Mergi la conţinut
  • postări
    137
  • comentarii
    2
  • vizualizări
    36.779

Rusul, frate cu romanul

Su Shi

240 vizualizări

Inapoi in Kazakhstan

E placuta senzatia de transpiratie pe ceafa atunci cand ai o casca de moto pe cap dupa o pauza de o saptamana. Rahmat! ii spun politistului care imi rasfoieste pasapoartele si face semn sa ocolim hangarul pentru a intra pe unde trebuie in zona de formalitati. Ce noroc pe capul meu: parchez intr-un rahat de caine. Dar “talismanul” nu-si face treaba; sunt lasat sa astept zeci de minute cu hartiile in mana, in timp ce bariera se ridica in calea diversilor cetateni care conduc masini cu volanul ba pe dreapta, ba pe stanga. Cat eu ma ocup cu asta, Ana face rost de un un furtun si incepe sa spele talismanul de caine. Cazahii rad, politisti se scuza ca nu stiu mai multa engleza, noi promitem sa ne punem cu burta pe rusa, si intram.

Ca si cu o tara in urma, ploile au stat numai cat am stat si noi. Acum ca suntem pe drum, ii vad cum se aduna la orizont umar la umar, negri, hotarati. Norii, fir-ar sa fie. Strangem si noi din dinti (si din coapse), ca nu avem ce face.  Azi e 19, si pe 30 e musai sa fim la 2000 si ceva de kilometri de aici, altfel niet Mongolia.

Maratonul va dura patru zile, mult mai putin decat cugetasem initial. De data asta nu se lasa nici cu nunta, nici cu baute. In fiecare zi ne facem portia de kilometri printr-un peisaj monoton. Cu exceptia zonei Almaty, unde facem o scurta oprire la masa. Si ca sa batem la usa unui dealer moto recomandat de amicii din Bishkek (unde parca am mentionat ca in loc sa sudez pentru a treia oara placuta de la cric, am fabricat una noua). Acum caut oglinzi pentru mine, ceva chinezesc, solid si ieftin. Patronul din Almaty, cazah pe cinste, nici nu vrea sa auda de bani.

Pe seara intalnim un moldovean pe camion. Simpatic, cu chef de vorba, dar cam speriat de bombe. Ii ridicam parul pe ceafa cu intentiile noastre de a campa pe povarnisul din stanga, noi ridicam din umeri cand ne spune ca drumurile in Kazakhstan si Rusia sunt rupte in doua.

La fiecare oprire pentru ceai sau o gustare in cate o carciuma ratacita in pustiu, dezbatem aprins situatia localnicilor. Pare greu de inteles de ce unii raman si construiesc o familie, o viata, in unghere goale, lipsite de speranta. Aici nu sunt aproape deloc pamanturi cultivate, nu e industrie, clima nu face favoruri nimanui si peisajul nu are mare lucru de povestit. De ce sa stai? Dar stim, pentru multi nu e o alegere. Sa luam de pilda urmatoarele date: localitatea A are 200 de locuitori si se afla la 250 de km de localitatea B. Un tanar de 28 de ani trebuie sa ajunga din A in B. La 50 de km de A se afla o statie de autobuz de pe vremea lui Stalin. Cand va ajunge tanarul in B si ce va manca pe parcurs? (problema asta nu o punem degeaba, pe tanarul cu pricina l-am intalnit asteptand de juma de zi rata, cu o papornita intre picioare si o expresie de neputinta pe chip).

Kazakhstanul e plin de semne de intrebare. Putinele orase prin care trecem sunt tot atatea exemple de esec al doctrinei bolsevice carpite peste milenii de cultura nomada: o flegma de asfalt abia daca desparte tarlaua cu cele cateva case de maidanul in care celor mai norocosi cetateni li s-au alocat 50 de metri patrati de locuire colectiva. Intre piata si cartierul de blocuri roiesc femei cu sacose pline. Acasa le astepta un apartament chinuit, cu un antreu plin de papuci murdari de noroi si o bucatarie care miroase a ulei ieftin si rantas. Pentru ele, Astana e populat de zei. Intre orase vedem din nou schelete de colhozuri de-a lungul liniilor de tren acoperite de vegetatie. La cate o rascruce de drumuri pancarte enorme prezinta marile magistrale ale tarii – futurista Astana printre altele – si chipul sefului de stat, ctitor al unui nou Kazakhstan. In rest, benzinarii ruginite.

