Mergi la conţinut
Autentifica-te  
  • postări
    37
  • comentariu
    1
  • vizualizări
    2.473

Est, spre Siberia #14 – Prietenii mei, șoferii de TIR. Am ajuns la Chita în doar… 12 ore

Autentifica-te  
Caniggia

231 vizualizări

Doamna de la pensiune mă trezește la 7 fix, așa cum i-am spus ieri seară. Bate la ușă cu o tavă pe care e micul-dejun, deși eu n-am avut o asemenea opțiune când am făcut rezervarea. Un ceai cu lapte, un terci cu lapte și o felie de pâine cu cașcaval. Strâng bagajele, mă duc să îi plătesc sticla de apă și micul-dejun, dar nu vrea să ia niciun ban. Ba se duce și-mi mai aduce o sticlă cu apă, să am pe drum. Asta la o cazare de vreo 60-65 de lei pe noapte.

Ținta e Chita, adică vreo 650 de kilometri la est, însă înainte mă abat 20 de kilometri în partea opusă către Iwolginsk, sat lângă care e un templu budist. Ajung dimineață, dar e deja full de chinezi veniți cu autocarele. Sunt ca lăcustele în toată Rusia, sute de autocare cu chinezi care atunci când scapă la un popas blochează tot, nu mai ai ce face. Așa și eu, am intrat un pic în curtea unde sunt vreo 10 clădiri ale călugărilor, am făcut o poză și am ieșit din cauza chinezilor. Până să plec am dat mâna cu un călugăr care m-a văzut cu casca în mână și a venit să vadă motocicleta. Așa, la drum!

IMG_20170629_214639_973.jpg

Peisajul se transformă rapid, în primii 50 de kilometri, în unul montan. Merg doar în dealuri, serpentine și văi, dar măcar drumul e bun. Rușii s-au pus pe asfaltat masiv din câte văd, am observat niște indicatoare uriașe pe marginea drumului și pe care scrie, din ce am înțeles, că e o porțiune de vreo 3000 de kilometri de la Irkutsk – Ulan Ude – Chita și… cred că Yakutsk. Adică asta se asfaltează acum. Partea bună e că asfaltul nou permite viteze mari, partea proastă e că unde nu e gata drumul, adică unde se toarnă asfalt, e horror. Nu, nu exagerez. Horror, horror! E pietriș pe jos, pietriș netasat, iar în zonele astea e plin de camioane care transportă materiale de colo-colo. Rezultă porțiuni pe care se merge cu 10-20 km/h și pe care se face un praf incredibil, nu se mai vede nimic în față, e super periculos.

praf.jpg20170629_095354.jpg20170629_141543.jpg

Trec de porțiunile astea cu proiectoarele pe full, cu faza lungă și cu morcovul adânc. E un pustiu incredibil, de pe șosea oriunde te-ai uita vezi o așezare omenească la 50-70 de kilometri. Atât, în rest doar pădure, dealuri, câte o pajiște ici și colo, râuri și linii de cale ferată. E ciudat sentimentul, creepy chiar, să mergi jumătate de oră și să nu vezi absolut nimic care mișcă. Bă, da’ nimic! Pe drum sunt doar eu cu TIR-urile, altcineva nu prea are treabă prin zona asta. Ah, șoferii de TIR sunt băieți de treabă. La primul Kafe la care am oprit să îmi iau apă am eșuat, aveau un singur lichid fără alcool, un Sprite la jumate. L-am luat pe ăla și m-am așezat pe o bancă afară, iar după 5 minute un șofer de TIR apare cu o sticlă de apă. A adus-o din cabina lui, e și rece! În schimb vrea să îi fac o poză pe motor. Urcă-te, șefule, cum să nu?

20170629_152052.jpg20170629_133019.jpg

Hidratat, iau calea Chitei și după alte serii de drum șerpuit prin niște mini-munți ajung într-o depresiune. Vânt deloc, cald rău, drum perfect și drept. A, și pustiu. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mă plictisesc și, obosit și nemâncat, mă gândesc ce bine o să-mi fie diseară la pensiune. Și cum fac eu exercițiul ăsta de imaginație, bam! Ochii închiși, ațipit o secundă, motocicleta o ia un pic dreapta, dar îmi revin instant și redresez. E a doua oară în viață când mi se întâmplă asta. N-am ațipit niciodată la volan, în mașină, dar pe motocicletă am mai pățit asta prin 2012 cred, atunci când mă întorceam cu un BWM R1200 GS de la munte, eram pe autostrada A1 cu pilotul automat pus, cald și drum drept, și mi-a picat capul pentru o secundă. Oribil sentiment!

E clar, e de pauză. De masă eventual, căci după vreo 40 de kilometri apare alt Kafe. E cam singura modalitate de a mânca pe drumurile Rusiei, benzinăriile sunt de cele mai multe ori doar niște buncăre din care poți lua, cel mult, apă și suc. Și aici e plin de tiriști, plus niște mămăițe care vând fructe pe marginea drumului și care au venit să mănânce. E Kafe mare, serios, cu mâncare gătită pe sistemul împinge-tava, așa că rad niște orez cu bucățele de carne și morcov. Iau și o doză de Cola și dau să plătesc cu tot măruntul pe care-l am în buzunar. O las pe doamna de la casă să își aleagă bănuții și mă blochez. Și eu, dar și ea. Vede în palma mea o monedă de 25 de copeici ucrainene și își pune mâna la gură de parcă m-a prins cu droguri. Ce-ai, tanti? Zice ceva în rusă, dar nu pricep. Continuă, dar acum își împreunează mâinile de parcă se roagă și face ochii mari la mine. Ce naiba? Vrei moneda asta? Ia-o! I-o întind și o extrage din morman, se uită cu atenție la ea și începe să bată din palme și să vorbească și mai tare în rusă, atât de tare încât toți oamenii din Kafe se uită acum la mine.

IMG_20170629_150951_470.jpg

20170629_170321.jpg

Mai am 200 de kilometri, dar mi s-a cam luat pentru ziua de azi. Și de la căldură, și de la faptul că văd că am trecut încă un fus orar și sunt la +6 ore față de București/Moscova. Am scăpat definitiv de munți și sunt pe câmpie, drumul e destul de drept și mă mai antrenez depășind TIR-uri și antrenându-mi reflexele pe porțiunile pe care rușii au decopertat pentru a pune asfalt nou. Desfășurarea de forțe e incredibilă, cred că sunt uriașe costurile. Atâtea mii de kilometri pe care se toarnă asfalt, chiar dacă-i o singură bandă pe sens. În plus, cred că am văzut câteva zeci de echipe cu oamenii care au cositoare și care coafează marginea drumului, elimină bălăriile și boscheții.

tanc.jpg

Chita. Băi, nene! M-am plimbat și eu în anii ăștia de viață prin câteva orașe, în fel de fel de țări. Dar așa ceva nu mi-a fost dat să văd. Este horror! Horror e un cuvânt prea blând, de fapt. E de departe cel mai sinistru loc pe care l-am văzut în viața mea. Un oraș gri în care se intră printr-un fel de centru industrial ruginit și cenușiu. Străzile sunt asfaltate relativ recent, dar sunt deja denivelări și se merge ca-n Irak, nu există marcaje, e haos. Blocurile sunt jumătate fantomă, jumătate locuite, nu e nimeni pe străzi, mașinile sunt toate vechi, ruginite și lovite. Noroc că nu trebuie să mă plimb prea mult, pensiunea la care mi-am făcut rezervare e aproape. Parchez în față și iese un nene, pe la 40 de ani, ușor cocoșat și cu privire de vânzător de telefoane Sagem în târg la Vitan. Evident, rusă! Evident, nu înțeleg nimic. Mă întreabă ceva insistent, eu dau din umeri, la care vine cu singurele cuvinte în engleză pe care le știe: ”I name Alexei. You?”. Aaaa, așa spune! Îi zic numele, mă recunoaște din rezervarea pe Booking, apoi mă pune să duc motocicleta în spatele casei, intrare care se face separat, pe o alee neasfaltată care face favelele din Rio să semene a Monaco. Las motocicleta în curtea din spate lângă o casă în construcție, iar Alexei vine cu tableta și începe traducerile. Îmi zice că e security la el, că sunt niște băieți care lucrează la casă și care dorm în curte, în niște containere. Mă întreabă unde mă duc, apoi îmi arată zeci de poze cu motocicliști din toate țările lumii care au tras la el la pensiune. E clar, ești safe! Atât de safe încât nici măcar nu scot toate bagajele de pe Gotze, geanta laterală în care am scule pentru motor și alte nimicuri o las prinsă, mai economisesc cinci minute mâine dimineață.

Și acum, plata! Pe booking zice că merge cu cardul, Alexei se jură că nu are așa ceva. Păi și cum facem? Cum să facem, mă trimite la bancomat. Căutăm pe google maps, e unul la 1,2 kilometri de casă. O iau pe jos, sunt din nou șocat de ce poate să fie în orașul ăsta, scot banii și mă întorc. Gata, Alexei! Lasă-mă să dorm! De unde? Omu’ vine pe la 11 noaptea, bate la ușa camerei și intră direct, nu mai așteaptă aprobarea. Hai jos să îți dau o țigară! Aoleo, am pus-o. Nu pot refuza, insistă, și cobor cu el. Îmi arată tableta și pozele pe care i le-a făcut lui Gotze, le-a pus la colecția cu celelalte motociclete. Apoi scoate niște țigări rulate dintr-o borsetă în care are tutun și alte instrumente și mi-o bagă sub nas. Mi-o și aprinde și, băi oameni buni, miroase a cauciuc prajit și scoate fum tot la fel. Mă intoxic instant, îmi dau lacrimile de la tuse, iar Alexei râde de se prăpădește. Scoate tableta, google translate: ”Russian strong tabac!”.

20170629_210801.jpg

Rezidențial Chita

20170629_211605.jpg

Parc în Chita

20170629_212200.jpg

Apusul peste favele

20170629_214915.jpg

View din spatele casei

Mâine e o zi importantă, dar învelită în incertitudini. Asta pentru că habar nu am care e destinația, nu știu unde să dorm. Booking n-are nimic în zona asta, iar pe alte site-uri nu știu să intru. Faza e că aș merge până la Never, locul de unde începe urcarea către… nord, evident. De la Never începe Lena Highway, adică asfalt și porțiuni neasfaltate, doar că de aici până la Never sunt 930 de kilometri. Și nu prea mă văd în stare să îi fac. Adică dacă o să am dispoziție, îi fac. Dar dacă nu, unde naiba dorm?


Autentifica-te  


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

×