Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    90
  • comentarii
    3
  • vizualizări
    23.709

16. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

Autentifica-te  
Two Ride Pamir

210 vizualizări

Duminică de dimineaţă mă trezesc primul pe la 9.30. Ies în curte pe o vreme splendidă şi văd bine cum arată casa. Este la câteva sute de metri de casa foarte răsărită a lui Han. Are geamuri sparte, uşa veche abia se ţine, zugrăveala este jupuită, curtea plină de buruieni înalte.

Chi.jpg

Toaleta este pe undeva pe după colţuri ascunsă de priviri. Nu am nici cea mai mică idee ce vom face astăzi până să plecăm spre Alma-Ata. Mai mănânc ceva din pepenele de aseară până se trezesc şi ceilalţi, ne echipăm toţi şi suntem preluaţi de o maşină trimisă de Han. Suntem duşi la el acasă pentru micul dejun. Aici este altceva. Curte mare, pavată, straturi cu flori, iarbă verde, casa mare, îngrijită. Masa este pusă pe o terasă, la umbră şi e plină de ceşti de ceai şi de cafea, vase cu bisuiţi, alune, fistic, salam, brânză, lapte, pâine. Suntem numai noi, cei de la Alma-Ata. Mâncăm bine şi ne pregătim apoi să megem la o baie în râul Shu. Ne urcăm din nou în maşinile Toyota Hilux împreună cu băiatul cel mare, însurat, al lui Han şi cu alţii doi mai mici, de vreo 12 ani, luăm un drum plin de gropi şi noroaie printre bălării înalte peste un maidan sufocat de gunoaie şi după un kilometru şi ceva ajungem la râu. Apa este limpede, lată, nu este adâncă iar pe fund se văd sticle, bidoane, bucăţi de plastic etc. Fac baie numai Andrey şi copiii cei mici ai lui Han, nouă ne este frică de urmări.

Chu.jpg

Pornim înapoi prin aceleaşi băltoace, prin care chiar şi masinile astea mari muncesc din greu să iasă, şi revenim acasă unde ne aşteaptă ceilalţi membri ai clubului „Liberty” pentru a ne pregăti de marşul prin oraş! Scoatem motocicletele din garaj le mai ştergem puţin şi ne încolonăm. Primul este Han pe o Honda impecabilă, albă, toată numai crom. Înfige un steag mare al clubului într-un suport special ataşat în spate şi pornim. Turul include, pe lăngă parcurgerea celor mai importante străzi din oraş, opriri în locurile cele mai cunoscute. Prima oprire în faţa unei locomotive cu aburi expusă pe un postament pavat. Probabil a fost pusă aici pentru a celebra construirea căii ferate Turkestan-Siberia care taie Kazakhstanul de la sud la nord şi leagă fosta capitală Kyzylorda de Transsiberian.

chu21.jpg

chu31.jpg

A doua oprire în faţa gării si a unui obelisc de marmură care comemorează eroii din Marele Război.

chu51.jpg

Gara este un punct vital în economia oraşului pentru că aici sosesc zilnic, cu trenul, sute de oameni care îşi continuă apoi drumul spre Bishkek, Kyrgystan, cu microbuze închiriate.

chu41.jpg

 

A treia oprire este în faţa statuii lui Tole-bi, poet şi orator kazakh din secolul 18.

chu7.jpg

 

chu6.jpg

Se vede că Han este un tip cunoscut în oraş pentru că îl salută multă lume, chiar şi un echipaj de poliţie. Continuăm pe străzi şi bulevarde, lumea salută coloana pestriţă şi zgomotoasă de motociclete, alimentăm şi revenim acasă la Han pentru masa de prânz.

chu8.jpg

Din nou bunătăţi locale, nu foarte diferite de ce suntem noi obişnuiţi, şi ne pregătim de drumul de întoarcere. Unul dintre cei de la Liberty îmi face cadou o pereche de ochelari de soare aerodinamici, cu mai multe lentile de schimb, colorate diferit. Mulţumim lui Han, familiei lui şi pornim spre Alma-Ata. Suntem opriţi de un post aproape fortificat al poliţiei dar mai mult din curiozitate. Refacem drumul pe platoul înalt pe la baza munţilor şi jungem, pe întuneric, acasă la Andrey. Mâine dăm piept cu Ambasada Uzbekistanului. Trip 337Km.

chu9.jpg

 

kordai.jpg

Vizita la această ambasadă ne va arăta cum funcţionează sistemul de acordare a vizelor prin Internet. Uzbekistanul şi Turkmenistanul sunt două ţări care pun probleme relativ mari celor care vor să le viziteze. Uzbekistanul şi-a retras ambasada din Romania după divergenţe legate de rezolvarea crizei din 2005 de la Andijan. Romania şi-a păstrat ambasada la Tashkent. Pe scurt, pentru a merge în Uzbekistan ai nevoie de o viză, iar pentru a obţine viza ai nevoie de o invitaţie (L.O.I-Letter Of Invitation). Pe de altă parte, guvernul uzbek, înţelegând că este nevoie de o mai mare deschidere către lume, a acordat unor agenţii de turism dreptul de a emite aceste L.O.I. Noi am luat legătura prin e-mail cu agenţia Stantours care are sedii în mai toate ţările din zonă. Lucrurile au fost destul de simple. Am plătit câte 30 de dolari fiecare, am trimis pe e-mail datele personale, am spus perioada când vrem să fim în Uzbekistan, oraşul în care vrem să luăm viza, Alma-Ata, am primit pe e-mail un formular pe care l-am printat şi cu care trebuie să ne prezentăm la ambasadă. Viza nu poate fi obţinută în alt loc decât cel menţionat în formular. Asta înseamnă că, indiferent de ce s-ar întâmpla pe drum, ca să ne putem continua călătoria, noi trebuie să trecem prin Alma-Ata. Am pornit spre ambasadă pe la 8.30 după ce am chibzuit îndelung dacă să mergem cu motocicletele sau cu un taxi. Am decis să ne ducem cu motocicletele, având în ghidul Lonely Planet adresa şi harta oraşului. Nu părea să fie greu şi nu mai trebuia nici să dăm bani. Am traversat oraşul pe un bulevard supra-aglomerat de tot felul de maşini, autobuze, camioane, fum, praf, înghesuială, semne de prietenie, poze din maşini, am cotit după câţiva kilometri spre o zonă mai liniştită şi, după căteva ture în „jurul cozii” am găsit ambasada. Acolo, sub un acoperiş în faţa intrării păzite de poliţişti foarte tineri, în uniforme perfecte, mai multă lume aştepta în linişte. Parcăm şi ne aşezăm şi noi pe o bancă, lângă doi tineri europeni şi aşteptăm. Intrăm în vorbă cu ei şi aflăm că sunt olandezi, fraţi, şi circulă cu ce pot.

almaty1.jpg

Au făcut la fel ca noi şi acum s-au prezentat pentru viză. Nu înţelegem nimic din ce se întâmplă dar, trebuie să ne bage cineva în seamă. După câteva minute, vine la mine un poliţist şi îmi cere un marker. Îi spun că nu am dar pot să-i dau un pix, pastă sau creion. Nu, el vrea marker,negru! Nu găseşte la nimeni şi se retrage în cabina lor. După alte vreo 10 minute vine din nou la noi şi ne spune că pentru viză trebuie să venim la ora 14.00. Hotărâm împreună cu olandezii să ne întâlnim cam într-o oră la un fast-food, nu departe de acolo, să mâncăm şi să mai vorbim. Când să pornim motoarele apare poliţistul care căuta marker. Ce-o vrea de la noi, că doar n-am făcut nimic! Mă întreabă destul de serios, arătând spre cutiile Hepco, de ce Romania, Moldova, Ucraina şi Rusia au „smiley face” şi Kazakhstanul nu are. Vrea să-l adauge el, dar nu are marker! Înţeleg imediat, îi strâng mâna şi îi explic, aşa mai engleză, mai rusă, mai semne, că acel „calificativ” se dă la graniţă, la ieşirea din ţară. Nu se poate mai devreme, dar îl asigur că, până acum, Kzakhstanul are deja, la mine în inimă, două „smiley faces”. Înţelege, dar îmi atrage atenţia, cu degetul arătător ridicat în aer, să nu uit. Îl asigur că este imposibil să uit, salutăm cu ambele mâini la piept şi plecăm… Oprim la câteva sute de metri mai încolo, în faţa fast-food-ului dar intrăm mai întâi într-un supermarket să cumpărăm ceva pentru acasă, atât pentru noi cât şi pentru lăsat acolo, pentru alţii care vor veni după noi. La ieşire, vedem că pe lângă motocicletele noastre se învârtea un tânăr cu păr lung, blond, buclat, alură de neamţ. Ne vede cum ieşim din magazin şi vine la noi. La cei doi fraţi olandezi care ne aşteptau la masă, se mai adaugă unul: Peter Muurman, pilot de elicopter pe la platformele petroliere de la Marea Nordului, venit din Olanda prin Rusia, cu un Ducati de viteză roşu, să meargă pe „Pamir Highway” şi să se întoarcă tot prin Rusia spre casă.

almaty-peter.jpg

Am putea merge un timp împreună, el e singur şi ar urma să se întâlnească la Osh, în Kyrgystan, cu o echipă mai mare, să schimbe cauciucurile şi să treacă apoi în Uzbekistan să ia drumul în sens invers decât noi. Planul e frumos dar nu ştiu dacă motocicleta o să facă faţă. După ce mâncăm ne despărţim care încotro urmând să ne vedem cu fraţii la ambasadă iar cu Peter mai târziu, spre seară. Puţin după ora 14 poliţiştii ne invită să intrăm. Formalităţile sunt fulger: prezentăm formularul de la Stantours, paşapoartele, spunem data de intrare în Uzbekistan, plătim câte 40 de dolari şi gata viza! Nicio explicaţie, nicio întrebare, totul cu zâmbetul pe buze. Incredibil, a durat mai puţin decât ai bea un pahar cu apă. Dacă citeşti ce scrie în ghiduri nu prea îţi mai arde să te duci în Uzbekistan. Au de pe acum un „smiley face” pe cutii!

uzbek-visa.jpg



Sursa
Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare
×