Sunt la granița cu Uzbekistanul. Știu că nu e de glumă. Uzbekistanul este un stat polițienesc, cu control absolut asupra cetățenilor și are un regim dur impus de Islam Karimov, fostul președinte, care a preluat puterea de la căderea URSS. Dar noul președinte, venit în funcție după moartea lui Karimov, (moartea sau vârsta mult prea înaintată sunt singurii factori care i-ar face pe acești autocrați să abdice) a implementat câteva reforme, iar lucrurile s-au mai temperat, cel puțin pentru turiști. 

În primul rând, din 2019 nu mai ai nevoie de viză – o ușurare pentru mulți călători. Apoi, controalele la care sunt supuși turiștii, nu mai sunt așa de stricte. Acum ceva ani, dacă aveai codeină – un medicament banal în Europa, o cam încurcai. Mai mult, poliția îți verifica fotografiile din telefon și se lua de fiecare amănunt. Acum câteva zile, un motociclist catalan mi-a zis c-a trecut foarte ușor. “Nici nu s-au uitat la bagaje”. Dar tot acum câteva zile unui motociclist din Chile i-au confiscat drona. Depinde, deci, peste cine dai și cum îți e norocul. 

Ajung graniță la amiază. Mi se face semn să trec înaintea mașinilor și încep șirul de proceduri – arată pașaport, completează acte, verifică pașaport. Nu e floarea la ureche, dar nici vreun calvar. Peste tot văd afișe care te informează că e interzis să intri cu drona în Uzbekistan. “Ai dronă?”, mă întreabă soldatul uzbek. N-am, știu că e interzis. “Bine, deschide aici. Și aici. Dar acolo ce-ai?”. Îmi ia bagajele la rând și doi câini cu miros antrenat dau târcoale motocicletei. Scap repede. Alături e o mașină tajică. Să vezi acolo control: se desface tot, până și carcasa filtrului de aer. Echipați cu tot felul de instrumente și scule, soldații uzbeci verifică ca nu cumva să fie ceva ascuns prin uși, prin scaune, pe sub mașină.

Bun venit în Uzbekistan! Deși reformele noului președinte (venit, oricum, din garda veche a lui Karimov) au mai relaxat lucrurile pentru turiști, regulile unui stat polițienesc rămân valabile – în Uzbekistan trebuie să te înregistrezi în fiecare noapte de cazare – primești o hârtie din partea hotelului. Trebuie să păstrezi hârtiile și să le arăți la ieșirea din țară, pentru că poliția vrea să știe exact pe unde-ai umblat. Și nu e doar atât – mai ales în Tashkent, dacă n-ai “registration paper” din zilele precedente, te poți trezi că nu te cazează nimeni. 

Ajung în Samarkand și mă duc la un hotel din centru, fix lângă moscheea Bibi-Khanum, unul dintre cele mai impresionante monumente din Samarkand și, implicit, din Asia Centrală. Samarkandul e o legendă, apare în versurile și visele poeților occidentali, mulți dintre ei fără să fi pus vreodată piciorul aici – oraș bogat și glorios pe fostul drum al mătăsii și capitala lui Timur Lenk, un cuceritor mongol de o cruzime ieșită din comun, care a pus bazele unui imperiu cu existență efemeră, ce avea capitala în Samarkand. 

Deși Timur era uzbek cam cum Decebal era român, istoriografia Uzbekistanului l-a adoptat drept erou național. Mișcarea a fost făcută de Islam Karimov, pentru a se debarasarea de valorile rusești și pentru a aduce în prim-plan o figură din partea locului. De altfel, fiecare dintre cele trei țări vizitate are eroul ei național – kârgâzii îl au pe Manas, tajicii pe Ismoil Somonii, iar uzbecii au adoptat figura lui Timur Lenk, pe care l-au ridicat la rang de semi-zeu, făcând abstracție de cruzimea ieșită din comun a despotului. Vizitez mausoleul unde se află rămășițele lui Timur și pășesc cu atenție. Se spune că nu-i bine să-i deranjezi spiritul. Ghidul vorbește exaltat despre isprăvile lui Timur și despre blestemul lui Timur – ”Oricine ar fi cel care îmi va deschide mormântul va dezlănțui un invadator mai crunt decât am fost eu”, ar fi spus Timur. Stalin n-a fost prea impresionat și a ordonat exhumarea rămășițelor lui Timur, pentru a reconstitui fața fostului conducător, iar la trei zile după, Germania a atacat Rusia. Desigur că decizia lui Hitler fusese luată înainte ca somnul lui Timur să fie deranjat, dar Stalin, superstițios din fire, a returnat osemintele la Samarkand. Mai mult, avionul ar fi trecut pe deasupra frontului ca să înlăture blestemul. 

Din capitala lui Timur au rămas câteva moschei și medrese de o frumusețe ireală. Cel mai important loc din oraș rămâne Registanul, o piață flancată de trei medrese, inima Samarkandului. Mă uit și-mi imaginez agitația bazarului, cămilele încărcate cu mărfuri, schimburile dintre răsărit și apus – mătăsuri, pietre scumpe, arme, mirodenii. Din China și India, până la Constaninopol și de acolo la Roma. Străzile vechi ale orașului sunt ca un labirint și păstrează puțin din farmecul vremurilor trecute. Prea puținm pentru că Samarkandul a fost “înfrumusețat” de uzbeci, iar strada Tashkent a primit piatră cubică nouă și a devenit zonă de promenadă, cu magazine, luminițe și titi-car-uri. Cumva, aerul misterios al vechilor moschei și medrese a fost contaminat cu un iz de bâlci și e mult mai greu să pătrunzi dincolo de noile ziduri. 

E vară, iar ziua în amiaza-mare nu poți ieși pe străzi. Sunt peste 40 de grade și soarele arde puternic. În centru, orașul pare pustiu – doar câțiva turiști rătăciți, cu aparate foto agățate la gât și ghiduri în mână, caută trotuare umbroase. Seara, în schimb, totul se trezește la viață. Cum dă întunericul, strada pietonală Tashkent se umple de trotinete, biciclete, de oameni ieșiți la o vorbă, de familii cu copii.

Dimineața e forfortă în bazarul de lângă moscheea Bibi-Khanum. Merg printre tarabe și mă opresc să iau semințe și fructe uscate. Uzbecii sunt comercianți foarte buni: orice produs are un preț făcut doar “pentru mine”, mărfurile arată apetisant, iar vânzătorii sunt prietenoși și zâmbitori. Până la urmă, din vechiul Samarkand a rămas mai mult decât pare la prima vedere.

Călătorie suținută de Honda România și Motul România.

Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro