La Revoluție ai mei tocmai tăiau porcul iar eu eram într-a douășpea. La un liceu tare din București, poate cel mai bun, doar că eu nu învățam pe măsura măreției clamate a acestui liceu, în fine… Și când oamenii de la Timișoara erau uciși de securiștii fanatici ai sistemului comunist iar nea Nicu a venit cu prostiile alea, cu „agenturili străine” și celelalte minciuni comuniste tâmpite, cum obișnuia el, desigur că toți am văzut că va pieri. Rău și cu sânge mult. Mi se rupea sufletul de cei din Timișoara… Cum să împuști oamenii nevinovați, femei, copii sau muncitori? Eram îngrijorați pentru oamenii de acolo și indignați de ce vești ascultam la radio. La Radio Europa Liberă, adică. Singurul mod decent de informare de atunci, pentru că cu toții, ceilalți, mestecau numai căcat.

Epoca pe care cu mândrie o numeam Epoca Ceaușescu (nu așa ni se zgâriau urechile?) avea să se prăbușească în valuri de sânge. Nicidecum catifelat, precum în celelalte țări comuniste (care nu au avut, totuși, cizmari în frunte și nici așa de mulți analfabeți, precum comuniștii noștri locali).  Istoria tocmai își accelera ritmul și atunci ne-am grăbit și noi cu bietul nostru porculeț…

In familia mea Radio Europa Liberă era ascultat zilnic.

Nouă nu ne-a lipsit nimic în comunism. Aveam chiar și petrol pentru lampa din celălalt secol la care îmi făceam lecțiile, pentru că nici electricitate nu ne dădeau jigodiile de comuniști mereu, chiar dacă toți distrușii ascultau răpiți de mândrie versuri oficiale precum „din munte pân` la mare, din Argeș la Bicaz / Zeci de hidrocentrale ne dau lumină azi”. Era crunt mai ales pentru bieții proletari; chiar ăi cei mai fanatici limbrici ai partidului comunist o duceau cel mai cumplit – că în afară de Casa de Comenzi Mercur, accesibilă numai unei găști de șmecheri, la oraș găseai doar rafturi goale și o mizerie lucioasă. Pe la sate, nici atât.

Nu știu cum să zic… era un fel de noroi maro al unei sărăcii dezolante.

Nici la țară nu era belșug. In afară de hrană (oamenii creșteau animalele și găinile pe ascuns, Partidul le număra și stabilise că nu ai voie să tai animale în gospodărie – pentru un vițel pe care îl tăiai fără aprobare făceai și pușcărie) în afară că aveau ce mânca, deci, cei de la țară trăiau în Evul Mediu. Copiii de vârsta mea de la țară umblau în zdrențe și erau încălțați numai cu gumari (un fel de pantofi primitivi turnați din cauciuc reciclat) cusuți cu sârmă, chiar dacă părinții lor munceau din greu, la câmp sau prin tot soiul de fabrici, vai de mama lor, ce împânzeau țara.

In anii de început ai comunismului oamenii din sate umblau chiar cu încălțări  improvizate din cauciucuri vechi de motocicletă, ca acestea:

(Scriu aceste detalii mai ales spre luarea aminte a unor tineri – și de pe-aici dar, vai, mulți europeni- exaltați găunos de câteva sloganuri egalitariste mincinoase, ce redescoperă acum voios marxismul și „valorile” comuniste prefăcându-se că această Ciumă Roșie nu ar fi adus mai ales foamete, întuneric în inimă și ucideri executate cu bună știință, în masă). Zeci de milioane de oameni uciși în numele comunismului – cică un ideal înalt al omenirii construit de prietenii precum Pol Pot, Fidel Castro, Che Guevara, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, Al-Gaddafi sau canibalul Jean-Bédel Bokassa, cunoscut de tovarăși și ca Împăratul Bokassa Întâiul al Africii Centrale. Cu toții, ucigași cățărați pe mormane de cadavre. Cum fix așa, ca ei, nici al nostru nu s-a sfiit să omoare și chiar asta a făcut când s-a simțit încolțit. A ucis.

În vremea asta aprigă, Tovarășii pozau – grețos și insistent – în chip de părinți iubitori ai națiunii. Îmbrăcați în scabros de călduroase haine, în contrast cu copiii în zdrențe din plastic, precum au ținut să se imortalizeze pentru eternitate:

Toată familia bunicii a fost exterminată în Siberia, pentru singura vină (închipuită) că ar fi fost exploatatori imperialiști români, dar eu am crescut într-un spirit al libertății alimentat întotdeauna fără teamă în familia mea. Pentru mulți însă, nu era așa de importantă libertatea cuvântului – și nici libertatea în general – după cum avea să se vadă în curând, în zorii democrației construită tot de către comuniștii cei mai spurcați, de care iată că nici în zilele de azi n-am scăpat, în urletele populare precum „Nu ne vindem țara!” și mai ales, cumplitul:

„Moarte intelectualilor!”

Așa că, atunci, după ce am răzbit greoi (că nu era deloc voie dar în seara aceea nici nu ne-a controlat nimeni – de parcă am fi furat carnea aia, dar comuniștii nu agreau nici măcar într-o formă autonomă să aibă omu` ce mânca) cu porcul tăiat acasă, era 22 decembrie, vreme în care toată lumea a devenit mai interesată de televizor decât de porc, eh; nu aveam pâine. Am plecat atunci, a doua zi de dimineață, nițel după pâine, cu motivul acesta: și când m-am întors nevătămat ai mei plângeau ca după mort.

Dar mai mult de 1.000 de români nu au avut norocul meu…

Sub pretextul cumpărării de pâine am plecat spre miezul orașului. Se auzea de acasă -nu stăm departe de centru- un zgomot constant și aprig, care mi-a zbârlit părul. Era un vuiet grozav dinspre oraș; foarte mulți oameni se îndreptau, ca mine, pe jos, spre mijlocul Bucureștiului. Eu am prins o basculantă – dintre cele ce le-ați văzut în pozele vremii, înțesate de oameni- numai că aceasta a ocolit departe de locul acțiunii, și anume pe la pasajul de la Obor. Habar nu am de ce am ajuns aici și nu în centru, dar nu puteai să-i ceri șoferului socoteală, că doar nu era taxi.

Nu mai știu cum s-a întâmplat, în iureșul acela, că am ajuns să particip la un fel de echipă de control antiterorist, cu mâinile goale, al mașinilor ce mergeau spre centru. Era atunci o magnitudine magică a acțiunilor fiecăruia  și voiai să ajuți cu ce poți. Cu orice. Tuturor ne era teamă de teroriști și credeam, atunci, că prin aceste filtre îi putem opri să ucidă. Contribuția mea a fost modestă și nu o consider relevantă – de aia nici nu am cerut vreodată certificate de revoluționar și nici avantajele financiare însoțite de acestea, de care, din păcate, au profitat multe gunoaie despre care prea des s-a dovedit că au participat la Revoluție cel mult dinspre cealaltă parte a baricadei…

Oamenii obișnuiți, de atunci încoace, tare s-au bucurat grozav și au uitat instantaneu vremurile gri și minima datorie de a împunge măcar autoritățile să pedepsească pe cei vinovați pentru sângele celor uciși.

Un val de bucurie… tâmpă și vulgară, a cotropit România.

Nimeni nu a mai vrut a auzi de eroi. De morți. De sânge, de răniți sau de cei torturați. Ce știu sigur însă e că eu NU aș fi avut niciodată prilejul să scriu pe aici fără jertfa celor ce au murit, ori au fost răniți grav, ori au fost arestați și apoi maltratați -de către criminalii fără chip și fără identitate, pentru că e nepermis ca după 30 de ani Statul Român să nu fie capabil să-i judece pe cei vinovați. Dar fără acești oameni curajoși din prima line a protestatarilor din Timișoara sau București, apoi de-abia și din alte centre urbane, poate că și azi croncăneam cu toții în biata limbă cea de lemn a comuniștilor.

Iar în fața lor și a umbrelor acestora, eu mă înclin cu respect și recunoștință.

Cunoscuți ai mei au demonstrat cu adevărat în seara zilei de 21 decembrie dar ei erau așa de puțini! Oamenii ceilalți stăteau pe margine și doar îi priveau iar pentru manifestanți era important să vină cât mai mulți în mijlocul străzii lângă ei și strigau asta! Dar prea puțini au venit. Cei care demonstrau activ atunci la București, solidari cu timișorenii eroici când Ceaușescu era încă în picioare erau câțiva intelectuali, apoi doar niște rockeri și ceva țigani (da, multe persoane de etnie rroma au demonstrat decisiv în contra regimului comunist, în vreme ce… oamenii cumsecade priveau de pe margine sau au stat acasă) și cu toții au fost foarte, foarte tineri. Și cu sufletul aprig și curat.

Apoi, în 23 decembrie, numeroși cetățeni, mai mulți ca noi ăia din drum care filtram traficul, așteptau, privindu-ne bovin acțiunea… „eroică” (cum așa credeam noi atunci, că putem opri teroriștii verificând mașini) la o coadă formată în dreptul unui magazin alimentar. De aici ei cumpărau ouă și conserve chinezești de carne. În fundalul așteptării lor la coada tăcută se auzea un lătrat continuu de Kalașnikov și zgomotul înfundat al mitralierelor grele de pe tancuri. Ieșeau din magazin luminați la față de cartoanele cu ouă ce le țineau în brațe, în vuiet de război. Noi mai strigam, „veniți cu noi!” și altele asemenea, numai că nu aveam succes. Strigam mai mult de frică, eram puțini și doar adrenalina ne încălzea. La un moment dat, deși nu era așa frig afară – dar era un timp șobolănos – am intrat în acel magazin, să mă încălzesc nițel – Alimentara se numeau cele de tipul ăsta. Si acolo aveau un radio, la care am auzit -în timp ce cumpărătorii ăia de la coadă mă felicitau și mă încurajau ca pe un revoluționar ce le asigura lor siguranța de a cumpăra alimente de vis până atunci, nu??? – că toar`șu Iliescu a cerut ajutorul Armatei Sovietice…. (momentul există, e real, doar că mai nimeni nu a considerat convenabil să readucă în atenție acest moment).

Și atunci am plecat acasă, pe jos. Și cam tuflit.

Cum adică să ceri ajutor Armatei Sovietice? Eram tare necăjit dar mai ales temător pentru ce va urma. M-am întors acasă cu o mare îndoială în suflet. Ce mai aveam eu de făcut, un biet copil? Priviți în acest video o șleahtă de securiști ce brusc s-au convertit, la ordin, în patrioți: cum se înarmează ei scandând ultragios, tot la ordin, sub comanda unui tartor cu căciulă de blană și ochelari… Un alt episod tenebros și deloc lămurit al acestor vremuri, priviți:

Iliescu a confirmat apoi, chiar dacă Armata Roșie nu a venit fizic și el a clamat mereu o (falsă) independență, o vreme în care țara a eșuat în democrația așa zis originală trâmbițată de către comuniști și urmașii lor până azi la putere: iar cei mulți, cei ca ăia care cumpărau ouă în zgomotul gloanțelor, cu fricile manipulate de regimul cumplit în care și-au petrecut viața, prostiți de ai lui Iliescu și înfricoșați de Securitate, ne-au adus aici unde suntem astăzi. Prin vot, adică democratic.

Iar eu, în timpul ăsta… nu am stat deoparte. Nici de acum încolo n-oi sta, chiar dacă mi-am îngăduit o pauză… Dar despre asta, poate că voi spune o altă poveste…

Vă rog frumos să vedeți aici o radiografie, excelent realizată, despre cei 30 de ani ai noștri. Anii cei liberi. Vă rog.

DOCUMENTAR RECORDER. 30 de ani de democrație

Mai rămâne doar un cântecel…

„Avioane de hârtie treceau solemn pe cer. Un înger râdea singur privind în frigider. Ce frumoasă-i lumea, ce foame şi ce ger.  Un ban într-o fântână, un cântec dus de vânt. Un zâmbet ce ne iartă pe toţi pe sub pământ. Ai grijă de numele tău, e ultimul rămas”

Ai grijă… de numele tău, om.

Vezi articolul integral