Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    50
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.778

Echipa

Autentifica-te  
andreisamoil

161 vizualizări

Vad ca astazi nu ma mai simt rau. Macaroanele de ieri se pare ca mi-au prins bine. Ma trezesc destul de usor, la ora 7.00, desi aseara am stat pana la ora 1.30 postand si citind mesajele voastre, a celor ce ma urmaresc. Probabil de aia ma trezesc usor. Mananc un mic dejun mai consistent si ma pregatesc sa plec. Imi amintesc de ce nu imi place la pensiunile astea mari. Sunt impersonale, reci, nu apuci sa vorbesti cu nimeni, cand plec nimeni nu baga de seama. Il incarc pe Tweety, imi pun casca, pornesc, bag in viteza si imi moare motorul brusc. Ah, bou sunt !!! Am uitat lantul legat la roata din spate. Ma dau jos, il scot si plec. Pare ca nu ploua, desi cerul este plin de nori gri.

De unde sunt acum, din Viseu de Sus, plec spre Borsa si Pasul Prislop. Opresc sa alimentez si incep sa urc serpentinele. Mi s-a povestit despre drumul asta ca ar fi foarte rau, dar, in comparatie cu Valea Iadului sau alte drumuri pe care am mers, este superb. In asfalt sunt gropi cu marginile ascutite, dar le pot ocoli destul de usor. Masinile au ceva probleme, dar eu ma bucur de serpentine. Este racoare si pe masura ce urc se face din ce in ce mai frig. Asa sa tot mergi pe motor. Ajung in varf si ma intalnesc din nou cu arabii de la Pensiunea Irina si cu ghida lor, Alexandra. Ce potriveala ciudata... Ne-am tot vazut pe parcurs, la tot felul de obiective. Erau acolo si la Sapanta si la mocanita si vad ca dau peste ei si aici. Ar fi tare sa ii intalnesc si in Delta. Vorbim putin, ei pleaca si eu raman sa ma uit in jur, la nori. Speram sa fac o drumetie scurta in Muntii Rodnei, dar vad ca as vedea numai alb. Nu prea imi surade inca o experienta ca cea din Retezat, in niste munti delurosi si impaduriti. Sa merg si sa vad numai poteca doar ca sa spun ca am fost pe acolo, nu ma incanta prea tare, asa ca decid sa sar peste obiectivul asta. In plus, incepe sa si ploua si, la cele cinci grade care sunt acum aici, imi doresc sa cobor spre orizonturi mai albastre. Incep serpentinele in jos, trec printre dealuri mari si impadurite, ajung pe firul vaii, mai merg ceva, trec de Vatra Dornei si ajung in scurt timp sa merg in lungul unui rau lat, maro si destul de agitat, traversat de poduri suspendate fragile si care se balanseaza. Opresc langa un pod, fac niste poze si ma plimb putin pe el. Intotdeauna mi-au placut astea.

Ajung la Targu Neamt la ora 12.00, gasesc Cetatea Neamt, la marginea orasului, inconjurata de restaurante si masini care nu gasesc locuri de parcare. Ma descurc mai greu, dar gasesc un colt unde il asez pe Tweety. Este plin de oameni care vorbesc cu accent moldovenesc. Urc panta spre cetate, ajung sus, la casa de bilete si, parca presimtind ceva, imi bag aparatul in rucsac, alaturi de geaca. Aici costa 5 lei intrarea si 10 lei taxa foto, iar individul de la casa ma intreaba direct daca imi da bilet de foto. Ii spun ca sub nicio forma nu vreau sa dau bani pe biletul ala si intru. Vad ca aici se practica acelasi sport romanesc de care m-am apucat si eu. Nimeni nu plateste taxa si toti fac poze pentru ca nimeni nu ii verifica de bilete. Scot si eu aparatul si clicai nestingherit prin cetatea refacuta si care miroase a plastic nou. Nu imi place. Renovarea in sine nu este foarte rea, este ce se putea obtine mai mult din cele cateva ziduri care mai stateau in picioare. Pe de alta parte, eu vad ca au fost montate o gramada de pietre si consolidari care nu sunt din acelasi film, iar amenajarea camerelor este de un kitsch maxim: Au adus manechine pe care le-au imbracat, le-au pictat, le-au asezat in pozitii veridice incercandu-se astfel ilustrarea diferitelor scene din viata cetatii, iar in temnita au adus chiar si soareci. De plus. Cand era mica, sora mea avea o jucarie identica. Penibil. Singurele lucruri interesante sunt panorile mari cu informatii despre viata cetatii si a locuitorilor, pe care nu le citeste aproape nimeni. Toti vizitatorii se minuneaza la manechine si cat de realiste sunt. Parca sunt intr-o casa a groazei medievala.

De pe panouri aflu ca denumirea de “neamt” insemna tacut, linistit si mi se pare intersant. Particularitatea acestei cetati este podul mare si rotund pe care se facea accesul prin poarta principala, pod din care au ramas partial doar stalpii de piatra, restul fiind reconstruit, din metal si lemn. Ies afara si ascult comentariile numerosilor turisti din jurul meu, foarte impresionati de cat de frumos au renovat cetatea. Probabil asta se cauta, asta se vinde si asta o fi si motivul pentru care toate mormitele si obiectivele din Egipt au fost refacute sau renovate in acelasi stil, eliminand total senzatia de vechi si orice urma de patina a timpului.

Cand ajung la Tweety vad ca incepe sa ploua usor. Parca m-a urmarit ploaia din pasul Prislop pana aici. Ma uit pe cer si vad ca nu este nimic grav, sunt doar cativa stropi, asa ca plec spre manastirile Agapia si Varatec. Cele doua manastiri sunt aproape una de celalalta, despartite de doar cativa kilometri, iar eu, tintind spre Agapia, ajung din greseala la Varatec. Inauntru este liniste, sunt flori peste tot, chiliile manastirii de maici sunt mici, modeste dar bine intretinute, totul este moale si molcom. Intr-adevar, locul este linistit si inspira la meditatie. Simt insa o retinere, simt o frana sufleteasca. Intru in biserica si aud o slujba ce reverbereza in toata biserica. Initial cred ca este un sistem audios si slujba este o inregistrare, dar apoi vad maicile care chiar canta in timp real. Nu imi vine sa cred cat de bine se aude. Ma asez stupefiat intr-o strana si incerc sa intru in atmosfera. Maicile canta pe rand predica si au voci superbe ce se imprastie in toata biserica. Stau in strana de lemn si incerc sa imi dau seama de ce am aceasta pornire de respingere a religiei ortodoxe si de ce nu pot sa ma integrez in atmosfera. Uite ce frumos este aici, cum canta maicile, cum se aude in toata biserica, ce atmosfera interesanta este. De ce nu m-oi simti bine? Si totusi sunt foarte curios cum de se aude asa de bine. Efectiv, pare un miracol. Ma uit in jur si nu vad boxe, nu vad microfoane. Simt cum mintea mea incepe sa huruie. Gata, s-a terminat cu integratul in atmosfera. Incerc sa imi amintesc de ce am invatat in facultate despre sali fonice, ecouri si alte asemenea. Ma ridic din strana si incep sa cercetez colturile bisericii. Am descoperit miracolul !!! Acum sunt iluminat si mult mai linistit. Lumea mea a ramas pe loc. Este un miracol al tehnicii, pe nume Bosse. Sunt mici boxe, puternice si cu fidelitate mare, plasate strategic, integrate discret, combinate cu microfoane ascunse in mobilierul din lemn. Foarte tare. Acum, brusc imi dau seama si de ce nu pot sa ma integrez in atmosfera: nu inteleg slujba. Maicutele canta frumos, dar rostesc cuvintele alea atat de repede si de legat incat nu am nicio sansa sa le inteleg pe toate si cu atat mai mult nu pot sa inteleg semnificatia lor. Poate sunt eu mai ciudat, dar nu ma regasesc aici. Altii cu siguranta o fac pentru ca este plin de pelerini. Vad tot felul de oameni veniti sa viziteze si sa se reculeaga aici, stand afara, pe banci si ascultand slujba. Renunt sa mai lucrez la partea mea spirituala si ma orientez pe arhitectura. Fac cateva pozi si plec spre Agapia.

