Se fac acuși trei ani de la ”Est, spre Siberia” și, așa cum am promis, o să public niște poze pe care fie nu le-am mai publicat sau pentru care n-am oferit suficient context la momentul respectiv. Spun din capul locului că pentru a înțelege chestii e nevoie să fi citit cartea sau jurnalul de călătorie de atunci, jurnal care e acum pe blog. Să începem.

Asta e o poză pe care am făcut-o la o pauză de hidratare, undeva prin estul extrem al Ucrainei, cu câteva zeci de kilometri înainte de granița cu Rusia. Am oprit și ca să îmi recapitulez pașii, era prima dată când treceam în Rusia pe asfalt și știam că e birocrația naibii.

Motivul pentru care am ales poza asta e dat de nivelul uriaș de învățături pe care l-am acumulat de la acel moment și pe care l-am ”rafinat” la următoarele călătorii. Mă uit la săracu’ Gotze, am avut mult, mult prea multe chestii inutile cu mine. Puteam să nu car bidonul ăla roșu pentru benzină, nu aveam nevoie de zece litri, putea fi înlocuit cu o sticlă de doi litri pe porțiunea unde știam că benzinăriile sunt rare. Apoi, cortul, sacul de dormit și izoprenul. Nu erau grele, însă erau voluminoase și mă făceau să pierd minute bune în fiecare dimineață, când le aranjam. N-am avut nevoie de ele, motivul o să fie explicat mai jos, la o altă poză. Apoi în bagajele laterale, unele îngreunate de o groază de lucruri inutile. Am avut tot ce vă puteți imagina, de la leviere metalice pentru schimbat cauciucuri, trecând prin sfoară pentru habar nu am ce, continuând cu pompă și compresor (?!) și terminând cu cuțite, scule pe care nu știam să le folosesc și chestii basic de gătit.

Primul contact real cu Rusia. Sigur, mai fusesem în Moscova, însă asta era Rusia aia deloc turistică, aia în care în mod normal n-ai ce căuta. Bryiansk, undeva pe drumul dintre granița cu Ucraina și Moscova, oraș în care am avut primul popas nocturn și în care am ieșit, după ce m-am instalat la hotel, la o plimbare prin cel mai mistic centru de urbe de tip sovietic pe care-l văzusem până atunci. Copii care se dădeau cu rolele, oameni care cântau la diferite instrumente, o lumină mișto rău, ăsta a fost primul contact real cu Rusia.

Vă aduceți aminte că, undeva spre mijlocul călătoriei, intrasem în panică pentru că nu mai pornea motocicleta după un popas pe malul Lacului Baikal? Ăsta e motivul, l-am explicat în carte, dar nu am pus și poza. Poza asta e făcută la depozitul firmei de transport din Moscova, acolo unde am fost cu Vlad să las motocicleta. Când am demontat bateria, pentru că habar nu aveam cum se face, am făcut poze la fiecare pas. Inclusiv la modul în care arată firele, care vine pe unde, și tot așa. În fine, vă aduceți aminte, motocicleta nu mai pornea pentru că firul negru n-a fost desfăcut complet, l-am lăsat așa și nu l-am mai strâns la Irkutsk.

”Cum te speli?” a fost, probabil, cea mai întâlnită întrebare pe care am primit-o când am spus, scris lucruri despre călătoriile cu Transsiberianul. Răspunsul util e: te speli plătind să ai acces la dușurile de la clasa 1. Răspunsul real e: nu te speli. Trei zile și jumătate, atât cât a durat drumul cu trenul pe ruta Moscova – Irkutsk, îmi verificam starea de înzilizire a părului cu poze periodice, precum cea de mai sus. Aici abia trecusem de limita suportabilului, dar nu cred că mai aveam mai mult de o zi de mers.

Nu știu sigur dacă la Barabinsk e făcută, dar știu deja că acolo e locul în care oprirea Transsiberianului e groaznică. Pe peron ai de toate, de la mâncare, la înghețată și băutură, însă statul e aproape imposibil din cauza vidanjei care vine să golească wc-urile din vagoane. În special vara, mirosul e cumplit, e dincolo de orice închipuire, îți întoarce pe dos totul prin tine. Am pățit-o și iarna asta, când am fost la Yakutsk, și era groaznic și când gradele erau cu minus.

Dacă te uiți la starea drumului n-ai spune că poza e făcută în mijlocul nimănuiului. Dar e. Drumul e așa pentru că e un drum relativ nou, are câțiva ani și e făcut pentru că în zona aia nu exista nimic. Știu de la mai multă lume că între Cita și est, spre Vladivostok, până acum câțiva ani nu exista drum. De asta Ewan McGregor și Charley Boorman au luat un tren până în Tynda în ”Long Way Round”, nu era drum pe acolo. Acum e, iar drumul străbate un peisaj sălbatic, lipsa infrastructurii a încetinit sau chiar eliminat posibilitatea oamenilor din zonă de a se adapta vremurilor. În stânga, jos, se vede un sat aproape părăsit. Case de lemn, lemn negru de la trecerea timpului.

