Vlaparaiso mi-a plăcut din prima secundă. Și nu înțeleg de ce. Nu e curat, străzile sunt pline de câini, multe case sunt la un pas să cadă, iar mirosuri grele te lovesc pe la colțuri. Orașul care l-a fermecat pe Pablo Neruda, orașul artiștilor, orașul hipsteresc, orașul unde se fumează iarbă la multe colțuri, portul de unde ne-am luat motoarele pentru a pleca în călătorie. Valparaiso, mon amour! 

Sâmbătă dimineața, străzile sunt liniștite. Doar măturătorii lucrează de zor ca să strângă ambalaje și sticle, câteva prăvălii se aprovizionează, iar soarele și ceața care vine dinspre ocean se bat pentru a ajunge pe străzile orașului.

Străzi pline de culoare, transformate de artiști într-un muzeu în aer liber – doar că acest muzeu este unui viu, cu suflet tânăr. Vezi picturi și graffiti la tot pasul, casele sunt niște containere colorate, cocoțate pe dealuri, și tot ce trebuie să faci este să o iei la pas. Cumva, orașul ăsta îți transmite o parte din bucuria pe care o are.

Dacă te oprești să fotografiezi unul dintre perechii pictați, localnici zâbesc și așteaptă cuminți să-ți faci fotografia. O dată, o mașină s-a oprit cu 10 metri mai devreme ca să prind eu un cadru.  Nu se poate spune același lucru despre turiști, o specie aparte căreia-i dispare sentimentul de compasiunde de îndată ce-a simțit că e rost de-un selfie.

Câinii din Valparaiso fac parte din sufletul orașului. Sunt peste tot, tolăniți pe lângă localnici și printre turiști, iar câte unul te urmează din când în când preț de câteva colțuri, ca să-ți arate cartierele. Dac-ar vorbi, ar fi cei mai buni ghizi. Așa de bine-o duc, că l-am văzut pe unul dormind cu capul pe-o bucată de carne. Iar asta nu-i deloc o metaforă. Altădată, unul s-a plimbat după noi prin vreo două restaurante, iar ospătarii îl împingeau frumos, îi vorbeau și-l scoteau de acolo cu binișorul. La noi i-ar fi trântit un șut în fund și două înjurături.

Felul în care oamenii au grijă de animale spune multe despre ei. Sunt oameni relaxați, pe alocuri gălăgioși, iubesc muzica și statul la terase, vara, până seara târziu, când orașul capătă o formă fantastică. Întunericul ascunde cartierele sărace și rămân doar luminile. De la terasele restaurantelor unde am obișnuit să mâncăm, aflate pe dealul Conception (Cerro Conception), priveliștea e magică, iar spiritul tânăr. Vezi mii de luminițe, mănânci din farfuria de ceviche și bei un vin din valea Casablanca, ori un pisco sour – un cocktail pe bază de pisco – un fel de țuică din America de Sud.

Peste câteva zile este petrecerea de Revelion și se spune că rivalizează cu cea din Rio de Janeiro.  Focuri de artificii care se oglindesc în ocean, lume pe străzi, ce să mai, o fiesta ca la carte. Dar nu ne mai lasă inima să stăm. N-am traversat oceanul Atlantic pentru petreceri, artificii și luxul de-a sta tolăniți serile, la terase. Trebuie să plec. Am o poftă de drum teribilă.

Astfel, după două nopți în orașul boem de pe malul Atlanticului, plecăm pe Ruta del Mar, către Nord. Ne așteaptă mai bine de 8.000 de km și cinci săptămâni de drum. Și ceva-mi spune că n-o să fie tot timpul soare, ceviche bine făcut și pisco sour aromat.

Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro