E beznă și pustiu. Plouă, cu tunete și fulgere. O ploaie rece, așa cum întâlnești la 4.000 de metri. Nu pot fi mai mult de 8.0 grade C afară, iar umezeala lacului te face să-ți clănțăne dinții. Noi suntem fii ploii, pe marginea bălții: unul fără baterie la telefon, altul fără credit. Dar fiecare cu câte-o pungă de frunze de coca-n mână și-o sticlă de whisky care trece din stânga-n dreapta ca să ne întărească spiritul. Și râdem. Un râs din acela sănătos, potrivit unei situații idioate. 

Stăm la adpăpostul gecilor de ploaie, dar la picioare suflă vântul. Căci avem pantaloni scurți. Suntem la buza rezervației Uros, în locul unde oamenii insulelor de stuf au contactul cu pământenii. De obicei este agitație, dar cu ploaia asta și cu venirea nopții nu prea se plimbă nimeni cu barca. Noroc cu un taximetrist, care-aduce o turistă din Mexic ce trebuie s-ajungă pe insulele plutitoare. “Senor, poti sa dai si tu un telefon pentru noi? Am rămas fără credit. Uite, ăsta-i numărul. Felix trebuie să răspundă. Spune-i că suntem aici și-l așteptăm”. După câteva cuvinte schimbate, “a zis că vine în cinci minute”. Pefect, pentru că altfel am mai fi înghețat ceva vreme până la ora stabilită pentru întâlnire – asta dacă Felix ar fi luat-o de bună. Taximetristul stă cu noi cele cinci minute, să ne țină de urât și să facă puțină lumină în întunericul ăsta. Încingem o discuție fluentă despre Peru, Bolivia, motociclete, gagici. În spaniolă, desigur. Ne invită-n mașină. Îi spunem că putem sta și la aer, nu suntem gringos, suntem români.

Barca alunecă pe un canal îngust, printre pereții de stuf care de-abia se mai zăresc, dar Felix pare să știe drumul ăsta și cu ochii-nchiși. Îi întindem sticla de whisky, iar înainte de a bea, varsă câteva picături în lac, pentru Mama Cocha (oamenii lacului cred în Mama Cocha – Mama Apelor, nu în Pacha Mama – Mama Terra). Felix are vreo 30 de ani și pielea arsă de soare a oamenilor Uros – un scut care rezistă deopotrivă soarelui puternic de peste zi și frigului de peste noapte – în luna iulie, temperaturile scad și la -15 grade. S-a născut și a trăit într-o casă de stuf, pe-o insulă plutitoare. Familia lui este una dintre cele 254 de familii care trăiesc pe 94 de insule – dintre care cinci primesc turiști. Alături de socrul său, Juan cel din Port, a pornit o afacere în turism. De șase luni, au transformat insula în care trăiesc într-un mini-hotel pentru cei care vor să rămână peste noapte pe o insulă plutitoare, în mijlocul los Uros.

Felix

Oamenii Uros se consideră fii ai soarelui și s-au mutat pe lac ca să se adăpostească de triburile violente de pe uscat. La început își construiau bărci mari, din stuff, unde putea să locuiască o întreagă familie. Foloseau limba uros, dar au adoptat aymara în urma schimburilor comericale. Aymara se vorbește de la Puno spre Sud-Est și pe insulele Uros, în timp ce quechua se este limba Imperiului Inca și se vorbește de la Puno spre Nord-Vest.

Juan ne explică viața Uros

Acum bărcile sunt folosite pentru transport, dar oamenii Uros trăiesc tot pe insule de stuf. Este o comunitate mare ce-și păstrează identitatea. Tot pe o insulă de stuf este și grădinița, și școala și cabinetul medical unde la fiecare două zile vine câte un medic din Puno. Vezi chiar și-o biserică adventistă – cea mai mare și impunătoare construcție de pe insule. “Ca peste tot, bisericile arată mai bine ca școlile”, remarcă Daniel.

Tot pe lacul Titikaka (se pronunță Titihaha în Aymara, pentru că kaka sună la fel de rău și-n spaniolă) mai găsești insula Taquile – aceasta fiind una naturală. Acolo trăiesc vorbitor de quechua, care se ocupă cu agricultura și cu țesăturile. Felul în care se îmbracă arată situația matrimonială – femeile necăsătorite au fuste colorate, cele căsătorite au fuste negre. Bărbații poartă căciula pe lateral dacă n-au nevastă și pe spate dacă s-au pricopsit. Și alte astfel de coduri. Șeful insulei este ales în fiecare an, de către locuitori, prin ridicarea mâinii și nu primește salariu pentru asta.

Femeie Taquile, îmbrăcată-n straie de sărbătoare

Noaptea e frig. Stau înfololit în sacul de dormit, am mai pus și-o pătură peste mine. Deasupra capului am o carpetă cu viața populației Uros – de la mitologie la de-ale omului: bărbatul prinde pește, femeia gătește. Îmi îngheață mâinile pe tastatură și nu pot să scriu. Am primit două sticle cu apă fierbinte ca să le băgăm sub pătură, pe post de calorifer. Toaleta e într-o covercă alăturată, iar ca s-ajungi acolo trebuie să calci pe stuful ud, prin ploaie. Ai bec, dar n-ai priză-n cameră. Sursa de electricitate – panourile solare. Dar felul în care se aude ritmul ploii pe trestie, unduirea insulei dacă trece o barcă mai mare în viteză, șuieratul vântului și mirosul de stuf ud te aduc aproape de spiritul lacului Titikaka – loc de naștere al multor culturi și legende.

Este ultima noapte în Peru. O fi bine să băgăm frunzele ălea de coca în bagajul de cală?

Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro