Mergi la conţinut
  • postări
    137
  • comentarii
    2
  • vizualizări
    36.280

Rachiu de iapa si promoroaca

Autentifica-te  
Su Shi

303 vizualizări

Promoroaca

Dupa ocolul ilegal prin China – la care tintim de la inceputul acestei calatorii, dar pana unde mai avem de mancat o paine, regasim minunatul M41.

Ultimii kilometri care strapung Pamirul sunt din loc in loc asfaltati, ca pentru a ne pune la incercare 908-urile si norocul la loto. Karma noastra insa contine biciclete, de parca nu am sti. Odata ce turcoazul ireal al lacului Karakul ne arde ochii, stim ca sunt sanse sa ii regasim pe JP si Jacques, francezii nostri pe doua roti.

Ultima data i-am lasat in Murghab, unde ne-am strans la cina si taclale. Intr-adevar, in curtea gazdei unde tragem la o gustare, zarim toaglele baietilor. De data asta nu sunt singuri: celor doi li s-au alaturat Peter, un medic din Irlanda care bicicleste din Istabul, si cuplul Dave si Rich, doi englezoi de milioane, amuzanti, cu tolba doldora de povesti si mari talente culinare. Aici au cel mai bun unt de iac, si painea e o nebunie, ne spune dupa ce ne dezlipim din imbratisari JP, un impatimit al merindelor mentionate. Ne ospatam pana la refuz, iar gazda nu conteneste sa aduca paine fierbinte si castroane cu kefir si unt galben ca mierea. Ma uit la Ana, Ana se uita la mine. Avem acelasi gand. Baieti, ridic vocea, hai sa campam impreuna la noapte! Stabilim cati kilometri estimeaza ei sa mai faca pana la apus, fixam punctul de intalnire pe GPS, si ii dam bice.

Aerul e limpede in Pamir. Rosul lutului pe care rulam, cenusiul muntelui care zimteaza orizontul, albastrul de dincolo de nori, auriul marmotelor grasune – toate culorile ard la intensitate maxima, de parca am fi intr-un decor de film inchipuit de Gaspar Noé.

Motocicletele de ofera luxul de a ajunge la locul stabilit pentru innoptat cu cateva ore bune inaintea ciclistilor, si asta dupa ce nu ne-am stresat deloc cu viteza. Eu dau jos bagajele si plec sa ma catar pe dealuri cu bestia portocalie, Ana da jos echipamentul de moto si se incumeta la un jogging la 4200 de metri altitudine. Peste circa o ora o intalnesc gafaind la deal, cu capul infasurat in basma contra vantului biciuitor, dar cu ochii sclipind. Ea stie mai bine cat de placuta e o astfel de indeletnicire. In turele clandestine dincolo de gardul la fel de clandestin al chinezilor am adulmecat rost de foc de tabara. Putinii copaci care or fi fost pe aici au fost sacrificat pentru gardul de frontiera, dar am gasit un bustean care le-a scapat, si care zace nu foarte departe de locul nostru. Spre seara insa ne pierdem speranta ca baietii sa ne mai prinda din urma. Ne mancam un pic dezumflati cina – rece, din conserva – si pentru ca s-a lasat un ger serios ne bagam in cort. Marmotele suspina in vale. Dar nu apucam sa adormim ca auzim un zgomot de roti. De bucurie ca ne-am regasit, toti 7 ne punem pe treaba. Caram busteanul, spargem vreascuri, facem focul, cioplim o banca. Ciclistii fierb un curry. Se intind corturile, baietii scot de la naftalina pufoaicele hi-tech care cantaresc cat brelocul meu de la mobra, se trag fesurile pe urechi. Bineinteles ca ne intindem la vorba pana departe dupa miezul noptii, sub un cer nemaivazut.

Dimineata suntem bocna. Cortul musteste de condes inauntru, inclusiv sub saltele, iar pe afara e acoperit pe alocuri cu o pojghita de gheata. Pe motociclete, promoroaca. Noroc ca toti suntem in aceeasi situatie, si ca nimeni nu se grabeste. Ne intindem bulendrele la zvantat sub un soare cu dinti si asteptam sa se limpezeasca zarea cu o cana de pooridge fierbinte in mana.

