Mergi la conţinut
  • postări
    137
  • comentarii
    2
  • vizualizări
    36.798

Pe BAM

Autentifica-te  
Su Shi

330 vizualizări

Pe la 3 dimineata ma trezeste frigul. Ma perpelesc pana la 5, cand simt ca nu mai pot sa stau la orizontala. Soarele apare dupa 8; in asteptarea lui ma ocup cu singurul lucru care ma poate dezmorti – un ceai fierbinte.

Pornesc printr-un frig naprasnic, incotosmanat in tot ce am la mine.

La niste zeci de km de orasul Yuktali, ajung la un pod si vad un UAZ-452 care opreste pe partea cealalta. Pasagerii coboara pe rand sa verifice cu pasul stabilitatea puzzle-ului de barne. Cand trec pe langa ei, cel mai tanar imi raspunde la salut. Otkuda, ma intreaba. S’Romanie, ingaim, si in secunda doi aud: ce dracu’ cauti pe aicea romane? Hait! Aflu ca tanarul e moldovean de-al nostru de pe langa Chisinau si ca lucreaza la compania de cale ferata.

Moldoveanul (numele din pacate imi scapa) imi explica pe un petec de hartie cum sa ajung la singurul om care ar avea benzina de vanzare in urmatorul oras unde nu exista benzinarie oficiala. Pe drum e cam asa:

In urbea cu pricina, mai intai imi refac proviziile, si abia dupa aia incep sa intreb de adresa. Sunt reperat de Volodea, un rusnac trecut de 50 de primaveri, abtiguit, bine dispus, la volanul unei dubite. Benzin iesti? ii arunc, si Volodea imi face semn sa-l urmez. Trecem mai intai printr-o curte plina de barci unde nu e tipenie, apoi ne abatem sa-i culegem un tovaras si in fine esuam undeva in varful unui deal, in fata unei bojdeuci care se arata a fi chiar locuinta si benzinaria ambulanta a celui recomandat de moldoveanul meu. Totul bine, numai ca respectivul nu e acasa. Insotitorii mei se apuca sa traga de usa si sa bata in obloane, ceea ce determina un vecin sa se deranjeze pana la noi cu informatia ca stapanul casei e plecat, dar ca vine numaidecat. In asteptare ne consolam cu un festin pe capota dubitei, la care eu contribui cu clasicul sprot afumat, iar rusii cu doza de vodca.
Problema nu este primul shot, ci lupta sa refuz urmatoarele zece, pana cand sticla ramane mai uscata ca Gobi. Dupa ce negustorul de benzina isi face in fine aparitia, alimentez si gasesc ca nu sunt altii mai nimeriti decat betivii mei sa ma conduca la chioscul unde pot cumpara o sticla de vodca. Taria e un fel de asigurare – dupa sfatul lui Walter – ca urmatorul paznic o sa ma lase sa trec peste pod.

BAM-ul e noapte si zi: fiecare portiune e menita sa ma opreasca din drum cu o schema diferita. Trebuie sa stau cu ochii in patru. O balta ma prinde nepregatit; ori diavolii albastri din Hadesul mongol, ori amicii mei cu dubita de deaunazi, dar cineva a lasat de curand transee adanci pe fundul malos. Derapajul ma trimite in S-uri de-a lungul piscinei de 50 de cm adancime; cumva inchei executia la verticala, la un pas de boscheti. Asta e unul dintre ghionturile de teama pe care mi le da BAM-ul. Pentru ca sa inec ceva cu atata electronica pe el ca un 690, poate fi aici echivalent cu sfarsitul.

Urmeaza o trecere de rau inselatoare: cativa zeci de metri latime, apa limpede, pietris alunecos pe albie. Pornesc GoPro-ul si ii dau drumul. Baldabacul ma anunta ca ma scufund in rau si imi aminteste tardiv si ca efectul de lentila face ca adancimea reala fata de cea pe care o estimezi cand vezi un rau cu apa cristalina e considerabil mai mare. Desi sunt in picioare, apa mi-a ajuns pana la jumatatea gambei; in loc sa raman calm si sa tin trasa, abdic in directia unei zone semi-solide, un fel de insulita napadita de lastari. Ma reculeg, si continui cativa metri, dupa care ma retrag in defensiva si imping pur si simplu motocicleta impotriva curentului si apoi afara din rau.

Cand ajung la casuta portarului care vegheaza peste raul Olykoma, bariera e pusa. La auzul motorului, omul vine sa ii dau darul si imi face semn sa astept. Il aud cum da prin statie intrebarea, si imediat urmeaza semnul ca pot sa trec.

In zona de pietris de marmura, riscul sa ma blochez in strat e ridicat. Prefer suita de sleauri prin padure, trecerea standard de rau si zona nisipoasa prin care ajung la liziera, dar aici descopar ca raul pe care tocmai l-am traversat este doar un tributar.

Adevaratul rau, Imangra, e imens – nu pot sa trec pe aici.

Sunt nevoit sa refac traseul, sa gasesc o bifurcatie, sa urc pe terasament si apoi pe podul de cale ferata. Bifurcatia isi indeplineste mizerabil functia – este poate cea mai adanca zona mlastinoasa, una dintre baltile din serie inghitindu-mi fata cu tot cu lumini. Pentru o clipa imi imaginez cum in sfarsit ma voi scufunda, dar in secunda urmatoare dau cu roata de teren solid.

Ceferistii de dupa pod ma intreaba cat e ceasul

Frigul ma incetineste foarte mult, iar soarele se stinge cu viteza. Din cand in cand trebuie sa opresc si sa dansez ca apucatul in jurul mobrei, ca sa imi pun in miscare sangele din picioare. Cel mai neplacut e sa trebuiasca sa tot intru si ies prin apa, in aerul care e la fel de limpede si la fel de taios ca diamantul. Daca diseara nu gasesc o incapare in care sa ma dezbrac, nu cred sa ma pot incalzi suficient cat sa pun geana pe geana.

Dupa amiaza ajung in orasul Olekma si pentru ca nu exista benzinarie, niste pustoaice pe scuter ma conduc la statia de pompieri. Iti fac rost de benzina, imi zice Kostea, dar maine dimineata. Mai tarziu ma lamuresc ca omul e de garda si de abia in zori ar putea sa-si paraseasca postul si sa se repeada de acasa cu bidon din rezerva lui de combustibil. Intreb de gastelnitza si toti trei pufnesc in ras: nu exista gazda pe aici, dar, si Kostea imi face semn catre usa care duce intr-o camaruta adiacenta, poti sa dormi la mine. Spre norocul meu peste noapte nu izbucneste nici un incendiu in oras, altfel de recunostinta ma tem ca as fi sarit impreuna cu Kostea in foc. In statie insa se face suficient de cald incat cizmele si cortul insirate fleasca langa ZIL-ul pompierilor se usuca aproape integral pana in zori.

Rezumatul zilei 2: BC1 5:30 – Yuktali 9:30 – Pompieri in Olekma 14:30 225km;

Poza de grup dimineata cu seful garnizoanei. Nu contenesc sa apreciez lipsa oamenilor intre localitati; pe de alta parte, fiecare asezare din Siberia pare un recipient cu esenta a tot ceea ce ne face dor si nevoie de spiritul uman: caldura, compasiune, altruism. Mi-e destul o picatura ca sa-mi refac toate rezervele de energie.

La una dintre treceri dimensiunea bolovanilor ma ia prin surprindere si KTM-ul gusta din rau. Noroc ca perioada anului e propice: cotele apelor sunt scazute.

Scenariul enduro al zilei continua pe masura 690-ului sau a altuia de-o teapa: poduri prabusite sau de cale ferata, ‘fast gravel’ cu intervale nisipoase si poate cea mai dificila suprafata de rulaj de pe ruta – pamant batatorit cu pepite de granit de pana la 10 cm inaltime (‘rough gravel’). Ori le treci in viteza riscand sa iti defectezi suspensia (daca nu ai o suspensie mai buna) sau abordezi cu viteza moderata si ochii in patru la cataroaie (ca pe Marsabit-Moyale). Eu, cu cadrul lipit cu scuipat si mobra echipata cu suspensia de fabrica, este limpede cum am procedat. Cu dezavantajul ca fiecare piatra se simte in ghidon. Din a treia zi de condus in felul asta durerile de incheieturi sunt infioratoare, dar cum spune si colegul Walter, “you have to suck it up, princess”.

Din Chara merg in Old Chara, cu gandul sa ajung la dunele de nisip. O mlastina ma intoarce din drum la fix cat sa gasesc un cui infipt ineficient in cauciuc.

Pe malul lacului Leprindo indur cu greu inca o noapte de cancer. Trebuie sa incerc sa ma grabesc pe timpul zilei. Pacat, caci e tare frumos pe aici.

Rezumatul zilei 3: Olekma 7:40 – Old Chara 12:30 – Novaya Chara 13:30 – BC2 pe malul lacului Leprindo 16:00 296km

Rezist la orizontala pana la 4, cand imi fac fiertura salvatoare, indulcita cu cateva picaturi din sticla pe care am pregatit-o pentru paznicul urmator. Ceai cu rom la gamela, ca in tabarele din copilarie. Ca un adevarat cercetas, imi moi indexul in gura si testez vantul care imi scutura binisor cortul. Lampa frontala ilumineaza un deget care pare sa fumege. Soarele topeste bruma si incet ma pun in miscare. Zilele nomade in Siberia sunt glorioase, pentru ca sunt limpezi ca cristalul. Inteleg de ce multi si-au cautat refugiu unde Revolutia care s-a nascut 6000 de km mai la vest a ajuns mai tarziu decat internetul. Pe langa refugiatii politici si cei impinsi de devotamentul pentru solitudine, taigaua e o gazda regretabil de intelegatoare cu tantarii care ii sunt fara indoiala imigrantii cei mai nesuferiti. Ma consolez cu peisajul care e uneori ca in seara asta: prea grandios ca sa ingaduie altceva decat contemplare si mutenie. Sublim. Din trei culori modeste: albastru, negru si verde, taigaua naste un univers cu nuante de care ochiul ramane sedus.

