Sunt pe un pod în construcții, așa dintr-o dată, și alunec privind râul de sub mine fix sub roata unul buldozer cu șenile care îmi trece peste un picior. Îmi vine să urlu de durere, dar tot ce fac e să mă trezesc. Durerea persistă, dar mă simt bine măcar pentru că nu m-a călcat niciun utilaj. De fapt, creierul meu s-a adaptat unei situații din viața reală. Durerea a venit de la un rus care fără îndoială suferă de obezitate morbidă și care, trecând pe culoar către provodnițe, mi-a agățat vârful piciorului în timp ce dormeam și mi-a sucit partea inferioară a acestuia în dreapta, deși partea superioară a rămas pe loc. Durerea a venit, astfel, din genunchi, dar e interesant cum reacționează creierul la stimuli reali în timpul visului.

E 5:45 și suntem la Nizhni Novgorod, iar sunetul pe care l-am eliberat în vagon a trezit câțiva călători. Îmi ia puțin să-mi dau seama ce mi s-a întâmplat, apoi să constat că toți cei trei colegi de ”compartiment” au dispărut. Paturile sunt făcute, așternuturile predate, deci probabil tocmai au coborât. Am mai rămas cu cei de ”peste drum”, de pe cele două paturi suprapuse de pe culoar. E un individ care a urcat de la Moscova și pe care nu-l plac deloc, plus o femeie pe la 30 de ani care s-a urcat acum. Durerea a trecut, dar șocul nu mă mai lasă să dorm. Mă ridic, mă duc să improvizez un spălat sumar, apoi mă afișez direct la provodnița pentru cafea. Eu n-am venit cu cană, așa că prima cafea trebuie plătită ca să obțin recipientul de la căile ferate ruse.

Nu prea e mare lucru de făcut, azi e o zi în care trenui oprește doar de vreo patru ori, în împrejurimi nu pare nimeni dornic de conversație, așa că dau drumul sezonului 1 din House of Cards. M-am apucat de el de mult timp, însă l-am abandonat pe parcurs și călătoria cu trenul e un motiv bun să îl iau de la capăt. Laptop, căști și dă-i. Dă-i doar un episod jumătate, că apoi fondul sonor e capturat de individul ăla despre care vă spuneam că nu-mi place. E un rus de vreo 25-28 de ani, înalt și slab, deloc plăcut. Nu vorbește cu nimeni, însă își petrece timpul urmârind insistent tot ce e de genul feminin în vagon. Absolut tot ce mișcă, e un soi de libidinos care-mi aduce aminte de actorii ce joacă pedofili. Ei bine, Fătălău pe numele lui temporar s-a apucat de vorbit la telefon. Și, prost cum pare, s-a apucat de vorbit la telefon în drum spre Kirov într-o porțiune în care trenul trece printr-o zonă izolată, prin pădure, fără semnal. Fătălău nu poate să vadă situația drept cauza problemelor lui de comunicare prin telefon, așa că repetă obsesiv un ”aliooooo” la fiecare cinci secunde. Din ce în ce mai tare, ca și cum asta e problema când n-ai semnal. Continuă să fie prost și, după ce conversația cu mă-sa se întrerupe, o sună iar și fracă iar câte 10-15 ”aliooooooo” în gura mare.

Dau sonorul mai tare și văd o scenă care-mi dă un flashback despre un alt vis de aseară. Îmi mai aduc aminte doar un fragment, însă eram în Irkutsk să ridic motocicleta de la depozit după transport, iar parbrizul a venit fisurat în dreptul celor patru puncte de fixare. Am încercat să îl pun la loc așa, dar în momentul în care l-am înșurubat s-a fărâmițat și mi-a dat o stare foarte, foarte nasoală.

Începem să trecem peste fusuri orare și să schimbăm peisaje pe măsură ce trenul merge spre est. Apropo de tren. E Rossija 2, adică cel cu care anul trecut în iulie făceam călătoria până la Irkutsk, de data aia în drumul spre Vladivostok. Doar că vagonul de acum, tot de clasa a treia, pare să fie un pic upgradat. Față de data trecută îmbunătățirea majoră e priza dublă montată în drepul fiecărui „compartiment”. Pun între ghilimele pentru că știți din aventura cu Trans-Siberianul din 2016 că la clasa a treia nu există compartimente propriuzise, nu există uși, sunt doar paturi așezate suprapus și în dreptul culoarului. Așadar, avem priză și asta ne scutește de chinul întinderii prelungitoarelor și tot noutate e prezența unei rețele WI-FI. Se numește RZD, deci e a căilor ferate, însă încerc să folosesc netul doar când suntem în pustiu și nu merge. Probabil că funcționează unde îmi merge și mie 4G-ul, adică prin orașe, dar până la finalul zilei n-apuc să încerc. În afară de treburile astea avem, ca anul trecut, toaletele cu vacum ca în avion, băi curate-lacrimă care au săpun, prosoape de hârtie și chestii de pus pe colac. Avem curățenie făcută de două ori pe zi cu mopul și o dată pe zi cu aspiratorul și mai avem două provodnițe bătrânele și grase care fac, săracele, reclamă la produsele pe care le au de vânzare.

Observ, dat fiind faptul că sunt singur într-un ”complex” de patru paturi, că traficul pe tren e tot mai mic în Rusia. Am citit despre asta, companiile aeriene fură clienți pentru că vin cu super prețuri. Eu am dat vreo 11.700 de ruble până la Irkutsk, adică vreo 830 de lei, sumă pentru care poți ajunge cu avionul în șase ore. La Vladivostok e și mai rău pentru RZD. Prețurile avioanelor sunt blocate undeva la 150 de euro pe segment, iar pe tren dai muuuuult mai mult și faci șapte zile.

Dar îmi place singur. Dacă n-ar fi recurentețe guițări ale lui Fătălău și privirea aia sneaky pe care i-o tot aruncă unei chinezoaice care stă pe un pat mai la stânga, aș sta liniștit complet. Cobor la Balezino și mi-o încerc pe la tarabele cu mâncare. Dau 50 de ruble pe un soi de chiflă cu brânză și încă 50 pe apă. De data asta n-am nimerit-o cu mâncarea. Mi-am luat doar chestii inutile, chestii care nu mă satura. Am zis să evit supele la plic, dar acum aș da 4 milioane de euro pentru un lichid cald care să nu fie ceai sau cafea. La Perm se mai urcă doi neni care ocupă în liniște locurile de sus, așa că rămân singur jos. Mă rog, oarecum. Rusoaica despre care vă ziceam mai devreme nu e mulțumită de patul ei și, cu toate că n-are voie, petrece timp jos și îmi cere permisiunea pentru absolut orice mișcare. ”Pot să îmi pun telefonul la încărcat? Pot să mănânc și eu 2 pulpe, 3 sandvișuri și 50 de castraveți murați aici pe masă? Pot să îmi pun punga la tine sub pat?”.

Prima zi întreagă se duce ușor, mă ajută și serialul să trec peste, sper să mă țină așa până la Irkutsk. E singura variantă de ținut mintea ocupată, cărțile pe care voiam să le iau n-au mai încăput în bagaje.