Mergi la conţinut

Freerider

Autentifica-te  
  • postări
    3.015
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    39.075

Robert Dobai despre Campionatul Național de Maraton

Autentifica-te  
freeriderro

25 vizualizări

După mai bine de o lună de pauză revin cu un race report, de data asta în prim plan se află cursa care a avut loc în weekend la Cluj în urma căreia s-au decernat titlurile de campion național la proba de maraton. Ca să nu fie lung și plictisitor, ci doar plictisitor și revoltător am să încep cu o poveste, așa cum o văd la ora asta târzie a dimineții. Poate unii ar zice că trec printr-o lipsă de motivație competițională, alții poate nu mă înțeleg, alții ar zice că mi s-a urcat la cap ceva… cu toate că nu știu ce s-ar putea urca acolo în afară  de păr, iar pe majoritatea probabil îi doare undeva și e bine așa. Sezonul ăsta a fost ciudat, pentru mine cel puțin. Am alocat mai mult timp unor proiecte care ies din sfera competiției, a antrenamentelor sau chiar din sfera sportului pe două roți. Cu toate astea nu mi-am pus problema luării unei decizii sau alte asemenea seriozități, așa ceva nefiind în concordanță cu caracterul meu. Am pedalat pentru prima data la maratonul de la Făget din Aprilie, o cursă pe care doream să o bifez pentru a nu ieși de tot din rutina asta. Știam că merg la plimbare și eram mulțumit de asta. Cu toate astea am să recunosc că m-a deranjat atitudinea multora și am înțeles fără doar și poate că lucrurile stau mai rău decât îmi imaginaserăm, în ceea ce privește lipsa de caracter ca să nu-i spun altfel. Din acel moment m-am gândit serios să-mi bag piciorul în tot ce înseamnă concurs în România și să-mi văd de treburile mele, așa cum aș vrea eu să fie ele. Într-un fel asta s-a și întâmplat, n-am mai concurat aici decât la două concursuri, unul dintre ele la Baia Mare și celălalt lângă Cluj, acum vreo 2 săptămâni. Am concurat în schimb în alte țări la două concursuri pe etape și la vreo 2 concursuri de o zi, majoritatea lăsându-se cu experiențe pe care n-am să le uit niciodată. Sunt și acolo indivizi ciudați cu caractere mai puțin agreabile, dar am întâlnit o grămadă de oameni deschiși, amabili, prietenoși cu care am relaționat într-o manieră mult mai relaxată și lipsită de orgolii. Nu vreau să intru aici în teorii și relatări de zeci de pagini că n-am chef și nu le văd rostul. Lucrurile ar trebui să fie simple și doar atât, simple. Cred că spiritul ăsta balcanic, că nu pot să-l numesc altfel, orgoliul personal puțin prea dezvoltat care de multe ori sfidează logica elementară, sunt lucrurile pe care le urăsc și care din păcate le simt aici în zona noastră (nu doar în România) mai tare ca oriunde altundeva pe unde am mai umblat. Greu de explicat, ba pentru mulți insesizabil, pentru mine însă destul de important ;).

Revenind la curse, simțeam nevoia de a da înapoi ceva sponsorilor mei cu care am o relație bună chiar dacă cu siguranță nu sunt și nu voi fi niciodată un conformist sau o persoană ușor de modelat. Cred că au înțeles asta, sper cel puțin. Așa că în lipsa unor curse care să mă motiveze prin dificultatea lor sau prin faptul că adună la start sportivii considerați cei mai în formă la ora respectivă, cred că acest campionat național avea să fie cam singur opțiune pentru un rezultat bun pe plan național. Asta și pentru că la noi tot românul e campion în ceva categorie, un campionat național îți dă ocazia să fii primul la general – ăla care ia în considerare tot ce mișcă, pedalează și respiră pe traseul “ăl mai greu”. Deci nu generalul la categorie, orice ar mai fi și asta…