Inevitabil urmeaza sa ne despartim din nou de ciclisti. La prima trecere de rau ne facem cu mana. Ne-am promis sa ne regasim in Dushambe, China sau Laos. Na, ca m-a luat gura pe dinainte si am dezvaluit incotro mergem. De parca nu era clar ca nu o sa lasam Drumul Matasii neterminat, ci sa-l urmam pana la capat, in indepartatul Est.

Dupa doua ore de riding in aerul limpede al diminetii ajungem la postul de trecere in Kirghizstan. Intoarcem capul pentru o ultima perspectiva a muntilor Pamir, atat de greu accesibili pana si localnicilor.

Lasam in urma una dintre cele mai complicate frontiere de pe planeta, trasata de Stalin pentru a controla cea mai incontrolabila provincie a Imperiului Sovietic. Lasam in urma pasaje inguste care nu pot fi trecute decat vara, minoritati deportate in fundul unor vai in care nu se poate ajunge decat pe magarus. Lasam in urma miticul rau Panj, unul dintre putinele locuri unde Talibanii nu au patruns. Dar nici inainte nu avem de traversat o frontiera mai norocoasa. Trei tari se intalnesc intr-un punct pe acoperisul lumii, unite de un destin geografic comun care nu poate fi solutionat. Tajikistan este cea mai saraca tara din Asia Centrala si supravietuieste din ajutoare externe. Generatii care au trait numai din varza si bumbac, acum incearca sa revina la traditie, sa reinvete sa irige pamantul fertil, sa teasa, sa faca negot. China e un vultur pregatit sa profite de un moment de slabiciune. Dovada gardul de frontiera recent instalat, care nu pare pe nici o harta oficiala. URSS-ul a lasat mostenire un Kirghiztan in cautare de identitate nationala, dar care a inlocuit repede colhozurile cu tabere de iurte pentru turisti si care a implementat o politica de vize castigatoare. Toate tarile care se bucura de diplomati mai luminati decat ai nostri pot intra in Kirghiztan fara viza si pot ramane pe teritoriu pentru 3 luni. In scurt timp si in ciuda sangeroaselor conflicte civile din 2010, tara a devenit un hot spot pentru turisti. Noi insa am avut de platit o viza scumpa si scurta. Procesarea actelor in containerul politiei este insa o placere. La intrebarea mea legata de o eventuala hartie pentru vehicule mi se raspunde cu “Welcome to Kirghizstan!”

Chiar daca trecem din nou de la o cultura persana la una turceasca, peisajul ramane divin. Gandul ne zboara iar la Alex Gavan si la cat de nepamanteana trebuie sa fie experienta unei ascesiuni acolo unde e prea putin oxigen pentru cuvinte. La cat de personala trebuie sa fie intalnirea cu tine in varf de munte.

Primul orasel este Sari Tash. O darapanatura jalnica in care putine familii duc un trai mizer. Ne intelegem cu greu cu cineva la benzinarie; doar cu insistente da drumul la generator si la pompa.

Si mai greu gasim ceva de mancare. O femeie confuza ne vinde oua cu parizer prajit la un pret destul de piperat, dar e limpede ca nu o face din lacomie. Suplimentam cu o conserva si ingrosam fiertura servita pe post de ceai cu ceva mai de calitate din bagaje.

Un tur al magazinelor si al gospodariilor unde vedem fum iesind de pe horn ne lamuresc ca nu o sa facem multi purici pe aici. Inghitim in sec si plecam spre mai departe.

Rachiu de iapa

Din Sari Tash drumul e impecabil: asfaltat, desenat viguros in curbe rapide. Din pacate ploaia ne rupe in doua: abia cateva ore mai tarziu ajungem, cam mofluzi, la circa 1500 de kilometri altitudine si la temperaturi mai agreabile. Ne oprim langa o fantana: apa e dulce si buna. In ultimele ceasuri s-a umplut de iurte si case. Kirghizstanul e relativ dens populat, asa ca indata ce gasim o oportunitate de campat nu ne codim.

Rusa e in continuare de ajutor. Langa locul pe care l-am ochit e o casa si o herghelie de cai, asa ca mergem sa ne prezentam si sa cerem voie sa ne instalam tabara. Ca de obicei, suntem invitati la ceai, desi e clar ca intentiile noastre sunt greu de inteles pentru bastinasi. Dar pentru ca suntem franti, ne limitam la o conversatie usoara cu stapana casei, apoi adormim in parfum de flori de camp.

