Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    58
  • comentarii
    0
  • vizualizări
    14.038

Ziua a-II-a - "Primire românească" - duminică 7 august

Autentifica-te  
Motanyc

174 vizualizări

    Pe cât de leneş sunt în zilele de lucru, pe atât de prompt şi matinal sunt când călătoresc. Din nou e 4 dimineaţa şi eu mă pregătesc să atac din nou asflatul.
    Bagajele făcute, echipat şi pregătit pentru lungul drum, cobor la căluţ şi îi pun din nou povara, pe care o poartă cu mâandrie. Oamenii de la hotel sunt minunaţi, de cu seară le-am spus că nu prind micul dejun pentru că o să plec între 4 şi 5 dimineaţa. Băiatul de la recpţie mă roagă să aştept două minute, şi îl văd venind cu micul dejun la pachet. M-am simţit minunat la ei, cu adevărat, m-au făcut să mă simt excelent.
    Plec, mulţumind frumos pentru felul cum s-au purtat. După două încercări eşuate de a găsi un peco, pe care doar Ioana îl ştia, o scurtcircuitez pe domnukă şi-mi văd de drum după ce alimentez la primul peco ieşit în cale.
    O altă zi, un nou răsărit care prevesteşte o zi excelentă; ziua bună se cunoaşte de dimineaţă.
IMG_3992.JPGIMG_3993.JPG

    Dorul de prieteni, de ţară, de meleagurile-mi dragi, mă face să trag puternic de gaz, poate prea puternic, că după aproximativ 120 de kilometri rămân fără benzină. Intru pe rezervă până la primul peco de pe autostrada polonă şi fac un calcul la consum: 8,7 - 8,8%; deloc de speriat!!! Argos, eşti bine? Argos se uită chiorâş la mine şi-mi dă de înţeles că viteza cu care-l fugăresc nu e chiar viteză de croazieră, iar pentru efortul depus de el e oarecum normal să ceară vitamine. Bun, deci cu cât îl grăbesc mai mult cu atât avem nevoie de opriri mai dese pentru alimentare. Asta nu e deloc economic, nici la timp, nici la buzanare. Ma scuz în faţa murgului şi-i promit solemn că mergem la viteze legale, acolo ne simţim cu toţii confortabili.
    Trecem de Cracovia (Krakow) şi începem coborârea spre sud, spre Slovacia. De aici nu mai avem autostradă, dar drumul e excelent, cum deja m-a obişnuit minunata Polonie.
    E duminică şi toate localităţile prin care trec îmi arată cât de religioşi sunt polonezii. În fiecare localitate, la fiecare biserică, e agitaţie mare, şi clopotele cântă prelung şi melodic.
    Îmi place Polonia, mult chiar, şi cu cât descopăr mai multe, cu atât mă îndrăgostesc mai tare. Îi străbat drumurile, îi admir peisajele, îi observ locuitorii, mă minunez de frumuseţile ce le deţine şi încep să mă gândesc cu m ar fi să locuiesc pe aceste meleaguri. Recunosc, sunt doar la început de drum, abia dacă am zgâriat puţin cu unghia lumea asta mare, dar din puţinul pe care l-am adunat până acum, ţin să remarc locul special pe care Polonia şi l-a câştigat în sufletul meu.
IMG_3998.JPG

