Mergi la conţinut

Clasament Lideri

  1. tanasescuandrei74

    • Puncte

      731

    • Conţinut

      1.627


  2. Aferim

    Aferim

    Membri


    • Puncte

      588

    • Conţinut

      3.878


  3. green.kecske

    green.kecske

    Underdog


    • Puncte

      566

    • Conţinut

      10.786


  4. Onrace

    Onrace

    Membri


    • Puncte

      453

    • Conţinut

      914


Continut Popular

Showing content with the highest reputation since 20.09.2009 in all areas

  1. Deschid acest topic mai mult pt incepatori cu toate ca poate fi benefic si pt cei ce merg de ceva timp pe motor dar simt ca nu au evoluat pe cat ar fi dorit.Ce trebuie sa faci sa mergi mai bine pe motor?Care este atitudinea corecta pt a invata mai rapid? Sunt o mie si una de intrebari la care daca gasesti raspusuri corecte ,vei avea sansa de a evolua mai rapid pe 2 roti. Multi dintre motociclisti au TOATE raspunsurile si multi nu mai au ce invata.Multi dintre acesti multi nu mai sunt printre noi.Sa fie oare pt ca au stiu tot sau pt ca nu au invatat nimic?Multi ar fi dorit sa li se mai acorde o sansa de a face lucrurile altfel,de a invata ce trebuie ,de a merge corect pe motor,de a avea in primul rand respect fata de tine insuti si ulterior respect fata de cei din jurul tau. Parerea mea este ca motociclismul este direct legat de 'bunul simt'.Acest bun simt poate fi interpretat in actiunile voastre pe motor fatade colegii de drum,de pietoni ,de soferii auto.Trebuie sa realizezi ca nu ti se va acorda respect daca nu acorzi respect. Tin sa precizez ca cele scrise nu sunt copiate ,traduse din carti sau reviste si reprezinta parerea mea ca motociclist.Nu sunt cel mai rapid pe traseu,nu sunt cel mai bun pe o roata,nu ma pricep la stunt'uri dar am 40ani din care 26 de motociclism ,pe mai bine de 100 de diferite modele.Ah,si sunt inca 'aici'. Ca incepator ,ai o gramada de intrebari la care nu ai raspunsuri sau la care primesti 1001 de raspunsuri diferite.Unele dintre acestea sunt si au fost mult dezbatute pe forumuri dar niciodata toate la un loc. Idea acestui topic este sa cautam toate intrebarile al caror raspunsuri ne vor ajuta sa avansam in 'mersul pe motor'. In primul rand ,ma gandeam la lucrurile care stau la baza atitudinii unui pilot si care il sculpteaza ulterior in motociclistul ce va fi. Dedicatia fata de sport, frica,adrenalina,talent,nebunia,perseverenta,reflex,statura,bunul simt,ego'ul,riscul..... Ce ne face sa mergem cum mergem?Ce ne face sa mergem mai rau decat altii?Ce trebuie sa facem pt a merge mai bine?Cred ca cel mai important lucru in motociclism este ca trebuie sa fi constient ca un motociclist mort nu poate avansa.De ce murim pe capete?Sunt numai soferii auto de vina? Mototciclistii nu porta nici o vina? De fiecare data cand se intampla cate un accident mai putin grav sau din pacate in unele cazuri chiar fatal ,auzim aceleasi scuze penibile; nu am/a avut nici o vina,...conservarul este de vina. Saracul mergea cu numai 270km/ora si masina ia intors in fata,...si altele si altele.Hai sa dezbatem putin acesta atitudine si ce ne face sa fim mai PROSTI decat trebuie. 1. In clipa in care tu te duci si iti vinzi bicicleta pt a da un avans la un ZX-10 ,CLAR esti inconstient. Asta nu inseamna ca nu vei putea merge pe acel motor ci doar ca sansele tale de suprevietuire sunt mult mai scazute.Si aici trebuie sa stai sa gandesti urmatoarele: familia ta are destui bani pt a te ingropa? parintilor le va pasa ca tu esti mort sau vor beneficia dupa decesul tau (caz in care poti pune si NOS pe motor). prietena ta,pe mana a carui prieten ramane? Daca toate aceste lucruri te intereseaza si conteaza si daca nu esti total inconstient vei ajunge la concluzia ca trebuie sa cauti o motocicleta pe masura,una nu neaparat f mica ca capacitate dar nici f puternica. Una care te va duce de ici-colo pt inceput,care iti iarta cat de cat greselile,care este intro stare tehnica buna si care iti va acorda sansa de a te bucura de ia si 'maine' pt ca nu esti mort.Asta nu inseamna ca nu poti deveni statistica pe scuter daca esti idiot.Ai motor de 2 zile si intrebi pe toata lumea cum se merge pe o roata?Ai motor de 3 zile si pleci in 'excursii' cu 'baietii' pe cheia?Ai motor de 4 zile si faci liniute printre semafoarele de pe magheru? esti un idiot si vei murii.Singura mea dorinta este sa nu ma iei si pe mine cu tine. 2.Ok, ai cumparat motocicleta corecta.E super frumoasa.Inainte de a iesi cu ea trebuie sa intelegi ca primul si cel mai mare factor care te duce la accident sunt prietenii.Cei care asteptau la fel de mult ca si tine sa iti iei motor ca sa aibe cu ii arata cat de bine merg ei fata de tine , incepator.Sunt persoanele care inconstient te indruma sa faci prosti,sa mergi mai tare decat trebuie,sa mergi altfel decat trebuie.Te influenteaza fara asi da seama,intro directie total incorecta.Rare ori ai sa vezi un prieten motociclist care sa te indrume sa o iei incet si sa nu incerci sa mergi ca el,dupa el. Trebuie sa realizezi ca unde sunt multi adrenalina creste,sansele de accident si deces cresc.Nu inseamna ca daca ai cu tine,langa tine alti 10 motociclisti ,ca ei la randul lor stiu sa mearga corect.Nu inseamna ca unul dintre cei 10 nu va face o greseala si nu va intra in tine sau ca nu e destul de avansat pt a evita o greseala de a ta,de incepator. Este f important sa iti alegi prietenii cu care mergi la drum f atent mai ales ca incepator. Parerea mea este ca cel mai intelept lucru este sa mergi cat mai mult singur,in ritmul tau ,fara a fi stresat si presat de altii in a merge intrun alt ritm decat te simti comfortabil. 3.Ok.pana aici totul bine si frumos. Ce faci? Pornesti motorul si pleci la drum.Prima zi mai incet .A doua zi ceva mai tare. A treia zi ceva si mai tare si ceva mai putin atent la traficul din jurul tau.A patra zi devii racheta si toti ceilalti participanti la trafic nu mai conteaza.Doar tu esti Gigi cu Gsxr'ul de 1000 si 200cp, .....nu au cum sa nu iti acorde respect.Asadar treci prin intersectii fara a te uita stanga/dreapta doar pt ca ai verde si prioritate. Idiotul ce vine cu masina din laterala ,care tocmai a iesit de la bodega cartierului nu are timp sa franeze si te ia in plin cu toate ca tu aveai prioritate.El se alege cu numai un dosar penal ca de fapt era fiul unui parlamentar iar tu cu coloana rupta stai in pat cu fata in jos ca sa te stearga parintii iubitori la cur tot restul vietii.Sotia ta se intalneste cu inculpatul pt a primii despagubirea ,.. realizeaza ca acela este mai intreg decat tine,...si se recasatoreste. Asta e, viata e dura.. Dar ce conteaza,caci TU ai avut prioritate si EL a fost de vina. Prietenii de pe SBZ te vor intelege,aprecia si respecta in continuare.Ca tu esti tot Gigi dar pe din doua. Ce incerc sa spun este ca majoritatea motociclistilor isi lasa vietile in mainile altora de fiecare data cand ies la drum.A nu mai fi atent la cei din jurul tau devine un reflex.Cainele ce se afla pe trotuar la 50m mai sus nu mai reprezinta un pericol pt ca cu o sapt mai inainte ai avut ocazia de a vedea un maidanez care sa oprit la semaforul rosu si care a trecut pe verde odata cu prietonii.In subconstientul tau realizezi ca acel caine este mult mai destept decat tine.Macar el tine la viata lui. Trebuia sa realizezi ca orice obiect in miscare stanga /dreapta poate deveni ultimul lucru pe care il vei vedea.Nu miza pe faptul ca soferul din dacia parcata te-a vazut si ca va opri.Nu miza pe faptul ca acel maidanez nu va traversa strada.Nu miza pe faptul ca tu poti frana atat de bine incat sa nu intri sub tirul din care incerci sa musti mergand pe autostrada cu 150km/ora. Ia in calcul neprevazutul si faptul ca Orice i se poate intampla Oricui,Oricand. Idea este sa MERGI PREVENTIV.Cu cat mergi mai tare cu atat distanta intre tine si obiectele ce prezinta un pericol trebuie sa fie mai mare la inceperea franarii sau evitarii acelui 'ceva'.Vei avea surpriza sa constati ca acel ceva tocmai a facut acea manevra de care iti era frica,iar tu ai putut evita accidentul doar pt ca ai gandit si nu ti-ai lasat viata in 'mainile altuia'. 4.Ma asez la masa,comand o cafea,astept un prieten motociclist.Apare.Casca la subrat,adidasi de firma,blugi trei sferturi,tricou fara maneci.Arunca pe masa ochelarii de soare ,in loc de manusi.Imi trece casca prin fata inainte de a o aseza pe scaunul de alaturi si remarc ca este una f bricolata care nu la costat mai mult de 50e,dar care intradevar,nimic de reprosat,merge la fix cu ochelarii. Stau si ma intreb? oare de ce sunt prieten cu acest individ? Clar este idiot iar eu am incercat toata viata sa ma feresc de idioti. Cum poti sa sa dai 12.000euro pe o motocicleta si sa nu fi dispus sa dai 400euro pe o casca de renume care clar va face toti banii in clipa in care incerci sa te sinucizi.Cat de idiot sa fi sa crezi ca pielea de pe genunchi este mai dura decat pielea unui pantalon sau combinezon.Ah,am inteles! Omul fumeaza Marlboro.Cat de idiot trebuie sa fi c sa crezi ca slapii printre care ti se extind degetele de la picioare ca ghearele unui uliu pe schimbatorul de viteze,nu vor zbura mai sus decat rapitorul in clipa impactului...? Majoritatea motociclistilor realizeaza pericolul ce ii paste in clipa in care se expun accidentelor fara protectiile adecvate si cu toate astea continua sa merga fara protectii si risca buna stare cat si viata pt cateva sute de euro.Inteleg.Combinezonul nu da bine la terasa.Pectoralii nu se vad prin jacheta.Dar faza cu slapii pe motor intrece orice 'taranism'. Cu toate astea,interesant de observat sunt femeile sau in majoritatea cazurilor ,virginele care le plimbam in varful motorului ,care sunt cu MULT mai proste decat noi.Nu mai stiu unde citeam ca femeile sunt ceva mai destepte decat barbatii.Nu si in cazul de fata.Cat de idioata sa fi,sau mai bine zis,cat de mult vrei sa-l iubesti,pt a fi dispusa sa iti risti viata sau sa ramai schiloada tot restul vietii? El are casca si o invita pe ea sa nu poarte una,deoarece prietenii trebuie sa vada cat de bine