Mergi la conţinut

Freerider

Autentifica-te  
  • postări
    3.015
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    38.504

Cu gravel bike-ul la Eroica, cea mai dură cursă de șosea din România

Autentifica-te  
freeriderro

41 vizualizări

20160824_151214GT Grade-ul sub pasul Urdele, ieri (poze de la Eroica încă n-am văzut nicăieri)

Da, am stabilit deja că gravel bike-ul e distractiv. Și polivalent. Și capabil. Daaaar… face față la un concurs de șosea adevărat?

Și unde am fi putut vedea asta mai bine decât la cea mai grea competiție de șosea din România, Eroica, parte a circuitului Road Grand Tour ținut în picioare cu atâta pasiune și efort de Alex Ciocan! O urcare continuă de la Brezoi de pe Valea Oltului până la Obârșia Lotrului și apoi, ca noutate, de anul acesta în continuare și până sus pe Transalpina, în Pasul Muntinu!!! Și aproape fără coborâre, unde frânele pe disc ar fi un avantaj!

Bineînțeles, parcurgerea celor 91 km cu vreo 2400 m denivelare de la Brezoi până în Pasul Muntinu nu sunt o provocare deosebită, nici măcar dacă tragi să prinzi timpul limită de 3:45 ore de la Obârșia Lotrului. Dar dacă ai cât de cât ambiții, socoteala e altfel…

Dar întâi să vorbesc despre bicicletă. După ce am descoperit că o roată de pe cursiera mea clasică s-a dus într-o lume mai bună cu o zi înainte de concurs, am stat toată dimineața și am băut cafele meditând. Să merg cu GT Grade-ul sau să pun o roată de rahat pe cursieră… Am decis să iau Grade-ul, așa că i-am scos lanțul să îl curăț și… stupoare. Angrenajul Campagnolo Power Torque de-abia se învârtea cu mâna. Fuga la service (că la Campa nimic nu e simplu) unde am descoperit că un rulment era gripat, l-am deblocat iar Grade-ul parcă zbura… Decizia era luată! L-am încălțat cu anvelope Continental GrandPrix 4000sII de 28 mm și cu camere ușoare pentru 18-25 mm (decizie ce avea să mă coste). Mă îngrijorau doar roțile Aksium, nu foarte grozave pentru competiție, dar am zis că asta e. O ultimă cântărire arăta 9,6 kg, absolut decent (cursiera mea are 8,9 kg).

Așa că, după un start la volan la ora 6 de acasă, la 10 eram la Brezoi împreună cu mult încercatul meu GT Grade, pentru cea mai mare provocare din viața lui (și într-un fel și din viața mea).

Am mai participat la Eroica și știam cum stă treaba. Se pleacă în pluton, se merge uneori cu peste 45 km/h, trebuie să te ții tare. Dacă pierzi plutonul e belea mare, pierzi exponențial timpul. Oare voi reuși să mă țin cu Grade-ul cum m-am ținut cu cursiera? Și mai ales oare voi reuși să trec de urcarea de 10% de la barajul Brădișorul, unde am pierdut plutonul ultima dată? Sincer, speranțe mari nu aveam… Mai ales după o mică încălzire unde viteze peste 35 păreau imposibile…

Ei pe naiba… Start! S-a mers puțin neutralizat până în DN unde s-a dat drumul la potop! Încet, dar totuși parcă prea repede, vitezometrul a crescut peste 40 iar pulsul peste 160… Și eram iar în pluton… o succesiune de accelerări 40-45-48… apoi heeeeeiiii… hooooop… frână…. atenție mare să nu intri în nimeni, că să nu intre nimeni în tine te ajută doar Dumnezeu… La un moment dat undeva în dreapta mea se aude un zgomot de accident: biciclete căzute, o roată explodată… Cursa nu îmi permite să arunc o privire, ar însemna să mă pun pe mine și pe restul la risc… Îmi fac cruce cu limba pe cerul gurii că am scăpat! Blană iar, că vine barajul și de acolo oricum scap…

Și am ajuns sub baraj, unde o mică înghesuială mi-a permis să-mi trag sufletul, apoi s-a plecat blană pe urcarea de 10%. M-am ridicat în picioare, am strâns din dinți și am dat totul. La fiecare pedală mi se părea că se pune un pic de negru în fața ochilor… O privire scurtă la computer îmi arată un puls de 189, mult peste maximul meu! În fața mea sunt ultimii din pluton, la vreo 5 m… Trag de mine, simt că nu mai pot să respir, dar vine încă o pantă mică și plutonul încetinește! Victorieeeeeee! Ce am sperat 2 ani am reușit! Sunt în pluton în Mălaia! Următoarele câteva sprinturi ale plutonului m-au pus la încercare, nefiind recuperat după marele efort, dar am reușit să o scot la capăt, iar în vreo 2 km eram în puls de 150. Ce e nasol e că nu ai cum să iei nici măcar o gură de apă, o secundă și ai pierdut tot…

