Mă ia somnul. Sunt în Aeroportul Istanbul, abia-deschis, o structură-mamut care urmează să strângă 200 de milioane de pasageri pe an. Sunt la granița dintre civilizația Apuseană și Asia, iar asta îmi dă o stare aparte. Dintotdeauna am fost curios să văd ce-i dincolo.

Am avut un zbor ușor până aici, iar acum mă așteaptă alte cinci ore de drum. Îmi dau seama că e fantastic. În doar cinci ore mă voi afla în Bișkek, Kyrgyzstan, la o aruncătură de băț de China, lângă India, lângă Himalaya, la limita stepei Kazahe ce duce spre Siberia. În doar cinci ore, apar ochii migdalați, obiceiuri pe care nu le cunosc și înălțimile Pamirului. Totul, datorită unei mașinării fantastice care merge cu 800 de km/h peste munți, peste mări, peste granițele unde aveai nevoie de vize, de completat acte în limbi necunoscute, de mers săptămâni întregi pe drumuri drepte. 

Încă nu mi-am intrat în starea de călătorie. Mai am lucruri de rezolvat, iar wi-fi-ul și smartphone-ul mă țin legat de mailuri, notificări, de cei de-acasă. Încă nu mă simt pe drum. Starea de călătorie e acel moment în care închizi într-un sertar tot ce-ai acasă și te uiți doar înainte, gândești doar înainte și cauți să iei cât mai mult din tot ce vezi. Dac-aș fi plecat cu motorul din București, aș fi intrat în starea asta pe la… Drajna. Dar totul ar fi durat cel puțin două-trei luni și nu prea-mi surâdea ideea. Mai ales că am văzut deja Georgia și Armenia, am făcut și Rusia, mi-ar fi rămas doar Azerbaijanul și Turkmenistanul. Dar datorită aviației și mulțumită unei companii din Polonia (ADV Factory) care mi-a transportat motocicleta la Bishkek, iată-mă în aeroportul Istanbul, cu costumul moto în cala avionului. 

Și cum stau ba cu gândurile mele, ba cu o carte, ba cu watsapp-ul, vine la mine un tip cu ecuson Turkish Airlines. “Zburați spre Bișkek? Căutăm voluntari care să plece cu zborul de mâine, la 9.30 seara sau la miezul nopții. Această cursă e overbooked. Vă oferim 600 de euro și cazare în Istanbul, la un hotel din centru”. Adevărul e că nu mi-ar prinde rău 600 de euro în portofel. Și să petrec o zi în Istanbul, orașul care mă împresionează de fiecare dată. Am la dispoziție 30 de zile, ce-nseamnă o zi în minus?

Dar simt, cumva, că nu vreau. Am plecat cu un scop și… abia am plecat. Nu pot începe călătoria cu o pauză în Istanbul doar pentru că mi se oferă 600 de euro. Nu funcționează. Probabil din același motiv pentru care-am ales această meserie în locul uneia mai bănoase, din acelaș motiv pentru care aleg drumurile grele ale Pamirului și nu drumurile perfecte ale Alpilor. Simt că nu ar fi corect. Că mi-aș trăda, cumva, călătoria, cititorii, partenerii. Așadar, refuz politicos oferta și-mi văd de cartea mea. Grupul de voluntari se strânge repede… noroc cu niște backpackeri din Germania. 

Mi-am ales un scaun la ieșirea de urgență și mă felicit pentru decizie: avionul e plin-ochi. Jumătate sunt europeni cu rucsaci și pantofi de hiking, gata să cucerească crestele Tian-Shanului și Pamirului. Sunt singurul european care nu poartă uniforma de hiking. Am scaunul lângă un Kyrgyz cam gras și timp de cinci ore încerc să-mi găsesc locul. Nu pot să dorm, mă simt rău din cauza oboselli, nu pot să mă mișc. Rememorez călătoria din Georgia și Armenia. Văd cerul roșiatic al răsăritului deasupra mării Caspice. Prind, până la urmă, o oră de somn. Mă trezesc deasupra deșertului, încerc să închid iar ochii. Cu chiu, cu vai aterizăm și faptul că mă așteaptă un taxi de la Hotel mă face să mă simt confortabil. 

Pun pentru prima oară piciorul pe pământul Kyrgyz. 

La sosiri mă așteaptă șoferul de taxi, un bărbat uscățiv pe la 40 de ani. Evident, lingua franca nu mai e engleza, ci rusa, iar eu nu știu decât să spun că “nu inteleg” si “multumesc”. Inteleg, totuși, întrebările comune precum “de unde ești”. Mi-au fost puse de multe ori în Siberia.

Șoferul îmi comunică câteva informații prețioase: că sunt musulmani (știu, dar mai știu și că găsești alcool la orice magazin), că au femei frumoase (îmi desenează niște forme voluptoase în aer și mă întreabă dacă am copii), … și cred că atât am înțeles. Oprim la o casă de schimb, iau niște somi, apoi mă lasă în fața hotelului. Hotel ce nu seamănă prea tare cu ce știam c-am rezervat pe booking, dar fie. Știe el mai bine. Cu ochii cârpiți de somn plătesc 10 dolari și mă duc la recepție. Nu apar în lista de rezervări. Mă aflu, de fapt, la Hotel Salutel, iar eu trebuia să ajung la Hotel Salut. Chem alt taxi și mă duce la hotelul meu. Îl recunosc: e pe o stradă urâtă, cu gropi peticite și-n clădirea de vis-a-vis aveam să aflu că funcțioează un bordel. Grozav! 

Dar în curte mă așteaptă motocicleta, cu cutiile și parbrizul demontat, recepționera știe engleză, camerele sunt curate și au aer condiționat, iar wifi-ul funcționează perfect. 

Prind câteva ore de somn și ies la plimbare. Afară sunt peste 30 de grade, iar betoanele încinse te fac să te simți ca-ntrun cuptor. Rupt de foame, mă așez să mănânc un kebap și să beau un ceai. Cu 500 de somi (7 dolari) mănânci bine în Bișkek. Mă duc apoi să-mi iau cartelă locală ca să am internet și încep plimbarea pe străzile orașului. 

Bișkek este un oraș recent-construit (primește statut de oraș în 1848) și totul e pe model sovietic. Chuy este bulevardul central al orașului și la fiecare intersecție cu un bulevard mai mare de pe direcția Sud-Nord vezi munții Tian-Shan, cu vârfurile permanent înzăpezite. Clădirile pătrățoase, de tip socialist, îmi amintesc de Alma-Ata și de orașele de provincie ale Rusiei. Paralel cu bulevardul Chuy se află Bulevardul Frunze. Poartă numele unui general bolșevic născut în Bișkek, din tată basarabean și mamă rusoaică. A fost unul dintre marii lideri ai armatei ruse, iscusit și vizionar. A murit la 40 de ani, otrăvit cu cloroform (o doză de 7 ori mai mare decât cantitatea normală pentru anestezie) în timpul unei operații de ulcer realizată la presiunile lui Stalin. În stilul caracteristic, după ce a scăpat de el, Stalin l-a glorificat și a schimbe denumirea orașului Bișkek în Frunze. Orașul a purtat acest nume din 1926 până în 1991. 

În piețele mari ale orașului există statui ale lui Manas, eroul legendar al kyrgyzilor, despre care s-a scris un poem în 500.000 de versuri, dspre bătălia dintre Manas și regele Indiei. Într-o altă statuie, Manas este înfățișat omorând un balaur, mit constant în toate culturile. 

Kyrgyzii, în schimb, au ocupații omenești. E duminică, iar o familie șapte copii a ieșit să-și cumpere o înghețată, parcurile sunt pline, iar la fiecare colț găsești vânzători ambulanți: suc, înghețată, fructe și, ceea ce m-a intrigat mai tare, niște băuturi repartizate în trei butoaie diferite. Una este kvass, un fel de bragă, băutură din care am și gustat, dar despre celelalte două știu doar că sunt băuturi locale, dar n-am apucat să le încerc. 

Se spune că Bișkek e un oraș cu o viață de noapte intensă. Acum este duminică, așadar petrecerile au avut loc cu 24 de ore mai devreme și totul este liniștit. Beau o bere, mănânc o plăcintă cu brânză și plec spre hotel. Mă prinde ora 3.00 fără să închid un ochi. Al naibii fus orar.

Mă trezesc târziu, pe la 11.00. Ar fi câte ceva de văzut: bazarul, un muzeu, străzile orașului. Dar mâine vreau să plec și mă concentrez pe pregătirile de drum. Trebuie să montez parbrizul și cutiile, să-mi fac bagajul, să încarc bateriile, să studiez rutele. Mă așteaptă o călătorie de 30 de zile și vreo 4.000 de km. Am timp, la întoarcere, de Bișkek, dacă voi mai simți că e cazul. 

Planul e să plec mâine dimineață în munți, cu direcția Song Kul, un lac ce se află la 3.000 de metri. Iar de acolo va continua, cu anumite ocolișuri, spre Tajikistan, Uzbekistan, sudul Kazahstanului și înapoi. N-am idee unde-o să dorm, nici ce-o să găsesc în călătoria asta. Dar asta-i toată frumusețea. Să-nceapă aventura. 

Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro