Mergi la conţinut
  • postări
    137
  • comentarii
    2
  • vizualizări
    36.297

‘Sa nu conduci motociclete’

Autentifica-te  
Su Shi

796 vizualizări

Hotarasc sa ma tarai inapoi in Severobaikalsk. Conduc cat pot de incet, asa ca voi face de doua ori mai mult timp decat la dus. Pe drum am destul ragaz cat sa-mi cumpanesc optiunile, in functie de timp si de bani. E duminica la pranz; sa caut un alt sudor in Severobaikalsk care sa peticeasca ce a mai ramas din cadru in speranta ca voi reusi sa parcurg si ultimii ~800 kilometri pana in Irkutsk inseamna sa ma amagesc singur. Desi, ura si la gara!
La casa de bilete ma interesez mai intai de trenuri, si aflu ca azi pleaca unul la Irkutsk si ca maine va pleca cel de Moscova. Dar daca pot imi iau bilet de Irkutsk, pot sa pun si moto la bagaje? Tanti de la informatie ma trimite la ‘bagajnaia adilenia‘, adica, deduc eu, la biroul de bagaje. Insa nu inteleg ca e vorba de un alt corp de cladire (corpul nr. 2) si cu biletul de Irkutsk in mana, nimeresc la etajul 2 al aceleiasi cladiri, taman in camera de comanda a garii de tren. Liubea, o rusoaica prezentabila, blonda, inalta, la vreo 40 de ani, ma ia in primire din usa. Ii explic ce caut si Liuba – care vorbeste putina engleza – propune sa ne interesam impreuna la informatii. Se confirma ca e in regula sa trimit 690-ul la Moscova, dar numai daca pe biletul meu este trecuta aceeasi destinatie. Sunt deci nevoit sa imi schimb biletul si dupa ce imbuc ceva la cantina garii, sa ii trimit Anei un SMS: Houston we have a problem, ii scriu.
La 2 pm se deschide biroul de bagaje si la ghiseu ma intampina o acritura comunista care nu are nici un chef sa dialogheze cu un strain care vorbeste cu doua cuvinte in rusa si restul in engleza. Nu-ti putem incarca motocicleta in vagon, imi spune, pentru ca nu avem lucratori. Ma gandesc sa o sun pe Tanea din Tynda si sa o rog sa ii explice babei ca sunt gata sa platesc suplimentar pentru incarcare. Dar pe Tanea o gasesc in toiul serbarii din prima zi de scoala; imi dau seama ca nu pot sa abuzez de bunatatea ei, ii trasmit imbratisari si inchid, apoi ma intorc la Liuba. Sunt primit ca un prieten vechi: stai jos, ma pofteste Liuba impingandu-mi o farfurie cu prajituri de cofetarie in fata, nu vrei sa-ti fac un ceai? Imediat ce Liuba poate lua o pauza, mergem sa parlamentam cu acritura. 15 minute si cateva telefoane mai tarziu Liuba are o veste buna: ti-am gasit un vagon care pleaca chiar acum la Moscova, zice; am eu niste baieti care pot sa te rezolve cu incarcarea marfii, uite numarul lor de telefon. Sar’m'na Liuba, cam cat o sa ma coste? Nu stiu, Ioane, imi spune Liuba, noi de regula nu facem astfel de servicii; banuiesc ca te vor taxa la kg. Apar baietii cu duba: niste azeri cu mainile batatorite de munca. Incarcam motocicleta in duba, apoi mergem in gara de marfa unde ca sa o putem pune in vagon suntem nevoiti sa o ridicam – noi patru plus doi oameni de la caile ferate – mai sus de nivelul umarului!

Pe drumul inapoi in gara de calatori intram un pic in vorba: soferul dubitei are impreuna cu baietii lui o mica afacere-capusa, care supravietuieste, ca multe altele, de pe urma marilor corporatii ruse. Desi am convenit la 1500 de ruble pentru incarcare, cu tot cu spagi si taxe la diferiti marunti ai garii, azerul imi spune: omule, m-ai ajutat, ai muncit cot la cot cu noi, o sa-ti iau numai 1000 de ruble. Pentru ca nu am ars gazul prin Asia Centrala degeaba, imi pica fisa sa ii multumesc in turceste. Iar pentru a-l impiedica pe omul super incantat de gestul meu sa imi returneze toti banii, imi iau imediat si adio. In toata operatiunea asta, nu s-a discutat inca nimic de acte… peste 5 zile suni la Moscova la numarul asta, mi-a spus azerul la despartire si sunt suficient de paranoic ca sa ma intorc pentru a treia oara in zi la prietena mea Liuba. Nu-ti face griji, totul va fi ok, imi spune rusoaica; dupa inca o noapte in Severobaikalsk si o bere savurata pe dealul din dosul pensiunii, cu vedere la Lacul Baikal, a doua zi urc in Trans-Siberianul care ma va duce la Moscova.

La clasa a treia vagoanele nu sunt compartimentate, ci organizate in celule cu cate 4 paturi suprapuse. Pe culoarul ramas sunt aliniate alte perechi de paturi rabatabile si eu nimeresc in cel de sus. Atmosfera e joviala: betiva de vizavi ma indeamna la o chiftea si o votca si schimbam doua vorbe. De unde esti, ma intreaba betiva, din Romania ii zic. Asta e tigan, ii spune ceva mai tarziu grasul din patul de jos unui vecin de vagon, ceea ce incheie orice dialog intre noi. Imi indrept deci atentia catre un alt alcoolist prietenos, Tolea, care rupe destula engleza cat sa ne amuzam cu istorioare din fundul taigalei, unde el munceste ca inginer silvicultor.

In restul timpului ma intretin cu cele doua tantici care lucreaza in ture ca intendente de vagon. Sictirite la debutul voiajului, apoi din ce in ce mai prietenoase si zambitoare, ele sunt responsabile peste distributia lenjeriei de pat, mustruluirea pasagerilor, intretinerea samovarului care duduie la capatul culoarului, vanzarea de suveniruri demodate si supa la plic catre calatori si, desigur, spalatul linoleumului cu mopul. In Omsk Tolea coboara din tren si in locul lui urca trei negri. Cat sunt interogati de cele doua intendente incerc sa trag cu ochiul la pasapoarte. Cantaret amator in baruri, in varsta de 22 de ani, Michael e cel mai vorbaret dintre cei trei. Ne imprietenim. Michael imi povesteste ca el si amicii provin din familii bogate din Accra si ca tocmai au efectuat un stagiu intr-o tabara de vara internationala, un fel de practica care ii va ajuta sa adune credite pentru a aplica la facultatea la care viseaza sa ajunga, celebra MIT. Sunt impresionat de povestea africanilor care fac voluntariat in Rusia si istorisesc cate ceva din propriile aventuri moto. Inainte sa ne despartim, ghanezii imi imprumuta incarcatorul ‘african’, un gizmo pe care ultima data l-am folosit in Mozambique!

Zilele trec incet. Prizonieri in cutia de metal pe roti, profitam de orice oprire pentru a ne dezmorti oasele, dar garile par mereu aceleasi alcatuiri utopiene din linii care converg la infinit, populate cu gherete din care se intampla sa-si faca aparitia femei in uniforme impecabile incep sa patruleze agale, pe tocuri ametitor de inalte, chiar pe linia de tren.

