Luptăm din greu cu viteza, cu denivelările drumului, cu fumul, cu praful…Drumul este uscat. Schimbăm „la trenă” şi nu lăsăm pe nimeni să se intercaleze între noi. Asta face, uneori, ca distanţa până la camionul din faţă şi din spate să devină critică. Unul din noi „ţine” faţa, celălalt „ţine” spatele. Se merge ori foarte repede ori foarte încet. Pe lungile porţiuni drepte este bine, se merge spre 110Km/oră. Nu prea ai nevoie să depăşeşti. Când totuşi o faci, viteza urcă spre 130-140km/oră! Preferăm să stăm între camioane pentru că şoferii lor sunt calmi şi nu presează din spate. Pe porţiunile de urcare se formează mereu „trenuri” şi de peste 10 camioane, în urma vreunui Kamaz obosit. Şi aici este binişor pentru că se merge încet. Este însă mult fum. Depăşesc, deşi mai mereu e linie continuă, doar maşinile mici. Ne mai folosim şi noi de agilitatea motocicletelor şi facem depăşiri scurte atunci când avem în faţă un camion care scoate prea mult fum. Altfel suntem cuminţi, nu vrem să avem de-a face cu poliţia. Iadul începe atunci când se termină urcarea şi începe drum plat. Instantaneu, convoiul se învăluie în propriul fum, camioanele trag stânga, încep să se depăşească unele pe altele, incepe presiunea din spate, se merge smucit, cu demaraje şi frânări violente. Doamne fereşte să nu ţii ritmul, imediat eşti depăşit, la mustaţă, de un TIR de 20 de metri sau de o Lada mai săltăreţă. Nici nu ai timp să te uiţi în oglinzi, trebuie să vezi mereu ce ai în faţă. Te trezeşti cu un camion imens care vine din spate, pe stânga, in paralel cu tine, şi vrea să intre în coloană pentru că vine altul, din faţă. Frânezi şi tragi uşor dreapta, cu coada ochiului la camionul din spatele tău; ăla intră şi bineînţeles frânează şi el, pentru că merge de două ori mai repede decât coloana. Demenţa nu a atins încă punctul culminant. Îti vine rândul să depăşeşti camionul lent, care pe drum drept nu mai e chiar aşa de lent, se dă şi el vioi. Te asiguri faţă, spate, cobori în a 4-a, treci din adânciturile formate în asfalt de roţile de pe sensul tău, în adânciturile formate pe sensul opus, schimbi a 5-a, urci la 130-140 şi o ţii aşa, un camion, două, trei, câte poţi până apare ceva din faţă. Schimbi semnalul, tai din nou pieziş urmele de roţi, revii în coloană, frânezi uşor, saluţi cu mâna pe şoferul din spate, primeşti ca răspuns un claxon scurt. Pierzi contactul vizual cu partenerul tău rămas în spate şi priveşti insistent în oglindă să ştii ce face. Dacă îl vezi, mergeţi aşa kilometri întregi până vine şi el. Dacă nu îl vezi, tragi spre dreapta şi reduci, lăsând să treacă pe lângă tine toate namilele alea de camioane pe care le-ai depăşit cu atâta muncă şi risc. Altfel nu-l poţi aştepta.Trebuie să ştii mereu de partener, trebuie mers grupat. Mersul în grup dă încredere şi siguranţă. Uneori, mersul prea mult de unul singur, atunci când sunt mai mulţi, creează frustrare pentru cel rămas în urmă. De aici până la catastrofă e mai puţin decât un fir de păr. Opreşti la margine de drum să te relaxezi sau să mănânci un pic, vezi cum din urmă vine fluviul de TIR-uri. Recunoşti printre ele pe cele pe care le-ai depăşit acum o oră. Te-au ajuns şi se duc mai departe. El stă bine mersi in cabina lui spaţioasă, nu-l bate vântul, nu-l plouă, nu e cald, nu e frig, scaun ergonomic, aer condiţionat, air freshner, muzică, frigider,o gustare, o ţigară, Coca-Cola, maşina merge singură. Viza lui nu expiră mâine.

