Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    90
  • comentarii
    3
  • vizualizări
    23.485

2. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

Autentifica-te  
Two Ride Pamir

306 vizualizări

GOPR0424-1024x528.jpg

Ajungem imediat la vama ucrainiană. Vameşii ne privesc miraţi, ne zâmbesc şi ne întrebă încotro. Le spunem traseul pe ţări, mirarea se transformă în uimire şi admiraţie. Controlul este sumar, ne întreabă de arme, droguri, ţigări, alcool. Nimic. Primim paşapoartele ştampilate şi pornim. Suntem în a doua ţară din 12. Moldova am traversat-o in aproximativ 15 minute, cu timpul consumat pentru făcut poze, cu tot ! Drumul nostru merge acum pe malul stâng al Dunării, apoi urcă uşor spre nord, spre Izmail. Facem o scurtă pauză, mâncăm cele câteva sandwich-uri luate de acasă şi pornim mai departe. Satele seamănă mult cu ale noastre, drumul este bun dar maşinile sunt, majoritatea, din vechea generaţie Lada,Volga şi chiar Pobeda ! Camioanele cam la fel. Panourile rutiere sunt scrise cu litere latine, deci nu vom avea probleme cu citirea lor.Trecem de Izmail, unde vedem prima statuie a lui Lenin,în piaţa centrală, dar şi un panou imens cu familia imperială rusă ! Mărim viteza pentru că se apropie înserarea. Nu mai oprim pentru poze sau ţigară. Gonim acum să scăpăm de întuneric! Cam la 50 de Km. de Odesa suntem opriţi la un punct de control militar.Toate maşinile erau oprite, primeau un bileţel de hârtie şi porneau mai departe. Suntem întrebaţi, în ruseşte, unde mergem. Nu înţelegem ce vrea de la noi şi nici care era treaba cu bileţelul. Scoatem paşapoartele dar soldatul spune că nu are nevoie de ele. Apoi tot el zice, făcând un semn cu mâna în direcţia Odesei: Odesa? Noi: da Odesa ! Ne dă câte un bileţel şi ne face semn să plecăm. Pornim, aproape pe întuneric. După câţiva kilometri, alt punct de control militar. Toate maşinile opreau, dadeau bileţelul unui soldat şi plecau.  Facem şi noi la fel, nimeni nu are nimic de zis, dar este beznă. Traficul este destul de aglomerat, mergem încet, folosindu-ne şi de luminile maşinilor din faţa noastră. Schimbăm „la trenă” şi protejăm spatele. Şoferii ucrainieni nu sunt obişnuiţi cu motocicletele aşa că trebuie să fim foarte atenţi. Mergem cu vizierele ridicate şi avem plăcuta surpriză că nu sunt musculiţe de noapte. Ajungem in marginea Odesei, un sens giratoriu şi un bulevard foarte bine luminate. Cotim la dreapta şi dupa 100 de metri oprim la o benzinărie, luminată ca ziua. Sunăm la Colea şi îi spunem unde suntem, ca să vină să ne ia la el acasă. Este ora 22.30. Trip, 635Km.Drum intins catre Odessa In noapte, catre Odessa Noi si Lenin, la Izmail

Colea este văr cu Emma. Tatăl Emmei a venit cu valul de refugiaţi din Basarabia în 1942. A plecat direct de la serviciu, de la Ismail,cu un picior infirm, fără să mai treacă măcar pe acasă să-si ia rămas bun. S-a trezit în Bărăgan, doar cu ce avea efectiv pe el. Şi-a întemeiat apoi o familie şi a trăit în Lehliu Gară pâna la 84 de ani. Ceilalţi au rămas acolo,în URSS. Nu au ştiut unii de alţii mai bine de 20 ani. Un frate al lui a fost deportat la Akmola (Astana), în stepa Kazakhstanului. O soră a lui este mama lui Colea. Colea vorbebeşte încă destul de bine româneşte dar soţia lui, Galea, nu ştie niciun cuvânt. Trăiesc modest în Odesa, sunt foarte pimitori şi mereu veseli. Când am ajuns la ei acasă, spre miezul nopţii, ne aştepta o masă pe cinste. Am înţeles apoi şi ce era cu bileţelele soldaţilor. Acolo, în dreptul Nistrului, Moldova intră adânc în Ucraina, aproape că separă partea dinspre Dunăre de restul ţării. Drumul intră din Ucraina în Moldova pentru ca, după câţiva kilometri, să revină în Ucraina. Cei care vin din Ucraina şi merg mai departe, tot în Ucraina, traversând Moldova, primesc un bileţel ştampilat, la intrarea în Moldova şi îl dau înapoi la ieşire. Simplu….

Odesa, cu peste un milion de locuitori, este primul oraş mare pe care îl vizităm, în prima zi de pauză. Îl vizităm, un fel de a spune, pentru că nu prea ştim nimic despre el. Doar câte ceva despre vapoare, port, război, Potemkin, revoluţie…Hotărâm cu vărul Colea să mergem până la un bancomat (acolo aveam să flăm că moneda lor se numeşte „Grivni”) apoi să revenim, să luăm aparatul foto, şi să ieşim din nou să facem o baie în Marea Neagră, apoi mai vedem.Nu mai revenim, mergem direct la mare. O plajă îngustă, cam multe scoici, lume nu prea multă,apa cam rece, deşi este foarte cald. Nu ne simţim „în străinătate”; aceleaşi clădiri, începute şi abandonate, aproape în apă, ca şi la noi, aflate în aceleaşi scandaluri de corupţie, ca şi la noi, aceleaşi drumuri prăfuie,ca şi la noi, aceeaşi boscheţi brăzdaţi de poteci, până te ascunzi, cât de cât, vederii, ca şi la noi,aceiaşi vânzători ambulanţi de porumb fiert, ca şi la noi,aceleaşi gunoaie îngropate în nisip, ca şi la noi, aceleaşi pături colorate, pe care oamenii se prăjesc la soare,ca şi la noi. Este totuşi ceva, ca la ei: multe, multe femei, foarte, foarte frumoase! Doar suntem în Ucraina!

GOPR0467-1024x768.jpg DCIM101GOPRO DCIM101GOPRO Primaria din Odesa GOPR0498-1024x768.jpg GOPR0501-1024x768.jpg DCIM101GOPRO

Spre după-amiază, vine Colea, cu maşina, şi ne ia de la plajă, să facem o plimbare prin oraş. Maşini multe, amestecate vechi şi noi, unele foarte vechi, altele foarte noi, străzi curate, clădiri vechi, frumoase, cladiri noi, moderne, spaţii verzi, lume foarte multă. Suntem surprinşi să vedem, într-o intersecţie, pe un scuar, un stâlp de înaltă tensiune, din structură metalică. Explicaţia:oraşul s-a extins şi a ajuns la liniile electrice care, cândva, erau la periferie….Ajungem în centru. Situaţia se schimbă complet. Totul străluceşte, terase pline de clienţi, magazine luxoase, toate brandurile mari din toate domeniile, bănci, hoteluri, turişti cam de prin toată lumea, autocare, chioşcuri, suveniruri,aproape tot ce vrei. Noi am vrut o hartă a Rusiei, dar nu am găsit. Am fost sfătuiţi să nu insistăm, pentru că nici nu vom găsi. Cele două ţări, Ucraina şi Rusia, nu se promovează reciproc, pentru că nu prea se înţeleg. Haraşo!

Trecem repede în revistă peretele cu eroii Marelui Război, Primorsky Bulvar, Teatrul de Operă şi Balet,Palatul Primăriei, Treptele Potemkin, statuia Ecaterinei cea Mare, şi ne retragem, obosiţi, in curtea plină de verdeaţă a lui Colea. Ca să vezi bine oraşul ăsta ţi-ar trebui câteva zile. Noi nu avem timp.Ziua de mâine începe de pe-acum.

GOPR0513-1024x768.jpg GOPR0515-1024x768.jpg

Dimineaţă frumoasă, senin, cald. Servim un mic dejun consistent impreună cu Colea şi cu Galea. Scoatem motocicletele din garaj, legăm bagajele, punem harta în husa ei, aducem la „zero”. Rămâneţi cu bine dragi prieteni, ne-am simtit la voi ca acasă, vă mulţumim foarte mult şi vă asteptăm la Bucureşti ! Contact, pornim ! În timp ce ne depărtăm de casa lor simt o nelinişte. Colea a fost ultima legătură cu limba română. Tot ce am avut nevoie ne-a tradus el, din română în rusă, şi invers. Acum ce o să facem? Avem de mers 15.000 de kilometri, mai bine de două luni, prin nişte ţări unde nu se vorbeşte decât ruseşte, iar noi nu ştim nimic din limba asta. Eu am învăţat la şcoală,şi nu mi-a plăcut, un an limba rusă, când eram în clasa a 5-a, adică fix acum 50 de ani. Am reparat apoi, aproape zece ani, avioane ruseşti mai mari şi mai mici, dar şi asta a fost demult. Ştiu literele alfabetului, mai ştiu câteva cuvinte, dar mă tem că e prea puţin. Avem cu noi un dicţionar bilingv şi două ghiduri de conversaţie în limba rusă. Limba română are, ea însăşi, multe cuvinte de provenienţă slavă. Eu vorbesc, binişor, engleză, germană şi franceză. Theo vorbeşte bine engleză şi ceva germană. Oare o fi destul !?

Cotim la capătul străzii, căutând ieşirea spre Melitopol. Acolo ar trebui să ajungem diseară, cam după 450 de kilometri. După ce trecem de câteva ori prin acelaşi loc, semn că ne învârtim in cerc, mai cu GPS, mai cu întrebat alţi şoferi, intrăm pe direcţia bună.Străzile sunt destul de late. Suntem respectaţi, şi nu prea, deşi mulţi ne fac semne de simpatie,unii chiar ne întreabă, tot prin semne,de unde suntem.Se conduce agresiv. Încerc să înţeleg repede obiceiurile şoferilor. Văd că semnalizează schimbarea de direcţie dar intră numai dacă este loc. Linia continuă nu contează. Nimeni nu calcă frâna, să poţi intra în faţa lui, Dacă încerci, eşti claxonat prelung.

Camioane,autobuze,vechi,murdare,îndoite,strâmbe,supraîncărcate, pline de fum, merg pe oricare bandă. Trecerea pentru pietoni este cel mai sigur loc unde pot să moară. Dacă tu opreşti eşti imediat „certat” din claxoane. Eşti sufocat de praf şi de gaze. Stopurile sunt foarte mari şi vizibile,suspendate normal atât la intrarea în intersecţie, cât şi la ieşire, dar pe stânga. Aproape mereu au numai două culori: roşu şi verde. Dacă vezi verdele clipind (înseamnă că urmează roşu) opreşti, altfel rişti sa fii luat în bot de unul care porneşte, când lui, îi clipeşte roşul. Un haos în care fiecare îşi găseşte locul lui, drumul lui, în jungla urbană! Asta aveam să întâlnim, mai peste tot, în oraşele mari.

GOPR0534-1024x768.jpg

 Ieşim din oraş, dar nu e mai bine. O şosea îngustă, plină de maşini de tot felul, plus tir-uri, care gonesc peste 100Km/oră, plus cald. Aş fi vrut să mergem ceva mai încet,doar suntem la plimbare, dar nu se poate! Încercăm să ne menţinem între maşini şi să ne protejăm spaţiul nostru vital. Încă suntem cuminţi, este numai a doua zi de condus în aceste spaţii imense! După vreo 30 de Km. vedem, pe stânga noastră, un monument destul de mare. Ştiu că în locurile astea au fost lupte grele în război. Oprim, citim ceva, este vorba de nişte ostaşi din Doneţk. Pentru noi, Doneţk înseamnă echipa de fotbal Şahtior, antrenată de românul Lucescu….Înapoi pe şosea! Nu vedem decât banda de asfalt de sub noi, un spate de maşină in faţă, o faţă de maşină în spate, vitezometrul 130Km/oră, turometrul 4300rot/min. Oprim la o benzinărie să mâncăm şi să ne odihnim puţin, întinşi pe iarbă. Cred că am şi aţipit un pic. Brusc,îmi vine o idee: voi scrie cu un marker, pe partea din spate a cutiilor mele Hepco, toate ţările prin care vom trece. În felul ăsta,toată lumea care ne vede şi vrea să stie de unde venim şi încotro ne ducem, va putea afla, fără să mai obosim noi explicând.  Se va dovedi a fi fost, cu o completare ulterioară, o idee, cu toată modestia, genială! În Mikolaiev întâlnim un avion de luptă MIG în mărime naturală, adevărat,fixat pe un suport, chiar la intrarea în oraş. În Kherson,pe Nipru, în centrul oraşului, tot în mărime naturală şi adevărat, pe un piedestal masiv de marmura, un tanc.

hepco.jpg tanc.jpg theo-tanc.jpg  Plecăm repede din Kherson. Nu ne vine să credem: Şoseaua este liberă, lată, nici urmă de camioane, nimeni! Înseamnă că toţi au cotit fie spre sud, spre Crimeea, fie spre nord, spre Krivoirog. Gonim singuri, în această după-amiază minunată,cu o lumină clară şi limpede, prin păduri de pini, printre lanuri nesfârşite de floarea-soarelui sau mirişti proaspete de grâu. Cât vezi cu ochii, numai câmpuri colorate, uneori plate, alteori mai frământate, şi cer albastru. Nu întâlnim nimic din ce găsim la noi, în Romania, pe un astfel de drum: nu sat, nu căruţă, nu bicicletă, nu tractor, nu om cu trista în spinre, nici măcar un câine rătăcit; totul este încremenit. Ne dăm seama că şi până la Kherson nu prea am trecut prin localităţi, deşi pe hartă sunt câteva, dar, preocupaţi de trafic, nu am dat atenţie. Punem asta, deocamdată, pe seama imensităţii răsăritului şi ne îndreptăm, în linşte şi armonie desăvârşite cu natura,prin acest „pustiu” mănos, spre Melitopol.



<a href="http://tworidepamir.ro/departe-asia/" rel='external'>Sursa</a>
Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare
×