Mergi la conţinut
  • postări
    137
  • comentarii
    2
  • vizualizări
    36.288

Ultimul kebap de rata in Bishkek

Autentifica-te  
Su Shi

414 vizualizări

In Bishkek ne asteapta Tumer, un profesor de jurnalism din Ankara. In Balikci, un orasel pe malul lacului Isik-kul, tragem in autogara la o ghereta cu papica. Apoi cumparam niste delicatese locale, sa le degustam impreuna cu gazda noastra din capitala: peste afumat si branza de iac usor fermentata (kurut).

Inainte sa ajungem in fata blocului lui Tumer, ne oprim sa facem schimb de cauciucuri. Gumele de teren trec la loc pe bagaje, iar cat se intampla asta, mecanicii de la vulcanizare ne aduc kvas racoritor.

Berker ne asteapta langa interfon si ne ajuta sa ne caram bagajele in apartament.

Bishkek are un aer familiar: blocurile comuniste cu gipane parcate in balta, asfaltul crapat, gramezile de pepeni la colt de strazi, coaforurile amenajate kitsch la parterul imobilelor colective, mirosul de urina din scara, gospodinele in colanti, cu sprancene pensate excesiv, par vopsit in rosu si unghii date cu lac sidefat, chiscul in care un nene pune monturi la pantofi de un sfert de secol… e amuzant si de-a dreptul naucitor cat de mult seamana cartierul cu Tineretului si orasul cu unul oarecare de acasa.

Berker, ca orice turc care se respecta, e o gazda fara cusur. Casa, masa, totul ni se ofera pe tava. Gazda noastra gateste fabulos, iar cand nu avem chef sa facem piata, stie cel mai bun loc unde se poate manca un kebab demential de rata. Calitatea fructelor si legumelor nu mai e la nivelul celor din Tajikistan, dar si preturile sunt mai mari.

Cu ajutorul lui Berker dibuim un garaj unde fabricam o alta placuta pentru cric.

In curand ne regasim prietenii ciclisti, care au venit cu autobuzul din Osh. Este obligatoriu sa impartasim cu ei secretul kebabului de rata de care devenim cu totii dependenti.

Fata de Dushanbe, Bishkek pare mai … sociabil. Arhitectura socialista a fost impanzita de neoane RGB si pietele monumentale sunt mobilate cu tarabe doldora de marfa chinezeasca ieftina. Parcurile roiesc de oameni la orice ora din zi, iar seara marea piata din centru,  Ala-too, devine un fel de Djema el-Fna in stil kirghiz.

In loc de creier de oaie gasim vata de zahar magenta, si in loc de imbranzitori de cobre mici intreprinzatori care inchiriaza role, biciclete si tandemuri. Locuitorii capitalei se dau in vant dupa astfel de distractii, iar muzica bubuie infernal in difuzoare.  Scapati din lantul dictaturii, kirghizii isi recupereaza cu entuziasm copilaria si libertatea, consumand orice soseste de la est, sau de la vest. Provincialii sositi in excursie sunt depozitati de autocare direct in ghearele lipicioase ale capitalismului. Cu palma la gura si talpile crapate, barbatii cu vesnica Ak-kalpak pe scafarlie si femeile cu basmale innodate la ceafa se trag in poze cu monumentul care marcheaza Revolutia Lalelelor in timp ce puradeii molfaie  dulciuri.

In mijlocul acestei nebunii, soldati cu chipuri de adolescenti indeplinesc ora de ora o ceremonie neverosimila, ramasa mostenire de pe timpul sovieticilor.

Pazitorii de steag fac cu schimbul din ora in ora, de la rasarit la apus.

Baietii isi fac treaba impecabil, dar de aproape se vede cat de modest este bugetul acestei garzi care baleteaza in pantofi petitici nu o data.

La 10 seara, brusc,  muzica amuteste, fantanile arteziene seaca si puhoiul de lume incepe sa se risipeasca spre cartierele-dormitor.

 

Puterea Facebookului

Nu am venit insa in Bishkek numai pentru a gusta viata capitalei. Avem, desigur, treburi administrative. Avem nevoie de o noua viza pentru Kazakhstan, si aici e stiut ca se ia usor, si repede. Dar la ambasada suntem alungati cu urmatorul anunt, lipit pe usa cu nu mai putin de trei zile mai devreme de data precizata in text.