Cu plutonul mult mai subțiat și deci în siguranță am mers cu viteză bună până la semnul de intrare în Voineasa. În centru începe urcarea cea mare (prima dintre ele), aproape 20 km cu 1000 m denivelare, unde oricum mă duc în ritmul meu, nu mă țin după nimeni. Așa că după vreo 2-3 km de când am intrat în Voineasa, la 34 km de la start, la un sprint al plutonului destul de serios pe o urcare, am decis că nu mai are rost să irosesc energia și am continuat în legea mea. Câștigasem enorm până acolo, meritase efortul! Iar GT Grade-ul cu ale lui roți de 28 mm sprinta de minune… A fost și admirat de unii, fiind o apariție mai exotică în marea de cursiere clasice…

Urcările lungi sunt feblețea mea, așa că după ce am dat pe gât gelul de test de cola cu 75 mg de cofeină de la SIS (genial de altfel), am început clasicele depășiri de pe urcare. La un moment dat însă apare cineva din urmă (lucru rar, de obicei unii buni ce au avut probleme tehnice). Era chiar Alex Fodor, care căzuse puțin și rămăsese în spate. Îi iau roata și mă țin după el, intrând astfel în serpentine. La un moment dat, un alt concurent strigă ”vezi că ai pană”. În sinea mea am zis ”Iar a făcut Fodor pană”… Daaaar, el n-avea nimic. În schimb, roata mea de pe spate era aproape pe jantă.

În febra cursei am tras pe dreapta și am luat proasta decizie să o umflu la loc (la ce dracu m-oi fi gândit???) în loc să schimb camera. Evident că după încă 1 km era la loc pe jantă, așa că m-am oprit din nou, dar de data asta am pus camera nouă. Una din camerele de 25 mm cred că cedase fiind supraîntinsă. Toată treaba mi-a mâncat ceva minute bune… La MTB în mod normal nu e mare lucru, dar la șosea pierzi foarte multe locuri…

Am mai recuperat din locuri pe ultima jumătate a urcării, după care am coborât în viteză mare drumul spart spre lac (deh, 28 mm, lux) și am ajuns pe drumul de contur, unde acum doi ani am făcut o treabă bună și am mers excelent, depășind mulți care nu au mai putut să stea în spatele meu. Spre surprinderea mea, am făcut la fel și anul acesta, doar că pe ultima treime a fost un concurent care s-a ținut după mine multă vreme, am și schimbat trena o dată. L-am lăsat în urmă pe o bucată lungă neasfaltată unde eu eram clar favorizat. Am tras tare curios să văd ce timp scot până la Obârșia Lotrului. Astfel, dacă acum 2 ani cu cursiera cu roți ușoare Ksyrium SL și gume de 23 mm am scos 2h45min, acum cu GT-ul, roți Aksium și gume de 28 am scos… 2h47min excluzând pauzele cu pana (computerul era pe auto-pauză). Cu pana cu tot 2h59. Dar practic, dacă punem că am mers cu roata dezumflată o bucată, putem spune că am scos cam tot același timp. A fost momentul în care am decis că trebuie să investesc în GT: cu roți bune și frâne hidraulice (mai ușoare) e capabil clar de performanță!

Apoi m-am moleșit… Știind că vine Transalpina, nu am mai tras la rupere. Bine, a nu se înțelege că am mers încet, doar că nu am mai mers chiar la 100%. Urcarea până în vârf mi-a luat fix o oră, binișor la nivelul de epuizare la care eram. Toată urcarea am fost vesel, m-a doborât doar bucata aia de 13% din capătul celebrei linii drepte, unde habar n-am de ce lanțul nu mai dorea să stea pe pinionul mare, așa că m-am chinuit în picioare cu pinionul 2. Dar ultimii 2 km nu sunt chiar așa de grei, așa că nu pot spune că a fost tocmai inuman. A fost însă cea mai grea urcare pe Transalpina din viața mea. Am trecut linia de finish cu câteva secunde înainte de 4 ore. Cred că aș fi putut lejer să scot un 3:45 dacă nu aveam probleme, dar na, și alea fac parte din ciclism.

Ziua s-a terminat cu… alți 91 km înapoi în Brezoi pe biciclete, cu Radu Diaconescu și colegul lui, cu o pauză de pizza în Voineasa. GT-ul a fost impresionant pe coborârea cu asfalt spart! La finalul zilei aveam 182 km și spre 3000 m adunați. Și o decizie clară: GT Grade-ul e o bicicletă beton!

În final nu am cuvinte să îi mulțumesc lui Alex Ciocan pentru ce face pentru ciclismul românesc prin proiectul său Road Grand Tour. Bine, majoritatea concursurilor de acolo nu mă atrag personal cu nimic, dar faptul că avem un campionat de șosea, care include din ce în ce mai multe curse lungi de fond, este ceva ce acum 3-4 ani era de neimaginat! Alex trebuie să fie un magician înzestrat cu multă putere de convingere și șarm, dar și cu o enormă putere de muncă și determinare, să aibă atâta succes în înduplecarea autorităților și să poată gestiona remarcabil zic eu un număr atât de mare de evenimente, unele la doar câteva zile distanță! Infernul Muntelui și Eroica sunt două competiții pe care an de an am să încerc să nu le ratez!


Sursa: Freerider

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×