Doua zile mai tarziu vedem din nou verde la orizont. Zeci de pancarte avertizeaza sa nu se aprinda focul in padure, sa nu se intre cu vehicule sau sa nu fie agresate caprioarele care ar haladui pe aici. Suntem obligati – si voiosi- sa ignoram semnele si sa ne cautam un loc de campat intr-o poienita. Nu vedem, desigur, nimic insufletit, decat ciuperci si miliarde tantari care ne ciuruiesc fara jena.

Dimineata abandonam ultimul pepene apos din Kazakhstan si pliem cat se poate cortul peste care a plouat cum se cuvine. In primul sat in care cautam ceva de-ale gurii dam chix. Suntem la cateva zeci de kilometri de granita acum, si totul e altfel. Ochii satenilor nu mai sunt migdalati, casele nu mai sunt simple cotete de beton si tabla. Ferestrele cabanelor de lemn au din nou ancadramentele minunat decupate si colorate pe care le-am vazut prima oara acum multa vreme in urma, in Delta Volgai. Gospodariile sunt ordonate, terenurile ingradite. Din cand in cand, cate un nene cu sapca pe spranceana trece alene intr-o lada rosie care are macar o portiera cusuta cu sarma. Harta spune altfel, dar e limpede ca suntem inapoi in Rusia. La marginea padurii gasim (prin ploaia care s-a intetit din nou) o cabanuta. Pe horn iese un fum gros. Inauntru, o camera cu peretii imbracati in tapet inflorat si tavan patat cu aburi grasi. Camera e mobilata sumar: un coltar, o masuta cu un samovar, iar deasupra televizorului, asezat pe o etajera de lemn lacuit, un ceas cu cuc. Usa e capitonata cu blana. Totul e atat de demodat, incat pare un portal catre o alta varsta a lumii. Intr-un separeu robotesc doua femei. Masha e lata cat un frigider si are buze groase, inghetate intr-un rictus dispretuitor. Aveti ceai, indrazneste Ana. чай есть, пирожки есть (avem ceai si piroshki). La ceainic? Si la ceainic, si la cana. Un ceainic, va rog. De mancare este? Da’ nu stii sa citesti, ii arunca Masha, care deja si-a pierdut rabdarea; uite meniul colo. Abia un sfert de ora mai tarziu se mai incalzeste atmosfera, dupa ce colega Mashei ne-a prajit oua ochiuri cu parizer. Ana, dezgustata, impinge parizerul la o parte in baltoaca de ulei si isi pregateste o cana de fulgi pe ascuns. “Consumul de produse alimentare din afara unitatii va atrage o majorare cu 20% a notei de plata” suna in traducere aproximativa avertismentul de la finalul meniului. Dar scapam neamendati. Ne amuzam copios – scena pare mai degraba decupata dintr-o piesa de teatru decat din realitate.

Inapoi in Rusia

Formalitatile de intrare in Rusia sunt iarasi rezonabil de rapide. Ploaia continua cu bulbuci. Dar suntem optimisti ca vom ajunge la timp la startul cu Mongolia. In seara asta ar fi omeneste sa ne uscam lucrurile undeva si sa ne ocupam si de cateva chestiuni tehnice.

Barnaul. Rasuflam usurati cand vedem orasul. In Rusia sunt multe orase ca asta, de care nu am auzit, dar care sunt aproape cat Bucurestiul. Il exploram un pic. Motociclisti, strazi animate, cladiri clasice din lemn in centru si raul cu o plaja lata unde rusii o ard la gratare.

Rusul, frate cu romanul

Au rusii o vorba, imi spune Tolea, si ochii ii lucesc de un verde metalic in spatele multelor dioprii. “Daca nu eu, atunci cine?” Dar nu e nici o legatura cu slagarul lui Fitz. Inseamna ca daca un rus vede o situatie in care ar putea interveni, va considera ca e de datoria sa sa n stea cu mainile in san. Tolea e cel mai potrivit exemplu. Numele lui e prescurtarea de la Anatoly, pentru ca le mai place rusilor sa-si faca numele mai prietenoase. Pe el l-am intalnit la semafor, calare pe un Goldwing alb. Din boxe ii bubuia rock rusesc si sasiul era decorat cu neoane. Tolea purta o vesta groasa de piele cu inscriptii decupate in metal, care arata de parca ar fi avut cel putin 5 kile. Un semn bun. Ne-am salutat, apoi am incercat sa-i zic doua vorbe, dar Tolea mi-a facut semn sa tragem pe deapta dupa semafor.