La 4 dimineata sunt pescuit din gara de Vlad. Romanul este o gazda desavarsita: rasfaturile culinare si sesiunile de dormit ca buturuga in caminul primitor sunt alternate cu o tura prin centrul Moscovei impreuna cu amicul Max, o bere cu Walter @Sibirsky Extreme si un concert de muzica cubaneza cu Tom si Tony. Dupa saptamani petrecute in taiga si cu stresul cadrului fracturat pe cap, nu imi e lesne sa ma relaxez, dar rusii si expatii sai nu sunt niste oameni oarecare. Ca bine a zis-o Churchill: “Russia is a riddle wrapped in a mystery inside an enigma.” Ospitalitatea si spiritul de camaraderie trebuie sa-si fi atins desavarsirea aici.

Cu cateva zile in urma, cam pe cand eu treceam al tz-spelea rau de pe BAM-ul de vest, Ana parasea Ulaanbaatarul impreuna cu Baptiste. Ca de obicei, soarele este absent peste orasul amortit de noxe. Centimetru cu centimetru, DRZ-ul si TTR-ul strabat pentru ultima oara favelele de iurte care demonstreaza ca in Mongolia nu trebuie sa fi nomad ca sa traiesti la cort. Orasul asta e ceva special – o anomalie in inima stepei, o urbe care si-a incarcerat cetatenii sub promisiunea unui viitor de obiecte care le vor pecetlui nefericirea. Sau poate e doar Ana enervata din cauza vremii mizerabile. Spre finalul zilei cei doi motoristi decid sa nu-si prelungeasca agonia cu o noapte la cort, mai ales ca potopul e in toi. Pentru 30 de dolari camera nu ofera clante la usa, intrerupatoarele scot scantei si panorama este incantatoare.

Pana in Ulan-Ude drumul este impecabil. Ana continua sa se intrebe de ce atatia motociclisti soseau in oaza oripilati de ruta dinspre Rusia, si abandonau traversarea Mongoliei, intorcandu-se inapoi in fostul imperiu. Sa fie o coincidenta ca majoritatea abandonurilor se faceau pe mobre intre 800 si 1200cc? Ca si eu doua saptamani mai devreme, Ana si Baptiste sunt fermecati de peisajul Siberiei, care este splendid. Trickul rusesc este admirabil de reusit: la mongoli au ramas stepele sterpe si norii de furtuna, la rusi cerul e albatru ca speranta si un soare stralucitor vegheaza peste taiga. Ca un facut, si primul pranz in Rusia este delicios, iar Ana chicoteste cu veselie de cate ori cate un soldat sau o precupeata o abordeaza pe strada, ambii convinsi ca Ana e rusoaica get beget.

In fata celui mai mare cap de Lenin din fosta URSS, indragostii din Ulan Ude isi fac poze cu telefonul iar turistii isi dau rendez-vous cu gazdele de couchsurfing. Omul Anei nu raspunde. Dar cele doua motociclete cu crampoanele pline de noroi si cu numere straine au atras deja atentia cui trebuie. Stas, se prezinta tanarul inalt, osos, cu ochi jucausi si o cicatrice proaspata care ii acopera tot antebratul stang. Ha ha, rade el, am luat o ‘lama’. Asta insemnand ca a luat o cazatura serioasa de pe un Kawasaki. Voi de unde si incotro? Romania, spune Ana, iar el, si arata spre Baptiste, e din Franta. Stas este primul dintr-o lunga serie de rusi pe care numele patriei lui Baudelaire pare sa ii dea gata. Cat Ana incearca sa ii explice ca in principiu merg la cineva, Stas formeaza un numar in telefon si incepe sa discute aprins. Baptiste s-a fastacit. Ce facem? o intreaba pe Ana, care ii raspunde sa stea linistit si sa lasa magia Rusiei sa isi faca treaba. Ti-am povestit ca asa fac rusii, acum o sa sa vezi cu ochii tai. Stas inchide telefonul si pare absolut incantat sa ne anunte sa prietenii lui – membri in clubul de bikeri al urbei – ne vor caza la ei in sediu. Nici nu se pune problema unui refuz: in cateva minute vin doi baieti in veste de piele si blugi zdrentuiti artistic, care ii conduc pana la periferia unde o gasca consistenta s-a adunat in fata unei structuri de cadre abandonate intre cladiri industriale. Acesta este sediul clubului de bikeri: doua camarute, bar, de-ale muzicii si canapele pentru prieteni sositi pe neasteptate dar intotdeauna bineveniti. Tot ce lipseste – apa, buda, confort – este compensat de energia molipsitoare a rusilor. Ana si Baptiste parcheaza la caldurica, apoi cineaza, sporovaiesc si petrec pana in zori cu fabuloasele gazde.