Am să recunosc că am fost dezamăgit când am aflat că traseul de la Făget va fi cel pe care vom concura. Dincolo de a nu avea niciun element pe care să-l agreez, adică nu munte, nu urcări lungi pe drum forestier, nu coborâri tehnice, prea scurt, prea puțină diferență de nivel, tralalala aveam și experiența din primăvară care mi-a lăsat un gust amar. Dar asta e, în sport lucrez cu ce ai și nu stai să plângi după ce ai putea să ai. Știam că nu voi avea prea multă energie pentru antrenamente dat fiind turele destul de lungi și lente pe care le aveam de făcut, așa că singura opțiune era să las acasă niște șunculițe, chiar dacă diferența mică de nivel și urcările scurte nu aveau să taxeze prea tare kilogramele în plus. Așa că zis și făcut, am fost și mai atent la ce am mâncat, iar asta s-a simțit destul de repede. În ciuda unui volum redus de antrenament mă simțeam bine. N-am reușit să mă pregătesc conform cerințelor, iar antrenamentele de intensitate au lipsit cu desăvârșire din planul meu de urgență pentru Făget. Mai mult, mă așteptam la o cursă cu multe atacuri, o cursă unde nu puteai să mergi singur deoarece vântul juca un rol important în porțiunile plate, multe la număr. La fel și pedalarea pe porțiunile de iarbă, care avea să solicite musculatura diferit față de pedalarea pe drumurile forestiere. Uitându-mă la cine ar putea să meargă bine mi-am dat seamă că cei care se antrenează mult la șosea, pe plat și participă la maratoane de mtb în zone de câmpie și de deal aveau cu siguranță un mic avantaj. Dar să trecem la relatarea experienței de sâmbătă!

Cu un start programat la ora 11 (mersi Levi) am reușit să dorm ca de obicei, adică cât mai târziu posibil fără să fiu nevoit să mă trezesc la ora 5 pentru a lua micul dejun. Mâncat și pregătit am plecat la startul de lângă Polus pentru o încălzire decentă și pentru a-mi lua licența de elite pe care mi-o reînnoisem cu puțin timp în urmă ca nu cumva să pățesc ce am pățit în 2013, atunci când am câștigat cursa dar am fost descalificat după publicarea clasamentului pentru că i s-a părut ciudat cuiva că nu mi-am asortat ciorapii cu tricoul din buletin. Long story, old story din ciclul ai câștigat, dar n-ai câștigat, regulamentul dom’le!

La 11 fix s-a dat startul de lângă Polus și Levi ne-a condus în stilul caracteristic spre intrarea în pădure. Un start amplasat mult mai inspirat decât în primăvară, atunci când trebuia să treci prin parcarea plină ca să ajungi la drum. La intrarea în pădure aceleași cioburi care stau acolo de 5 ani îmi salută anvelopele, noroc că una dintre cele mai fiabile piese de pe bicicletă e în contact direct cu solul. Maxxis Ikon pentru cine se întreabă pe ce cașcaval rulez. Cursa. Attila Madaras pornește în forță pe prima urcare așa că îl urmez . Aveam un plan destul de bun care a și dat roade, iar planul nu implica nicidecum să pedalez singur. Trebuia să stau în primul grup, preferabil cât mai în spate pentru a mă odihni în așteptarea ultimilor 20 de km. A fost o cursă ciudată, Attila accelera pe fiecare urcare și încetinea în momentul în care ajungea în plat, iar sacadarea asta mă enerva la culme.

Photo credit: UFOtoPhoto credit: UFOto

Ba mai mult, pe scurtele coborâri ale primei urcări (cum sună asta?) voiam să las ceva loc pentru a merge în siguranță pe trasele alese de mine. Din păcate cei din spate mânați de spiritul competitiv voiau cu orice preț să se bage în față crezând că de fapt râmân în urmă. Și uite așa ajung la primul punct de alimentare împreună cu Atti, Arpi, Luci și Alex Stancu. Au urmat câteva atacuri nehotărâte, niște câine posedați care s-au îndrăgostit de Luci și niște urcări scurte pe care lumea intra blană și ieșea mai puțin blană. Pe o urcare prin pădure ajungem niște vaci, care conform statusului fugeau exact pe cărarea din fața noastră. Nu voiam să risc o copită sau o coadă peste meclă așa ca las puțin loc. Atti mă atenționează la o intersecție în care era să o iau greșit și uite așa continuăm împreună până când, la una dintre coborâri, îmi intră un băț la schimbător și trebuie să opresc. Tot grupul pleacă din raza vizuală și urma o porțiune plată în teren deschis. Splendid.

