Sunt în Moscova ca-n București, o treabă n-am! Sunt obișnuit cu trotuarele care-s în lucru aproape peste tot în centru, cu muncitorii de prin Kazahstan, Turkmenistan și Uzbekistan care cosmetizează puternic orașul pentru Campionatul Mondial din vara viitoare. Mi-am făcut și un scurt traseu în zona în care am hotelul, însă doar pentru cele necesare. Adică o masă în oraș pe zi, că nu mai am bani, în rest vizită la supermarket pentru provizii de luat în cameră. Viața mea de azi, joi, și până luni, când cred că va ajunge motocicleta, se va desfășura ca-n filmele cu dependenții de droguri. Adică întunericul camerei, un televizor care merge degeaba pentru că oricum nu pricep nimic din rusa lor, aerul condiționat pe low și somn, un film, somn, mâncare, somn, o cola. Obiectivul e mai important ca oricând.

Vin de la 8 ore de diferență de fus și nu-mi permit să vină Gotze și eu să fiu încă buimac. Am de făcut vreo 2000 de kilometri până în București și drumul nu e între cele mai antrenante, nimic care să mă țină treaz dacă eu sunt încă groggy. Până la granița cu Ucraina e chiar ireal de drept, merg ca avionu’ pe un asfalt perfect și dacă nu-s odihnit sută la sută s-ar putea să trag dreapta. Da’ numa’ o singură dată. Nu-mi merge din prima. Ziua dorm și noaptea bântui prin hotel, îmi caut de vorbă cu recepționera, cu paznicu, bem ceaiuri, frecăm menta. Mă forțez să nu adorm ziua, fac flotări, bag cofeină în mine cât să resusciteze un mort, mănânc cu zahăr. Apropo de mâncatul cu zahăr. După două zile și ceva de revenit în Moscova am pus, estimez eu, 4-5 kile. Sigur, am unde să pun, am slăbit mult peste 10 kile pe drumul până la Magadan, așa că pun kile la loc în încercarea de a rămâne alert, să dorm și eu când se întunecă afară.

Uitasem cât de scumpă e Moscova în comparație cu Rusia din est. Și mă cam rupe, mai ales că sunt oligarh, mănânc doar prin centru. Nici la supermarketuri nu e ieftin, așa că mă rog să mă sune Cristina din Magadan cât mai repede ca să pot pleca. Se face sâmbătă și trebuie să eliberez camera. O eliberez, dar bookuiesc alta la parter, mai mică și mai scumpă, doar pentru o zi. Cred că așa procedez, o să bookuiesc câte o zi ca să fiu gata de plecare când ajunge Gotze. Ultimul contact cu Cristina a fost joi seară, parcă. Sau vineri? Oricum, mi-a zis că motocicleta mea tocmai a decolat din Magadan, că totul e în regulă, și că mă va suna atunci când trebuie să o ridic.

E sâmbătă seară și mă plimb prin centru, pe lângă Piața Roșie. Cu o cafea de la McDonald’s și cu un crenvuști în foietaj, ca navetiștii. Mai am cartelă la metrou încă pentru o zi, net nu prea mai am, dar e bine să te plimbi fără direcție și fără să ai presiunea timpului. O poză, un filmuleț, o conversație, până când ecranul telefonului se aprinde și îmi apare mare ”Cristina Transport Magadan”. Că ce faci Cristian, că toate bune? Uite că ți-a aterizat motocicleta vineri și că, după toate formalitățile și toate nebuniile, o poți ridica duminică dimineață de la depozitul partenerilor noștri. Să fii sanatos, sa fie toate bune așa cum sunt eu, drum bun.

Mă întorc alergând la hotel, fac bagajul și mă bag la somn. Dimineața mă trezesc și aflu că în toate aceste zile eu aveam micul dejun inclus, doar că fetele au crezut că nu mă pot trezi așa devreme, cică de aia nu au venit să-mi bată în ușă când au observat că nu îmi fac apariția. Nu-i nimic, vă pup, la revedere. Fac un traseu frumos cu google maps, oricum e duminică și e lejer. Trebuie să ajung într-un fel de Mogoșoaia a Moscovei, în afara orașului, pe lângă aeroportul Domodedovo. Doar că nu mai merge cu Aeroexpressul, trebuie să iau metroul până în Militariul lor și nu mai am net pe telefon. Iar duminică la 8 dimineața nu pare că e nimic deschis. Ajung undeva la periferie, lângă un mall de ale cărui uși trag degeaba. E MTS acolo, dar e închis. Mă învârt între navetiștii cu cearcăne care își dau pornirea cu vodkă și găsesc o tonetă care reîncarcă turiștilor cartele. Am și net, chem un Uber și-s în drum spre depozit.

Câți ruși de treabă mai pot găsi, nene? Sunt întâmpinat de trei băieți, doi tineri și un moșulică. Motocicleta? Gata, bos! Nu-mi trebuie chitanță, pașaport, nu-mi trebuie nimic. Te cred, îmi zice moșul gras care dă ordine să fie adus pachetul. E Gotze, caiaș lanțu’ lui șubred. Împachetat frumos, impecabil de fapt. Atât de impecabil încât e nevoie de jumătate de oră și de trei băieți ca să îl desfacem. Mă apuc și de asamblat ce am tot dat jos de pe el, moment în care moșu’ apare cu două canistre. Una cu ulei Motul 7100 și alta cu benzină. Pun și lichidele, Gotze pornește la prima cheie de parcă-i BMW, nu alta. Pun bagajele, beau o apă și o cafea din partea casei și scot cașcavalul să plătesc uleiul și benzina. Evident, nu se poate! Cum așa? Nu ne plătești nimic, sunt de la noi! Ce, mă? Da! Bine, am plătit o grămadă de bani pe transport, dar vorba era că astea nu sunt incluse în preț. Și sigur, benzina e ieftină în Rusia, dar uleiul e ca la noi. Nu plătești, drum bun!

Le mulțumesc oamenilor în vreo trei limbi străine, să fiu sigur că sunt conștienți de intențiile mele bune și o iau la drum. Opresc la un Gazprom de pe drum, iau ceva de mâncare și fac un plan scurt. Lanțul e mort, e ținut în viață artificial, dar măcar să îl ung cu ceva. N-am cu ce. OK. Cauciucuri? Arată rău, nu știu dacă rezistă, dar n-am de ales. Planul e să dorm din nou la Briyansk, e deja amiază, nu mă aventurez să trec granița la ora asta. Dar, cum ziceam, măcar drumul e bun. Bun și drept, ard kilometrii ăia fără emoții și ajung la hotelul de patru stele și 100 de lei pe noapte. O combinație între opulență și exagerare, niște camere mișto, dar cu un decor fantezist ilustrat cum nu se poate mai bine de limuzinele SF care sunt parcate în fața recepției. Mănânc cu emoții, că nimeni nu știe engleză.

Ce tip de frigarui sunt astea?
– The first one is pig.
– And the other one?
– ……
– Chicken?
– No! The one that makes milk…

E amuzant, nu mă mai enervez. Mănânc și mă culc. Mâine intru în Ucraina, mi se pare că-s la doi pași de casă.

Vezi articolul integral