Dimineața nu începe tocmai grozav. Aseară mi-a crăpat hard-discul pe care mi-am stocat și urma să-mi stochez imaginile din această călătorie. Am încercat, în zadar, să-i fac ceva, dar degaba. Așadar m-am apucat de făcut curățenie în laptop, atât cât am mai putut ține ochii deschiși, ca să pot transfera câte ceva. Sper, doar, să pot recupera imaginile de pe hard-disc. Altfe, toată munca mea s-a dus, tot Kârgâzstanul e acolo. 

Puțin demoralizat, îmi iau la revedere de la un motociclist indian care locuiește în Germania, venit din sens opus, și el tot pe Africa Twin, și plec spre granița cu Tajikistanul. Nu se poate trece, îmi spune un backpacker american. Așa i-au spus lui, ieri, când a vrut să se plimbe pe la Vf. Lenin. E un exercițiu militar care durează până la 27 iulie. “Nu le-o fi plăcut de mine, că-s american”, imi mai spune. E foarte posibil, îi răspund mai în glumă, mai în serios și accelerez. 

Arăt pașaportul, totul în regulă, la revedere, în 15 km opresc la punctul de frontieră Kârgâz. Nu mai am pe nimeni în față, așadar mă poftesc înăuntru imediat. Dau cizmele moto jos și intru în baraca soldatului kârgâz. În această parte de lume, terbuie să te descalți mereu când intri undeva. Îi dau pașaportul, certificatul de import temporar al motocicletei și totul decurge foarte repede. Mă mai opresc, apoi, la o baracă și, gata, “bye-bye, Kârgâzstan!”. 

Intru în celebrul no man’s land dintre cele două țări, care n-are o reputație prea bună. Când plouă, și plouă destul de des, totul se transformă într-o mocirlă de netrecut. Știu povești cu mașini blocate și motociclete căzute, dar de data asta sunt norocos și ajung cu bine în pasul Kâzâl-Art, la 4.200 de metri. În față mi se desfășoară platoul Pamirului, în toată splendoarea sa. Carevasăzică, așa arată “acoperișul lumii”. În semn de bun venit, o rafală de vânt ridică praful roșu de pe jos și mi-l duce fix pe obiectivul aparatului. Intră, cumva dincolo de sticla exterioră și acum arată ca un geam pe fundul mării. Nu mai pun la suflet, m-am obșnuit deja cu fail-urile tehnologice în tura asta. Văd că încă funcționează, ceea ce e foarte bine. Mă voi ocupa de el acasă. 

Acum am de trecut granița cu Tajikistanul. Aici e ceva mai aglomerat, am în față o mașină de teren cu șapte locuri pline și alături doi motocicliști elvețieni, călare pe Yamaha XT660. Am citit că la această graniță stau niște băieți care încearcă să te oblige să plătești nu știu ce “sanitary tax” și-ți dau un formular pe care doar ei îl înțeleg. Îi reperez destul de repede: unul din ei poartă un training roșu cu  “Russia”, cam cum ar pura Geany din Las Fierbinți dacă ar fi tajik și își pune din când în când o cagulă pe față. Sosește momentul să-ncerce să-mi ia banii, îl întreb despre ce e vorba și îi zic că nu plătesc niciun sanitary tax. Îmi zice, pe un ton ridicat, ceva ce-ar fi trebuit să însemne că nu pot să intru în Tajikistan. Da, sigur. Dacă n-aș fi citit despre asta înainte, l-aș fi crezut. Altfel, îi spun pe un ton iritat că nu le dau niciun ban și mă duc să plătesc importul temporar al motocicletei – 10 dolari – singura taxă care trebuie cu adevărat plătită. Soldatul tajik este foarte amabil, îmi schimbă 100 de dolari în moneda locală și-mi urează drum bun. Am la dispoziție 15 zile să hoinăresc cu motocicleta prin Tajikistan. Suficient. 

Pe acoperișul lumii

Trec de barieră și, gata, în sfârșit sunt liber. Singur și liber să mă bucur de Pamir Highway, un loc unde visez demult s-ajung. Sunt așa de singur încât aș putea să opresc motocicleta pe mijlocul drumului, să mă dau jos și să dansez în jurul ei. Nu fac asta pentru că vântul bate așa de tare că abia reușesc să mă țin pe loc. Uneori, vine cu valuri de nisip și trebuie să mă concentrez ca să păstrez direcția. În stânga mea e un gard ca de lagăr ce desparte Tajikistanul de China. Frontiera cu China e puțin mai departe, dacă te uți pe hartă, dar chinezii au construit acest gard ca să delimiteze no man’s land-ul, probabil. În orice caz, arată înfricoșător. Se întinde drept, rece, negru și tăios spre orizont, în stânga drumului. Și oricum nu e țipenie de om. Singurele viețuitoare sunt niște marmote care fug speriate de zgomotul motorului și se ascund în vizuini. 

Vântul se mai potolește și-n fața ochilor apare lacul Kara-Kul, “Lacul Negru”. Ne aflăm tot la peste 4.000 de metri, iar în acest lac nu trăiește nicio viețuitoare. E un lac rece și fără viață, întins la poalele vârfurilor Pamirului. Dar spectacolul care mi se arată e unul greu de explicat în cuvinte. Deasupra lacului se-adună nori de furtună, care mai lasă doar câteva raze să treacă, ca niște săgeți de lumină ce coboară din cer fix deasupra lacului. În mijlocul lacului se ridică o insulă cu formă neregulată și, privit de sus, pare desprins din “Stapanul Inelelor”.

Drumul coboară încet către Kara-Kul. Suntem la peste 4.000 de metriLacul Kara-Kul

 O furtună de zăpadă la 4.000 de metri nu e ce-mi doresc, așadar accelerez spre pereții arizi, dar înfrumusețați de umbra norilor. De altfel, totul e pictat în tonuri când de gri, când roșiatice. Nu e pic de vegetație, doar niște smocuri de iarbă răzlețe spre care nici măcar o capră înfometată nu s-ar repezi, și totul pare de pe altă planetă. Seamănă izbitor cu anumite zone din Atacama. Dar îți dai seama repede că te afli pe Acoperisul Lumii când vezi crestele înghețate ale Pamirului. 

Sunt nenumărate locurile în care-aș vrea să opresc să filmez ceva. Dar fiecare oprire îmi ia mult timp și mai am de tras până la Murghab. Așadar, mă mulțumesc cu ce am și încerc pe cât posibil să mă abțin, dacă mai vreau să găsesc o pernă pe care să pun capul. Murgab este un orășel dezolant și solitar, aflat la 3.800 de metri, în inima Pamirului. Totul este sărăcăcios, în ton cu ariditatea din jur. Acum ceva vreme exista prin aceste locuri o specie de arbuști care a dispărut complet, smulsă din rădăcini de localnicii care nu aveau cu ce altceva să facă focul. Dispariția acestei plante a dus rapid la deșertificare. Opresc la un hotel, singurul din orășel, și principalul loc de popas al celor care vizitează zona, iar camera îmi aduce aminte de cea din Ust-Nera, Siberia. E friguroasă, urâtă, vopsită într-un verde strident și are o singură priză funcțională. Ca să ajung la toaletă trebuie să traversez un hol lung, aflat în semi-întuneric. La noapte dorm în sac. 

Călătorie susținută de Honda România și Motul România.

Camera mea. Murghab

Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro