Simt o mare fericire. După o dimineață începută prost, după o zi mai rea, după mii de km de deșert sterp, apare în sfârșit viața. La început, puțină ploaie și umezeală. Apoi, iarbă și câteva buruieni. Parfumul lor îmi umple plămânii. Sunt la peste 4.000 de metri în Anzi și am dat, în sfârșit, de viață. Țin casca deschisă chiar dacă sunt 2-3 grade afară și trag adânc aer în piept. 

Deodată, întru într-un nor de ceață. Cu filmatul fericirii mele de moment, am rămas singur. Văd o siluetă, pe dreapta, păzind drumul. Are mătură, pălărie și o pelerină ce flutură în vânt. Mă apropii încet. Da, este o vrăjitoare. Nu una în carne și oase, dar una vie, dacă e să mă iau după ce se vede. Muntenii peruani sunt superstițioși. Cred în tot felul de bazaconii, de la vampiri la spirite și diavoli care produc cutremure și avalanșe. Iar ca să-i mulțumească, le aduc ofrandă sticle de băutură. Așadar, vrăjitoarea asta are la picioare vreo 30 de sticle (goale), câteva bomboane (ca sa-i treaca greața, probabil) și, darul de bază, o butelcă de pisco atârnată de gât. Și pentru că muntenii sunt creștini, până la urmă – chiar dacă păstrează supersiții păgâne – vrăjitoarea are atârnat de gât un crucifix. Ca să fie acoperiți.

O las să-și vadă de treabă și-mi continui drumul. Ajung în unul dintre cele mai frumoase locuri din Peru – Canionul Colca. O vale de un verde curat, cu culturi agricole în terase, nori albi, umezeală și un miros care te îmbată. Cu un asfalt perfect, virajat, fără trafic. E al doilea cel mai vizitat loc din Peru după Macchu Picchu, dar nu văd picior de turist. Probabil pentru că e extra-sezon sau pentru că e târziu.

O biserică simplă, o uliță de sat goală și trei motociclete. Ne oprim din cinci în cinci kilometri ca să facem fotografii. Priveliștea asta nu te lasă să mergi mai departe. Nu știi cum să prinzi cât mai mult, nu știi în ce parte să te uiți. La un moment dat, vedem un mirador (punct de belvedere) și un indicator ce ne pune să ne uităm la vârful Mismi, despre care se spune că e locul unde se naște Amazonul. Nu-l vedem din cauza norilor, dar ne abatem puțin de la șosea și coborâm în vale, pe un drum de pământ.

Se înserează pe nesimțite. Nu ne dăm seama când a venit noaptea. Noroc că George își rezervase o camera undeva (eu și Daniel plănuiam sa mergem mai departe, dar renunțăm).  Așadar, iată-ne în satul Cabanaconde, o așezare aflată pe la 3.200 de metri, savurând o friptură de Alpaca și un ceai de frunze de coca cu rom. Pregătite simplu, dar bine, de familia de munteni care ne oferise camerele.

Picăm lați. A doua zi ne vom trezi de dimineață ca să vedem condorii zburând.

Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro