Mergi la conţinut
  • postări
    137
  • comentarii
    2
  • vizualizări
    36.281

Fata de pe Jupiter si baietii din tara houyhnhnmilor

Autentifica-te  
Su Shi

405 vizualizări

Verile mongole sunt scurte si brutale, ca o etapa de Romaniacs. De cand am intrat, drumurile ne-au tot impins inainte, stepa si-a derulat monotonia inselatoare pana cand ne-am ratacit departe in vintrele acestei Mongolii fara capat si fara fund. Cand esti cu rotile si mintea adanc in glod, ne-am dat seama si eu si Ana, pierzi sirul zilelor. Asa cum atunci cand dormi noapte de noapte cu doar o foaie de musama intre tine si univers, granitele dintre ce e al tau, ce esti tu si substanta vie din care te-ai dezlipit la nastere, se estompeaza. Nu e intotdeauna comod: uneori ploaia rapaie, vantul huruie, frigul iti intra in oase sau arsita iti transforma cortul intr-o baie de aburi. Pragmatismul fara de care in viata de zi cu zi nu am putea supravietui, te face sa iei in considerare un abandon: la urma-urmei, ce om normal pleaca de acasa ca sa doarma in ploaie? Dar procesul de resetare a destinului tau e un mecanism pervers, care te face sa stai, si sa induri. Tu, care ma citesti, care ai fost de atatea ori in pielea mea, sau tu care iti faci acum calculele si planurile, tu stii. Drumul intre tine de acum si cine vrei sa fii trece prin furcile caudine ale zilelor in care nu iti va fi bine, dar de care cumva iti vei aminti apoi ca de cele mai frumoase zile ale intregii aventuri. Asa si noi: mirosul de sosete ude, terciul fara gust de dimineata, extremitatile corpului mereu reci si incretite ca dupa o baie prelungita sunt balansate de o campie parfumata cu cimbrisor salbatic care e numai a noastra, de morcovul crocant cu care vom premia la pranz, de usoara febra musculara care transmite un impuls electric de la brate in plex.

Pentru ca mai intotdeauna, dupa un mic dejun frugal si o dimineata mohorata, urmeaza un picnic insorit si o oportunitate pentru a ne imbaia sau rezolva chestiunea sosetelor de sconcs intr-o nevinovata apa de munte. Pana la urmatoarea ploaie, desigur :D

De cate ori sunt pe drum ma preocupa printre altele o intrebare: de ce, atunci cand suntem fericiti, ne e greu sa fim constienti de asta? Poate pentru a proteja bietii nostri neuroni de o eventuala implozie, poate pentru a ne da mai tarziu, atunci cand ne rasfoim pozele si ne scriem jurnalele, dimensiunea schimbarii care a intervenit intre timp, si pentru a pune in coltul gurii un ranjet de satisfactie. Ne place sa ne chinuim, sa ne tavalim in noroi si sa luam contact cu peisajul din toate pozitiile, pentru ca nu poti sa faci dragoste cu motocicleta ta numai igienic, intre limitele dictate de trafic, reguli de circulatie si clima favorabila.

Desigur, fiecare cu vehiculul de “tortura” preferat. Chiar daca pare, acesta nu este un blog numai despre motociclete. De drumurile astea au nevoie si cei care aleg sa le framante tot pe doua roti, insa fara apanajul motorului. Cei pentru care combustibil inseamna mancare si pentru care timpul are alte coordonate si alta moneda de schimb. Oameni ca Helen Lloyd. Inca de pe cand ne pregateam sa plecam in Africa i-am urmarit blogul englezoaicei, interesati de episodul in care a vaslit pe Niger. Intre timp am absolvit toti trei testul african, ea a scris o carte despre Zapada din desert si am devenit colegi de clasa pe Jupiter. Dar cum nu eram la curent cu ultimele ei aventuri, nu ne asteptam sa dam nas in nas cu Helen taman in Mongolia!