Dimineata asistam la un spectacol in toata regula. Caii sunt manati la vale si iepele sunt impiedicate si mulse.

Evident, cei doi turisti sunt invitati sa guste produsul final al acestei munci istovitoare, un lichid fermentat in burduf de oaie si ridicat la rang de bautura nationala: kumuz. Pisca bine la limba si are si ceva alcool. Eu, spre deosebire de Ana care pare sa adopte orice, nu sunt fan.

Meder (29) e singur acasa cu nepotul Mohammet Ali (14). Le propunem un ceai ceylonez iar ei ne intind masa: paine, unt, smantana, kumuz. La TV, Tom si Jerry. Si pentru ca e inca duminica dimineata, ne simtim ca acasa.

Meder incearca DRZ-ul Anei :)

Desi azi incepe Ramadanul. Cu soarele de cateva sulite pe cer, pastorii o ard fara sfiala la chefuri cu votca si rachiu de iapa. Ni se face des semn sa ne alaturam petrecerii, si in primul loc in care facem greseala sa ne lasam ademeniti, un pastor ii planteaza Anei cateva saruturi zgomotoase pe obraz si o strange bine in brate, in schimbul unui litru de kumuz.

Spre pranz ajungem in Osh. Un oras care de milenii se afla la intersectia celor mai importante rute de pe Dumul Matasii. Desi nimic nu tradeaza urmele conflictelor din 2010, suntem emotionati sa fim aici. In Piata centrala uzbeci si kirghizi isi vad insa de treaba de parca totul ar fi fost sters cu buretele. Cu putin timp in urma, pe fondul miscarilor politice din capitala, conflictul dintre cele doua etnii majoritare in Osh a explodat. Substratul insa a fost mai curand economic decat politic, dar rezultatul a fost dramatic. Strazi intregi au fost arse, mii de oameni au murit si zeci de mii au devenit refugiati in Rusia. Astazi nu se mai vede nimic la nivelul strazii. Tarabele sunt imbelsugate, preturile mici, atmosfera electrizanta. Savuram un kebab minunat si o noua versiune a felului de macare specific Drumului Matasii: manti, galustile cu carne tocata.

Pentru ca nu mai avem laptop functional, facem o oprire consistenta la o cafenea internet. Asa ca ne urnim din Osh abia seara, cat sa urcam in aerul curat de la deal si sa gasim un loc de campat. Desi e deja noapte, la insistentele Anei ne spalam rufele dupa care dardaind copios facem o baie in rau. Dimineata insa suntem amandoi satisfacuti de decizie, pentru ca nimic nu e mai placut decat un schimb de lenjerie curata.

Raul unde am campat e fieful camioanelor care aduna pietris pentru santiere si al cocalarilor care vin sa se dea pe rau pe anvelope. Intr-un zgomot infernal si sub privirile curioase ale muncitorilor care fura agregat, ne pregatim un mic dejun copios (ceai, caise uscate ,kurut, rusi, biscuiti si nuci), apoi de plecare.

Pentru zilele urmatoare avem in plan sa ocolim tot ce inseamna asfalt si sa ne dam pe serpentine spre Song Kul, un lac alpin mai putin frecventat si mai mic decat Isik Kul dar la fel de frumos. Prima parte a drumului nu ne dezamageste asteptarile. E pustiu, verde si pitoresc.

Ploile recente au lasat pietrisul brazdat de santuri inguste, paraiase cu apa rece si buna sunt la tot pasul, iar muntii se incretesc in vai adanci in care planeaza vulturi cu ochii la cate o turma de oi sau de capre.

Ajunsi in trecatoare, ploaia ameninta sa ne prinda urma.  In zapada murdara de asta iarna turistii au lasat un grafitti efemer. Rumenite de un soare timid, culmile ne poarta din priveliste fantastica in priveliste fantastica. Numaram pana la 8 ace de par in succesiune, si abia jos ne amintim ca era bine sa le fi imortalizat. Dar nici o poza nu poate reda senzatia, asa ca mai bine suie-te pe motor si vino sa verifici daca nu cumva am gresit la numaratoare.