arata victima inainte de a fi sau 'violata' sau omorata.Ea este f mandra de faptul ca a fost bagata in seama de asa 'un important'.Isi incalzeste thongul peste tobele ce tocmai intentioneaza sa io traga caci idiotul tocmai a intors capul dupa o alta in timp ce tramvaiul a oprit in fata lui. Concluzia= Prosti si Proaste. Aveti bani de motor dar nu de echipament? Parerea mea este sa va cumparati echipamentul mai intai si unul de calitate si ulterior vedeti cu ce intentionati sa testati acel echipament. 5.Viteza. Incep prin a va readuce aminte ca SPEED KILLS. Mai mult decat oriunde la noi in tara.Motociclismul sa dezvotat ceva mai rapid in ultimii 10 ani.Pt cei ce nu au habar ce inseamna o motocicleta si ce inseamna motociclism,motocicleta este doar un obiect frumos,periculos,si care costa f multi bani.'Idea' de viteza,toti o cunosc dar pusa in practica este cu totul alta treaba.Vine Gigi cu dacia si se opreste la intersectie.Gigi este sofer de 40 de ani ,sofer pe tir ,sofer cu experienta.Gigi nu prea face greseli la volan.Este om cu capul pe umeri,om cu responsabilitati,cu nevasta si 3 copii. Este un om care munceste din greu pt asi intretine familia si asi creste copiii asa cum trebuie.Gigi este um om care nu are nevoie de probleme.Gigi poate fi si tatal tau. Gigi se asigura inainte de a intra in intersectie,pt ca asa spune legea.Se uita lung la dreapta, vede nimic.Se uita lung la stanga ,vede un punct de lumina.Punctul poate fi un bec aprins care palpaie prin fereastra unei case.De fapt ce nu stie Gigi este va punctul de lumina esti TU,idiotul care strabate DN1 cu 280km'ora.Gigi sta ,isi face calculele batraneste.Chiar daca punctul ar fi o masina,nu ar avea cum sa ajunga la el in urmatoarele secunde.Imposibil. Gigi om atent,iese in DN1 sa isi duca copiii la iarba verde.Idiotul,venind cu 280km/ora,strabate cei 700m distanta in 10 secunde si se infige in dacia lui Gigi ,trecand prin portiera si iesind pe cealalta parte a masinii cu 2 dintre cei 3 copii a lui nea GIGI. Copiii mor.Iditul de tine moare.Lumea lui Gigi este intoarsa pe dos.Gigi se spanzura.Parintii tai se spanzura pt ca esti,sau ai fost unicul copil. Esti un idiot.Sau mai degraba ai fost un idiot.Prietenii te plang.Pe forum se scriu mii si mii de RIP'URI cum ca ce baiat bun ai fost.Toti te plang.Vina ,clar, a lui Gigi.Nimeni nu il plange pe Gigi si cei 2 copii. Daca as fi Gigi,nu m-as fi spanzurat ci te-as fi omorat cu mainile mele.Ai fost un idiot. Viteza omoara.Cand mergi cu 200 la ora,timpul de reactie nu mai este acelasi.Motocicleta nu mai reactioneaza la fel.Sa nu mai vorbim de cei ce nu au habar despre motociclism.Esti sub impresia ca soseaua iti apartine? Esti sub impresia ca toti trebuie sa te evitam pe drum? Esti sub impresia ca daca intri in mine care sunt la volan ca eu o sa te plang pe tine mai mult decat o sa imi plang daunele la masina? Esti un idiot. Vrei viteza? Dute pe circuit.Dute cu baietii care stiu ce inseamna viteza si descoperi ca tu de fapt nu mergi deloc tare.Dute cu cei ce stiu ce inseamna viteza si nu mai merg demult pe strada.Dute si mergi cu viteza unde nu vei omora pe nimeni ,mai ales pe tine.Nu ruina viata mea,a ta ,a parintilor tai,...a lui GIGI. Nu fi idiot. Speed kills.Sunt o gramada de morti care asteapta pe forumuri ca cineva sa isi aduca aminte de ei.Nu avem timp pt ca trebuie sa ii plangem pe cei ce vor muri maine. 6.Printre masini. Merg pe motor de 26 de ani.Dar azi conduc masina.Sunt la volan si nu pot spune ca sunt atent.Dar aud sunet de motocicleta venind din spate.Ma uit in oglinda si vad racheta.Gandesc si nu reactionez.Merg drept.Merg pe cat de drept se poate pt a nu face greseli ce il pot costa pe colegul meu.Colegul meu se aproprie.Intentionez sa il salut.Sigur il cunosc si ma cunoste.Trece cu viteza pe langa mine si imi ia oglinda cu cotul.Sunt plin de spume.El incetineste ,vine langa mine,in mers,ridica ecranul si incepe sa ma injure.Este vina mea pana la urma.Am mers prea drept. Nu a avut loc printre mine si masina din stanga mea. Este vina mea si a celui ce conducea masina din banda a doua pt ca am iesit pe drum odata cu el.Este de fapt soseaua lui si noi habar nu aveam.Ma opresc la semafor alaturi de el,gandindu-ma ca oglinda ma va costa vreo 250euro.Sa ma dau jos sa ii f.. una dupa ceafa? Sa ii spun cat de idiot este in timp ce ii atrag atentia ca si eu sunt motociclist? Sunt confuz pt ca imi dau seama ca nu stiu cum sa reactionez.El ma scuteste de toate acestea lovindu-mi aripa masinii cu piciorul in timp ce accelereaza de la semafor.Aripa este indoita.Altii 400euro.Ma uit pe fereastra la soferul din stanga mea care lasa geamul jos si striga catre mine cu dusmanie : Motociclisti nenorociti! Sa ii spun ca si eu sunt motociclist? 7.respect fata de sport/hobby In '85 in timp ce deveneam motociclist pe o Ninja 600 am avut ocazia de a cunoste un om deosebit,o persoana ce ma ajutat sa realizez ce inseamna sa uibesti acest sport,sa te dedici acestui sport,sa nu regreti ca il practici si l-ai practicat.Acest cineva era si poate mai si este un motociclist deosebit prin faptul ca conducea un Gsxr1100 cu o mana.Cu mana stanga.Mana dreapta era de metal,un carlig gen Captain Hook ,adaptat pt a a intoarce mansonul si a frana.Respectivul avea 30+ ani la acel timp.Devenindu-mi prieten,am inceput sa purtam tot felul de discutii legate de acest sport ca intrun final sa imi povesteasca cum cu cativa ani inainte cand se considera mai 'smecher',mergand pe o roata a scapat motorul peste cap,acesta cazudui pe mana dreapta care a fost strivita si ulerior amputata. Lunile ce au urmat au fost cele mai grele ,acesta nehotarat daca mai urma sa incerce sa mearga pe motor.Pasiunea pt motociclism a fost mult mai mare decat frica de a incaleca motorul dinou,si dupa cateva luni acesta era in sa.Era un pilot f experimentat.Mergea si tare cand era loc,dar mergea cu cap.Nu se mai risca in tot felul de situatii imposibile.Nu mai avea nimic de demostrat pritenilor motociclisti.Pur si simplu,iubea sportul si il practica in asa fel incat sa ajunga acasa dupa fiecare iesire.Imi aduc perfect aminte vorbele lui: Oresti,mergi pe motor in asa fel incat sa nu ajungi vreodata sa regreti ca esti motociclist.Nu te va aprecia nimeni daca ai coloana rupta sau un picior lipsa.Tu vei fi singurul care vei suferi la nesfarsit.Persoanele ce te iubesc vor suferi alaturi de tine.Gandestete la ei daca nu iti pasa de tine.Practica sportul in asa fel in care sa te bucuri de el zilnic si sa nu ajungi sa ti se intample ce mi sa intamplt mie ca sa realizezi ce trebuie si ce nu trebuie sa faci pe motor.Respecta sportul si iti va aduce numai satisfactii. va urma..........
    20 points
  2. Toni

    Intrunirea anuala 2019

    @adrian radu -bujie Te rog si pe tine sa fii putin mai temperat în exprimare astfel încât discutia sa fie una constructiva. Nu m-am ascuns nicăieri dar nici nu pot sa stau non-stop pe forum si sa raspund instantaneu la intrebari care de multe ori nu sunt relevante. Eu nu m-am erijat în niciun fel de șef iar Alexa, slava Domnului există, nu a dispărut si sper ca e bine sănătos. Lista membrilor nu mai apare pentru ca nu a mai fost actualizată din 2016 si nu mai e relevantă, adica ca si cum nu ar mai exista. Asta din cauza ca nimeni nu a mai fost interesat sa o actualizeze si ma refer in special la cei care și-au asumat prerogative de consiliu director si ar fi trebuit să aducă lista la zi (parerea mea). Lista trebuie actualizată la ședința din 2019 si parerea mea e ca ar fi indicat sa nu mai fie publica decat pentru membri. Nu cunosc numele complet al tuturor userilor dar ii stiu pe majoritatea după userul folosit. Daca tu nu ii stii, probabil ca nu te-a interesat s ii cunosti cu adevarat si nu e treaba mea sa ți-i prezint. Pentru a deschide lista participantilor la întrunire trebuie mai întâi lămurite data si locul astfel încât doritorii sa stie daca pot sau nu sa participe in functie de programul pe care il au. Iti suna cumva logic ce spun? Hai sa fixăm un termen de stabilire a locației si datei după care deschidem listă inscrierilor. Ok?
    9 points
  3. Acum ceva vreme in urma am citit despre un individ de 70 ani ce vine cu o vechitura de motocicleta de prin 1912 tocmai din Australia.Aduna 120.000 km si in traseul lui Australia-Belgia ,trece si prin Romania.Am citit informatia,am vazut si "utilajul" si ,ca mai toata lumea, am zis ca omul este NEBUN.Dar .... m-a pus pe ganduri.Am inceput sa-mi pun intrebari.Dece face asta?Ce scop are?Ce avantaje are?Multe intrebari.Si nu am gasit niciun raspuns.Dar am simtit ceva interior,un impuls,un imbold,o chemare.Dor de aventura ,de neprevazut,de pericol,de verificare capacitatilor fizice si psihice, si multe alte imbolduri pe care nu le pot arata sau explica.Am simtit un mare dor de duca.L aTurda de ani de zile se organizeaza niste curse motoclasice si inca de anul trecut am vrut sa merg si sa particip.Si la aceasta manifestare este invitat si accepta participarea,celebrul Ron aca Old Bloke.Am zis ca nu pot pierde ocazia de a cunoaste pe unul din cei mai celebri motociclisti din lume,pe el si motorul lui,o bijuterie de 100 de ani.Si cum se putea realiza aceasta intalnire decat venind la intalnire calare pe o motocicleta de "numai"72 ani recte DKW-ul meu de 125cc ,nascut in 1940 .Si uite asa am anuntat pe organizatorii din Turda ca voi participa si cu ce voi veni.Am inceput sa prepar motorul ,adica sa-i remediez defectele pe care i le stiam si pe care nu le remediasem de un an de zile. 1.Lantul desi era nou,era prea lung si mai sarea de pe pinionul spate,asa de incercare.Am scos doua verigi,l-am pus la loc si l-am reglat ca si intindere.S-a comportat impecabil,cu o singura ungere in 900 km ,nu ca la altele mai noi. 2.Suspensia fata.Aici este de vorbit o gramada.O sa rezum.Suspensia fata la motorul meu nu are arcuri ci niste inele de cauciuc.Poate asa este originalul ,poate nu,eu nu am reusit sa aflu.Cert este ca cele originale,vechi si coapte s-au rupt .O treime din ele.Mi-a fost tare frica ca pe drum o sa se rupe si celelalte,avand mai mult efort pe ele.Eram intr-o mare dilema cand fiul meu cel mare a avut o idee geniala.Sa iau o camera veche cu diametrul apropiat de ce-mi trebuia mie si sa tai cate rondele consider ca-mi trebuiesc.Asa am si facut.Am taiat cate trei rondele si le-am pus una in alta si ca sa nu am probleme pe drum am luat si restul de camera cu mine.Vreau sa spun ca s-au comportat perfect,Si acum sunt intregi si cred ca vor fi acolo multa vreme. 