Aici mi se cere sa cumpar bilet, platesc 5 lei si intru. Manastirea este mare, cu chiliile organizate intr-o curte interioara delimitata de un portic cu arcade in plin cintru, se renoveaza acum pe o sectiune si este la fel de plina de flori ca si cea de la Varatec. In biserica nu am voie sa fac poze si iar asist la o slujba rostita de niste maici care o canta atat de repede de parca au uitat ceva pe aragaz. Biserica asta, la fel ca si cea de la Varatec, nu ma impresioneaza foarte tare. Probabil ar trebui sa vad alte semnificatii in zidurile drepte, proaspat varuite, dar spiritul meu impietrit vad ca este incapabil de asa ceva.

Mi-e cald. Pantaloni de cordura au fost o idee buna dimineata, dar acum mi-e cald in ei. Nu vad nicio toaleta asa ca imi propun sa mai rabd putin. Plec spre Piatra Neamt si pe drum vad ca, in fata mea, localizati parca doar deasupra locului spre care ma indrept, sunt niste nori mari si negri din care toarna. Opresc, ma echipez de ploaie si il bag pe Tweety la dus. Macar il mai spala putin. Cand ajung in oras vad ca ploaia s-a potolit aproape de tot, asa ca renunt la costmul impermeabil in care deja mi-e foarte cald. Iar opreste, iar dezbraca-te, iar bagaje, offf!!! Intru la Banca Transilvania sa imi mai transfer niste bani in cont si merg spre Curtea Domneasca. Aici ar trebui sa vad un ansamblu format dintr-o biserica si un turn gotic numit Turnul lui Stefan, inconjurate de diverse ruine. Din pacate, zona este intr-o renovare intensa si nu pot decat sa intru scurt in biserica veche unde dau peste o slujba. Fac cateva poze si ma plimb putin prin orasul care arata foarte bine, este plin de viata si sa intinde la poalele unui deal pe care sunt surprins sa vad ca urca chiar o telegondola noua si frumoasa. Apoi, plec spre Cheile Bicazului si incerc sa ajung astazi in Balan, la Piatra Singuratrica. Trec prin localitatea Bicaz, dupa cativa kilometri trec si prin Bicaz Chei si chiar ajung sa ma intreb daca nu cumva am facut o greseala si nu sunt pe drumul cel bun pentru ca in jurul meu totul pare destul de plat sau deluros si nu e nici urma de chei. Brusc, drumul face o curba si intru in canion. Din ce am vazut pana acum, pot spune clar ca astea sunt cele mai spectaculoase chei, prin care am mers cu Tweety. Peretii verticali sau chiar surplombati in unele zone se ridica sute de metri si se departeaza in unele locuri doar cat latimea soselei. Drumul este destul de bun si singurul discomfort este creat de marea de turisti care isi lasa masinile aiurea si de zecile de tarabe cu trancatele si kitschosenii, din zonele mai largi ale soselei. Il opresc putin pe Tweety la tunelul vechi si incerc sa il conving sa treaca prin el, dar nu vrea, imi spune ca sunt dobitoc si ca vrea pe soseaua mare si buna. Doar o fi un motiv pentru care au pus in fata gurilor tunelului cate o mare movila de nisip si o balta gigantica la mijloc. 

Merg mai departe si ajung foarte repede la Lacul Rosu. Aici este o statiune in toata regula, sunt hoteluri, pensiuni, un miting de turisti, galagie, terase si mici. Evit parcarile platite, opresc jos de tot, langa lac si vreau sa vad ceva rosu. Nu e. Cred ca ala de a dat numele lacului era daltonist. Am pretentia ca stiu cum arata culoarea rosie si nu este ce vad eu acum. Oglinda apei are o culoare cacaniu-verzuie. Poate in poze sa iasa altfel, dar eu nu il vad rosu nicicum. Este un lac micut, facut natural printr-o parbusire a unei bucati din munte peste firul Paraului Rosu si ar trebui sa aiba acea culoare din oxizii de fier adusi de apa. Pe lac sunt barci, este un drum ce merge in jurul lui si foarte multi vizitatori cu care ma calc in picioare

Ma bucur sa ies din aglomeratie si din nebunie, ma gandesc ca nu are niciun sens sa dorm aici, in buricul statiunii unde preturile sunt mari degeaba si plec spre Balan, oraselul de la baza Pietrei Singuratice. Este cam tarziu, este ora 19.00, eu nu am mancat si nu stiu unde o sa dorm. Cobor serpentinele, ma bucur de peisaj, de asfaltul relativ bun si vad ca ii place si lui Tweety. Vantul vajaie, motorul duduie, Tweety este ascultator cu antenele in mainile mele si gonim impreuna spre apus, spre un soare din ce in ce mai rosu. Inainte de Gheorgheni, vad ca incep sa apara pensiunile si ma gandesc sa incep sa opresc si sa intreb unde dorm si eu. I-oana vrea sa ma duca in Balan destul de ocolit, trecand prin Gheorgheni, dar pe harta mea vad ca exista un drum forestier, mai scurt, direct la stanga, de undeva de aici, de dinainte de Gheorgheni. Ma orientez destul de bine, il nimeresc din prima si tot acolo vad multe semne de cazare. Opresc in primul loc si imi vorbeste in maghiara un om destul de morocanos. Vede ca nu inteleg, o da pe romana si o chiama pe proprietara, o femeie mare, foarte solida, tot timpul zambitoare, care imi spune ca ea nu are locuri, ca are un grup de sportivi unguri, dar ma trimite la vecinul ei unde pot sa dorm. Da un telefon si imi arata unde sa merg, la o vila draguta in coasta dealului. O intreb daca pot manca si imi spune ca acolo sus nu, dar sa vin la ea ca are sa imi dea o ciorba de legume si snitel cu cartofi cu maioneza. E perfect. La vila ii cunosc pe Vasile si pe Robert, alti doi turisti cu care voi sta diseara. Vasile imi ureaza “bun venit, mai ales ca esti biker” si imi toarna un pahar de palinca de la Cluj. Apare si proprietarul, Iles, care imi cere 35 de lei si ma trimite intr-o camera de la etaj. Vila este foarte destept construita, chiar de el, integral din lemn imbinat frumos, cu un spatiu mare la parter in jurul caruia se dezvolta patru camere si cu un etaj cu supanta, unde mai sunt doua camere si o baie. Este genul de vila care se inchiriaza integral de catre un grup mai mare. Imi place casuta si mi spune ca a facut-o asa cum i-a dat lui prin cap. I-a dat destul de bine. Femeia cu pensiunea de mai jos ma cheama la masa si imi pune in fata o farfurie si un hardau de ciorba. Este delicioasa, mananc doua portii, dar ma opresc la timp pentru ca imi aduce si un platou cu un snitel facut parca din trei gaini si un munte de cartofi cu ardei si maioneza. Mi-e foame, dar nici char atat nu pot sa bag in mine. La un moment dat ma dau batut si ii multumesc pentru masa. Imi cere doar zece lei pentru tot si eu ma duc la baieti, in vila, cu gandul sa mai butonez putin. Nu se poate. Vasile moare de curiozitate sa ii povestesc despre ce fac, unde am fost si unde ma duc, lui Iles ii place aparatul meu foto si vrea sa stie mai multe, mai apare niste palinca, apare si vin, iar undeva pe la ora 11.00 decid ca imi fac iluzii degeaba, ca nu mai fac nimic astazi si mai bine ma bucur de atmosfera prieteneasca. Parca sunt la Magura cu amicii mei. Aflu ca Robert nu mai este chiar turist ci a devenit localnic pentru ca tocmai si-a luat niste pamant in zona cu gandul sa isi faca o casa si sa poata sa plece din Bucuresti. Il inteleg perfect. Vasile este din Ploiesti si a venit sa il ajute sa faca gardul, este motociclist la randul lui si tare il mananca sa faca si el niste calatorii mai lungi. Iles imi povesteste mult despre zona si despre trasee, ma trimite in sus spre Balan pe drumul forestier spectaculos si il suna pe Hunor Crisan, un ghid local care stie toate potecile si care ma trimite sa urc deasupra Cheilor Bicazului, ca sa le vad de sus. Ma culc la ora 2.00 ametit bine, cu planuri mari pentru ziua de maine.

IMG_6377.jpg

IMG_6386.jpg

IMG_6398.jpg

IMG_6407.jpg

IMG_6412.jpg

IMG_6414.jpg

IMG_6435.jpg

IMG_6445.jpg

IMG_6448.jpg

IMG_6453.jpg

IMG_6472.jpg

IMG_6476.jpg

IMG_6483.jpg

IMG_6492.jpg

IMG_6496.jpg

IMG_6530.jpg

IMG_6540.jpg

IMG_6541.jpg

IMG_6548.jpg

IMG_6563.jpg

La ora 6.00 ma trezesc foarte greu. Din nou. Capul imi vajaie de la bautura de ieri. Din nou. Ies incet din cabana, il trezesc pe Tweety si pornim impreuna pe drumul forestier, in sus. Este foarte frumos. Soarele abia s-a ridicat si isi filtreaza razele prin crengile brazilor, drumul este  plin de gropi si balti, dar este bine racordat si ne place mult sa topaim pe el. Eu stau in picioare si simt racoarea diminetii cum imi suiera prin casca, Cat Stevens imi spune ca “Morning has Broken” si ajungem brusc pe un tapsan de iarba, langa o biserica veche si niste stane. Il opresc pe Tweety, opresc si muzica si stau sa ascult linistea. Astazi o sa avem o zi buna. La coborare de pe deal ma bucur de acelasi peisaj rupt de lume, cu paduri si poieni luminate piezis pentru ca, atunci cand ajung in “satul” Balan, sa am o surpriza: Nu este sat. Este un ditamai orasul, are si un combinat, fabrica, blocuri, de toate. Bine ca nu am venit sa dorm aici ca as fi gasit cazare mai greu. Aflu pe unde incepe poteca in sus spre Piatra Singuratica, merg cat pot pe drumul forestier si spre, finalul oraselului, gasesc un om pe care il rog sa ma lase sa il pun pe Tweety la el in curte pentru cateva ore. Imi deschide zambitor poarta si imi arata unde sa il las. Ma echipez de munte si o iau in sus pe banda albastra urmand un indicator ce imi promite ca pana sus la cabana o sa fac o ora si jumatate. Chiar atata si fac. Poteca urmareste coama unui deal, apoi trece pe langa niste poieni verzi , ajunge in creasta, ocoleste niste stanci si ajunge la acesti pinteni de roca numiti Piatra Singuratica. La baza pietrei este o cabana din lemn, cu un cabanier cald si dragut cu care vorbesc putin si imi arata cateva unghiuri bune de unde sa fotografiez pietrele si muntii Hasmas. Beau un suc si cabanierul imi confirma ceea ce mi-a spus ieri Iles si anume ca toti ursii gunoieri din Brasov si Valea Prahovei au fost adusi aici si pusi ntr-o rezervatie ca sa invete din nou cum este in salbaticie. Se pare ca au niste cipuri implantate si, imediat cum ies din rezervatie, suna alarma ca la detinuti si vin niste baieti care ii iau si ii duc inapoi.Problema este ca inainte sa apara baietii, de multe ori apuca sa sperie niste bieti localnici nefericiti sau mai mananca niste oi si niste caini.de stana. Cabanierul imi spune ca ideea in sine nu e rea, dar au adus prea multi si evadarile astea se intampla cam prea des.

Incep sa cobor cu gandul la penitenciarul de reeducare pentru ursi Harghita. La vale este simplu, panta si terenul sunt tocmai bune si incerc un fel de “parcour” forestier. Sar peste radacini si busteni, topai din piatra in piatra pana cand aproape busesc cativa turisti nevinovati, aparuti din neant si ma potolesc. Macar am coborat in 30 de minute ce am urcat intr-o ora si jumatate. Ajung la Tweety, ma echipez la loc, imi pun cizmele si plec inapoi, de data asta pe asfalt, spre Lacul Rosu si Cheile Bicazului. Imi este mai simplu sa imi continui traseul pe acolo asa ca o sa mai parcurg o data cheile. Ma opresc la lac si vreau sa mananc ceva. Ma lacomesc si imi comand doi langosi cu cascaval, smantana si usturoi, dar regret in momentul in care mi-i aduce find exagerat de mari. Mananc unul, il pastrez pe celalalt, ma mai uit la lac si tot nu mi se pare rosu, asa ca incep sa caut poteca spre marginea cheilor. Urmez un triunghi galben, cu Tweety, pe un drum de tara, pana la un schit aflat in saua de dinaintea cheilor si de acolo, din spatele bisericii, il abandonez pe Tweety si gasesc cu greu o poteca foarte stearsa care urca abrupt,  in sus, peste pietre incinse de soare si prin vegetatie deasa. Din cand in cand mai gasesc cate un semn pe cate un copac, dar trebuie sa fac eforturi serioase ca sa nu pierd poteca slaba, acoperita de iarba. Ajung in varf transpirat leoarca, gafaind si plin de aschii si seminte de plante care mi-au intrat peste tot. De sus se vede frumos, dar sufar de aceeasi problema a obiectivului cu un unghi prea inchis. Nu vad, asa cum speram, in lungul cheilor, dar se vad peretii imensi de piatra cum se ridica impunatori. Ma dau jos la Tweety, care este suparat ca l-am lasat in soare, ma echipez si plecam. Pe drum sunt alte curbe, alte serpentine, depasesc in draci si in scurt timp ma trezesc singur pe drum, inclinandu-ma puternic. Tintesc spre Poiana Teiului si merg in lungul lacului  Ajung la Bicaz, alimentez si o iau in sus spre nord. Ajung si la barajul Bicaz, imens, dar nu am voie sa fac poze. Merg in lungul lacului, pe niste curbe superbe, am lacul sclipitor in stanga, dealurile verzi pline de capite in dreapta, muzica in casca si mi-e bine. Intr-o curba, vad ca nu vine nimic, vad cum se termina si decid sa nu mai reduc viteza. Ma inclin. Mai mult, mai mult, ma aplec pe langa Tweety si... harsti. Am atins scurt cu coburul. Nu am cazut, doar s-a auzit cum am atins, dar sunt uimit de cat de mult ne-am inclinat. Bravo Tweety, ce echipa buna facem astazi! Tweety spune un MRRRRR satisfact si vajaie mai departe. Imi propun totusi sa nu mai polizez coburii. La iesirea din Poiana Teiului trec pe un pod mare si dragut, peste zona verde de la capatul lacului Bicaz si o iau spre Toplita pentru ca sa cotesc spre Durau dupa cativa kilometri.

IMG_6581.jpg

IMG_6584.jpg

IMG_6588.jpg

IMG_6591.jpg

IMG_6620.jpg

IMG_6624.jpg

IMG_6631.jpg

IMG_6637.jpg

IMG_6642.jpg

IMG_6663.jpg

IMG_6666.jpg

IMG_6683.jpg

IMG_6688.jpg

IMG_6709.jpg

IMG_6710.jpg

IMG_6712.jpg

Este destul de devreme si ma bucur ca o sa am timp sa butonez. Ajung in Durau si vad ca nu m-am orientat foarte bine. Aici este o statiune turistica mare, plina de hoteluri si pensiuni unde turistii se calca in picioare. Andrei Bruja mi-a recomandat o pensiune, imi spunea ca cere cam 60 de lei pe camera dubla, asa ca ma duc cu sperante ca voi rezolva problema repede. Gasesc Casa Bella, dau de proprietara, o moldoveanca cu un zambet destul de binevoitor si aflu ca nu are camera de o persoana, doar de doua si este 70 pe noapte, sus in mansarda, cu baia pe hol si fara masa, dar daca stau doua nopti mi-o lasa la 60. Mi se pare mult si as vrea sa ma mai gandesc. Stiu ca inainte sa urc pe munte trebuie sa trec sa platesc o taxa la Parcul National asa ca ii spun ca ma duc pana acolo si revin. La parc, taxa este de 5 lei, primesc si harta si o gramada de explicatii de la o doamna draguta care mai intai se sperie ca vreau sa urc cu motorul. Ii spun ca nu as putea nici daca as vrea sa fac tarania asta, asa ca redevine zambitoare. Imi mai recomanda si alte pensiuni si imi spune ca cea mai ieftina este Casa Albastrica. Ma duc si acolo si dau peste un om de care nu imi place din start. “Aveti camere? Dorm si eu o noapte aici?”, “Da”, “Cat costa?”, “Hmm, de unde sunteti?”. Ii spun. “Cu motocicleta?”, “Da. Cat costa?” “Sunteti student?”, “Nu” Dar incep sa ma enervez. Ma masoara din cap pana in picioare. “60 de lei” Dau sa plec si imi spune ca mi-o da cu 50. Ma uit la camera, este mica, inghesuita, in mansarda, baia pe hol, are cabluri pe jos, doar un metru patrat lasat liber de patul dublu pus aiurea si nici nu este prea curat. Este la limita, ies afara si mosul ma convinge sa fug cand incepe: “Ce lucrati?”, “Sunt arhitect.”, “Da, ce spuneti de panarama aia de pod de la Bucuresti, ala de peste Basrab, ce porcarie de pod. Arhitectii sunt de vina. Uite cum se balabane la vant. La un cutremur mai mare ala nu tine... bla, bla, bla, mama lor de arhitecti... bla, bla, bla”. Ho tata ca m-ai convins! Nu stau aici nici daca imi dai camera gratis. Ii spun ca ma duc sa mananc. Insista sa ii platesc sau sa ii dau buletinul, dar nu vreau, ii spun ca ma mai gandesc si plec. Asa imi trebuie daca imi planuiesc sa stau in statiuni moldovenesti de jecmanit turisti. Ma intorc la Casa Bella unde macar este mai curat si camera este putin mai mare, chiar daca fatada este plina de balustri de prost gust.

Ma instalez, ii dau buletinul proprietarei care imi promite ca mi-l aduce inapoi dar nu mai apare deloc, dau de doua ori cu capul in acoperisul inclinat pentru ca nu am loc sa circul pe langa patul dublu, injur stilul asta idiot de a mari profitul in dauna calitatii, pe carca fraierilor care pica in plasa sau nu au gura suficient de mare, butonez putin, gasesc o spelunca unde mananc scump si putin, iar apoi ma culc.

Ah, chiar nu vreau sa spun ca mi-e dor de ardeleni, dar experienta mea in Moldova a inceput prost din punctul de vedere al oamenilor. Sper sa fie doar o coincidenta si sa continue altfel.

3471780706984715153-4151690693133274533?

Sursa

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×