Mergi la conţinut
  • postări
    137
  • comentarii
    2
  • vizualizări
    36.849

Ulaanbaatar

Autentifica-te  
Su Shi

395 vizualizări

Dupa ce am avansat timp de 3 luni prin desert, peste munti si prin rauri, in Ulaanbaatar ne impotmolim in trafic. In afara de fluxul constant de pietoni care imi da impresia bizara ca dam foarte incet cu spatele, nimic nu misca. Autobuze ticsite ocupa fiecare centimentru lasat liber de masinile in care zace cate un sofer singuratic, prizonier in propria celula pe roti. Sunt chipuri resemnate in grimase, camasi rulate peste burti transpirate, ziare imprastiate peste volane, ritmuri tehno bubuind din difuzoare, brate scoase afara pe geam, batand darabana in portiere cu unghia mai lunga de la degetul mic. Nu e o scena pe care te astepti sa o intalnesti in capitala tarii cu cei mai putin locuitori pe metru patrat.
Ulaanbaatar nu arata deloc ca orasul de iurte traditionale din reviste. Si nu, contrar afirmatiilor facute in clipurile pentru sensibilizat donatori pe YouTube de catre unii participanti la Mongol Rally (inainte ca macar sa puna piciorul in tara), mongolii nu folosesc camile pe post de ambulante. Singurele doua magistrale din capitala sunt sufocate de ultimele modele de gipane Infinity si Mercedes, iar in simulacrul de centru al orasului e plin de zagarie-nori postmoderni.

Dar acesta e sclipiciul de pe suprafata a ceea ce s-ar putea sa ramana in istorie ca cel mai grav exemplu de esec urban, un oras care se dezvolta exploziv, dar a carui administratie inepta arata o lipsa totala de interes pentru controlul impactului asupra mediului. Cartiere de locuinte de lux apar ca ciupercile dupa ploaie, inainte chiar ca cineva sa-si puna problema strazii de acces. Toate principiile din design (iluminat natural, vecinatati si aliniament, parcari, rezolvarea modului in care masinile locatarilor vor fi absorbite in trafic – ca sa dau cateva exemple) sunt ignorate. Santierele invadeaza toate ungherele urbane, pana la liziera benzinariilor. Faptul ca numarul de masini continua sa creasca cu fiecare zi si ca urbanismul este lasat sa se descurce de capul lui nu ingaduie prea multe sperante. Urbanistii din toata lumea ar trebui sa vina aici sa descurce incurcatura.

Nu cerul cenusiu si nici smogul, ci cetatenii sai imbunatatesc sarmul limitat al capitalei pe care niste fluturasi pentru turisti o proclama in mod eronat ca fiind “mai degraba un oras European sofisticat decat unul asiatic”. In piata centrala locuitorii vin sa faca poze cu eroul national. Copii si mame se bucura de singurul spatiu care respira cat de cat. Mirese, miri si nuntasi sosesc imbracati in cele mai elegante deel-uri (pardesiu de matase) si incaltati in gutal (cizme de piele).

In contrast cu atitudinea retinuta a localnicilor, turistii chinezi se maimutaresc in stilul tipic.

Cei mai norocosi dintre acesti mongoli eleganti locuiesc in apartamente construite in partea de nord a orasului in epoca sovietica. Dar majoritatea rezidentilor capitalei traiesc la periferia cartierelor goale cu apartamente de lux, in iurte imprejmuite cu garduri de barne, cu acces precar la apa curenta, fara canalizare si fara un sistem functional de colectare a deseurilor. Aceasta este stepa intemnitata care zace in propriile orduri, aceasta este agonia nomadismului. Dupa ce a hibernat vreme de opt secole, Mongolia se trezeste din reverie si economia creste cu o rata naucitoare. Informatii recente anunta ca in Gobi s-ar fi descoperit cel mai mare zacamant de aur din lume. Evenimente de o asemenea anvergura nu au adus niciodata in istorie numai bine. E periculos sa se creada ca prosperitatea va veni de la sine. Ca peste tot, cei mai saraci membri ai societatii sunt si cei mai vulnerabili la efectele neocolonialismului corporativ. Putine dintre promisiunile de creare de noi locuri de munca si imbunatatire a serviciilor medicale si din educatie se vor materializa. Inainte ca oamenii sa fie incurajati sa consume, ar trebui informati in legatura cu efectele consumului.
Acestea sunt gandurile eretice din capul unor motociclisti romani care sa taraie prin traficul ridicol din Ulaanbaatar. Cu ambreiajul patinat si dintii inclestati, trecem de portile inchise ale ambasadei Rusiei. Pentru ca Begzuren, gazda noastra de pe Couchsurfing, nu ne poate oferi decat o iurta la marginea orasului, fara apa si fara electricitate, ne-am resemnat sa conducem pana la periferia unde se afla o binecunoscuta ‘oaza’ destinata calatorilor in trecere prin Ulaanbaatar. Treaba asta ne ia cea mai mare parte a zilei.

Acest pit stop inevitabil pentru cei care calatoresc cu propriile vehicule nu mai are nevoe de cine stie ce prezentare. Este un loc foarte bine organizat, dar cumva fara personalitate; bine dotat cu de toate, dar cumva nu te lasa sa te simti in largul tau; e mobilat cu iurte si deservit de mongoli, dar in acelasi timp complet deconectat de la realitatile tarii – e un univers pliat inspre interior, ca o iurta mongola. Multi au batut la portile sale cu gand sa stea o zi-doua si au sfarsit prin a fi inghititi in vintrele-i pentru saptamani. Cei care urmeaza sa ajunga aici stiu la ce sa se astepte. Punctul forte al locului este exact motivul pentru care am venit si noi doi: conecteaza calatorii si le pune la dispozitie un spatiu in care fiecare se poate ocupa de servisarea vehiculului din dotare. Suntem curiosi cum se va schimba ‘oaza’ pe viitor, pentru ca cei care au administrat afacerea de peste 13 ani tocmai au vandut unui alt cuplu.
Ne intalnim cu multi calatori: spaniolul Teo aka Mr. Hicks46, care isi filmeaza periplul si vorbeste audientei intr-un microfon montat in casca…

Americanul Tom, care locuieste de 10 ani la Moscova…

Corsicanii Jean-Cri, Aure si Emilie de la Più Luntanu, care fac un RTW pe doua 950 Adventure, si care ne surprind cu informatia ca ne-au urmarit blogul de pe cand bateam Africa…

Multi altii se inghesuiesc alaturi de noi in micuta curte si la dusurile pe care toti le impartim cu mongoli saraci, care vin sa-si faca baia saptamanala. Calatorii se impart pe caprarii: motociclistii intre ei, camioanele, mini-van-urile si restul vehiculelor cu ale lor, fiecare dupa numar de roti si dupa buget, cu cate un biciclist ratacit la mijloc. In seara in care debarcam, aud pe cineva vorbin la telefon in romaneste: Karl a emigrat in Germania acum mai bine de doua decenii si este aici cu fiul lui Daniel (arhitect in Viena), ginerele si socrul, toti pe Super Tenere. La tanc pentru ca degetul Anei sa fie oblojit cu grija, ca in familie (Karl e medic).

Pozele de mai jos apartin lui Daniel & Karl

Aproape la fiecare mic dejun Ana se sfatuieste cu Dimitri, un explorator franco-american care face turul lumii pe jos, pe bicicleta si cu caiacul. Dimitri este unul dintre cei doi oameni care au traversat Stramtoarea Bering. Am scris un articolas pe experimentalist (linkul necesita login).

Pozele de mai jos apartin Nexus Expeditions

Ca in orice hub de aventurieri, povestile se intretaie, imbarbateaza, inspira, plictisesc sau dau fiori. Dar UB e un oras fara leac, de care nu ne putem indragosti si pace. Pana aici ne-a mers totul struna, dar UB este targul in care socoteala nu se mai potriveste cu cea de acasa. Planul nostru initial a fost sa exploram Asia Centrala, apoi sa urmarim Drumul Matasii pe biciclete, traversand China spre Asia de Sud-Est. Asta insemna sa ne trimitem motocicletele cu avionul inapoi in Bucuresti si sa ne cumparam toaglele din Ulaanbaatar. Dar nu e deloc simplu. Pe piata neagra nu gasim biciclete second-hand, plimbarea insa bate o vizita la muzeu.

