Cum mi-am făcut obiceiul în ultimii ani, de când m-am concentrat mai mult pe pedalat decât pe alergat, în fiecare vară îmi dau singur o palmă peste ceafă cu un concurs greu de trail running. De ce? Ca să îmi aduc aminte ce înseamnă o cursă grea, unde suferi din plin doar ca să te vezi la linia de sosire, unde te bucuri ca un copil de fiecare checkpoint trecut, fără să îţi pese pe ce loc eşti şi cine te-a mai depăşit. Bine, în practică nu e chiar aşa…

Marathon 7500 a fost primul ultramaraton greu de trail running din România, oferind la tura lungă un traseu de 90 km cu 7500 m diferenţă de nivel care urcă de 3 ori pe Vf. Omu plus alte nebunii, traseu pe care l-am făcut la prima ediţie dar nu m-a mai tentat niciodată, pur şi simplu recuperarea înseamnă să pierzi 2-3 săptămâni din vară şi pentru mine nu merită.

Tura scurtă însă, de 45 km cu vreo 3600 m diferenţă de nivel, mi s-a părut mereu unul dintre cele mai echilibrate şi frumoase trasee de trail running de la noi. Cu plecare de la Peştera, se urcă la Omu pe Valea Ialomiţei, apoi se coboară pe Valea Cerbului la Gura Diham de unde se urcă înapoi la Omu pe creasta Bucşoiu. Întoarcerea se face pe la refugiul Bătrâna, Poiana Guţanului, Şaua Strunga şi Padina.

Noi bicicliştii avem un mare avantaj la trail running, pe urcare. Muşchii de pedalat lucrează perfect, cu atât mai bine cu cât urcarea e mai abruptă. Traseul nu duce lipsă de aşa ceva, urcarea pe Bucşoiu fiind una dintre cele mai solicitante trasee din ţară. În schimb, nu avem deloc lucraţi muşchii pentru coborâre, ceea ce face ca aceştia să cedeze destul de repede. Depinde de la om la om, dar eu pot da o singură coborâre ca lumea, după care muşchii se fac praf. Dacă i-aş antrena doar puţin ar fi mult mai ok, dar bicicleta mă îmbie mereu să ies la pedalat…

Ca la toate celealalte participări, am făcut echipă cu soţia mea Roxana. Ea, spre deosebire de mine, s-a concentrat mai mult pe partea alergare aşa că nu are problemele descrise mai sus.

Din aceste considerente, pentru mine traseul are două părţi distincte: primele două treimi, până pe Omu, unde mă simt bine şi pot să dau tot ce pot, inclusiv pe coborârea pe Cerb. Apoi vine ultima treime, unde este foarte multă alergare în coborâre şi unde de fiecare dată muşchii mă abandonează şi mă chinui ca un animal rănit să termin, doar urcarea din Guţanu în Şaua Strunga, pe frumoasa potecă de MTB făcută invers, îmi mai permite o mică relaxare.

Anul acesta nu a făcut excepţie. După un start cam slăbuţ (dar nu suntem noi specialiştii starturilor în forţă), cu un timp incredibil (de prost) de 1:40 h până la Omu, am reuşit o coborâre la Gura Diham în vreo 1:15 h, lucru ce m-a impresionat. Apoi a urmat partea noastră preferată, urcarea pe Bucşoiu, dar, din păcate, datorită vântului puternic, concursul a fost deviat pe la Mălăieşti, lucru care nu ne avantaja aşa de mult, deoarece urcarea nu e continuă şi are bucăţi alergabile. Am reuşit totuşi să ajungem înapoi la Omu la 6 ore de la start, aflându-ne în acel moment pe locul 6 din 53 de echipe de mixt.

Bine, noi nu ne-am bucurat, că ştiam că urma să pierdem enorm pe coborâre. Dar nu mi-am închipuit că va merge aşa rău! Credeam că o să mai pot face şi eu ceva cât de cât, dar muşchii m-au lăsat să ajung în Guţan aproape la pas, într-un timp halucinant de peste 2 ore!!! Apoi Roxana nu a mai avut prea mare chef pe urcare, unde iar am mers greu. Una peste alta, pe ultimul sfert am reuşit să ajungem de pe locul 6 pe locul… 14! E foarte frustrant să vezi cum ţopăie la vale toţi cei pe care i-ai depăşit fără probleme pe urcare, dar m-am obişnuit. Şi dacă nu aveam chef să mă frustrez, nu mergeam la concursul ăsta. Sau mă antrenam mai bine.

Am terminat în 10:15 h, ultimele două echipe ne-au depăşit pe ultimul km dar n-am mai avut chef să tragem de noi. Acum stau şi sufăr în linişte, cu muşchii stând să explodeze şi probabil aşa va fi încă 2-3 zile. Oricum, nu se compară cu nebunia de anul trecut când m-am dus la 2×2 Race şi am terminat în 15 ore!

Din nou mi-am promis că o să mă mai antrenez şi pentru trail running, că merg foarte bine şi e păcat de faza cu coborârea. În 4-5 ture de urcat pe Jepii Mici şi coborât pe Jepii Mari muşchii ăia ar fi în parametrii. Asta ar fi însemnat cam 1,5 ore mai bine la 7500. Să văd dacă o să reuşesc să mă abţin de la pedalat măcar 2-3 zile pe lună pentru asta!

Sursa: Freerider