Peste weekend ne sfatuim si cu alti turisti si ne analizam optiunile. Nu sunt grozave: sa lasam mobrele in Bishkek la Sambor si sa revenim alta data pentru Mongolia; sa facem Pamir Highway inapoi in Tajikistan si inapoi in Romania prin Rusia; sa desemnam un om care sa zboare in Dushanbe cu un teanc de pasapoarte, sau sa ne riscam sa intram in Kazakhstan cu viza kirghiza, si sa incercam ceva in Almaty. Sa vindem motocicletele sau sa le trimitem de aici cu avionul iese din discutie. Decizia nu e usor de luat. Aflam din presa de existenta unui consulat in Osh, dar nu avem nici adresa nici telefon. Hotaram ca merita sa investim intr-un zbor cu avionul pana acolo. Prin urmare, Ana pleaca luni dimineata sa investigheze, iar eu frec internetul pe laptopul lui Berker, in cautare de solutii. Nu stiu ce ma face sa dau o cautare pe Facebook. Nu ai crede, dar ministerul de externe kazakh are pagina pe cea mai mare retea de socializare din lume. Le trimit intr-o doara un mesaj in care solicit datele de contact ale consulatului din Osh.

Intre timp Ana aterizeaza in orasul pe care il parasisem cu numai o saptamana in urma, dupa ce admira de sus panorama muntilor pe care i-am strabatut pe motocicleta, dar si partea mai… urbana a Kirghizstanului.

Ocolind taximetristii bisnitari, isi urmeaza planul de a urmari o persoana care paraseste aeroportul cu aerul ca stie exact incotro se indreapta. Urmaritul se urca intr-un microbuz care costa de zece ori mai putin decat tariful taxiurilor. Inevitabil, Ana intra in vorba cu necunoscutul care devine ingerul ei pazitor. Art a lucrat multi ani in Afganistan si nu doar ca stie unde e consulatul din Osh, dar e chiar amic cu dl. consul pe care se ofera sa il sune deindata. Din nefericire pentru noi, vestile sunt proaste. Ambasada din capitala s-a inchis intr-adevar pentru vacanta anuala de restructurare a documentelor, si nu se proceseaza decat cazuri diplomatice. Cei din Osh nu pot face nimic pentru noi. Mai in gluma, mai in serios, Ana este convinsa de Art sa incerce o metoda mai ne-ortodoxa, adica toboganul magic de pe muntele sacru din Osh, Sulaiman-Too. De cateva milenii femeile care isi doresc prunci si barbatii care isi doresc alte lucruri urca muntele si se dau cu fundul pe piatra. Ana isi doreste o eticheta in pasaport.

De sus orasul isi dezvaluie secretele… murdare. Art ii povesteste Anei cum au trait localnicii din Osh conflictele civile, ii arata acoperisurile noi sub care au ars oameni nevinovati, ii marturiseste ca pentru ca viata sa revina la “normal’ a fost nevoie de o doza zdravana de cinism. Dar, spune Art, tu nu ai de ce sa mai pierzi vremea pe aici. Pleaca inapoi in Bishkek, aici nu vei rezolva nimic.

Intre timp stau cu Facebookul deschis. Spre surprinderea mea primesc mesaj din partea ministeruui kazah cu coordonatele consulatului din Osh. Dar e tardiv. Nu am nimic de pierdut, imi zic, si trimit un nou mesaj prin care explic cat mai bine situatia noastra si cer consiliere. Ana e iar deasupra muntilor cand vine raspunsul dezarmant: sunt informat ca in urma consultarilor cu Ambasada, s-a decis ca se va face o exceptie pentru “echipa” noastra, si daca putem produce un document oficial relevant din partea misiunii diplomatice romanesti, ni se va permite sa aplicam la viza. Vestea merita sarbatorita la un kebab de rata, desigur.

A doua zi incing telefoanele si reusesc ca obtin o scrisoare din partea Ambasadei Romaniei in Astana, cu care ne prezentam la Ambasada Kazakhstanului in Bishkek. Oficialul care ne-a alungat vineri si care trebuie sa fi primit o gramada de telefoane insistente despre romanii pe motociclete care au facut haos din Osh pana in Astana, aproape ca se poarta prietenos.  Nu doar ca ne primeste actele, dar vizele vor fi gata in doua zile, si le putem ridica seara, adica in afara orelor de program.

In ziua stabilita se produce minunea. Multumim misiunilor diplomatice si strainilor care ne-au ascultat si ne-au sprijinit si fara de care continuarea calatoriei ar fi fost pusa serios sub semnul intrebarii. Sigur ca fara ospitalitatea incredibila a lui Berker toata aceasta agitatie ar fi fost greu de suportat. Candva speram sa avem norocul sa il recompensam pentru ca ne-a adoptat in vreme de restriste. La plecare din Kirghisztan nu regretam decat ca kirghizii pe care i-am intalnit aici nu au mai fost atat de calzi ca cei pe care i-am cunoscut in enclava din Tadjikistan. Fara indoiala ca aceasta tara fantastica merita explorata mai mult. Cu pretioasele autocolante in pasapoarte, ne pregatim de o traversare fulger a Kazakhstanului si a Rusiei, pentru a evita ca si viza pentru Mongolia, pentru care mai avem putine de gratie, sa expire. Inainte, ce altceva, ploaie.



<a href="http://intotheworld.eu/2013/10/puterea-facebokului/" rel='external'>Sursa</a>
Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare
×