Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    50
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    3.778

Piatra din borcan

Autentifica-te  
andreisamoil

287 vizualizări

Imi amintesc o poveste cu un profesor ce le explica elevilor sai cum este cu viata si cu modul in care ne-o traim. Profesorul adusese un borcan mare si l-a pus pe catedra. Apoi, a scos o cutie cu bolovani. A umplut borcanul pana cand nu mai incapea niciun alt bolovan. Toti elevii au fost de acord ca borcanul este plin. Apoi, profesorul a scos o cutie cu pietris si l-a varsat peste bolovani, scuturand borcanul. Pietrisul a cazut incet pana la fund, printre pietrele mari, pana cand s-a umplut si nu mai incapea mai mult. Si atunci elevii au spus ca borcanul este plin, dar profesorul a scos o cutie cu nisip care, la fel, a alunecat pana la fund, si incet a umplut iar recipientul. Apoi, a explicat care este morala. Spunea el ”Inchipuiti-va ca pietrele mari sunt lucrurile cu adevarat importante pe care le faci in viata, lucruri care ajung sa te defineasca: o scoala, o meserie, o casnicie, un copil. Pietrisul reprezinta lucrurile mai mici, dar totusi importante: o masina, o casa, poate o excursie mai mare, iar nisipul tine locul placerilor si bucuriilor de zi cu zi: o petrecere, o masa in oras, o seara pierduta in fata televizorului, sau o duminica in care dormi tarziu. In viata, regula este ca nu poti sa asezi decat o singura pietricica, pe rand, indiferent de cat de mare este. Acum, daca as fi pus nisipul prima data, bolovanii mari nu ar mai fi avut loc...”

20110813-IMG_9290.jpg

20110813-IMG_9299.jpg
Soarele imi intra in ochi, iar eu merg scufundat pana la brau intr-o apa opaca, plina de alge urat mirositoare. La suprafata este o mazga lucitoare de care imi este scarba. Ma oftic pentru ca mi-am uitat bluza de neopren si o sa imi fie frig. Este ora 9.00 dimineata, am venit in Costinesti, din Vadu, iar Tweety impreuna cu Ioana – cea organica - ma asteapta pe plaja. Am venit aici ca sa imi inchei turul. Asta este ultimul obiectiv de pe lista.

In mintea mea se amesteca tot felul de imagini si amintiri de pe drum, ce imi par a fi de acum o mie de ani. Imi pun ochelarii pe fata, ma incalt cu labele mari si bag capul in apa. Sunt pe drum, calare pe Tweety si merg spre Targoviste, pe sub un plafon de nori gri, incercand sa imi stapanesc o frica teribila de necunoscut. Incep sa inot prin apa rece si murdara, spre epava mare. Acum sunt in turn, la Calnic, in pijama si ma uit cum rasare soarele peste sat. Ce bine a fost atunci... Inca doua brate, mai dau putin din labe si urc prin Strunga Dracului, pe ploaie ca sa scot capul din marea de nori, cand am ajuns pe Negoiu. Mananc in bucataria lui Mircea, in Deva. Am ajuns cu Tweety pe crestele inverzite din Padis si cativa cai alearga cu mine. Ma uit cum pleaca George si ma lasa singur in pestera Ponicova, merg pe Transalpina intr-un sir disciplinat de motociclisti, iar apoi, brusc, sunt pe un canal din Delta, ma bate vantul si fotografiez un pelican care zboara trufas pe langa mine. Mi-am facut un ritm. Apa devine mai clara si incep chiar sa pot vedea fundul marii, la trei metri sub mine. Vad cum ajung din ce in ce mai aproape de botul impunator al epavei ruginite. Nu stiu ce sa inteleg din drumul meu. Singurul lucru care imi vine in minte este ca a fost de nedescris. Nu credeam ca avem atatea locuri frumoase. Avem tot atatea, sau mai multe si cel putin la fel de frumoase, ca orice alta tara in care am fost pana acum. Nu speram sa intalnesc atatia oameni interesanti. Cred ca am mai spus-o, vorba aia de duh cum ca “Avem o tara minunata, dar pacat ca e locuita” mi se pare acum cea mai mare prostie. Am remarcat, cu siguranta, diverse tendinte ale oamenilor din diverse zone. Unii sunt mai primitori, altii sunt mai repeziti, unii sunt mai smecheri, iar altii mai dintr-o bucata, dar peste tot am avut parte de surprize si am avut ceva de invatat de la fiecare persoana cu care am intrat in contact. Daca am ramas cu ceva din toata calatoria mea asta ar fi ca pot afla lucruri interesante vorbind cu oricine. Este drept, am remarcat diverse tendinte specifice fiecarei zone, astea exista si se simt uneori destul de tare, dar, desi mi s-a spus ca am gresit generalizand in cateva ocazii, am incercat sa vad fiecare om asa cum este el, sa ma raportez la el individual, pe cat posibil fara prejudecati si am avut parte de surprize in ambele sensuri. Incep sa ocolesc epava pe la tribord, inspre pupa. Pe jos, pe fund sunt alge si vizibilitatea este nesperat de buna, mai mare de cinci metri. Mi se face frig. Nu stiu de ce, dar in apa sunt foarte rau de frig. De pe punte, aliniati ca matelotii la salut, ma fixeaza zeci de cormorani. Probabil sunt si ei uimiti de inotatorul singuratic ce le face poze de jos. Mi-a fost bine singur. Mi-a placut foarte mult ca imi faceam programul oricum vroiam, ca singurele limite erau ale mele si doar eu resimteam consecintele deciziilor pe care le luam. M-am descurcat si am reusit. Asta ma face sa ma simt foarte bine. Imi da stabilitate, siguranta si imi spune ca nu trebuie sa depind de nimeni si de nimic. Eu singur am fost suficient. Acum stiu ca am optiunea ca relatiile pe care le am cu cei din jurul meu sa fie unele bazate pe decizia mea voluntara si nu izvorate din dependenta, sau nevoie. In laterala navei este o gaura mare care da direct in cala. Nu sunt valuri, asa ca incep sa inot in colo, ca sa vad ce e inauntru. Totul este ruginit, iar zonele scufundate sunt pline de alge si scoici. Tavanul este brazdat de fante si crapaturi prin care vede cerul. Stiu ca se poate urca in epava pe undeva, vad si o scara ruginita care merge pana sus pe punte, la sapte metri inaltime, dar am cu mine labele si mai ales aparatul in husa lui flexibila, asa ca mi-e frica sa incep sa ma catar de capul meu.