Traseul african al acestei curajoase fete se suprapune destul de mult peste ruta noastra: acum cativa ani deja, Helen a traversat Africa de Vest pana in Cape Town, incluzand si o buna bucata de RD Congo. Ceea ce noua ne-a luat 9 luni, ea a facut in mai bine de 2 ani. De data asta Helen face drumul invers fata de noi. A inceput cu Trans-Siberianul, apoi a taiat in doua pitoreasca Tuva spre Mongolia, de unde se indreapta prin Altai inspre Pamir, pentru ca la iarna sa revina in Siberia la o incredibila tura la rece. Intalnirea e semnificativa. Cu atatea amintiri comune si multe de povestit, ne intindem la taclale cateva ore in care Ana uita sa-si mai dea jos casca iar Helen uita sa se dea jos de pe biciclea. Fetele se incurajeaza reciproc: Ana ii impartaseste lui Helen planul etapei finale din Asia, in care vom schimba motoretele pe toagle, iar Helen ii marturiseste ca de mult o roade sa incerce si altceva in viitoarele ei proiecte. In acest scop si-a luat de curand permisul moto. Evident Ana insista ca englezoaica sa ii incerce DRZ-ul. Cartile de vizita si promisiunile ca vom tine legatura schimbate, trebuie totusi sa ne miscam din loc.

Urmeaza una dintre cele mai distractive etape din Mongolia, unde preferam sa ne dam fara halte pentru poze, cat mai tare si cat mai pe conturul unor minunate dealuri intesate de poteci de o palma, curbate pana la vertigo in pamantul batatorit. Doua ceasuri de distractie ca la carte pe incalceala de piste pustii ne aduc in apropiere de Jargaland, pe malul unei garle. Podul de lemn impasabil e o premonitie. Undeva in viitorul nu foarte indepartat ma astepta zeci de alte poduri descarnate, fata de care acesta, oricat ar parea el de sketchy, e de toata jena.

Dincolo de cadavrul podului, un curcubeu ne amageste ca ploaia a trecut. Dar din directia din care am venit, nori vineti avanseaza cu repeziciune.

Cat ne jucam cu obiectivele foto, se pune de-o rapaiala strasnica. In cateva minute soarele se stinge in pacla si, desi e inca zi, se face aproape noapte. Drumul s-a muiat de tot. Cu roata din fata pipaim in clisa ca orbetii, iar in unele locuri apa bate mai sus de genunchi. Dar e imposibil sa deslusim incotro sa o apucam, si cum stiu ca in apropriere ar trebui sa urmeze o trecere de rau, hotarasc ca cel mai prudent ar fi sa innoptam. Pe aici e drumul? intreb naluca care prin ploaie imi pare a fi silueta unei femei tinere care trebaluieste pe langa un ger. Naluca face cativa pasi mai aproape si un zambet vesel lumineaza chipul lat, cu ochi decupati ingust si basma colorata peste parul negru ca smoala. O sirena ivita in calea marinarilor rataciti in furtuna. Ii urmez semnul, dar abia depasesc mica grupare de iurte ca opresc din nou, si Ana stie de ce. Ai vazut iacii si kefirul pus la scurs, ii zic, nu-i asa ca e musai sa le cerem voie sa punem cortul? In cativa metri ne lamurim ca ideea e geniala: femeia ne asteapta in batatura cu o invitatie nerostita pe buze si intre timp i s-au alaturat cateva femei si adolescente care ne fac cu mana energic si bat din palme. Intindem repede cortul si mergem sa ne incalzim la soba. Odata in iurta basmelele cad, focul este intetit si se pune masa. Abia acum observam ca femeia care ne-a iesit mai devreme in cale si care pare sa fie stapana casei e insarcinata. Ertin Jaaral e singura acasa cu cele doua fete, in timp ce sotul ii e plecat la pasune cu grosul tumelor.

Tavanul iurtei e decorat cu siraguri de telemea insirata la zvantat. Pe soba abureste un vas cu lapte gras de iac, din care Ertin face zilnic kefir, branza si unt.

Le gustam pe toate, intinse pe doua felii groase de paine de casa. Urmeaza un platou cu branza indulcita si la final lovitura de gratie: Ertin scoate un copan de iac maturat la vant, apoi arunca bucatile de carne macra pe foc, cu o mana de orez si o bucatica de grasime. Dupa ce o lasa sa sfaraie, gazda noastra stinge friptura cu apa, apoi o lasa sa scada pana devine un pilaf nemaipomenit. Intre timp de la picioarele noastre pana la usa s-a format un paraias de apa cu noroi.

Indopati si uscati, dormim strasnic. Trezirea o dau iacii, cu unul mai indraznet molfaindu-ne o bucata de cort. Alungat, blanosul se refugiaza discret langa kefirul pus la scurs, si asteapta cuminte sa se calmeze situatia, ca sa se infrupte cu laptele colegilor de turma. Intre timp s-a intors acasa si sotul lui Ertin. Micul dejun devine o afacere de familie.

Ne desprindem cu greu, dupa inca o runda de pilaf si kefir. Ertin se serveste cu o portie de fiertura de iac, dar, oroare, toarna peste minunatul pilaf un polonic de lapte. Nu este prima data cand observam cat de iubit este laptele in Mongolia. In cartea ei “Hearing Birds Fly – A Nomadic Year in Mongolia”, scriitoarea britanica Louisa Waugh povesteste mai bine despre acest obicei. Recomandam lectura asta oricui vrea sa intelaga mai bine felul de a fi al acestui popor, care se aseamana intrucatva cu tibetanii. Louisa explica cum, asa cum cere traditia transhumantei, mongolii, pastori din tata in fiu, isi vor sacrifica cea mai mare parte din vite la finalul verii. Carnea va fi preparata si conservata pentru consum, iar vitele mai de soi crutate pentru prasila si pentru care exista suficient fanet pentru a trece iarna, sunt duse la munte, in cabane de lemn, pana la primul dezghet. Prin urmare laptele – din care nomazii prepara unt, branza si alcool – nu este disponibil decat pe parcursul scurtei veri mongole, poate nici trei luni pe an. Anotimpul cald e anotimpul laptelui. Laptele inseamna belsug. Mongolii se rasfata cu lichidul hranitor, insa il dilueaza intotdeauna cu apa, din economie. Nu toata lumea se sinchiseste sa adauge la lapte si o spalatura de ceai, iar ceaiul negru, fara lapte, e privit ca pe un semn de saracie si lipsuri, care trebuie indurat pana la urmatorul sezon estival. Iurta lui Ertin devine neincapatoare pentru vecini si prieteni sositi pentru un mic dejun in compania strainilor care in mod ciudat se codesc sa dea pe gat, asemeni mongolilor, castron dupa castron de lapte.

Asemenea, nu e prima data cand ne impresioneaza legatura profunda dintre animale si om in Mongolia. Or fi strazile capitalei doldora de gipane si s-or inalta zgarie norii mult deasupra modestelor ovoo, dar Mongolia profunda multi inca traiesc aproape de natura. Se simte in felul in care fetelei lui Ertin, Amar Tupsin (9) si Amar Jargal (18) isi teasala iacii. In cum un vecin, Altin-Olzii (9), ne prezinta calul lui, pe care il mangaie pe greaban si insista sa il incalec.

Copii de semi-nomazi mongoli, cu pielea bronzata de zilele însorite din stepa: Altin-Olzii, Altin-Ondrah (15) si Atumbaatar (14). Si eu, fata palida, calare pe houyhnhnm.

Altin-Olzii ne insoteste o bucata de drum, dupa care silueta lui cu mana ramasa sus, in semn de adio, dispare la orizont. Printre lacrimile care ne-au umezit ochii privim inainte. Sub un soare care face ca vijelia de ieri sa para doar un cosmar, stepa a prins viata. Cocori, unul, doi, apoi o intreaga familie, apoi un vultur plesuv de inaltimea unui copil de doi ani, si in sfarsit raul pe care il asteptam.

Il masor cu pasul, in cautarea trasei celei mai convenabile.

