Mergi la conţinut
  • postări
    43
  • comentariu
    1
  • vizualizări
    8.696

Est, spre Siberia #22 – Orașele abandonate ale pustiului din estul îndepărtat. Dorm în unul dintre ele


Caniggia

776 vizualizări

La 06:30 sforăitul colegului de cameră din Ust-Nera îmi declanșează alarma. Nu a telefonului, a creierului. Mă trezesc aproape speriat, omul sforăie de parcă anunță un cutremur. E ok, nu e ca și cum mai aveam mult de dormit. Azi e zi scurtă, aproape 400 de kilometri până la Susuman, însă în zona asta a lumii nu contează numărul kilometrilor. Mi-a zis-o un șofer de TIR zilele trecute la un popas. M-a întrebat cât merg pe zi și i-am zis că vreau o medie de 500. S-a uitat ciudat și mi-a zis că nu pot să îmi fac o astfel de medie, numărul de kilometri îl dă doar starea drumului. Mi-a mai zis că până la Magadan o să am zile în care după 300 de kilometri voi fi rupt și zile în care voi face 600 fără probleme. Câtă dreptate avea!

Cobor să fixez bagajele pe un Gotze care sforăie și el, săracu’, în parcarea în care boss-ul plătit cu 200 de ruble l-a vegheat peste noapte. Torn jumătate de spray de Autan pe mine, peste haine, păr și față, și reușesc să țin țânțarii la distanță. Mă umplu de noroi cu montarea genților laterale și sunt bătut pe umăr de cineva. Mă întorc și… colegul sforăitor. E vesel și vorbăreț. Îl cheamă Serghei și îi place de Gotze, cica ”BMW good!”. Mă întreabă dacă îl las să îi facă poze și îi dau acceptul. E timid, dar prinde curaj când îi zic că e OK dacă se urcă pe motocicletă să îi fac eu niște poze. Serghei e băiat, are un Samsung S8 cu display-ul spart pulbere și cică merge la Magadan și el. Dar merge cu maxi-taxi, nu cu mașina lui, iar de la Ust-Nera îi vor da direct, fără oprire de somn. În timp ce mă conversez cu Serghei în puțina engleză pe care o știe, mai primim un oaspete. O doamnă trecută de 50 de primăveri se bagă în seamă. ”Am auzit fără să vreau că vrei să vezi orașul părăsit de lângă Susuman, așa e?”. Așa e, doamnă! O cheamă cumva, dar vrea să i se spună Masha. E franțuzoaică și călătorește de o lună prin Siberia, mai are de gând să stea două luni cică. Ea a plecat de la Magadan, a zburat acolo mă gândesc, și o ia în sens invers tot cu maxi-taxi. Îmi spune și despre Kadykchan, orașul abandonat, dar îmi zice că a fost greu și cu mașina pe acolo, cică a plouat mult în zonă și sunt niște cratere cu apă în care mașinile cu care era grupul ei au intrat până la capotă în apă. Hmm, vom vedea.

20170709_095229_001.jpg20170709_095301.jpg

Alimentez la ieșirea din oraș, fac un plin cu ochi, și dă-i. Peisajele sunt fabuloase din nou, am și soare frumos azi. E pustiu ca până acum, dar sunt munți golași, o grămadă de râuri peste care rușii au construit poduri de fier și beton ce par sănătoase, doar drumul e cam prost. Prost… E pământ bătătorit pe urmele roților de la camioane, însă sunt foarte multe gropi și e extrem de neplăcut, îmi zguduie capul încontinuu. Unde nu e pământul ăsta e pietriș mare, la fel de neplăcut. Dar sunt și niște peisaje de-ți stă ceasu’. Serios, e incredibil de frumos, iar frumosul ăsta pentru mine e accentuat, subliniat de nivelul uriaș de… pustiu. Nu e absolut nimic, asta e altă treabă pe care ar fi trebuit să o știu. Între Ust-Nera și Susuman nu e absolut nimic, ce e pe hartă, pe Google Maps, e fals. Adică ce e trecut acolo drept oraș, așezare de oameni, pe traseul ăsta e, de fiecare dată, ceva părăsit. Sunt niște sate mai mari, cu case și un bloc sau două, dar abandonate. Nu e nimeni, nimic. Și mai grav, nu e niciun Kafe și nicio benzinărie. Și dacă Gotze e băiat și azi consumă 4.1 l/100km ca să ajung cu un plin la destinație (cu emoții!) eu nu am fost băiat. N-am mâncat nimic de dimineață și sunt nevoit să aștept vreo opt ore ca să bag ceva-n gură, pe drum cum vă spuneam nu e absolut nimic!

20170709_103702.jpg20170709_103934.jpg20170709_110851.jpg20170709_120919.jpg

20170709_122552.jpg

Aici a fost un Kafe la un moment dat

20170709_122606.jpg20170709_122836.jpg

Mă uit pe hartă într-o pauză de băut apă, că altceva n-am, și văd că mai e puțin până la Kadykchan, orașul abandonat. Iau două curbe, drumul pare un pic ud și o las mai ușor, la timp cât să opresc pentru ceva ce n-aș vrea să văd. Un pârâu n-a mai avut loc în albia lui și a spart drumul, am de trecut o apă tulbure, adâncă de vreo 15-20 de centimetri, care curge cu viteză. O iau la picior și pare că merge, prost e că la fund e mâl. Aștept să treacă o mașină, să testeze situația, iar într-un sfert de oră un maxi-taxi îmi arată cum să fac. Bag în viteza întâi, iau serios de gaz și trec deși spatele alunecă rău chiar în mijlocul șuvoiului. Nu-s periculoase trecerile astea, n-am ce păți dacă scap motocicleta pe o parte, însă mi-e o teamă de ele de mor. Oricum, apa asta nu era aici acum câteva zile, a avut dreptate Masha cu ploile în zona asta.

20170709_144300.jpg

extorsiune

Ajung la drumul care face stânga spre Kadykchan. Orașul ăsta are o poveste super interesantă. A luat naștere, ca aproape orice în zona asta, în urma eforturilor deținuților din gulag și a fost ridicat ca un orășel cu de toate ca să adăpostească lucrătorii din minele de cărbune. A avut câteva mii bune de locuitori, era acolo un spital, o grămadă de blocuri, școală, clădiri administrative, un părculeț, tot tacâmul. Totul până când după o explozie în mină, acum vreo 20 de ani. Au murit câțiva mineri atunci și autoritățile au luat decizia să închidă toate minele din zonă și să mute oamenii în alte locuri pe banii statului. Ușor-ușor lumea a părăsit Kadykchan și acum e o fantomă. În afară de ce aveau prin casă mai de preț, deci nu multe, oamenii au lăsat totul locului.

Încerc o intrare pe care mi-o arată Google Maps și ajung la un pod de lemn complet rupt. Hmm, nu se poate. Mă întorc la drumul principal, la Kolyma, și mai merg câțiva kilometri până la ceea ce pare intrarea principală în Kadykchan. Și de acolo începe haosul. E plin de cratere pline cu apă. Pe unele le pot evita fix pe margine, pe altele nu pot și trec cu grijă pe unde e apa mai mică. Fac așa la primele zece până când ajung la vreo 300 de metri de oraș, de primele blocuri. E momentul în care sinistrul din față îmi intră sub piele, nu știu dacă vă puteți imagina sentimentul, iar craterele cu apă pe care le mai am de trecut nu par deloc îmbietoare. Mi-e treamă să nu rămân blocat cu motocicleta în ele și aici sunt la câțiva kilometri de drum, dacă nu apare vreun turist curios nu trece nimeni să mă ajute. Încerc apa cu un băț, e adâncă și mâloasă, așa că renunț. Fac niște poze din depărtare, mi-e ciudă tare că nu pot intra, însă mă întorc.

