Probabil nu exista un singur om în public care să nu se bucure sincer pentru Danilo Petrucci, atunci când acesta a câștigat prima sa cursă în clasa regină, la Mugello, weekendul trecut. Italianul este un tip discret, simpatic și sincer, îndrăgit de toată lumea din presă și de fani. Dar drumul lui Petrux până pe culmile Motomondialului nu a fost deloc unul ușor.

Acum cinci ani, la începutul sezonului de MotoGP 2014, piloții se aliniau, ca de obicei, pe linia dreaptă a circuitului Losail pentru clasica poză de grup. Toți piloții purtau șepci însemnate, care mai de care, cu nume răsunătoare de sponsori. Doar unul avea o șapcă pe care scria, pur și simplu, „LOVE”. Adică „iubire”. Acesta era Danilo Petrucci, avea 23 de ani la acea vreme și nu se simțea grozav. Asta pentru că alerga pentru echipa Ioda pe o motocicletă de clasă CRT, adică un fel de Superbike, luptându-se cu motociclete de 250 CP, blindate de tehnologie, fără nicio șansă de izbândă.

Pe linia dreaptă de la Losail, motocicleta sa IodaRacing cu motor Aprilia era cu 19 km/h mai lentă decât cele mai rapide motociclete ale adversarilor, dar tot era mai bine decât în 2013, când pierdea 22 km/h, sau în 2012, când era cu 40 km/h (!) mai lentă. Petrucci deja se săturase să fie ultimul, oricât s-ar lupta. „A fost o perioadă ciudată în viața mea, cam cum vezi în cariera unui artist,” spune carismaticul italian. „Cu cinci zile înainte de primele teste din presezonul 2014, Giampiero Sacchi (proprietarul echipei Ioda) m-a sunat și mi-a spus că nu putem să mergem la teste, că nu sunt bani. Eram complet distrus, așa că hotărâsem să renunț la curse. Am purtat șapca cu LOVE la primele câteva curse pentru că nu voiam să fiu furios pe lumea din padoc. Șapca transmitea pace și iubire tuturor.”

Petrucci este un tip deosebit în padocul Motomondialului. Italianul este un tip foarte sincer și își arată fără ezitare sentimentele, în timp ce majoritatea adversarilor săi încearcă mai degrabă să și le ascundă. Și este complet diferit de majoritatea adversarilor pentru că, spre deosebire de ei, nu a fost un copil-minune încă de la o vârstă fragedă, antrenat și ghidat către vârful Motomondialului încă de când era în scutece. Petrucci a ajuns în MotoGP pe un drum foarte neconvențional, care aproape că i-a zdrobit spiritul în repetate rânduri.

Până la 16 ani, Danilo nici măcar nu se suise vreodată în șaua unei motociclete de viteză. Născut în Terni, italianul a început să alerge pe moto în 1998, pe motociclete de trial și de motocros, reușind câteva victorii în campionate de nivel național. În 2006 a trecut la curse pe circuit, devenind cel mai bun debutant în CBR600 Cup. În 2007 ajungea în Yamaha R6 Cup și alerga de câteva ori în Campionatul European Superstock 600. Dar să-l ascultăm pe el:

„Toată viața am crezut că o să ajung în MotoGP într-o zi, dar am început în trial, ceea ce e foarte departe de MotoGP. Este ca și cum ai vrea să joci fotbal în Campionatul Mondial când ești jucător de baschet. Am avut zile, luni și ani foarte dificili, dar niciodată nu m-am gândit la altceva, nu mi-am pierdut pasiunea. Scopul meu principal era să fiu un pilot profesionist; celălalt era să nu am niciodată un job adevărat!”

Practic, Petrucci și-a putut trăi visul de a deveni pilot de top, dar fără cine știe ce mijloace financiare la dispoziția sa. Încă de mic, Danilo frecventa într-un fel sau altul padocul Motomondialului, căci tatăl său, Danilo („În familie așa ne cheamă pe toți, de generații întregi încoace; ca să ne deosebim, avem fiecare și al doilea nume,” glumește câștigătorul de la Mugello) era șoferul echipei Pileri în anii ’90, pe când Loris Capirossi pilota pentru ei.

Probabil de aceea este foarte plăcut să vorbești cu Danilo, pentru că el este, practic, ca unul dintre noi: un pasionat de motociclism, un tip dintr-o bucată și foarte simpatic. Nu se eschivează prin răspunsuri studiate, este ironic, are vorbele la el, este mereu disponibil. Și respectă foarte mult rolurile tuturor: nu face niciodată nimic înainte să fie sigur că are voie, fie că este vorba despre un intervou sau despre vreun eveniment în afara pistei care ar putea avea consecințe asupra treburilor de pe pistă. Este foarte modest, câteodată aproape prea modest, parcă se simte puțin neadecvat în rolul de superstar. „Andrea (Dovizioso, n.r.) mă ajută foarte mult cu chestia asta,” spune Petrux încontinuu de la începutul anului, când s-a mutat la Forli pentru a se putea antrena cu Dovizioso și pentru a urma metoda lui de lucru. În anumite privințe, cei doi sunt foarte similari și Danilo este uimit că Andrea îl ajută atât de mult, subliniind: „Îmi încarcă motocicleta de cros în dubă, cum ar face-o un prieten, nu un tip care se luptă pentru titlul mondial.” Prin această remarcă, Petrucci își arată simplitatea, în sensul bun al cuvântului. Pentru că asta ar face și el. Cu lumea din jur se poartă ca un om, fără să se gândească că este pilot de MotoGP.

