Am fost curios cum e în „țările frățești” din Europa Centrală. La frații noștri; tovarăși de „lagăr socialist”, așa cum Ursul Roșu de la Est a hotărât să-și denumească țarcul în care ne-a îmbrățișat pe toții cu de-a sila, într-un experiment sinistru ce ne-a batjocorit în numele acelei lumi ideale clamată mincinos drept apogeul civilizației umane.

Așa că în vara asta am plecat pe un drum ajustat zdravăn, din pricina vremii capricioase; a trebuit să mă mulțumesc doar cu partea sudică a Poloniei, o învârteală prin Cehia și nițel în Slovacia (de unde tot vremea m-a alungat la Viena) însă aș vrea tare mult ca într-o tură viitoare să vizitez mai ales  Gdansk-ul, orașul de naștere al Solidarność și să înțeleg ceva mai mult din ce înseamnă astăzi Țările Baltice…

Mie îmi place peisajul românesc  cu tot cu stâlpii de înaltă tensiune.

Iată comunismul: puterea sovietelor plus electrificarea, a exclamat „Marele Lenin” în vremea în care mirajul vorbelor sale înroșea Europa. Slavă Domnului, în zilele noastre dintre toate acestea a supraviețuit doar electrificarea.

• 
• 
• 

Vremea e tulbure încă de la plecare dar nu mă supără într-atât cât să nu mă amuz de specialitățile ultraexotice oferite de un restaurant ardelenesc și apoi de imaginea comică a unui cățel ce și-a luat lumea în cap, afișată într-o benzinărie maghiară.

Traversez rapid Slovacia și mă opresc în Munții Tatra.

• 
• 
• 
• 

În munții aceștia aspri, la 800 de kilometri de la Carpați, trăiesc goralii – înseamnă munteni în limba română- vlahi ajunși aici de sute de ani, poate chiar din antichitate, prin transhumanță. „Eu sunt vlah. Mulți dintre cei ce locuim aici suntem vlahi. Nu știm exact când am venit aici, dar strămoșii noștri au sosit din Carpații Românești. Au fost păs­tori, ca și mine, au umblat în munții ăș­tia cu oile, cântând la fluier sau la ceteră. Semănăm atât de mult cu românii la muzică, la haine, la sim­bo­lurile sculptate în lemn sau cusute pe că­mășile noas­tre!” spune păstorul Piotr Kohut, iar întregul reportaj despre el și românii din Tatra vă rog să îl citiți, aici.

Ai noștri români, într-un efort disperat de a ne salva Țara cât mai întreagă, au luptat glorios în acești munți, în WW2: trimiși dinadins de ruși numai în linia întâi, să piară. Trupele române au fost măcelărite în lupte aprige de la care nu au dat înapoi și pe care le au câștigat cu sânge. Cu toate acestea, România a fost considerată doar o biată țară învinsă. Poate că a fost învinsă și de lașitatea aliaților ei tradiționali. Poate și de alianța între aceștia și Diavolul din est, nu doar – ca de obicei, nu?- de geopolitică și de slăbiciunile proprii…

Kraków, căreia noi îi spunem Cracovia, este doar la o aruncătură de băț…

In imagine este Catedrala Wawel, sanctuarul național suprem al nației poloneze. Are aproape 1000 de ani și în ea au fost încoronați toți regii lor; tot aici a slujit Papa Ioan Paul al II-lea și în cripta sa odihnesc suveranii și eroii națiunii, precum Władysław Sikorski, sau mareșalul Józef Piłsudski. Cum au salvat românii comorile de aici? A fost o grozavă surpriză pentru mine – și o să zic imediat ce m-a uimit.

Dar înainte de a vizita orașul, mă instalez mai vârtos într-un camping verde.

• 
• 
• 

Atracția principală aici este o pasăre isteață foc și foarte prietenoasă.

Fostă capitală istorică a Poloniei și centru academic și cultural, Cracovia este un oraș care arde! E foarte viu, e împânzit de monumente de arhitectură restaurate cu îngrijire iar palatele, catedralele și universitatea Jagielloński sunt multicolore și împlinite cu detalii interesante, vitralii, picturi și statui. Nu mă plictisesc deloc în centrul vechi al orașului, dealtfel foarte animat dar fără a fi sugrumat de hoarde de turiști, precum în alte orașe faimoase.

• 
• 

Arde nu doar orașul dar și vodka, prezentă insistent în rafturile oricărui magazin. Se stinge cu o supă tradițională, de sfeclă roșie.

• 
• 
• 

• 
• 

Atenționările speciale de treceri de pietoni, acelea ce semnalează prezența copiilor, sunt înfățișate într-un fel funny -precum acesta:

Iar tramvaiele din Cracovia sunt impecabile și arată cam așa:

• 
• 
• 
• 
• 

…

Plec de-aici spre vest, către Wrocław și mă opresc puțin la Gliwice. Cu gândul la bunicii noștri luptători, mă emoționează acest loc… Exact de lângă acest turn a început Al Doilea Război Mondial:

Naziștii tocmai ce bătuseră palma cu sovieticii pentru împărțirea Poloniei (și se spune chiar de către un ofițer sovietic de contrainformații, că planul lor viza mai ales o ofensivă comună ce ar fi urmat să se oprească de-abia la Atlantic, pentru o victorie totală asupra Europei) dar întâi aveau nevoie de un motiv pentru război, un Casus belli.  De aceea a fost inventat un atac asupra acestui turn din lemn -pe atunci folosit pentru transmisii radio- comis de către deținuți germani îmbrăcați de naziști în uniforme poloneze, uciși imediat după incidentul regizat. Se întâmpla asta la 31 august 1939. In zorii următoarei zile, Hitler atacă Polonia iar după două săptămâni, Polonia este atacată și de Stalin, conform înțelegerii.

Polonezii luptă eroic, dar țara este sfâșiată de cei doi diavoli. De bucurie,  naziștii și sovieticii serbează victoria împreună, cu parade militare infrățite.

• 
• 

Iată harta poloneză la trei săptămâni de la începutul războiului și în fotografia istorică alăturată (credit foto:wikipedia), General der Panzertruppe Heinz Guderian (stânga) și tovarășul Коmbrig / Командир бригады Semyon Krivoshein (dreapta), la parada sovieto-nazistă de la Brest-Litovsk din septembrie 1939.

România sprijină Polonia în aceste zile dramatice.

Membrii guvernului polonez ce s-au adăpostit la noi, că aveam atunci graniță cu polonezii, populația venită la noi în refugiu – cam 50.ooo de suflete,  armata poloneză evacuată în România și mai ales Tezaurul Poloniei sunt salvate de către români, împotriva presiunilor infernale. Ai noștri au izbăvit împreună cu acest tezaur (vreo 80 de tone de aur) inclusiv comorile inestimabile ale Catedralei Wawel: precum Spada Încoronării, Szczerbiec, folosită din 1320 la ceremoniile de încoronare ale regilor poloni. Sau pălăria din catifea ornată cu perle, primită în dar de regele Sobieski din partea Papei, după victoria de la Viena din 1683; ori partituri ale lui Chopin. Iar povestea salvării tuturor acestora cu ajutorul nostru este eroică și cu detalii fabuloase.

• 
• 

Polonia este crucificată în 1939, ca și mai înainte de câteva ori și, după ce a fost sugrumată în anii comunismului, astăzi renaște într-un ritm susținut.

Iar eu îmi văd de drum și mă opresc într-o pădure de pini, de lângă Wrocław.

Aici este cel mai mișto camping în care am fost vreodată oaspete.

Polonezii sunt din fire oameni comunicativi și peste tot m-am simțit tare bine în țara lor, însă aici proprietarii campingului au întrecut măsura: o cafea fierbinte mi-a fost oferită în fiecare dimineață de patron, iar soția lui ne-a dăruit fiecăruia prăjituri excelente -făcute chiar de ea! Atmosfera aici este ca la un drink vesel, între prieteni vechi și în plus este tihnă, umbră și totul este strălucitor de curat.

• 
• 
• 

Firește că a doua zi vizitez orașul. Observați piticul chitarist agățat de stâlpul de iluminat – pitici precum acesta au tâlcul lor și vă spun care-i treaba cu ei…

Deși nu m-am omorât cu cartea niciodată, mi se năzare să vizitez mai întâi de toate Universitatea din Wrocław. Are o istorie de peste trei secole. Fondată de Leopold I Habsburg, universitatea a evoluat dintr-o școală modestă într-una dintre cele mai mari instituții academice din Germania (și apoi, din Polonia – după preluarea acestui teritoriu de către polonezi; un schimb impus de ruși, pentru că aceștia și-au împins granițele înspre Vest, așa cum demult le era poftă. Totul cu prețul unei drame cumplite pentru populațiile „purificate” cu cruzime după război, pe criteriile strict etnice dictate de tovarășii sovietici: polonezii ocupați de ruși au fost expulzați aici, nemții de aici au fost alungați din casele lor înspre Germania iar pe ceilalți i-au alungat cu toții). Zece studenți sau profesori ai acestei universități au primit premiul Nobel. Cam așa arată locul:

• 
• 
• 

Eu mă minunez de sălile de clasă și apoi vagabondez prin oraș.

Rafinamentul construit în secole ajunge un morman de moloz la sfârșitul războiului. Cam așa arăta Wrocław la momentul preluării sale de către polonezi:

„Tovarășii” au tot dansat printre ruine vreo 45 de ani.

Până când piticii le-au cam oprit veselia tâmpă.

• 
• 
• 

Prima statuie a unui pitic a apărut în 2001, în onoarea Alternativei Orange – o mișcare subterană anarhistă, care din 1981 picta spiriduși pe clădiri;  miliția ștergea desenele a doua zi, iar cei din Alternativă desenau iarăși. Protestatarii nu puteau fi astfel arestați de milițieni pe motiv de opoziție în contra regimului, fără ca autoritățile să devină ridicole – cum să arestezi oameni pentru că desenează spiriduși?  Mișcarea aceasta, parte a Solidarność, a fost cel mai pitoresc element al opoziției poloneze față de Ciuma Roșie.

După  prăbușirea comunismului, a început o adevărată invazie de spiriduși în oraș: pe trotuare, pe stâlpi, la bancă, pitici hoți de prăjituri, pitici dormind în fața unui hotel, pompieri, soldați… Există hărți ale orașului cu aceștia, dar alții apar în fiecare zi. Plin de turiști care vânează piticii, înarmați cu hărți și cu aparate foto, Wrocław pare să fie  acum locul vânătorilor de spiriduși.

Nu, asta nu-i o catedrală, e turnul  primăriei – construită între sec. XIII – XVI…

Și cum nu mi se întâmplă în fiece zi să îmi cânte Tziriac la masă, închid cu o bere savurată în ritmuri de mazurka scurta mea vizită în Polonia.

De-aici, la Praga!

Traseul parcurs până acum e schițat aici.

Vezi articolul integral