Dimineata – de fapt pe la zece – sunt treziti de Andrei pe CBR 1000 RR. E prea tarziu pentru a mai onora propunerea lui de ieri pentru o tura la manastirea buddhista din oras; dar se simte dezamagirea din ochii lui Andrei. Hai sa mergem, ii spune Ana lui Baptiste, baiatul asta isi doreste din tot sufletul sa faca un gest frumos pentru noi. Poza de adio. Alaturi, Sasha aka “Real men ride choppers”

Ulan-Ude este capitala Republicii Buryate. Etnia din republica este o ramura mai conservatoare din familia mongola, unde traditiile samanice sunt inca foarte puternice, desi buddhismul este practicat cu tot atata devotament. Padurea din spatele manastirii este o dovada poetica a credintelor animiste ale buryatilor.

In apropiere de Irkutsk, Ana, care ruleaza la circa o ora in urma lui Baptiste, vede pentru prima oara Lacul Baikal, aceasta mare siberiana. Pe partea cealalta a lacului, eu rulam inca sub un soare la fel de glorios, dar pe un drum complet diferit si intr-un frig feroce.

Orasul Irkutsk este unul dintre cele mai pitoresti din Rusia: arhitectura tzarista aliniaza armonios promenada de pe rau. Pe fundul apei odihnesc cheile de la zecile de mii de lacate care asigura perenitatea legamintelor de dragoste dintre bastinasi.

Seara, Ana si francezul ies la o bere cu gazda lor, Marina, si cu Roman, colegul de couchsurfing care calatoreste de mai bine de un an din Argentina natala prin toata lumea. Baptiste nu poate parasi orasul fara sa schimbe lantul in parcarea unui atelier moto, unde Ana gaseste dosit vehiculul lui de suflet: un monociclu. Francezul face o demonstratie.

Apusul urmator ii prinde pe cei doi motociclisti instalati confortabil la bivuac. Mesajul prin care ii cer Anei sa imi trimita coordonatele GPS de pe insula Olkhon, incotro se indreapta, o incurajeaza sa creada ca totul este in regula cu mine pe BAM. Nici ca s-ar putea insela mai mult.

300 de km de sosea prin taiga si un feribot gratis mai tarziu, DRZ-ul si TTR-ul ruleaza pe o insula care pare desprinsa din povesti: Olkhon.

Este 1 septembrie, prima zi de scoala in Rusia, si toti turistii au parasit insula. Pustie, inconjurata de albastrul calm al lacului, Olkhon are un farmec unic.

In sat, Ana si Baptiste trag la Serghey, un personaj nu mai putin fabulos decat locul in care traieste impreuna cu familia. Poliglot, chipes, initiat, Ana nu se poate decide daca Serghey e un surfer evlavios, un saman sau un artist mistic. In fiecare dimineata rusul, care are in grija singura biserica ortodoxa de pe insula, compune o alta arie sublima cu doar cateva sfori si cateva clopote. Drumetii s-au instalat in casa de oaspeti, un culcus de familie cu de toate, care indeamna la o sedere prelungita. Cat Serghey e plecat la cules de mure, oaspetii deretica in cabana si se ocupa de sera de legume a gazdelor.