Tatăl lui Petrucci este des prin padoc, dar nu se prea vede („Stau în tribună, părinții nu au ce căuta în boxă”, spune el), mama sa, Neviana, nu vine aproape niciodată la curse, iar fratele său Francesco trece rar pe la circuite, pentru că este ocupat cu cariera sa în mondialul de Downhill MTB. Dar cei patru sunt foarte uniți, iar familia stă în continuare la Terni, unde Danilo (pilotul) visează să cumpere un teren unde să se poată antrena copiii din zonă cu motocicletele de cros.

Apoi mai este și iubita sa, Giulia, de care este nedespărțit de vreo doi ani, la fel de discretă ca iubitul său și ca întreaga familie. Deoarece pentru Danilo, „normalitatea” are o definiție cam ca pentru noi, caracterul său exclude infatuarea și aroganța. Dar asta nu înseamnă că este un tip slab, ci dimpotrivă: Petrucci a depășit dificultăți incredibile.

Când a fost ales de Ducati pentru dezvoltarea modelului Panigale, își plătea singur deplasarea la teste („Era 2012 și Rossi alerga atunci pentru Ducati. Câteodată ne dădeam împreună și pentru mine era un vis.”), iar la mondiale a venit cu o motocicletă CRT și cu o echipă care nu-și plătea nici mecanicii, cu atât mai puțin pilotul.

În 2015 a început cu adevărat cariera lui Petrucci, când a fost luat de Pramac Ducati în locul lui Andrea Iannone, care a trecut la echipa de uzină. A luat primul său podium la Silverstone, în 2015, într-o cursă pe ploaie, când a terminat pe locul doi, în spatele lui Rossi. Doi ani mai târziu, era la 0,063 secunde de a-l învinge pe Rossi și de prima sa victorie, la Assen, tot în condiții de ploaie. Este un tip masiv și greutatea în plus se traduce în mai multă aderență pe ploaie.

Anul acesta, Ducati i-a dat în sfârșit șansa să arate ce poate în șaua unei motociclete de uzină, alături de Andrea Dovizioso, dar contractul era pe un an și scopul era de a experimenta o nouă strategie: crearea unei echipe de doi piloți care să lucreze împreună, în loc de situația cu Dovizioso și Lorenzo, care lucrau unul împotriva celuilalt. Nu este ceva obișnuit ca o echipă de uzină să semneze cu un pilot pentru un singur sezon. De obicei se semnează contracte pe doi ani, astfel încât piloții să nu se agite prea tare pentru rezultate și să cadă încontinuu. Contractul pe un an al lui Petrucci sugera faptul că Ducati nu prea avea încredere în el și, după primele câteva curse, deja mulți spuneau că Petrucci va rămâne fără loc în echipă anul viitor, căci avea să fie înlocuit de Jack Miller, care avea rezultate mai bune.

La Le Mans, Ducati a anunțat că va decide cine i se va alătura lui Dovi pentru 2020 după cursa de la Barcelona, luna aceasta. La Mugello, Petrucci era afectat de o gripă puternică, dar adrenalina l-a vindecat temporar și italianul a sprintat cu îndârjire către o victorie mult-așteptată și binemeritată. Rareori s-a văzut atâta bucurie în padoc atunci când a câștigat cineva o cursă. Pe podium, Petrucci plângea și, în interviurile de după cursă, îi dedica victoria lui Andrea Dovizioso, care l-a ajutat să se antreneze și să progreseze în iarna trecută. Și îi cerea scuze acestuia că l-a scos de pe trasă și l-a împins pe locul al treilea.

„Când am ieșit din ultimul viraj, mă gândeam că, dacă și asta va merge ca restul vieții mele de până acum, voi ieși din ultimul viraj pe primul loc și voi trece linia de finiș pe trei. Am schimbat a patra… a cincea… a șasea… și îi așteptam să treacă pe lângă mine. Apoi am trecut linia de finiș și am început să urlu!”

Acum probabil încă sărbătorește. Și-a îndeplinit scopul pentru 2019, să câștige o cursă. „Acum ne gândim la scopul echipei – să câștigăm titlul.” Dar va putea să reziste tentației să-l învingă din nou pe Dovizioso, dacă va avea ocazia? Vom afla în curând…