Prima dată l-am văzut pe Adi Răduță cu mulți ani în urmă, într-o cursă de motocros, la Ciolpani. Ce putea face cu motocicleta părea de-a dreptul ireal, mai ales pentru un începător „stradal”, precum eram eu la acea vreme. Aveam să-l mai văd de multe ori în acțiune de atunci și avea să mă impresioneze de fiecare dată prin abilitățile lui pe motocicletă. Dar, de când ne-am cunoscut mai bine, m-a impresionat și mai mult prin dedicația cu care își urmărește această pasiune, prin fair-play și prin dăruirea cu care împărtășește pasiunea aceasta și cu alții: copiii și adulții care participă la cursurile RAMS MX School, în primul rând.

Spectaculos, rapid, foarte tehnic: Adrian Răduță la ghidonul unei motociclete Yamaha YZ450F de motocros.

În România, peisajul motorsportului pe două roți este destul de fragmentat și eterogen. Avem câțiva rideri care merg tare, dar puțini sportivi în adevăratul sens al cuvântului. Prin sportiv se înțelege cineva care-și dedică ani buni din viață uneia sau mai multor discipline, antrenându-se frecvent și intens și încercând să dea mereu totul pentru a alerga la cel mai înalt nivel posibil, cu toate sacrificiile de care este nevoie în acest sens. Cineva care pune mai mult accent pe sport în sine decât pe „a da bine în poză” și care preferă să tacă și să facă, în loc să stârnească discuții interminabile, doar pentru a atrage atenția.

Adi, alături de fratele său, Julian (stânga), și el un talent în motocros, enduro și acum și în raliuri pe patru roți, și de Ciprian Popescu (dreapta), cel care l-a dus prima dată la o cursă de motocros, acum 18 ani.

Ei bine, nimeni din motorsportul pe două roți de la noi din țară nu reprezintă mai bine aceste calități decât Adi Răduță. Pilotul din București face motocros de la 12 ani și a participat la prima sa cursă acum 18 ani. Până acum a adunat cinci titluri de campion național, șase de campion est-european și trei titluri de campion național al Bulgariei. Clubul său, Top Cross TCS, este de departe cel mai puternic, mai organizat și mai bine reprezentat din țară și școala sa de motocros și enduro, RAMS MX School, antrenează zeci de copii și de adulți, pregătind calea pentru generațiile următoare în sporturile off-road. Din 2015 încoace, Adi este susținut de Yamaha, prin importatorul Motodynamics, acord care s-a extins pentru a include și școala lui, la toate nivelurile. Eu știu, pentru că și eu i-am fost elev lui Adi, în șaua unei Yamaha WR250F. Astfel, unul dintre cei mai puternici constructori din lume, cel puțin în materie de competiții pe asfalt și în off-road, se asociază cu cel mai înalt nivel al motocrosului românesc.

Am stat puțin de vorbă cu Adi în mijlocul acestui sezon competițional, care este pentru el un an de pauză și de refacere în urma accidentărilor acumulate.

Salut, Adi, cum de nu participi în niciun campionat anul acesta?

Anul acesta am decis să iau o pauză, pentru că la tabăra de motocros și enduro din Sardinia mi-am dat seama că am probleme fizice prea serioase. Aveam probleme la genunchiul stâng, așa că am mers o vreme preluând mai mult șocurile aterizărilor în piciorul drept, care acum a început la rândul lui să îmi facă probleme. Pot să mă dau, doar că mă resimt destul de tare a doua zi și am zis că nu e cazul să forțez, mai bine încerc să mă recuperez.

Dar anul trecut ai mers bine de tot…

Anul trecut am reușit turul de forță la care visam demult, am luat titlul în trei campionate (Bulgaria, România și est-european). Voiam demult să îmi realizez acest vis, doar că de multe ori se suprapuneau etapele. Ultima cursă pe care am făcut-o a fost Red Bull Knockout, cea mai mare cursă pe nisip din lume, pe plajă la Haga, la finalul anului trecut.