Ana se intoarce dupa o tentativa de jogging cu o tuse de fumator inrait, asa ca ne decidem sa mergem totusi si intr-un muzeu adevarat. In piata Sukhbaatar dam nas in nas cu cel mai batran fiu la Mongoliei, T. bataar, recent recuperat din mana braconierilor de fosile.

Intr-un final gasim un dealer TREK, dar cotatiile absurde, serviciile mizerabile si conditiile dubioase propuse de transportatorii internationali ne fac sa concluzionam ca cea mai inteleapta solutie e sa ne aducem motocicletele in patrie asa cum am plecat: pe roti. Pentru ca dupa cum ne-a spus si Alex Gavan la plecare, “un alpinist nu isi abandoneaza niciodata pioletul”. Asta e si cea mai ieftina varianta, chiar daca luam in calcul costul biletelor de avion pentru a zbura inapoi in Asia si a continua calatoria asa cum ne-am propus la inceput. In saptamana care a trecut, calatorii au continuat sa soseasca si sa plece. Am tresarit invidiosi la auzul fiecarui motor turat de plecare, cu sentimentul ca suntem tintuiti in UB pentru totodeauna. Seara Ana imi spune ca esapamentul lui Tom a umplut la plecare ograda precum o chitara bas o sala de concerte pustie. Ca sunetul i-a lasat un gol adanc in stomac. Ca motocicleta ei abandonata langa un copac din curte ii pare o fiara incatusata, un prieten condamnat la uitare dupa ce a spus “te iubesc”.

Amandoi ne dorim cu disperare sa plecam din oaza. Ana abia a prins gustul motocicletei si are chef sa se mai dea. Eu sunt obsedat de o idee. Ideea unui loc atat de indepartat incat a devenit aproape un mit. Magadan. Ii expun Anei planul meu: o sa fac singur o bucla pana la Magadan, iar la intoarcere BAM-ul, urmand ca noi doi sa ne regasim fie in Ulaanbaatar fie in Irkutsk. Siberia e atat de aproape, ii spun Anei, ca simt mirosul pinilor si aud pietrele de pe BAM scrasnindu-mi sub roti. E un pas logic inainte, o oportunitate pe care nu pot sa o ratez. Sentimentul nu e mutual. Nu vreau sa te astept in UB, imi spune Ana, si nu ma incanta sa conduc singura pana in Irkutsk. Intr-o dupa-amiaza, in incercarea de a-mi limpezi gandurile dupa inca o dezbatere aprinsa, ma hotarasc sa ma catar pe un deal atat de abrupt incat sarbatoresc performanta 690-ului cu cateva ture date in jurul totemului budist din varf. De sus cuprind cu privirea Urga la care visau hoardele mongole acum cateva secole. Un nor de cenusa regurgitat de centrala termica arunca umbre otravite asupra orasului. Sunt umbrele progresului.

O relatie pusa sub presiunea unei aventuri implica si confruntare si dragoste, si intransigenta si acceptare. Dupa ce cumpaneste mai bine, Ana imi da dreptate. Stiu cat de greu a fost pentru tine sa ma sustii in toata calatoria asta, imi spune, si sunt recunoscatoare. Ana stie ca am nevoie de tripul asta solo in Siberia: abia asa voi putea sa testez 690-ul si pe mine, in ritmul meu propriu, nu in cel dat de cel mai putin experimentat dintre noi. Trebuie sa recunosc, cei 15000 de km alaturi de un incepator nu sunt usor de condus pentru nimeni, mai ales daca acel incepator este cineva de care esti profund atasat emotional. Noi barbatii suntem protectori. A fost stresant si frustrant sa asist neputincios la derapaje care pareau catastrofale, dar urmate de redresari uimitoare, sa urmaresc virajele Anei executate pe muchie de prapastie. In plus, stiu ca ne va prinde bine sa fim departe unul de altul pentru scurt timp. In ultimii ani am fost nedespartiti zi si noapte, iar ultimele luni au fost destul de intense. Faptul ca vom trai fiecare cate o experienta personala interesanta ne va reseta instinctele pentru a ne continua calatoria impreuna asa cum stim noi mai bine. Fara mine acolo ca sprijin pe care stie ca se poate baza, Ana va invata sa nu mai caute sprijin. Stiu ca multi m-au judecat sau ma vor judeca pentru ca mi-am “abandonat” iubita in UB si am plecat la vanatoare de unicorni. Dar sa nu uitam ca Ana a demonstrat nu o data cat poate sa creasca in momente dificile. De cand am inceput sa umblam amandoi prin lume am cautat sa ne testam, pentru ca stim ca numai in afara zonei de confort putem sa ne dezvoltam abilitatile. Ni se pare normal sa nu ne cocotam pe laurii presupuselor victorii, sa nu ne complacem in cine suntem, ci sa incercam sa aflam cine putem deveni.

Cat ne lamurim treburile astea, in oaza trage un motorist din Franta calare pe TTR 250. Baptiste se indreapta in aceeasi directia ca Ana, asa ca pana la Irkutsk vor calatori impreuna. Intre timp eu ma voi ocupa cu poduri rupte, ursi si militieni sovietici.

Vreau sa mai spun ceva. Acum doua luni, la o bere cu Phil, Andrew si Jon in Uzbekistan in Bukhara, am fost intrebat daca pe bune nu visam la BAM si Magadan. Am raspus ca nu, dar imi dau seama ca nu era tocmai adevarat. Intrebarea lui Jon a impins bugarele de zapada la vale. Fiecare dintre noi are motivele sale sa rupa lantul, sa ignore ceea ce pare logic, convenabil, rezonabil. Pentru unii cauza e ticaitul amenintator al ceasului biologic, pentru altii e moara obisnuintei care macina tot ce ar trebui sa fie facut cu pasiune. Unii oameni poarta in suflet ceva greu de definit, un fel de dor de o alta versiune posibila a propriei persoane, dar care nu s-a materializat niciodata. Problemele astea nu se rezolva daca pleci in lume. Dar daca o faci, sansele sunt ca la intoarcere sa fi mai bine echipat pentru a incerca sa le rezolvi. O calatorie in afara zonei de confort te ajuta sa mobilizezi resurse latente; schimbarile sunt mici si intervin lent, dar asa iti dai seama de potentialul imens al orelor si zilelor din viata ta. Ca bonus, calatoria overland da substanta lucrurilor imaginate, da materialitate celor necunoscute. Ne parasim insulele noastre culturale pentru a naviga in largul unui ocean de lumi straine si greu de inteles. Dar chiar daca ne ratacim, nu suntem pierduti.

Inca niste ganduri finale despre Mongolia. Dupa 14 luni de Africa, 9 luni de integrare nereusita in viata ‘normala’ si alte cateva luni in Asia Centrala, am perceput Mongolia ca pe un taram unde lucrurile si fiintele sunt arhetipuri. Daca o traversezi cu asta in minte, ceea ce vezi capata dimensiuni cosmice. Locuitorii iurtelor singuratice nu sunt betivi supusi vremii neinduratoare; ei sunt Oamenii lumii pe care o locuiesc, Eroi ecvestri, Mame atotputernice, Ingeri de o schioapa.

Mongolii nu se sinchisesc foarte tare de lumea din afara fetusului de fetru in care traiesc. Un singur ochi ramane deschis din interior catre exterior – tunduk-ul – si pe acolo se inalta catre cer fumul din vatra, adica singura verticala intr-o lume devotata orizontalelor. Exista legi, dar ele nu trebuiesc rostite, pentru ca, vezi tu, asta le-ar stirbi din magie. Putine popoare si-au taiat pe drept o felie din tortul istoric. Italienii si spaniolii au dominat sec. XVI, francezii si olandezii sc. XVII, englezii si americanii inca se codesc sa cedeze puterea chinezilor. Desi o natiune izolata intr-unul dintre cele mai potrivnice climate din lume, mongolii au facut sa tremure tot sec. XII. Chiar daca de atunci si-au pierdut incrancenarea, gasim ca oamenii astia nu sunt unii oarecare. Ne-au tratat cu amabilitatea unui aristocrat care nu lasa un strain in ploaie, dar care nu e interesat sa isi iscodeasca vizitatorul inopinant. Au interactionat cu noi, dar adesea a fost nevoie ca limbile sa fie dezlegate in prealabil cu o doza de tarie. Dintre toate tarile in care am fost, Mongolia ramane una dintre cele mai provocatoare. Poate ca e nevoie de o a doua vizita pentru a ne lamuri.



<a href="http://intotheworld.eu/2014/01/ulaanbaatar-2/" rel='external'>Sursa</a>
Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×