Cat impingem motoarele, pe malul celalalt s-a aciuat o asistenta eclectica: o turma de oi si un nene care descaleca si savureaza spectacolul. Dupa ce traversam apa, mitigam cum putem situatia. Dezechipata pentru a-si menaja cizmele, Ana isi recupereaza demnitatea pregatind o stacana de ceai si o gustare din branza lui Ertin. Toalele care s-au udat sunt insirate la soare. Nenea este invitat la masa, iar oile confuze manate, spre bucuria pastoritelor ivite ca din pamant, de cealalta parte a raului.

De abia ne punem in miscare si prindem ceva viteza, ca dam peste al doilea pod rupt.

De data asta trecem raul fara sa ne despuiem: Ana pe pod, eu prin apa.

Zilele pe munte sunt numarate: odata ce dam de drum semi-sistematizat sau in lucru, urmaresc pe ecranul Garminului cum altitudinea scade.

Deloc dornici sa ajungem in capitala, tragem de timp la cate un picnic pe marginea canioanelor si de cate ori zaresc un parau imi fac de lucru, oferindu-ma sa refac provizia de apa. Desi radical ajustat pentru statura Anei, DRZ-ul nu-si dezminte caracterul: e un motor inchegat, care cu cateva ajustari este o optiune solida pentru o tura mai enduro. Interesanta analiza a amicului Colebatch @Sibirsky Extreme imi confirma convingerea ca fasneata DRZ isi are locul intre cele trei mobre care s-au detasat in cursa celor de care depinde o atat de necesara schimbare in motociclismul de aventura. Cum zice si Walter, de la expeditiile pionerilor pre-moderni, la escapada lui Ewan si Charlie si pana la incursiunile Terra Circa/ Mondo Enduro, lucrurile s-au mai schimbat. Drumurile au fost asfaltate, traversarea zonelor “gri” de pe harta nu se mai face cu busola si inima cat un purice, ci la bordul croazierelor, in chiloti de plaja. Aventurierul din 2013 pare mai degraba preocupat sa nu-si zgaraie accesoriile Touratech si sa aiba un bronz uniform, decat sa se lase remodelat pana la rana de aventura. Asta nu pare musai un lucru rau, dar sa nu uitam ca asta este arta propagandei si marketingului – distruge legatura dintre politica publica si sentimentele individului, anuleaza instinctul binelui. Proliferarea mijloacelor de comunicare si dezvoltarea infrastructurii apropie oamenii de lucrurile la care ravnesc: saracii de bunurile de larg consum in principal si in secundar de servicii medicale si informatie, iar bogatii de putinele locuri pana de curand izolate in preistoria revolutiei industriale. Asistam in fond la domocratizarea accesului oricui oriunde. Motociclismul de aventura, deja un concept controversat, confundat adesea cu turele lungi (adventure vs. touring), reclama o noua paradigma. Dar despre asta mai pe larg cu o alta ocazie…

Deocamdata inaintam catre locul din care scenariile enduro pentru care se vine in Mongolia cedeaza in fata asfaltului. Unde perspectiva nu va mai fi asta:

sau asta:

Ci asta:

Inaitam, deci, catre asezarile de beton unde nu vom mai fi imbiati cu lapte, ci cu Coca-Cola. Apropo de asta, as mentiona ca pasiunea pentru lapte combinata cu un regim alimentar deja sarac in vitamine nu este lipsita de consecinte neplacute asupra sanatatii mongolilor. Dar cred si eu ca se bea de la tzatza iacilor, exclam o zi mai tarziu, daca animalele astea pasc floare de colt! Azi campam pe malul Lacului Alb, pe o culme impanzita de gratioasa planta.

E prima zi cand nu ploua, desi a burat pana in zori. Iarba e grea de roua, campul duduie sub copitele iacilor. Noaptea trecuta am fost alinati cu oracait de broaste, chitaieli misterioase si… duduit de camioane. De ieri am intrat intr-o zona in care se lucreaza cu furie la drum. Zeci de utilaje chinezesti manipulate de chinezi, o operatiune monstru care va cuceri in curand intreaga Mongolie. Incet, dar metodic, neimblanzitele poteci din stepa pier sub amestecul de nisip, pietris, ciment si apa, pentru totdeauna. Deocamdata peisajul mongol pare intangibil. Campul in care s-a cicatrizat un canion e acoperit cu tuleie de iarba in toate nuantele de verde.