Cu motocicletele usurate de orice bagaj, Ana si Baptiste pleaca in misiune. Vor explora cei 75 pe 15 kilometri de uscat inconjurat de cel mai adanc lac din lume. Pistele si peisajul amintesc de tara lui Genghis Han – nu degeaba i se zice ‘mica Mongolie’.

Din spatiu, conturul lacului descrie o lacrima, singura care intrerupe imensitatea greu de imaginat a Siberiei, aceasta intindere gigantica de stepa si padure vesnica. Undeva de-a lungul acestei faleze fundul lacului se opreste abia la 1637 de metri adancime! Iar pe malul celalalt, unde muntele umple orizontul, izvoreste legendarul Lena, la 4472 de km lungime abia al zecelea fluviu din lume. Lacul Baikal este o anomalie si un univers in sine: o cincime din rezervele de apa dulce de pe glob umplu una dintre cele mai vechi cicatrici geologice, o falie de 25-30 de milioane de ani al carui destin este sa devina al cincilea ocean al planetei albastre. Norii si ceata formeaza un spectacol permanent.

Olkhon nu doar ca se bucura de un microclimat unic – cu cele mai putine precipitatii din toata Siberia – dar multe dintre speciile endemice au ajus sa sufere (datorita izolarii) mutatii australo-asiatice.

Plajele au nisip de Caraibe; dar din desert se inalta palcuri de pini care amintesc ca cel mai apropiat nu e Ecuatorul, ci Cercul Polar.

Oferta este incitanta pentru motociclisti: dealuri abrupte, un labirint de poteci brazdate de sleauri si venele radacinilor, paduri pustii cu arbori a caror scoarta pare ingenios sculptata de mana unui virtuoz, in timp ce ramurile implora cerul. Padurile de foioase din capul insulei se incheie cu inca un promontoriu glorios.

Insula e presarata cu indicii. Nu doar cadrul natural si animalele sunt aparte pe Olkhon, ci si oamenii. Olkhon este insula sacra a samanismului buryat; de fiecare piatra, fiecare deal si fiecare pestera se leaga cate o legenda straveche; nenumarate totemuri (ovoo) si altare ritualice sunt instalate in locurile pe care buryatii le considera salasul spiritelor. Nu lipsesc nici ramasitele animalelor sacrificate in ritualurile de purificare, penitenta sau mariaj: copite amputate la jumatatea tibiei, dinti, framente de corn.

Seara, Ana devoreaza din biblioteca exceptionala a lui Serghey cartea lui Jeremiah Curtin care a facut la 1909 o calatorie intr-o lume pe care din pacate generatia noastra a ratat-o. In ziua de azi complexitatea unor locuri ca Republica Buryata e rezumata eficient intre paginile de Lonely Planet, indosariata pe activitati generice si in efect condamnata la disparitie.

Spre deosebire de aerul misterios al partilor nelocuite de pe Olkhon, satul lancezeste intr-un romantism care ii este propriu. Izbe de lemn cu obloane sinilii, ulite desfundate a caror liniste nu e tulburata decat de pusti balai tunsi la castron si de scartaitul bicicletelor. In port ruginesc cateva epave, iar pe uscat putrezesc hangare abandonate de pe timpul cand pescarii isi puteau intretine familiile din leafa.

Pe malul ros de valurile Baikalului etern, un graffitti este un simbol potrivit pentru nostalgia locului.

Abia in a treia zi Ana si francezul realizeaza ca locuiesc pe coama promotoriului celui mai fotogenic de pe Olkhon, cel pe care il gasesti in toate publicatiile turistice. Capul se leaga de insula printr-o limba care separa o plaja cu nisip fin si auriu care ar putea la fel de bine sa fie in Thailanda, de una cu apa cistalina si pietris identica cu ce ai vedea pe coasta Dalmata.

Ultimul apus pe insula. Ana si pe Baptiste nu au aflat inca de necazurile mele cu motocicleta, si se pregatesc sa ne regasim in Irkutsk.



Sursa
Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare
×