20110814-IMG_9310.jpg

20110814-IMG_9323.jpg

20110814-IMG_9311.jpg

20110814-IMG_9348.jpg

20110814-IMG_9321.jpg
De aici, de jos, vaporul gaunos arata de parca un copil s-a jucat si l-a facut din foi de hartie lipite prost. Este destul de sinistru inauntru, singur printre fiare. Multi mi-au spus ca sunt prea repezit, ca prea ma agit tot timpul si nu ma relaxez sa ma bucur de moment, dar mie mi-a fost bine asa. In felul meu, m-am bucurat de excursia asta si de ritmul alert. Poate altii ar face-o mai lent, poate ar face-o mai repede, dar eu am facut-o asa cum mi-a fost mie bine si pentru asta sunt multumit. Pe masura ce inot spre pupa, pe langa chila inalta, cormoranii pleaca pe rand in zbor. Deja mi-e frig bine. Trag mai tare si sper sa ma incalzesc. Obiectivul de astazi l-am lasat intentionat mai tarziu, dar ma gandesc ca as fi putut sa fortez, sa imi termin turul joi, sau cel tarziu vineri, pe 12 august, la doar o zi mai tarziu fata de cum imi calculasem eu programul. Sunt bucuros ca nu am dat-o in bara chiar asa rau atunci cand mi-am facut planul. Ajung la pupa si sper sa vad elicele. Din pacate aici nu este nimic de vazut. In fata mea, spre larg, este ca un zid mare si negru, dar este doar sub apa. Intai nu inteleg ce vad, bag capul in apa, ma uit la zid, scot capul afara, ma uit la soare si la suprafata plata a apei, si apoi ma prind. Vin algele. Scarbos. Incerc sa ocolesc epava fara sa intru prea mult in zona cu alge, dar nu prea imi iese. Sper ca pe partea cealalta sa fie curata apa. Imi amintesc de voi, cei ce m-ati urmarit si de mesajele ce mi-au dat incredere si forta sa imping mai departe atunci cand mi-a fost mai greu. Asta si faptul ca ma asteptau diversi ghizi rasfirati prin toata tara, mi-a dat putere si m-a motivat foarte tare. Am incercat pe cat posibil sa nu dezamagesc pe nimeni si sa respect ce am promis. Nu cred ca mi-a iesit intotdeauna si pentru asta imi pare rau. Imi pare rau si pentru ca am senzatia ca sunt vazut ca un erou ce a facut ceva extraordinar. Mi se pare ciudat. Am fost doar sa ma plimb prin tara. Este ca si cum mi-as fi lipit trei sau patru concedii, la rand si am fost sa vizitez locurile accesibile de sub nasul nostru. Mai mult, in locurile astea m-am intalnit cu oameni normali, ca mine si ca oricine, care au tot doua maini, doua picioare si un cap, multi cu mai putin echipament, sau pregatire fizica, asa ca nu vad nimic extraordinar ca am reusit sa ajung acolo. Asta poate sa faca oricine. Am reusit sa trec de pupa epavei, ma indrept spre mal si apa devine mai curata. Este mai rece, dar mai curata si macar nu se mai lipesc de mine toate algele alea moarte. Inot, mi-e frig si gafai. Este foarte ciudata senzatia. In fata, pe faleza, il vad pe Tweety, galben si bucuros, cum imi face cu ochiul si pe Ioana lungita la soare. Acolo trebuie sa ajung. Aia este linia de finish. Hai Andrei! Ma tot gandesc la ce ar fi trebuit sa invat din toata experienta asta a mea. Ce am invatat? Sigur am invatat ca nu este bine sa astept mereu urmatorul obiectiv ci ca este mai bine sa ma uit cu atentie la cel din fata mea. Urmatorul obiectiv poate fi mult mai urat, sau mai anost decat cel pe care il privesc acum si s-ar putea sa imi para rau, apoi, daca ma grabesc. Imi propun sa tin minte asta si ma gandesc ca, daca asta ar fi singurul lucru pe care ar fi trebuit sa il inteleg, comoara alchimistului, ceea ce nea ala care ma tot inghionteste vroia sa imi arate, probabil a meritat. Pe de alta parte, imi dau seama acum ca poate am gasit deja ce cautam, undeva pe serpentinele pasului Gutai, raspunzand unui perete ce ma intreba daca sunt bine, iar tot drumul de atunci nu este decat intoarcerea mea acasa. Asta trebuia sa aflu despre mine? Ca degeaba pot sa fac orice vreau daca nu am pe cineva de care sa depind, de langa care sa imi fie frica sa plec? Ca doar asa lucrurile si viata sunt interesante? Nu stiu. Poate. Sper. Si acum ca ma gandesc, poate de aia nici nu mi s-a facut dor de casa. Ioana a venit sa ma vada destul de des, nu a apucat sa imi lipseasca asa mult, nu am apucat sa mi se faca dor de ea, iar in locurile in care am fost, oricat de diferite ar fi fost, oricat de inedite si oricat m-ar fi luat cei din jur drept strain, nu mi-au parut deloc nefamiliare. Peste tot m-am simtit destul de in largul meu si foarte “ca acasa”. Pai si atunci de ce sa mi se faca dor? De un apartament la bloc? De un televizor? De un birou, o tastatura si un monitor? Chiar si cu ai mei, parintii si sora mea, m-am vazut pe drum. Atunci ce ar fi putut sa imi lipseasca? Presupun ca Romania este acasa. Ciudat. Foarte ciudat. Pe de alta parte, poate inca nu am ajuns unde trebuie, poate drumul meu inca nu s-a terminat. Intru iar in apa murdara de aproape de mal, dar acum ma bucur. Aproape am ajuns.