Ce crezi că ți-a lipsit cel mai mult, la începutul și de-a lungul carierei tale, ca să fi ajuns mai departe și să fi evitat unele dintre greșelile pe care le-ai făcut?

Cel mai mult mi-a lipsit un antrenor, aș fi evitat multe accidentări așa. Doar că în România, pe atunci, nu avea cine să mă ghideze astfel încât să fac totul cum trebuie. Ajungeam să merg tare fără suficientă tehnică și atunci apăreau accidentările.

Am văzut că în motocros, dar și în alte sporturi moto, există rideri care învață și aplică foarte bine tehnica, dar tind să meargă prea rațional, și alții care au mult tupeu, dar mai puțină tehnică. Crezi că există o combinație ideală între ele?

Foarte greu de găsit combinația dintre tehnică și curaj. Dintre toți copiii pe care îi am la școală, niciunul este la nivelul ideal. De obicei, cine are tehnica foarte bună, nu are destul curaj și cine merge cu maxim curaj, nu prea are tehnică.

Și cum evaluezi potențialul unui viitor sportiv?

Îți dai seama despre cât de pasionați sunt după prima accidentare, sunt unii care se lasă după ce se lovesc mai tare, sau merg mult mai ușor. Sunt alții, însă, care merg și mai tare după ce revin, care au acea pasiune, acea „nebunie”, care îi face să continue chiar și când e greu.

Sigur, „nebunia” asta se datorează și vârstei. Cât de devreme ar trebui să te apuci de motocros ca să ai șanse să ajungi în top?

E foarte important să te apuci devreme. Asta e tendința. Acum la MX2 Mondial se ia titlul la 15-16 ani, acum 10 ani campionii aveau 21-22 de ani. Vârsta la care se atinge potențialul maxim este în scădere, așa că e foarte important să te apuci de mic.

Dar nu există și „prea devreme” sau „prea mult, prea devreme”? Mă uit aici la Haiden Deegan, fiul legendarului FMX-er Brian Deegan, care făcea backflip la 10 ani, cu motocicleta de 65.

E oare prea mult? Dacă te uiți la Deegan, vezi că are fracturi peste tot, acumulate într-o viață de făcut greșeli. Copilul în schimb n-a pățit nimic până acum, deși merge extrem de tare. Asta pentru că tatăl lui a știut cum să-l învețe. Apoi mai e și talentul său, e incredibil. Și sora lui mai mare merge în Nascar.

Bănuiesc că îți e greu să stai pe bară sezonul ăsta, după un an în care ai alergat în trei campionate…

Am mai făcut pauză, de obicei tot din cauza accidentărilor acumulate, în 2012, în 2015, e greu de ținut sezon după sezon. Dacă o ții așa, singura pauză e de două săptămâni la final de sezon. Apoi te apuci din nou de antrenamente. Dacă o faci profesional și câștigi bani din asta, e OK, poți susține ritmul ăsta, pentru că nu ai altă treabă în rest, te mai odihnești, dar, dacă și muncești pe lângă, e foarte greu.

Ce crezi că lipsește la noi ca să crească sportul, sportivii?

Campionatul dă valoare sportivilor. În 2009, erau 12 etape de campionat național, 12 etape de campionat est-european, deci 24 în total. Anul ăsta, până acum, campionatul național a avut două etape. S-au pierdut sportivi mulți din cauza asta. Au trei, patru etape pe an, la distanță de o lună și jumătate între ele, nu ai cum să susții performanța în felul ăsta.

Și cum se poate schimba starea asta de fapt?

Este datoria Federației să dezvolte campionatul, astfel încât copiii să aibă unde să se dea și sportul să evolueze natural și corect.

Acesta a fost primul episod dintr-o trilogie despre motocros, Adi Răduță, școala sa și asocierea lor strânsă cu Yamaha în România. Fiți pe fază pentru următorul episod, săptămâna viitoare.