Pun paie pe foc și încerc să ajung înapoi la grupulețul care avea vreo 200 de metri avans însă vântul mă obligă să forțez mai tare decât mi-aș fi dorit. Reușesc să ajung înapoi la grup dar urma o urcare, tot scurtă, înainte de al treilea punct de alimentare. Mergem toți ordonați și coborâm printre văcuțe, pe niște poteci paralele acolo unde puteai să mergi pe 5 variante, oricare ar fi fost în regulă. Ne apropiam de cele două ore de cursă și nu mă simțeam deloc excelent. La punctul trei ne așteptau Iulia și Cristi cu bidoane pentru a nu fi puși în situația de a opri la punctele de alimentare. În timp ce schimbam bidonul și mușcam un gel Stancu sprintează în picioare pe lângă noi. Mă enervez puțin și după ce arunc gelul, merg după el. Îl ajung și-l depășesc. Știam că urmau câteva urcări fără zone prea triste de coborâre așa că trebuia să măresc ritmul acum ori riscam să nu mai pot să mă desprind de cei din grup. Îl ajung pe Alex și mențin ritmul, accelerând ușor pe anumite segmente plate. Nu mă uit în spate dar aud pe cineva în urma mea la începerea unei urcări acoperite de niște zone cu bolovani, puțin mai tehnic așa.

Photo credit: UFOtoPhoto credit: UFOto

Accelerez încă puțin și merg aproape de maximul zilei. Nu mă simt bine, iar pulsul e în tavan și nu sunt sigur dacă ritmul ăsta îmi va permite să mențin sau să măresc mica breșă care mă separa de Atti. Cu toate astea în vârf pe Măgura socotesc că am aproximativ 40 de secunde avans, poate mai mult. De aici urmau câteva urcări scurte pe care trebuia să merg tare, însă neștiind ce mai aveau în rezervor ceilalți mă păstram puțin pentru Golgota în cazul în care aveam să fiu ajuns. Trec pe la punctul patru de alimentare, iar Sărdan și „Oake” mă întreabă dacă am nevoie de ceva. Aveam nevoie de un gel cu cofeină iar Oake alerga cu un pumn de geluri în fața mea neștiind care e cel pe care-l voiam. Îi zic ca e unul negru, îl iau de la el și plec spre ultima coborâre. Merg destul de bine în jos și pe scurtele porțiune de pedalare nu forțez deloc deoarece acolo puteam să pierd prea multă energie pentru un câștig infim. Ajuns la baza Golgotei îl vâd pe Răzvan Jugănaru stringându-mi o mulțime de chestii privind ceva gard electric de pe ultima urcare. Nu înțeleg prea bine ce-mi zice dar încep să mă panichez știind că acolo m-ar fi putut aștepta orice de la un simplu gard până la un taur electrocutat și scăpat de sub control.  Ca norocul îl văd doar pe Levi care îmi indică direcția.

Aveam să pedalez pe o urcare nouă care la mijloc traveresează un abrupt, abrupt care de jos inspira respect și pe care nu aș fi vrut să-l urc în condițiile astea. Noroc ca drumul trecea pe sub panta respectivă și uite așa mă trezesc în vârf pe Golgota. Crampele mă încercau la piciorul drept însă pedalam cu cadență foarte ridicată pentru a nu risca nimic, lucru care se vedea pe pulsmetrul care indica maximul zilei:180bpm. Băusem destul și totuși corpul o lua razna. Nu mă uit în urmă decât pe la mijlocul coborârii și nu văd pe nimeni. Yes!

Photo credit:Marcel SeliceanuPhoto credit:Marcel Seliceanu

Trebuia doar să cobor relaxat și să ajung la finiș fără alte riscuri. Trec linia de sosire în 2 ore și 43 de minute. Un timp mult prea scurt pentru o cursă de maraton, o cursă intensă care-mi aduce aminte de proba de cross-country mai mult decât de cea de maraton. Atti vine al doilea la 1 minut și 45 de secunde, iar Kelemen al treilea, la 3 minute. Reușisem să pun ceva distanță între principalii urmăritori în ultima jumătate de oră, dar ce mai conta, eram primul iar obiectivul fusese atins.

Photo credit: NoMadPhoto credit: NoMad

Undeva prin 2012, acum 4 ani, treceam primul linia de sosire la campionatul național de maraton de la Cetatea Mureșului parcă, pe un traseu de 100 de km cu 3000m diferență de nivel. 3 ture pe o buclă de 32 de km, totul exclusiv pe drum forestier. La acea dată eram în categoria U23 însă reușisem să-i depășesc și pe cei de la elite pe traseul respectiv, încă pe o bicicletă de aluminiu cu roți de 26. Patru ani mai târziu, ce-i drept, pe un traseu mai tehnic (haha), dar mult prea scurt (62km) și cu aproximativ 1750m diferență de nivel reușeam să câștig de data asta fără descalificări titlul la maraton.