20170709_154214.jpg

Kadykchan

20170709_154311.jpg

Kadykchan, de departe

Ajung în Susuman și e aproape la fel de creepy ca-n Kadykchan. Cred că e și mult mai mic, dar pare la fel de părăsit. Intru pe singura stradă civilizată, întreb de un hotel și sunt trimis undeva spre ieșire, la drumul principal. Clădirea hotelului e… să spunem că dacă eram în România n-aș fi dormit la așa ceva niciodată, sub nicio formă. Însă am învățat că în zona asta e altfel. Înțeleg și accept că sunt atât de izolat de lume și că oamenii ăștia trăiesc atât de departe de cei cu condiții pe care noi le considerăm normale încât nu mai fac mofturi. Orice are pat e bun. Urc la etaj și primesc o cameră doar pentru mine contra sumei de 1300 de ruble. E curat, așa cum sunt absolut toate de până acum indiferent de cât de ruină e clădirea, dar baia și dușul sunt la comun. Plătesc, apoi cobor la Kafe-ul de la parter să mănânc. Intru și… surpriză! Serghei și vreo alte cinci persoane mănâncă tot acolo, sunt în popas în drumul spre Magadan. Ne salutăm din nou, râdem, și comand ce și-a luat și el. Adică piure de cartofi cu un fel de chiftea căreia rusoaica îi zice cumva ca și cum ar spune ”cotlet”. Plus o salată mică de mocrovi, fasole verde și ardei gras. Plus un pahar de compot, totul vreo 250 de ruble. Mănânc și mă uit pe pereți, nu pot verifica lucruri pe internet pentru că-n Susuman nu prea e. Adică e, dar e Edge, dacă mai țineți minte. În unele cazuri, așa cum mi-a explicat doamna de la hotel, au și 3G, dar foarte rar. Ei bine, eu nici măcar Edge nu am, o discuție interesantă pe un grup de WhatsApp în care s-au sharuit vreo 500 de poze în câteva ore mi-a consumat traficul inclus, nu mi-a trecut prin minte să dezactivez download-ul automat la poze. Ce om normal la cap se gândește că cineva poate să trimită sute de poze într-o zi. Deci nu mai am net deloc, dar îmi vine o idee. Înainte să se urce în maxi-taxi și să plece, Serghei poate fi folositor. Îi arăt mesajul primit de la MTS, vede și îmi zice și el că am rămas ”no money”. Îi flutur pe la nas 350 de ruble și îl întreb dacă nu îmi poate încărca de pe telefonul lui. Serghei acceptă fericit, îmi bagă 350 de ruble în cont și pleacă.

20170709_193502.jpg

Hotelul meu din Susuman

20170709_194004.jpg

Centrul din Susuman

Eu dorm la etaj, Gotze doarme la stradă în fața clădirii ce pare părăsită, dar n-am nicio emoție. Adică ce i se poate întâmpla? Să îl zgârie careva? Să îl lovească? Nu cred, dar am casco. Să îl fure? ? Să îl fure și să facă ce cu el? E mijlocul pustiului, e imposibil să îl valorifice în vreun fel pe o rază de multe mii de kilometri. Somn, mâine sunt 650 de kilometri până la Magadan.


0 comentarii


Recommended Comments

Nu există comentarii.

Participa la conversatie

You are posting as a guest. Daca ai un cont, autentifica-te pentru a comenta folosind contul existent.
Nota: Comentariul necesita aprobarea moderatorului inainte sa devina vizibil.

Oaspete
Adaugă un comentariu...

×   Inserat ca 'rich text'.   Insereaza ca text simplu

  Only 75 emoji are allowed.

×   Linkul a fost inserat automat sub formă de conținut.   Șterge formatarea și afișează ca link simplu

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

×
×
  • Creează O Nouă...