Foarte multe povești și postări pe net se învârtesc în jurul ideii de „motociclist adevărat”. Știți voi, motociclistul ăla care merge minimum 500 km în fiecare zi, își întreține motocicleta cu sfințenie, pune genunchiul și cotul pe jos și ajută bătrânii să treacă strada.

„Motocicliștii adevărați nu merg niciodată neechipați!”, „Cei care forjează noaptea pe bulevard nu-s motocicliști adevărați!”, „Motocicliștii adevărați merg pe două roți indiferent de vreme!” – acestea sunt doar câteva dintre afirmațiile frecvent rostite de unii dintre noi, încercând să ne delimităm pe noi, „motocicliștii adevărați”, de EI, cei nu chiar atât de adevărați. Sau de-a dreptul falși.

Motocicliștii sunt judecați la gradul de adevăr după echipament, după motocicletă, după numărul de kilometri parcurși pe sezon, după vechime, după atitudine și după o mulțime de alți factori mai mult sau mai puțin arbitrari. O constantă este că, de fiecare dată, cel care face afirmația se include pe sine în categoria „adevărați”.

Una dintre multele laturi frumoase ale muncii mele de jurnalist moto, care se desfășoară deja neîntrerupt de peste 14 ani, este că am luat contact cu toate laturile motociclismului. M-am dat cu toate genurile de motocicletă care există sub soare (în afară de speedway), m-am împrietenit cu toate genurile de motocicliști, de la piloți de curse, la aventurieri care fac zeci de mii de kilometri pe an și până la artizani de custom sau restauratori care petrec mai mult timp șurubărind decât mergând pe motocicletă. Inclusiv cu forjatori care rup gazul pe stradă cu sportive și merg pe o roată în tricou și pantaloni scurți. În multe dintre aceste medii, există un nucleu dur de rideri convinși că ei au ales calea motociclismului adevărat și mulți dintre ceilalți doar se prefac că sunt motocicliști. Cei care fac kilometri mulți pe orice vreme se uită de sus la riderii de vreme bună, care merg numai până în Constituției sau cel mult până la Ploiești, forjatorii râd de cei care merg încet și se echipează și pentru un drum până la magazin, cei care își îngrijesc maniacal motocicleta strâmbă din nas către cei care apar cu motocicleta murdară și lanțul uscat și neîntins corect.

Dacă ieșim însă din bula proprie și analizăm situația obiectiv, observăm că nu trebuie mare lucru pentru a fi motociclist, în sensul cel mai larg al cuvântului. Trebuie să ai o motocicletă sau să mergi pe una. Indiferent cum arată motocicleta, câți kilometri ai făcut cu ea, dacă ai mers vreodată pe ploaie sau ce viteză maximă ai atins. Nici măcar nu contează dacă ai permis de moto sau nu – o delimitare pe care o fac foarte mulți rideri (evident, cei cu permis). Apoi, orice altă însușire atașăm ideii de motociclist este, inevitabil, ceva subiectiv. Cât de „adevărat” este respectivul, cât de „veteran”, cât de „pur și dur” – toate acestea sunt evaluări subiective ale celui care declamă. Și ce am constatat eu de-a lungul timpului este că fiecare se bucură de motociclism în felul său. Unii mai superficial, alții mai profund, unii pe stradă, alții pe pistă, unii plimbându-se relaxat, alții forjând cu ochii mari și pulsul ridicat. Sigur, asta nu înseamnă că încurajez forja în maiou și bermude. Aici nu judecăm cât de corect, legal sau recomandabil este un fel sau altul de a te bucura de motociclism, doar cât de mult te face „motociclist adevărat”. Și, cum spuneam mai sus, am avut ocazia să gust din (aproape) toate laturile motociclismului și să le înțeleg din interior. Deși îmi place să fac kilometri mulți pe stradă, am gustat farmecul plimbării până la terasă cu o motocicletă frumoasă și curată și mi-a plăcut. Deși merg în general repejor (dar safe, da?!), m-am plimbat încetișor cu un cruiser și mi-a plăcut. Deși prefer să mă dau în loc să repar, am petrecut seri în garaj lucrând la motocicletă și a fost foarte frumos. Deși sunt acum un om cu capul pe umeri și familie acasă, merg mereu echipat și precaut, am avut perioade de rătăcire tinerească în trecut, când am mers foarte neechipat și cam tăricel pentru abilitățile mele de atunci. Și au fost vremuri frumoase în felul lor. Eram idiot, nu încape vorbă, dar eram motociclist.

Unde vreau să ajung cu diatriba asta? La îndemnul de a vă bucura de motocicletă cum vă vine vouă mai bine și de a-i lăsa pe alții să facă la fel, fără a genera diviziuni și conflicte inutile marcând nivelul de „adevărăciune” al unuia sau al altuia. Sigur, un sfat sau un îndemn către cineva care pare că se va uita în curând la un tavan de ambulanță este bine să fie dat, dar mereu va fi mai bine primit venind de la cineva prietenos și înțelegător decât de la un „motociclist adevărat” superior și arogant.

O parte din farmecul motociclismului este că o „carieră” de motociclist e un drum întortocheat și plin de aventură. Câteodată începe în tricou și bermude, altădată fără permis, dar, cu puțin noroc și câteva sfaturi de la rideri înțelepți pe parcurs, de obicei ajunge la o maturitate sănătoasă, preferabil cu toate membrele funcționale și la locul lor.