20110815-IMG_9352.jpg

Prin masca nu imi vad bine nici macar mainile, dar ajung din ce in ce mai aproape de cei ce ma asteapta pe mal, cu fiecare miscare pe care o fac. Cand am plecat, am spus ca nu sunt patriot. Ma intreb daca acum am devenit. Nu cred. Poate doar partial. Poate doar jumatate daca as lua definitia din dictionar cum ca un om patriot este cel ce isi iubeste tara si lupta pentru interesele ei. Da, acum pot spune ca sunt mandru si bucuros ca stau intr-o tara asa inedita, cu atatea locuri frumoase. Despre luptat, insa, este o alta poveste. Cred ca sunt prea egoist si imi vad doar de ai mei. Casa si locul unde stau sunt, in capul meu, pe planul al doilea. Am ajuns pe nisip. Gata, pot sa ma ridic in picioare. Merg pe plaja mizerabila si ma intind ca sa ma usuc, alaturi de Ioana si de Tweety. Este liniste. Aud doar zgomotul unei pietre care cade in borcanul meu. Nu imi dau seama cat de mare este piatra, unde sta, sau cat de spectaculoasa este in raport cu celelalte, dar sigur este mai haioasa. Este tricolora.

Acum sase luni am spus ca plec sa dovedesc ca avem lucruri care merita vazute si facute in Romania. Spuneam eu ca plec sa le ved si sa le fac pe toate. Nu am reusit. Acum imi dau seama cat de arogant am fost crezand ca pot sa fac asa ceva. Mi-ar trebui mult mai mult timp ca sa vad absolut toate locurile valoroase din punct de vedere turistic. Am reusit, totusi, cred eu, sa trec pe la cele mai cunoscute si pe langa majoritatea celor mai interesante. Am condus, am mers, m-am catarat, am inotat, m-am tarat, nu am vaslit (pentru ca toate barcile aveau motor) si am reusit sa vad 215 obiective din lista mea de 218, precum si multe altele de care nu stiam si pe care nu apucasem sa le includ in programul initial. Fac totalul si vad ca Tweety a alergat cu mine in spate 11.284 de kilometri in decurs de doua luni, trei zile, cinci ore si 43 de minute, dar ceea ce mi se pare cel mai frumos este ca am avut 65 de ghizi, majoritatea straini pe care nu ii cunosteam inainte sa plec, oameni ce m-au ajutat, m-au ghidat, m-au sfatuit, iar multi chiar m-au primit in casele lor, aratand atata ospitalitate si caldura cat nu ma asteptam.

Astfel, iata-ma acum, la cateva ore dupa ce m-am intors de la epava, beat, sub luna stralucitoare, pe plaja de la Vadu, mergand descult prin nisipul fin si rece. In timp ce lucrurile se invart cu mine, cant ingrozitor si incerc sa imi gasesc destinatia precum si sticla pe jumatate plina, va spun bucuros, razand si putin melancolic: “quod erat demonstrandum !!!”.

20110817-IMG_9362.jpg
3471780706984715153-8329763324869762686?

Sursa

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×