Am spus de multe ori că după intrarea pe Lena, continuând cu Kolîma, e aproape imposibil să stai în aer liber fără să te masacreze numere impresionante de muște și de țânțari. Dar nu cred că am arătat asta prea des. Ăsta e un popas pe Lena, spre Tynda, și chiar și în poza făcută cu camera frontală a unui Samsung S7 se pot număra măcar 50 de gângănii care-mi dădeau târcoale.

Priveliște tristă pe care am suportat-o aproape disperat. E la sosirea în Tynda, acolo unde nu găseam cazare. Eu stăteam în fund pe bordura hotelului care mă refuzase pe motiv de zero camere, motocicleta era pe un trotuar pe care circulau oameni, iar variantele de cazare rămase erau zero.

Pe asta am mai pus-o pe Instagram, parcă. E făcută în Yakutsk, după ce mă luaseră sub aripă cei de la Night Wolves și după ce băusem vodkă suficientă să omoare un pui de elefant. De fapt, e cam la 20 de ore după momentul beției, prima încercare de a mă ridica din pat fără să vomit.

Deși pare o ceață mișto care iese din copaci, în realitate e doar norul de praf care se formează pe Drumul Oaselor de fiecare dată când trece o mașină. E atât de mult praf încât îmi intra și în gură, printre dinți, iar depășirile camioanelor erau provocări adevărate pentru că nu vedeai absolut nimic, dar nimic-nimic, în față. Recent, acum doi ani parcă, un nene a murit cu motocicleta pe drumul ăsta într-o depășire de asta în orb. I-a apărut un TIR în față din norul de praf, a avut zero șanse.

Ca să revenim la lipsa de utilitate a cortului. Ăsta e motivul pentru care nu am dormit la cort în nicio noapte. Mă rog, ăsta, faptul că era plin de urși, faptul că găseam cazare ieftină. Dar de cele mai multe ori așa arată stânga și dreapta drumului, nu e nimic pe care să poți pune cortul. Fie sunt mlaștini, fie e vegetație deasă și spinoasă, fie sunt râpe, fie sunt păduri dese în care n-ai cum să cobori și motocicleta. Din fericire, poți dormi aproape oriunde vezi așezări omenești, te primesc rușii fără nicio problemă.

De fiecare dată spun, o motocicletă adventure nu arată niciodată mai mișto decât atunci când e jegoasă. Aici eram în una dintre cele mai dificile, dar și cele mai frumoase zile de pe Drumul Oaselor. Între Khandyga și Ust-Nera, atunci când am mers printr-un pustiu absolut timp de vreo 10-12 ore, nu mai țin minte. Și eram murdar din cască până-n ghete. Și eu, dar și motocicleta.

Partea de final a Drumului Oaselor se aerisește un pic. Sigur, civilizație nu e, de fapt sunt mai multe sate abandonate decât în orice alt loc, dar încep să apară peisaje de tipul ăsta. Râuri uriașe cu poduri rupte, munți în zare, piscuri cu zăpadă, se schimbă un pic vibe-ul, ca să citez din hipsteri. Din păcate, drumul în zona asta e plin de gropi și e greu, foarte greu să rămâi întreg dacă stai cu ochii după peisaje.

Ultima dimineață de pe Drumul Oaselor. Ăsta e locul unde am fost cazat în Susuman și poza e făcută când mi-am dat seama că totul se va termina, că am tastat ”Magadan” în GPS, ultimul punct pe traseu. Era un amestec ciudat de bucurie, că ajungeam acolo unde visasem să ajung de ani buni, și de tristețe, tristețe că se termina totul și că urma drumul lung și cunoscut spre casă.

Senzație precum cea pe care o aveam aici am mai trăit-o o singură dată în viață, atunci când am ajuns prima dată în New York la Plaza Hotel. Adică într-un loc pe care îl știai atât de bine din poze, din filme, din filmări, și în fața căruia ai ajuns. E ”Mask of Sorrow”, monumentul făcut în memoria milioanelor de prizonieri din gulaguri care au murit trimiși de Stalin în pustiul necruțător al Siberiei pentru a face un drum pe un teritoriu sălbatic.

În fine, asta e o poză făcută rapid, la intrarea într-un complex comercial din Magadan. E golful la Marea Ohotsk. Motivul vizitei era dat de nevoia de a scoate de la bancomat o sumă mare de tot, cam o mie de euro în ruble dacă-mi aduc bine aminte, ca să plătesc transportul cu avionul al motocicletei de la Magadan la Moscova. Venise Cristina cu mine, m-a dus cu mașina, și mă gândeam doar la cărămida în cap pe care o voi primi de jefuitorii care vor atenta la cărămizile mele de ruble. Evident, n-a fost așa.

Cam atât de data asta, dacă vă interesează pot face același lucru și cu ”Cele două lacuri”, adică drumul din 2018 până în Mongolia și înapoi. Dacă nu, nu.

Vezi articolul integral