Photo credit: UFOtoPhoto credit: UFOto

Sentimente? Nu știu, sincer nimic mult prea special. Lumea m-a felicitat și mă felicită în continuare și le mulțumesc pentru asta!!! Cu toate astea nu pot să nu remarc o oarecare lipsă de inspirație a celor implicați și pasionați de mtb. E o reușită fără doar și poate dar pe niciun plan nu poate fi comparată cu un loc 13 la Transalp în fața unor echipe profesioniste sau cu o sumedenie de alte rezultate pe care le-am obținut afară și pentru care nu a existat nici măcar un sfert din interesul pe care-l văd pentru titlul ăsta. Văd doar că cea mai mare parte a celor implicați înțeleg prin rezultat doar locul pe podium indiferent de categorie, indiferent de lungimea traseului, indiferent de dificultatea lui și indiferent de nivelul adversarilor sau de forma lor de moment. Sincer, cred că dacă e să începem să schimbăm mentalități atunci ăsta ar fi un loc bun de start. Care e locul ăsta? E locul în care “am câștigat” n-are nicio valoare decât într-un anumit context, context dat de forma adversarilor, de dificultate traseului, de numărul adversarilor etc. E poate locul în care începem să privim mai mult spre clasamentul general și părăsim confortul categoriilor, sau poate e locul în care începem să înțelegem cine sunt cei cu adevărat buni și cu ce se mânâncă sportul ăsta în țările vestice și mai ales care e nivelul acolo. Doar așa ne vom putea forma un raționament sănătos, o scară valorică incontestabilă și un orizont suficient de îndepărtat încât să permită o evoluție continuă și o lipsă de plafonare. Poate un orizont care să lase orgoliile exprimate exclusiv la nivelul tineretului mânat de hormoni și mai puțin la nivelul sportivului adult, mânat de reușita propriei evoluții și de comparația cu repere occidentale performante.

Dar ce pot eu sau oricare altcineva care gândește ca mine să știe despre dificultăți și lipsa de timp? Din spatele calculatorului, a celor 8000 de km parcurși sezonul acesta, a celor 400 de ore acumulate, a lipsei de venituri salariale pentru activitatea sportivă, ce aș putea eu să știu despre dificultățile altora în a gestiona timpului, energia, resursele sau a altor scuze prea puțin relevante în contextul nivelul actual din România. Vrem evoluție? Hai să pedalăm toți ăștia CU ASPIRAȚII într-o singură categorie, pe trasee variate, lungi, dificile sau rapide dar care să se ridice la nivelul regăsit afară în cursele cu tradiție și nu la nivelul interesului manifestat de publicul larg pentru ele. Hai să încercăm să apreciem rezultatele valoroase în funcție de coordonate obiective și nu în funcție de patos și hai să ne mai și relaxăm naibii după concursuri că practicăm un sport prea fain pentru a lăsa niște orgolii să ni-l umbrească. Competiția poate să ducă la evoluție dacă reperele sunt sănătoase,  dar n-ar trebui să alimenteze inutil orgolii dăunătoare.

Mna, destul cu prostiile. Mulțumesc și pe această cale sponsorilor mei, celor de la BikeFun din Ungaria pentru bicicletă, în special lui Tamas și lui Robert, mulțumesc celor de la Nomad pentru tot restul, mai ales pentru faptul că mă susțin chiar dacă nu-mi place să joc după aceleași reguli ca restul și mai ales pentru momentele frumoase petrecute împreună! Cu un anturaj care știe să se relaxeze, dar să fie și profi când e cazul, se pot face multe!

Photo credit: NoMadPhoto credit: NoMad

Felicitări colegilor de echipă pentru reușitele lor, lui Kelemen pentru locul trei chiar dacă speram să fie al doilea, lui Tymy care știu că și-a dorit mult acest titlu chiar dacă nu s-a lăsat încă de cel mai periculos sport din viața lui (ăla de băutor de Cola), lui Ștefan care a incercat să i-l fure, lui Elisei că și-a regăsit forma, Doinei chiar dacă a fost singură la categorie și lui Suzi care a făcut în sfârșit pasul spre categoria elite. Ne vedem la Grădiștei și prin octombrie la Timetravel, pentru cine vrea să exploreze cu mine Maramureșul Istoric din perspectiva mountain bikerului.

Până data viitoare!


Sursa: Freerider

Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×