Am fost la aeroportul Otopeni marți și l-am întâmpinat pe Mani Gyenes, românul care terminase al șaptelea Dakar din carieră în Argentina cu doar patru zile în urmă. Sătmăreanul de la Autonet Motorcycle Team ne-a povestit tot felul de detalii interesante ale cursei din America de Sud.

Mani la sosirea pe aeroport, dă un interviu pentru ProTV.

Acum aproape doi ani, la SMAEB 2016, Mani ne povestea, mie și prietenului Andrei, cu lux de detalii, la ce trebuie să ne așteptăm într-un rally-raid și cum trebuie să abordăm o astfel de competiție, mai ales în postura noastră de „virgini” în materie de curse off-road. Riderul din Satu-Mare, pe care îl cunosc de 11 ani, este nu doar un pilot de mare clasă, ci și un om remarcabil: calm, răbdător, prietenos, deloc infatuat. Deși ar avea de ce să fie un pic încrezut, cu șapte finișuri din opt Dakaruri la activ, plus nenumărate titluri de campion la enduro și la enduro cros. Și, să nu uităm, Mani este singurul rider din lume care a participat la toate edițiile Red Bull Romaniacs de până acum (din 2004 până în 2017). Și le-a terminat pe toate!

Și, cu toate acestea, iată-l pe Mani apărând la terminalul „Sosiri” al aeroportului cu același aer modest și abordabil dintotdeauna. Grupul de jurnaliști și entuziaști care îl așteaptă numără vreo 15 membri și încep pozele, întrebările, felicitările. Pe lângă medalia de la Dakar, tocmai i-a sosit și medalia de aur de la Six Days Enduro 2017, din Franța, o altă competiție incredibil de dificilă. Vocea lui Mani încă poartă semnele răcelii care l-a afectat încă dinainte de ziua de odihnă a raliului și care i-a îngreunat foarte mult misiunea deja foarte dificilă, de a termina cel mai dificil Dakar care s-a disputat vreodată în America de Sud.

Fiind a 40-a ediție a celebrului raliu, organizatorii, în frunte cu directorul de cursă, Marc Coma, au vrut să facă ceva memorabil. Așa că i-au băgat pe concurenți în situații grele încă de la început: mult nisip, dune imense, foarte multă navigație hors-piste, extrem de dificilă, waypoint-uri greu de găsit. Mani ne povestește că mulți dintre amatorii din a doua jumătate a clasamentului au spus că nu vor mai reveni, atât de copleșiți au fost de dificultatea traseului.

Mani ne spune și că situația era foarte diferită pentru rideri, în funcție de momentul în care plecai pe traseu. Primii clasați, care porneau primii de dimineață, treceau repede pentru că nu aveau șleauri create care să-i încurce. Când trecea Mani, în zona locului 30, încă era OK. Dar pentru cei din coada clasamentului trebuie să fi fost îngrozitor de greu, cu pista distrusă de zeci de motociclete înainte.

Dunele din Peru au fost foarte dificile. Motocicleta nu urca, chiar și la altitudini normale, atât de abrupte erau dunele. Mani venea cu avânt, cu motorul turat și, înainte de vârf, motocicleta pur și simplu se oprea, trebuia să întoarcă și să coboare, să-și ia avânt și să încerce prin altă parte.

În Bolivia, la altitudini mari, motorul, suferind de lipsă de oxigen, nu urca în turație și asta făcea ca inclusiv la dune mici să facă trecerea foarte dificilă.

Mani în Cordoba, la finiș.

Cu două zile înainte de ziua de odihnă, Mani a contractat răceala pe care avea s-o ducă până la finiș. Răceala a fost favorizată și accentuată de dușurile reci (în bivuac nu este apă caldă) și de apa din camelbak care era rece dimineața. În plus, era foarte greu să dormi în bivuac, mereu se trezea cineva să tureze un motor, eventual de camion, să facă gălăgie. Erau și generatoarele prin preajmă. Chiar și cu dopuri în urechi, somnul era foarte dificil.

Sătmăreanul a tras tare, chiar și când avea febră și corpul foarte slăbit de răceală. Nu pot să nu mă gândesc că, atunci când am acea stare febrilă și slăbită, mi-e greu să parcurg chiar și drumul din pat până la baie. Nu știu ce fel de îndârjire trebuie să faci o etapă de Dakar în această stare.

Mani și-a stricat navigația după o căzătură, când a apucat motocicleta s-o ridice, a tras de comutatorul derulatorului și l-a rupt. Apoi a mers aproximativ 200 km derulând manual (practic trebuia să ia mâna stângă de pe ghidon foarte frecvent, ca să deruleze). Din cauza asta a și luat o căzătură urâtă, că n-a văzut o piatră. De notat că vorbește despre cei 200 km („Numai 200 km”) ca și cum ar fi o plimbare în parc. Și-a rupt prinderea tobei, dar n-a observat decât după vreo 5 km, când a simțit ceva pe picior. A legat-o cu chingi. A avut oarecum noroc că s-a anulat etapa 12, că toate problemele acestea au apărut în etapa 11 și navigația nu o rezolvase în acea seară, fiind lipsit de ajutorul echipei și de piesele de schimb.

Mani în penultima etapă a Raliului Dakar.

Mani a mers cu pneuri Pirelli pe spate și Michelin pe față. Se pare că pneul față Pirelli are carcasa cam moale și ajung loviturile la jantă.

A trecut prin multe situații dificile de-a lungul raliului, dar ultima etapă i s-a părut stupidă și periculoasă, cu 120 km de mers pe un culoar, printre boscheți, cu viraje de treptele a doua și a treia, greu spre imposibil de depășit, în praf (praful nu se spulbera pentru că drumul era ferit de boscheți și nu intra vântul). A trebuit chiar să oprească complet de câteva ori, pentru că nu vedea nimic. Până la jumătatea specialei, avea deja un strat de nisip pe interiorul ochelarilor. În plus, la ultima etapă, startul se dădea invers, deci ultimii din clasament plecau primii pe probă, așa că foarte mulți erau prinși din urmă. Dacă nu ar fi avut de tras pentru a-și conserva poziția (și eventual pentru a mai avansa), putea s-o lase ușor și să nu mai stea în praf, dar nu prea a avut de ales.

Mani, felicitări încă o dată pentru o performanță excelentă și pentru că ne reprezinți cu demnitate și succes la cel mai înalt nivel în rally-raid și în enduro!

Raliul Dakar, pe MotoBikes, powered by Motul.