In Kazarman ne roade stomacul. Gasim un pranz comunist servit de o tanti comunista intr-un micro-raion de orasel utra comunist. Aici parca timpul a stat in loc. Mai departe drumul trece printr-un peisaj la fel de batran. De sus, valea arata de parca dinozaurii ar fi inca pe pamant, iar pamantul de parca ar fi inca la varsta copilariei geologice.

Planul meu de kilometri nu are sanse: la prima pauza de tufis cricul sudat in Murghab crapa in doua, si din nou nu mai am cum sa pornesc motocicleta. Suntem obligati sa campam, dar avand in vedere ca nu e nimeni cat vedem cu ochii si ca avem si un parau la indemana, nu ne putem plange.

In zori dau o fuga pe DRZ in primul sat in cautare de sudor. Din om in om ma lamuresc ca persoana de care am nevoie este  Akmatov Abai, sotul invatatoarei.  E clar ca sunt cei mai instariti din Ak-Kyia. Nu par foarte incantati de vizita, dar ma rezolva cat ai zice peste. Le promit sa ma intorc impreuna cu a mea consoarta, si intr-adevar in circa un ceas suntem asezati cu totii dinaintea unui mese imbelsugate, in gopodaria familiei. In vreme ce nora ne serveste esenta de ceai cu lapte, paine de casa, unt si gem de cirese, doamna Osiya ne spune ca preda engleza pentru nu mai putin de 500 de elevi. Abai are insa alta treaba; vrea sa gustam toate bauturile traditionale kirghize, care rezulta din fermentarea diferitelor cereale (orz, secara, mei sau porumb, ba chiar si paine).

Plecati din Ak-Kyia ne amuzam cu o portiune desertica. Pentru noi o vreme uscata si calda a devenit un lux.

Abia in a doua parte a drumului spre lac incepe sa fie interesant. Portiuni de drum sunt macinate de aluviuni iar curbele atat de stranse incat Ana are serios de furca.

De 24 de ore suntem cu scurte intreruperi sub ploaie, iar cand din canion in canion ajungem iar la altitudine, se face si foarte frig. Degeaba e peisajul de basm, degeaba in intermezzo apare cate un curcubeu exuberant. Clantanim din dinti si ne muscam buzele vinete si nu ne dorim decat sa se faca uscat si, daca se poate, un pic mai cald.

Pe malul lacului sunt iurte si nu o data suntem invitati sa ne cazam. Dar nu avem chef de un popas turistic, cautam o familie, nu un hotel. Ploaia si frigul de mana fara voie inapoi spre valea in care nori ca taciunele ameninta cu o noapte grea. Platoul este acoperit cu o iarba in verdele cel mai verde si sclipeste metalic in apus. Turmele de vite sunt manate de adolescenti calare care se opresc sa ne arunce o privire curioasa. Obrajii le sunt arsi de vant si trupul infofolit in cojoace imblanite. Tot sistemul nostru de layere si goretex nu mai face fata la cele cateva grade peste zero. Peisajul ne framanta sufletul, dar vremea e neinduratoare cu trupul. Cand incepe iar ploaia, Ana imi cere aproape plangand de frig sa ne oprim la prima casa. Spre ghinionul nostru batem in zadar la porti. Fara sa ne mai lamentam, punem cortul si in disperare facem o stacana uriasa cu terci de ovaz, ca sa mai incalzim oasele. Tuna si fulgera, dar nici nu ne mai sinchisim. Suntem la adapost. In zori, miracol: cerul straluceste in cel mai curat albastru.

Nimic nu e mai frumos decat albastrul asta dupa zile de gri si vinetiu. Paraul langa care am tras e rece ca gheata, pe cort si mobre s-a pus iar promoroaca, dar suntem in verva. Ne depasesc doi motociclisti din Polonia care ne confirma ca azi-noapte la lac au fost -5 grade. Poate ca a fost un pic mai cald aici unde am campat…

Drumul placut de pamant batatorit nu mai tine mult. Valea se deschide si adulmec asfaltul. Dar nu sunt trist, in cateva saptamani o sa fim in Mongolia, si o sa ne plictisim de off-road. Asa se intampla ca Ana implineste primii 10.000 de km la sosea.

<a href="http://intotheworld.eu/2013/10/rachiu-de-iapa-si-promoroaca/" rel='external'>Sursa</a>

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare
×