Supravietuiesc noptii polare si urmeaza trecerea peste raul Kuanda, unde Kim si Noah, alungati de paznic, au fost nevoiti sa inchirieze o duba care i-a trecut prin rau. Dar casuta portarului e abia pe partea cealalta; daca imi reuseste planul, nu vad cum ar putea sa ma intoarca din drum. Sincronizarea e perfecta: cu 2-3 km inainte de pod aud si imediat vad marfarul salvator in oglinzile mele retrovizoare. E permisul de libera trecere peste pod. Ta na naa! Las trenul sa ma depaseasca si cu tema Mission Impossible in gand, accelerez in trena ultimului vagon. La intrarea pe pod ma pozitonez pe cei 30 de cm. Marfarul acopera sunetul motorului meu. Cand ajung in raza paznicului, ii dau gaz pe langa el si sar de pe pod inapoi pe terasament. Strigatele lui disperate ma lasa indiferent, cascadoria mi-a reusit. Ma indepartez fredonand melodia din film, in bubuitul tobei Akrapovic.

Urmaresc pe GPS: arata ca Vitim, este pe unde ar trebuie sa fie Vitim – am ajuns deja la faimosul pod? Ma bantuie din Uzbekistan. O orizontala de 2,5 metri latime si 570 de metri lungime suspendata la mai mult de 15 deasupra raului. Minutele ramase imi intensifica pulsul. S-au inregistrat recorduri de viteza, a aparut “Vitim Bridge club” in semnaturile unora de pe adv – Vitimul e una dintre probele clasice pe BAM. Opresc sa ma reculeg cateva secunde. Pun contactul, bag 1-a, ii dau, bag a doua, ma ridic in scarite si doua curbe mai tarziu am intrat pe Vitim. Pe prima portiune merg intre plankurile batute de-a lungul podului. Un crampei de secunda simt ca laterala anvelopei rade lemnul, dar ma redresez si sar peste zona urmatoare care are circa doua palme inaltime (un fel de speed bump racordat grosolan la suprafata orizontala), dupa zicala “cand nu sti ce sa faci, da-i gaz”. La un moment dat aud un bip: sa stii ca s-a oprit gopro-ul. Calculez ca nu-mi arde sa trec de trei ori Vitimul ca sa-l trag in film si opresc. Fir-ar sa fie, de fapt camera functiona. Respiratia imi e domoala ca in apnee si percep amplificat bazaitul accesoriilor. Redemarez; nu aveam in plan oricum sa bat nici un record. De partea cealalata sentimentul de bucurie, chiar daca nu e nimeni cu care sa-l impartasesc, e deplin.

Desfac un borcan de muraturi si o conserva de sprot afumat si dupa cele 30 de minute de gustare o iau din loc. La caderea noptii regasesc bolta atat de instelata incat chiar daca am o camera decenta la gazda, nu ma indur sa inchid ochii si sa adorm.

Rezumatul zilei 4:Leprindo 6:36 – Taksimo GH 13:20 202km;

A cincea zi debuteaza cu tripticul taiga, liniste, ceata. Deja m-am obisnuit sa am singuratatea drept fidel companion. Incep sa cred ca era necesara, pentru ca dialogul nu ar fi putut sa contribuie cu nimic la experienta. Pornesc devreme din Taksimo, dar injur copios segmentul de 200 de km pe care revine schema cu pamant batatorit si bolovani (rough gravel).

O noua succesiune de poduri rupte si drumuri asisderea imi fac o foame de lup. Mai scap o data mobra in apa, dar fara urmari.

Dar cand ies de pe ultimii 180 de km de nisip si pietris, regret reintalnirea cu asfaltul. Noaptea trecuta mi-am dat seama ca m-am miscat mai repede decat ma asteptam, si i-am cerut Anei, care e in drum spre Baikal, sa imi trimita prin SMS coordonatele GPS ale locului in care va campa pe Olkhon. Vreau sa-i fac o surpriza insa, i-am scris sa nu ma astepte acolo mai devreme de sapte zile. Raman in Severobaikalsk; cat dau o tura de oras si imi cumpar de-ale gurii, aflu ca in Rusia notiunea de tarif single se refera la dimensiunea patului in care dorm eu, si nu a impiedicat receptia ca intre timp sa-mi atribuie un coleg de camera. Un rusnac slabanog savureaza un omul afumat de Baikal si un PET de 2 litri de bere cu televizorul pe mute. Camera miroase a afumatoare.

A doua zi dimineata ma pun din nou in miscare. Putine ceasuri mai tarziu, o senzatie familiara imi coboara ca un vitriol inghetat in picioare. Cadranul arata doar 80 de km din Severobaikalsk. Cu un presentiment sumbru, opresc, descalec, si inspectez cadrul. A crapat din nou. Doar pinii eterni de la orizont imi calmeaza cat de cat furia.



Sursa
Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare
×