Tu dacă vrei să iei o gură de apă sau o bomboană, să-ti mai tai gustul de fum, trebuie să opreşti. Viziera e plină de praf, de noroi şi de insecte pulverizate, în măsele simţi cum scrâşneşte nisipul, ochii îţi sunt roşii, degetele amorţite. Cauciucurile motocicletei sunt mai curate decât faţa ta. Simţi cum pe sub costumul gros te inundă o transpiraţie ca o baltă stătută. Şi asta pe vreme bună. Dacă plouă, treaba devine de zece ori mai complicată. Stai şi te întrebi, în sinea ta, dacă mai are vreun rost să depăşeşti. Răspunsul nu contează, după ce pleci faci la fel ca şi înainte, lupţi din răsputeri pentru locul tău pe M5.

De fapt, nici nu prea e după tine, nu faci ce vrei tu, faci ce vrea el,drumul. Este un drum care „te soarbe” cu o forţă căreia nu i te poţi opune. Iar noi, la rândul nostru, sorbim până la fund aceste orizonturi îndepărtate, cu tot amarul şi cu toată mierea lor! Spre seară începe să plouă. Drumul este foarte bun, ca o autostradă. Suntem obosiţi dar nu mai este mult. Vedem un indicator la stânga, spre Ufa, dar nu ne intereseză. Nu vrem să intrăm în oraş. Mergem la o „Gostiniţa” mai pricopsită, puţin mai depare de zgomot, dar nu au locuri. Ne întoarcem la locul nostru, pe marginea drumului, cu şoferii. Până să despachetăm, ploaia se mai opreşte şi apare un curcubeu imens, un arc de cerc perfect, de la un orizont la altul, pe sub care trec, liniştit şi monoton, camioanele.

Poate că aşa doreşte Europa să ne salute, la despărţire. Batem palma. Mâine intrăm în Asia. Trip 552Km. Aceeaşi oră de sculare 5.30. În camera în care am dormit se intră direct din drum. Motocicletele au stat în curtea de alături, cu pază contra cost. Toată noaptea a plouat, plouă şi acum. Este ultima zi în Rusia şi în Europa. Vom trece Uralii şi vom intra în Kazakhstan pe la Troick. Agenda de distanţe arată 552Km.

La ora 7.00, echipaţi de ploaie, ne luăm „locul în formaţie” pe M5. Dacă ieri a fost greu, astăzi este infernal. În căţiva kilometri bocancii mei sunt plini cu apă. Costumele se comportă excelent dar în bocanci inot. Au ei ceva protecţie dar roata din faţă aruncă în continuu jeturi de apă. Ştiam că nu vor rezista prea mult dar nu credeam nici că vor ceda aşa de repede. La plecare, în Bucureşti, am vrut să cumpăr o pereche de cizme de cauciuc, mai înalte, de vreo 40 de lei. Mi-a fost cam jenă, aşa, de obrazul meu. Lumea umblă cu cizme moto de sute de euro (deşi apa intră şi în alea) iar eu umblu în gumari! Disconfortul este mare dar nu am decât să sper că vom ieşi repede din ploaie şi o să încalţ din nou cipicii mei de bicicletă! Theo are tot bocanci, unii de şantier, dar ai lui rezistă. Suntem, bineânţeles, între camioane, în voia soartei. Apa vine din toate părţile, de sus, de jos, din faţă, din spate, din lateral. Mergem într-un nor dens de apă murdară şi rece.

Ploaia abundentă nu schimbă cu nimic regulile stabilite ieri. Se merge tare, aproape, se depăşeşte scurt, în mare viteză. Când te apropii de camionul din faţă viziera se umple de apă, dvine opacă. Trebuie să o ştergi mereu cu dosul palmei.Dacă o ridici puţin, să ai vedere directă, eşti lovit în faţă şi în ochi de stropi de apă ca nişte alice. Nu poţi să rezişti prea mult aşa. Ar fi de preferat să mergi în spatele unei maşini mici dar sunt puţine şi greu de prins. Poţi să o vezi în faţă, la două camioane, dar ca să ajungi acolo trebuie să depăşeşti. Când e liber în faţă, depăşeşte şi el iar tu îi iei locul, aşa că alergi după ceva care aleargă la fel de repede ca tine şi nu-l poţi ajunge niciodată. Depăşirea în sine e o manevră periculoasă. Depăşirea pe ploaie a unui camion de 20 de metri, care merge cu 100km/oră, când eşti pe motocicletă, devine o aventură extremă. Pe şosea, ai pe fiecare parte câte două benzi paralele de apă care se adună pe urmele lăsate de roţile grele ale camioanelor. Mersul pe două roţi, cu 130km/oră, prin această apă, e ca mersul pe gheaţă. Trebuie să te asiguri că, mult în faţa ta, nu este nimic pentru că urmează câteve momente în care vei fi complet orb. Trebuie să te asiguri că, atât în faţă, pe partea stângă, cât şi la revenirea în coloană, în faţa camionului depăşit, ai asfalt sigur, fără gropi, ulei, nisip sau noroi.

