. Ma culc frant, la ora 1.00 si nici nu stiu cand a trecut noaptea.

IMG_4661.jpg

IMG_4667.jpg

IMG_4672.jpg

IMG_4677.jpg

IMG_4688.jpg

IMG_4707.jpg

IMG_4729.jpg

IMG_4731.jpg

IMG_4739.jpg

IMG_4748.jpg

IMG_4751.jpg

IMG_4766.jpg

IMG_4772.jpg

Dimineata mai scriu putin, mananc si plec tarziu. Nelu si Angela ma asalteaza cu oferte de bunatati pe care sa le iau cu mine, dar nu prea stiu cum sa le explic ca nu am loc in bgaje. Plec de la ei cu slanina, palinca si multe alte gustari pentru drum pe care le ingesui pe unde apuc.  Astazi mi-am propus sa ma intalnesc cu Mircea Crisan, care m-a invitat sa imi arate Gradina Zmeilor si Castrul Roman Proloissum, dar, aiurit si obosit cum am fost in ultimele zile, l-am anuntat tarziu ca sunt in zona si nu a putut sa ma insoteasca ieri. Vad ca este a doua oara cand cand fac eroarea sa vorbesc tarziu cu ghizii mei si nu ma sincronizez cu ei, asa ca imi propun ca pe viitor sa imi fac programul inainte pe mai multe zile. Astazi, Mircea vrea totusi sa imi mai arate cateva lucruri pe la el prin zona. Plec spre Petricei si ma prind abia dupa vreo zece kilometri ca I-oana face misto de mine si ma duce aiurea, in directia opusa fata de unde vreau eu sa merg. Nu inteleg ce are. O ignor, ma intorc si de aici merg bine. Mircea ma asteapta in strada si ma invita direct sa il bag pe Tweety in curte. Ma intampina el, Cristina - sotia – si Antonia, fetita lor de sapte ani. Antonia este in culmea fericirii si exclama cu gura pana la urechi “Buna Tweety!!!”. Toti zambesc si eu sunt putin perplex. Nu ma pot obisnui cu oamenii care stiu despre noi si ne recunosc. Ma pun la masa, bem un suc si incet ma prind ca Mircea nu numai ca a citit despre noi, dar a citit tot, ne urmareste zilnic si este la curent cu ultimele posturi. Sunt terminat si mut de uimire. Imi spune ca ii pare foarte rau ca nu ne-am sincronizat la Proloissum pentru ca vroia sa aduca un muzeograf care sa-mi fi explicat mai pe larg tot ce este de vazut acolo, dar ca vrea astazi sa ma duca la Muzeul Holocaustului din Simleu Silvaniei. Ne suim in masina lui si mai intai, imi arata simbolul orasului Pericei, ceapa. Aici au o sculptura, o ceapa gigantica, ce marcheaza intrarea in cartea recordurilor dupa ce au impletit cea mai lunga legatura de ceapa din lume. Mai mult, Mircea imi spune ca, asa cum Moldova este unoscuta pentru vinuri, ei sunt cunoscuti pentru ceapa. Tare!

Mergem mai departe, in urmatorul oras si ajungem repede langa muzeu care este amenajat intr-o fosta sinagoga. Ghidul de la intrare, un tanar lent cu parul lung si slinos ne povesteste despre cladire si despre exponate. Aici sunt, pe langa obiectele iudaice de cult si multe fotografii si acte amintind de perioada persecutiei evreilor. Sunt chiar acte, ziare si carti vechi, cu paginile ingalbenite si sensibile, pe care se pot citi realitatile dure ale perioadei. Gasesc o nota prin care unui cetatean ii era cerut sa ii puna in vedere evreului Zudic ca “la proxima greseala va fi trimis in Transnistria”. Din pacate, muzeul este destul de degradat, cladirea este foarte paraginita si acoperisul trebuie sustinut cu popi de lemn, iar exponatele, inclusv cartile vechi si ziarele galbene cu titluri rasunatoare sunt lasate pentru a fi manipulate oricum de catre vizitatori. Iesim si raman cu multe ganduri in cap. Mi se pare interesant cum in perioada aceea, declaratiile politice erau mult mai dure, directe, dar si parca mai cinstite decat acum.