    Sunt tot mai aproape de graniţă, peisajul începe să se preschimbe, intrăm în munţi. Trec printr-o localitate unde e agitaţie cam mare, lume multă, maşini din belşug. Am mai spus că polonezele sunt frumoase, aici descoper că sunt şi periculoase. Ochii îmi fug după două frumuseţi autohtone, care ar fi putut fura privirea oricui, şi abia dacă bag de seamă maşina din faţă care a oprit cam brusc. Noroc de Argos, care-şi înfige potcoavele în asfalt, blocând ambele roţi. Viteza nu era mare, ne târâim în trafic, impactul ar fi însemnat probabil un număr puţin îndoit sau chiar deloc şifonat, doar murdărit. Sperietura a fost mai mare. Şi iar mă gândesc că Cineva acolo Sus mă iubeşte şi nu m-a lăsat să trec în prima categorie de motorişti. Se tot vehiculează că ar fi două categorii de mobrişti: 1 - cei care au cazut; 2 - cei care urmează să pice. Prefer să mai fac parte muuultă vreme din cea de-a doua grupă.
    Pornesc mai departe, uitând de cele două frumuseţi, repetându-mi mereu în gând că nu o să mă mai uit după căprioare. Recunosc, chiar şi mie mi-e greu să mă cred!
    Nu după mult timp asfaltul e înlocuit de piatră cubică. Deja ştiu ce înseamnă asta în Polonia, urmează graniţa. Trecerea în Slovacia e un drumeag de munte, în unele locuri atât de îngust că până şi eu trebuie să aştept să treacă o maşină mică de pe contransens. În schimb peisajul e superb. Un drum, prin pădrui de pini şi răşinoase, care urcă şi se încovoaie. Argos freamătă de bucurie că se poate înclina, sătul şi el de mersul în linie dreaptă.
    Facem un mic popas de hidratare, să ne umplem plămânii cu aerul de munte şi mirosul de brad. Ziua e în continuare sublimă şi Soarele ne însoţeşte zâmbind graţios.
IMG_4007.JPG

    Slovacia o parcurgem într-un interval scurt cu o singură oprire de alimentare plus câteva foarte scurte opriri pentru fotografii. Aproape că îmi vine să repet experienţa din Gdansk, când conduceam având camera legată de gât. E o ţară frumoasă, cu peisaje montane, drumuri bune cu privelişti remarcabile. Totuşi am remarcat acea minoritate, care la polonezi lipseşte cu desăvârşire, iar la noi există într-un oarecare exces.
IMG_4015.JPGIMG_4012.JPG

IMG_4019.JPGIMG_4016.JPG
IMG_4023.JPGIMG_4022.JPG

    Pedalăm veseli înainte, lăsând în urmă peisaje şi locuri frumoase slovace, şi ne apropiem de Miskolc, la vecinii unguri. În Ungaria întrăm din nou pe autostrăzi şi mărim iar vitza de deplasare.
    E cald, e foarte cald, costumul negru de cărăbuş e încins puternic, viteza nu ajută prea mult la răcorit, până şi aerul fiind fierbinte. Un popas mai lung într-o parcare pe autostrada maghiară, e un prilej minunat de răcorti. Parcarea are apă potabilă, o cişmea care e excelentă pentru un miniduş improvizat. Dacă tot ne-am lungit la stat, luăm şi prânzul, socotind că e suficient timp să ajungem pe lumină în România.
    Norii încep să se strângă, tunete înfundate se aud în văzduh, lumina scade drastic. Un motociclist ungur trage şi el în parcare. Ne salutăm respectuos, dar nu prea are chef de vorbă, îl văd că-şi îmbracă grăbit costumul de ploaie, îmi arată spre negura din faţă şi spune: "problem". Fugi mah! Nu-mi spune că te sperie o ploicică de vară!? Eu abia aştept să mă răcorească puţin. Omul îşi vede liniştit de echipat, în timp ce eu stau desculţ şi doar cu un maieu pe mine.
    Lumea începe să se retragă, şi încet-încet parcarea se goleşte, lumina scade tot mai mult cu norii galopând spre noi. Mă echipez şi eu, mă uit la nori, vin dinspre sud-est, eu mă îndrept spre vest-sud-vest. După câteva clipe de gândire, un mic calcul estimativ, apreciez că mă pot strecura pe sub nori şi să mă mişc spre vest cu o viteză mai mare decât negura ce vine. Deci zic pas costumului de ploaie, care încă rămâne nefolosit.
    Nici nu pornesc bine şi stropi mari îmi spală viziera. Continui aşa, pentru că doresc să-mi răcoresc costumul. Nu apuc mare lucru pentru că ajung la bifurcaţia Budapesta - Debrecen şi mă îndrept vertiginos către vest, lăsând norii să ude autostrada spre Budapesta. Ştiu că nu trebuie să opresc prea curând dacă nu vreau să fiu ajuns din urmă de ploaie, pe care o văd în retrovizoare urmărindu-mă vertiginos.
    Trec Tisa, intrând în Bihorul maghiar, fapt enunţat şi de autorităţile maghiare, pe tăbliţa pe care scrie "Bihar Megye", şi deja mă simt mai aproape de casă.
    Cursa cu ploaia e deja câştigată, sunt la loc ferit şi însorit. Autostrada se termină şi mă îndrept către trecerea frontierei prin punctul Borş. Maşinile cu număr românesc s-au înmulţit, şi pare ceva obişnuit să fii român pe lângă Debrecen, căci nimeni nu mai răspunde la salut şi mă simt ca o maimuţă care gesticulează inutil la ghidon. Doar o bihoreancă draguţă, îmi face loc şi-mi face semn s-o depăşesc.
    Încă nu am părăsit Ungaria, când ajung din urmă un mobrist cu numere de Mureş. Merge cu aproape aceeaşi viteză ca mine, aşa că nu-l depăşesc ci mă înscriu cu el într-o miniformaţie de doi căluţi. La scurt timp apare şi un maxiscuter maghiar, care rămâne şi el în formaţie. Suntem trei, nu ne cunoaştem, nu ne-am vorbit, dar formaţia se păstrează compactă, până şi la depăşiri ne mişcăm ca un singur vehicul. Ajungem la graniţă, se trece uşor, nici nu-mi scot casca. De aici formaţia se sparge, ungurul a luat-o înainte, mureşeanul a oprit pentru un popas, opresc două minute şi discut puţin cu el, la urma urmei am fost o formaţie compactă bună bucată de vreme. Îmi iau la revedere şi continui spre Oradea, mai sunt cam trei ore de lumină, dar trebuie ţinut cont că parcurgem drumuri româneşti, cu trafic pe măsură.
    După Oradea opresc şi-mi sun prietenii şi apropiaţii: "Ai ajuns? bun bun, te aşteptăm. Ce? Da sigur, berea e la rece. Hai, mână!"
    Urâte şi aglomerate drumuri mai avem. Nu mă plâng, sunt "acasă", vorba viermişorului: "Asta-i patrai noastră!"
    Drumul Oradea - Beiuş a fost un vibromasaj continuu, Ioana dansa haotic pe coama murgului, eu am înjurat, dar doar puţin la început, apoi m-am abţinut să mai scot vre-un sunet, sau măcar să deschid gura, îmi muşcasem de prea multe ori limba şi ţineam să rămân cu dinţii întregi.