Odată pregătit, intri în depăşire şi nu prea mai ai cale de întoarcere. La început eşti împins lateral de curentul puternic format de camion. Când ajungi la jumătatea camionului nu mai vezi absolut nimic, esti într-un nor de stropi de apă tulbure, viziera este opacă. Mergi aşa câteva fractiuni, în care îţi mai albeşte un fir de păr, pentru că nu poţi lua mâna de pe ghidon să ştergi viziera. Abia când eşti în dreptul uşii şoferului începi să distingi ceva şi poţi să ştergi, foarte scurt, viziera.

În tot acest timp, te rogi la Dumnezeu să nu îţi scoată in cale vreo căprioară speriată sau vreun mistreţ rătăcit. Dacă până aici treaba ţi-a ieşit bine, coteşti uşor dreapta şi te pregăteşti să o iei de la capăt! Înmulţiţi asta cu câteva zeci şi veţi vedea câtă adrenalină poţi să găseşti fără bungee jumping, fără sărit din avion fără paraşută, doar pe un drum drept cât vezi cu ochii. Îmi vin în minte vorbele unui pilot francez care, atunci când afost întrebat dacă nu îi este frică să zboare,a răspuns: Cel mai în siguranţă mă simt la 10.000 de metri, în avionul meu, acolo sunt între profesionişti; cea mai mare frică o am pe şosea, în maşină, acolo toţi vor să mă omoare! Multă dreptate mai avea…Mergem aşa prin ploaie vreo sută şi ceva de kilometri, peste câmpuri, peste dealuri, trecem prin păduri, pe lângă bazare pestriţe, pe la marginea câtorva sate sărăcăcioase, pe la o benzinărie unde oprim să bem o Coca Cola şi să schimb ciorapii cu alţii uscaţi, mergem în prostie să nu ne expire viza!

De fiecare dată când oprim, aşa în ploaie, suntem ajunşi din urmă de mereu aceleaşi camioane depăşite şi paradepăşite de o mie de ori. Colinele împădurite şi drumul şerpuind în urcare printre ele, ne anunţă că intrăm în Urali. Stiu că nu sunt prea înalţi dar sunt, totuşi, munţi.

Mă uit să văd ceva stâncă, pisc, păşune dar nu văd decât pădure deasă şi ceţuri bătute de vânt. Ploaia nu stă nici măcar o clipă, drumul devine şi mai şerpuit, şi mai abrupt până intră într-o ceaţă ca laptele. Vezi doar câţiva metri în faţă. Ridic viziera pentru că e complet aburită. Picături reci lovesc în faţă ca nişte ace. Ochii abia îi pot ţine deschişi. Ne organizăm la mică distanţă unul faţă de altul. Nimeni nu mai depăşeşte. Este frig, mâinile şi picioarele ude încep să îngheţe. În toată odiseea asta cvasi eroică eu caut să disting locul exact în care se trece din Europa în Asia. Mă aştept să fie un semn, un monument, măcar o linie de-a latul drumului să fac o poză cu un picior în Asia şi cu unul în Europa. Nimic. Urcarea se termină, urmează o mică porţiune de plat, apoi coborîre. Plouă şi în Asia, mai ceva decât în Europa. În câţiva kilometri ceaţa se mai risipeşte şi oprim să ne potolim foamea şi să ne încălzim cu un ceai, la un fast food Subway. Mai avem până la Celiabinsk 200 de kilometri. Facem în ciudă ploii, care nu a stat nici o clipă, şi ajungem la bifurcaţia spre Celiabinsk. Oraşul nu se vede. La deapta avem direcţia Troick. Nu putem să ieşim din M5 fără să luăm cu noi cea mai frumoasă amintire: un camion american. Găsim unul oprit, oprim şi noi în faţa lui, blocându-i drumul. Şoferul, foarte mirat, dă un claxon scurt, noi îi facem semn că vrem să ne pozăm cu camionul lui. El salută cu toată palma şi, cu toate că a terminat de vorbit la telefon, aşteaptă. Scoatem trepiedul, fixăm aparatul, declanşăm! Spasiba şoferului, el claxon scurt, îi facem semne de drum bun! Adio M5, adio camioane frumoase şi puternice, a fost foarte greu dar a fost şi foarte frumos!