De aici, mai intram la fosta cetate a Simleului, resedinta familiei Bathory, acum in reconstructie si renovare, iar Mircea imi povesteste cum copil fiind se juca printre ruine. Din cetate au mai ramas doar cele patru donjoane de pe colturi, zidurile au disparut aproape integral si cele doua incinte fortificate sunt foarte greu vizibile. Stilul cetatii este renascentist si, plimbandu-ma prin turnurile vechi ma amuz vazand cum pe cladirile ramase se vede povestea interventiilor si modificarilor facute in timp. Se vad foste hornuri, ferestre zidite, ancadramente adaugate, scari si intari refacute. Plecam inapoi in Pericei si vazand ca e ora pranzului, Mircea ma pune la masa. Astazi vreau sa ajung si sa trec de Oradea, dar ma gandesc ca trebuie sa mananc ceva, asa ca stau cuminte, sporovaim si am impresia ca ospitatlitatea zonei nu are limita. La rugamintea Antoniei, o plimb cateva sute de metri pe motor si se da jos surescitata, numai ca sa se suie inapoi in sa cand il parchez. Mircea tot insista sa imi dea o bere si imi sugereaza sa stau in noaptea asta la el, dar desi imi surade ideea, ma incapatanez sa plec, avand programul meu in minte. Imi iau la revedere, incalec pe Tweety si, la ora 17.00 plec spre Oradea. Imi pare rau ca nu am stat. Pe drum, vad cum o gasca de motociclisti unguri tocmai trag la o pensiune mai sus, iar apoi, dupa cateva sute de metri gasesc cateva masini de politie la locul unui accident nasol. Am impresia ca cineva incearca sa imi spuna ceva. Mai merg putin, vad ca fata lui Tweety tot vobleaza cand o las libera, ma gandesc ca ar trebui sa il iau la puricat pentru ca nu imi place asta deloc, iau o curba si ma trezesc in fata uneia dintre cele mai improbabile imagini. Pe un drum in panta, urcand pe deal, sunt insirate zeci de motociclete vechi, ca intr-un muzeu. Asta este prea de tot. Daca cineva incearca sa imi spuna sa stau aici, mai clar de atat nu cred ca are cum sa o faca. Opresc, fac o poza si il sun pe Mircea sa ii spun ca totusi raman la el. Nu este deloc in stilul meu sa ma intorc din drum, dar de mai multe ori in excursia mea am avut senzatia ca cineva imi da ghionturi ca sa o iau pe un drum, si atunci cand nu o fac, ajung sa regret. De data asta, nu stiu de ce, dar vreau sa tin cont de sugestiile astea ciudate. Ma intorc, il culc pe Tweety si il iau la puricat. Descopar ca a facut un mic grad in rulmetul ghidonului si ma gandesc ca de acolo a aparut fenomenul de voblare. Nu am ce sa ii fac. Sper doar sa nu se agraveze.

IMG_4789.jpg

IMG_4790.jpg

IMG_4791.jpg

IMG_4793.jpg

IMG_4801.jpg

IMG_4804.jpg

IMG_4808.jpg

IMG_4813.jpg

IMG_4816.jpg

IMG_4821.jpg

IMG_4828.jpg

IMG_4834.jpg

IMG_4841.jpg

IMG_4848.jpg

IMG_4852.jpg

Imi petrec seara cu familia lui Mircea si nu stiu cand trece timpul. Antonia il calareste bucuroasa pe Tweety, iar la masa apare si fratele lui Mircea la un loc cu multi altii, care desi nu ma cunosc deloc, ma fac sa ma simt de-al casei. Exact genul asta de experiente imi doream: Stau la o masa mare, in curte, mancam ardeleneste si le ascult vorba frumoasa. Ei vorbesc despre orice: nunta unor verisori, mancare, vinuri si mi se pare atat de interesant sa fiu o mica musca pe perete. Palinca iar incepe sa curga, Mircea imi tot umple paharul si la sfarsit, dupa ce am aflat si am spus o gramada de povesti, lucrurile din jurul meu incep sa se invarta, iar ei pleaca spre Zalau pentru ca maine este luni, lasandu-ma cu bunica Antoniei. La plecare, Antonia fuge si il pupa pe Tweety, iar apoi intra in masina cu ochii sclipind si un zambet pe toata fata. Nu stiu cine a zis tampenia aia cu “Romania este o tara frumoasa, dar pacat ca e locuita”, dar cu siguranta nu l-a cunoscut pe Mircea.

Ma bag in pat, incerc sa postez, dar vad ca nu am receptie, iar de scris nu poate fi vorba pentru ca tastele se amesteca sub privirie mele. Adorm cu roata care vobleaza in gand.

3471780706984715153-5863052760708770378?

Sursa

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×