Abia trecusem de Băile Felix, la care mă gândeam că aş fi poposit pentru o baie scurtă, dar timpul mă presa, şi întâlnesc un cuplu, bănui, pe motor, de pe contrasens. Salut respectuos, mi se răspunde la fel de respectuos, dar mi se mai face un semn, de către pasageră de această dată. No, am făcut eu ceva kilometri anul ăsta, dar tot suzetar sunt la motociclit. Fata mi-a dat serios de gândit cu semnul făcut, cu arătătorul ridicat a rotit mâna descriind un cerc pe orizontală. Seamănă cu semnul de întoarcere. Ce-or fi vrând, că eu vreau în direcţia aia, de ce să mă întorc!? Ori semnul era pentru mine, că-s sărit de pe fix!? Bine, bine, aşa o fi, dar de unde ştie pasagera, ne cunoaştem!? Tot frământându-mă şi scotocind în memoria-mi de elefant, îmi dau seama că mai primesc şi flash-uri, şi în scurt timp dau peste o maşină de poliţie. Zâmbet tâmp şi imens sub cască, de râs îmi era frică, să nu-mi muşc limba şi clănţăn dinţii. Fata, simula, cu degetul, un girofar. Băi Motanyce, nimic nu ştii. Zâmbesc, râd pe interior de aproape-mi dau lacrimile, pentru că-mi imaginez că pasagera mai rotea şi capul cu casca moto şi rostea: "albastru, albastru".
    Drumul rămâne aglomerat, maşinile de Alba se înmulţesc, la fel şi şoferii haotici. Renunţ complet la ideea de a depăşi, iar în viraje stau cât mai pe dreapta posibil, suficiente maşini îşi ştergeau noroaile de pe aripi de genţile mele laterale. În Ştei, oraş, cel puţin aşa spune geografia României, nişte 'doamne' blochează strada. O maşină de polonezi a oprit complet şi se uită consternaţi neştiind ce să facă. Mă strecor pe lângă ei şi rog 'doamnele' să circule mai pe marginea drumului. Damele, educate, se uită tâmp la mine, una mai şcolită cred, îmi urează un 'muuu' şi se retrage bătând anemic din coadă. De aici până la Nucet am avut parte doar de animale pe stradă. Era deja hilar, eu mergeam pe margine cu oamenii care-şi mânau liniştiţi patrupedele educate să circule doar pe dunga albă întreruptă. Doamne feri să se fi apropiat vre-o vacă de margine că era gonită de stăpânul, mai sărac cu duhul, înapoi pe mijlocul drumului. Dilemă mare, de ce ar vrea nişte 'animale' ca alte animale să circule pe mijlocul drumului? Posibil răspuns: să nu le 'asfalteze' în faţa porţilor. Dacă tot lasă urme, să le lase pe carosabil. Le urez de dulce şi încerc să mă strecor printre animalele bipede, dacă pe stradă nu e loc. Eu ştiu că e strada mămicilor lor şi 'face ce vrea muşchii lor' pe ele, da eu merg pe margine şi puţin îmi pasă că ei sar în şanţ.
    De la Nucet la Arieşeni, un drum de vis, virajat şi superb, deşi asfaltul cam lasă de dorit. Mă dau pe curbe şi mă simt mult mai bine simţind că sunt foarte aproape de destinaţie. Pe virajele de aici, am aflat mai târziu, că s-a întins, "ca un şoim", domnul Alecu, încercând să ducă Tărfuliţa la un boschet, încercând, la modul propriu, să culce Târfuliţa.
    Cum am trecut în Alba, asfaltul s-a transformat şi e de o calitate mult mai bună. Deşi s-a înserat, Argos galopează şiş nechează voios în curbe, simţindu-se în largul lui pe asfalt bun şi virajat.
    Iată-mă ajuns în Gârda de Sus, Ioana mă anunţă mândră că am ajuns la destinaţie, apoi se relaxează şi aşteaptă să o pun la somn, binemeritat de altfel. Bun, iată-mă în Gârda, opresc şi dau raportul lui Hitler: "Alo, săru-mână, Halt Crissu, am ajuns, cum vă găsesc? ... Să mă iau după sunetul de bucium? ... Aha, ştii, eu îl aud, da în telefon, deci unde să vin? ... Da, bun, merg până dau pe stânga de o maşină de Galaţi. Da să trăiţi!"
    Şi pornesc, căte maşini de Galaţi pot exista în Gârda? Una, o găsesc, opresc, hopa, aud şi buciumul, clar am nimerit. Vezi Ioana că pot şi singur, exact ca un om mare!
    Frumoasă primire, buciumul sună prelung. E sară pe deal, buciumul sună cu jale, turmele-l urc, stele le scapără-n cale...
    Dana şi Crissu mă întâmpină, gazda-i mai trage câteva note, în cinstea mea, îmi place să cred, oricum nu cred în coincidenţe. Trag căluţul în curte, la indicaţiile fetelor, descalec, mă semi-dezechipez, îmi îmbrăţişez prietenii şi dezbrac berea din ochi, după care o las să curgă încet pe gât, mirosind aroma îmbietoare de grătar, la care Dana lucrează de zor.
Am_ajuns_la_Garda.jpgDana_face_gratarul.jpg
gratarelul.jpg


    Nu la mult timp apar şi mobrele, ale căror absenţă o remarcasem de cum am intrat. Melciu şi Alecu se întorc victorioşi de la Alba-Iulia, de unde au cules ultimul membru al grupului, pe Ileana, Madona cu zâmbetul. Acum suntem în formaţie completă, toţi cei nouă care vor să sperie vestul. Îmbrăţişări, pupături, discuţii, voie bună, ca între prieteni care nu s-au văzut de ceva timp şi au multe să-şi spună. Aşa că ne retragem în foişor, pentru tradiţionala şuncă şi pălincă, încep bancuri, glume, şotii, jocuri, o noapte de poveste.


    Nouă sute de kilometri - cinsprezece ore de călărie, întâlnirea cu prietenii - priceless!
Hai noroace, să trăim!
9153600733300861767-8042406944422435361?


Sursa
Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×