In fundal sunt munti chilugi si ochiul de apa, oglindind cerul. Mongolia e plina de ele: lacuri si rauri, involburate sau nu, dar niciodata limpezi. Culorile se topesc una intr-alta ca pe sevaletul unui pictor neglijent, iar la ingemanarea dintre ele nasc culori noi, care nu pot exista decat aici, in lumina asta rece, si pe care daca clipesc, sau daca intorc capul, le-am si dat uitarii, ca pe niste naluci din vis. Luata insa in detaliu, linia domoala a drumului e compusa din ceva care iti scutura rinichii, ceva din care sunt facute si iadul, si raiul: corugatiile, asa-numita “washboard”. Ruta de sud e in mare parte asa, intelegi de ce bikerii care o aleg, termina prin a o detesta.

Pe malul lacului Terkhiin Tsagaan ne atrage atentia o disputa intre iaci. Fie ca sa-si arate potentialul, fie de plictiseala, indivizii topaie si isi dau capete in gura.

Adultii care mana turma calare pe cai sau pe scutere nu se sinchisesc de prezenta noastra, dar cei mici dau buzna sa se traga in poza. Iata-i: Bolyn-uu (14) cu fratele Baah-baaatar (13) si mezina Namuu-naah (6).

Frumusetea asta frusta va mai dura o zi. Pentru ca urmeaza sa fim dezamagiti de vestigiile de la Taikhar Chuluu, unde inscriptiile neolotice au disparut sub declaratiile de dragoste ale contemporanilor, iar ofrandele aduse stramosilor sub maldarul de ambalaje.

La fel de bizara e celebra, nu stiu de ce, “penis rock”… O alta premonitie, de data asta pentru un anume tip de turist chinez.

Ne mai vine inima la loc cand nimerim intr-o modesta tinichigerie auto. Nu reusim sa ne resuscitam aragazul care pare ca dupa doi ani de munca si-a dat duhul si ne luam ca de obicei suturi entuziasmate in roti si palme prietenesti pe ceafa. Dar acesti mongoli tupeisti de provincie, cu a lor ireverenta si lipsa de aptitudini sociale, ne ingrijoreaza mai putin decat mongolii de la capitala, cu ale lor masini conduse fara minte si cu burtile de bere mangaiate cu falosenie de degete groase pline de ghiuluri.

Zarim de departe si primul grup turisti straini, deportati de autocar in fata unui templu:

De la Karakorin, vechea capitala mongola si pana in Ulaanbaatar drumul e sigilat. La inceput mai prost, cu cratere care ne fac sa injuram printre dinti. Mai ales pe Ana, care incheie tura off-road in Mongolia cu o usoara luxatie la degetul mare de la mana dreapta. Oprim la timp, cu o zi inainte sa ajungem la sosea, pentru a profita in liniste de un ultim bushcamp la inaltime. Nu stiu altii cum sunt, dar noua ni se pare tare fain sa ne uitam in zare si sa ne alegem dealul pe care ne vom cocota la culcus. De data asta nimerim langa o cabina de iernat, momentan lasata de izbeliste.

Ziua urmatoare e mohorata; o petrecem navigand in traficul din ce in ce mai dens, iar seara, sictiriti ca ne apropriem de finalul aventurii in Mongolia, trantim cortul in pripa, la doua sute de metri de drum si la circa 50 de km de Ulaanbaatar. Peste nici 24 de ore urmeaza sa ne felicitam pentru inspiratie:

Vom descoperi in capitala acestei extraordinare Mongolii un oras banal, consumat de poluare si excese, cu urbanism intamplator si urbanitate greu de apreciat. Dincolo de dezamagire, vom gasi insa si solutia pentru a continua cu etapa a doua a aventurii in Asia si o neasteptata rezolutie la o provocare personala care nu ma lasa sa dorm din Uzbekistan.



<a href="http://intotheworld.eu/2014/01/fata-de-pe-jupiter-si-baietii-din-tara-houyhnhnmilor/" rel='external'>Sursa</a>
Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare
×