Tolea vorbeste engleza foarte bine, ceea ce e rar in Rusia. De ce aveti nevoie, ma intreaba. Pai uite asa si asa, cautam o cazare ieftina pentru o seara doua, si un lant cu pinion pentru mobra. Urmati-ma, spune Tolea, stiu niste casute de lemn cu 500 de ruble, intr-un sat de vacanta. Jumatate de ceas mai tarziu ajungem in parcarea unui complex cu bar, gratar si scena de concerte, organizat pe malul raului.

Plaja clubului. In weekend aici au loc niste petreceri strasnice, condimentate invariabil cu un numar de striptease. Din pacate ne-am nimerit la inceput de saptamana…

Eu si Tolea

Afacerea apartine unei comunitati de bikeri care se ocupa si de clubul din centrul Barnaulului. Afara sunt dusuri comune, cu apa rece, si tantarii ataca in forta. Nu se poate, vine Tolea cu verdictul, dupa ce a dat o raita prin casutele libere. Aoleu, de ce omule. Pai ne-am sfatuit intre noi, imi spune Tolea, si am hotarat ca nu putem sa va luam bani. Motociclistii sunt frati, trebuie sa ne ajutam intre noi, va rugam sa acceptati sa stati la noi gratis. Ceai? Cafea? Cat pune fierbatorul in priza, Tolea ne pregateste un fisier cu datele de contact ale cluburilor de bikeri din toata Rusia. Nu va faceti griji, totul se va rezolva, spune Tolea, maine mergem si la un service moto. Ce-ti mai trebuie? Pai as vrea sa copiez niste informatii de pe laptopul meu stricat pe un stick. Se face, altceva? Sa bem o bere impreuna. :)

A doua zi rezolvam pe rand toate punctele de pe lista. Ne ramane timp pentru o raita in bike bar, unde cica bautura casei ar fi vadaliot (apa cu gheata).

In casuta dormim in plasa de tantari. Pentru ca lighioanele sunt nemiloase.

Pentru pinion – care trebuie adus din Novosibirsk – se pune in miscare masinaria ruseasca de rezolvat probleme. Tolea gaseste pe cineva care va achita cash pinionul si apoi va face un drum pana in Barnaul, peste inca o zi. In asteptare, vremea tine cu noi. Ploua in fiecare zi, dar imediat iese soarele si ne putem savura inghetatele primite in dar, cum altfel, de la amicii lui Tolea (care manageriaza beach-clubul). Aproape ca ne pare rau sa pornim inspre Mongolia. Toti strainii fac asta, se mira rusii. Rusia noastra e mai frumoasa. Ce cautati toti acolo? Ridicam din umeri. Poate ca odata ajunsi in Mongolia o sa avem raspunsul.

Cum imi soseste curierul, schimb lantul si pinionul:

Suntem gata sa atacam zona Altai, una dintre republicile din Comunitate, unde dintr-o data totul e verde.

Gasim unul dintre cele mai incantatoare locuri de campat: un paraias susura convenabil la o aruncatura de bat, florile de camp ne imbata cu aroma lor cruda, si e liniste.

Chiar daca bureaza nitel, Altaiul e magic: drumul neted imbraca curbele dulci ale muntilor care inalta perete dupa perete de verde in ceata amiezii.

La vreo suta de km de Mongolia trecem inapoi la gumele de noroi. Ca stim ce ne asteapta :) In vremea asta politistii au parcat o simpatica rabla si stau cloacati cu radarul sa-si faca planul la amezi. Ca la noi.

Facem turul aprozarelor dintr-un catun, pentru a ne reface proviziile: conserve, uscaturi, din astea. In sat dam nas in nas cu alti turisti, intr-un camion impresionat, care insa se uita prin noi ca prin sticla.

Nu-i bai, hai spre Mongolia!

 

<a href="http://intotheworld.eu/2013/10/rusul-frate-cu-romanul/" rel='external'>Sursa</a>



0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare
×