3.Am reglat avansul si distanta la platine. 4.Am schimbat arcul de la cricul central.Am Avut norocul sa am un arc cumparat din targ cu 3.00 lei cu diametru mare si multe spire.Zici ca era de acolo.Defapt sistemul nu-i cu arc da asta-i alte poveste. 5.Am schimbat o garnitura la carburator si mi-a luat o ora ca sa pot regla relantiul.De necrezut. 6. Cu o teva mare si multa forta si determinare am reusit sa centrez potrbagajul si aripa spate pe roata.Aici cred ca mai este putin de munca dar asta l restaurarea ce va veni. 7.Am completat valvolina din cutia de viteze pana la normal.Ar trebui sa urmeze si inlocuirea semeringurilo ce nu-si fac treaba. 8.Joi seara ,inainte sa bag motorul in parcul sigilat i-am mai dat o semipedala sa arat cuiva cum merge.Dupa ce a pornit ,cam la trei secunde,vvvrrrrrruuufffff.Mort.Da-i la pedala .Mort.ma pregateam sa anunt organizatorii ca nu mai vin cu vechitura ci cu honda.Mare rusine.Nu m-am lasat dovedit .Am inceput sa o cercetez metodic si,spre norocul meu am inceput cu bujia si aprinderea.Am scos bujia ,am pus-o la masa si dai la pedala sa vedem scanteia.Scanteia canci.Am incercat sistemul ruptor ,condensator,bobina,perfect.Am luat din mers o bujie cu acelasi filet cu cel original.Succes.Bujia era vinovata.Acea bujie despre care nu stiu de la ce este ,ce cifre termice are,ce varsta are,de unde naiba o am,ei bine cu acea bujie am facut 900 km si e inca pe motor. 9.M-am apucat sa curat stopul si cum se intampla la omul sarac de i se scoala obiectul in biserica s-i cade painea cu unt in cacat,asa am patit si eu si am spart sticla de la stop.Asta e.Am stat vreo doua ore sa adun ciburile si sa le lipesc cu "picatura".Rezultatul nu m-a multumit asa ca am scos geamul de la Simson si am dres busuiocul. 10.Am pus la incarcat bateria.Presimteam eu ceva. 11.Am fost repede sa-i fac asigurare.Omu cu pretentii .Cica pe 6 luni la modelul meu ,pe care bineanteles ca nu l-a gasit in nomenclator si a trebuit sa-l achivaleze cu alte tampanii,deci pe 6 luni numai 185.00 lei noi,o nimica toata.Bai nea,daca-mi faci sub 100.00 lei facem afacera,daca nu nu.Bineanteles nu avea sub 100.00 ron.Deci am plecat fara asigurare.Na, ca nici verificare nu aveam.Asta e,am plecat ilegal.O sa sara de cur in sus tot felul de pulisti.Ce naiba a iesit?Am vrut sa scriu puristi.Stiti voi ,astia de stau dupa masini la stopuri si nu depasesc viteza legala.Si se caca pe ei la ficare trecere a cate unui Trabant pe langa ei.Si care aleg cele mai tampite trasee numai ca sa fie singuri pe ele.Acceptam orice critici ba chiar si "marginalizari"E instructive. 12.Dimineata ,inainte de plecare,am facut presiune pe cele doua Haidenau din dotare si s-a dovedit ca bine am facut pentru ca aveau presiunea mica. Iacata ca prea multe nu am facut dar au fost esentiala.M-au ajutat sa nu am probleme pe parcursul intregului traseu,care nu a fost usor dupa cum se va vedea in episodul urmator.
    9 points
  4. 9.Sotia/prietena si motorul Acum cateva zile am adus acasa un R6 nou.Frumos motor.Probabil rapid.Destul de rapid pt a face prosti... Ma uitam la el cat de frumos este si cat de calm arata acolo pe stand.In acelasi moment ma trecut un fior gandindu-ma la bestia ce statea in fata mea si cat de repede mi-ar rapi pe cea draga de langa mine daca ia-si acorda sansa. Privirea mi sa tulburat in clipa in care mi-am adus aminte de incidentul de acum 10 ani,petrecut pe DN1.Vorbim de 1997 cand eram mandrul posesor al unui DR Big 800. Motocicleta ce mia ramas intaparita in memorie.Motocicleta cu ajutorul careia am schimbat viata persoanei iubite pentru totdeauna,inclusiv a mea.Plecasem din Balotesti spre bucuresti,eu si sotia (la acel timp).Afara incepuse sa ploua usor ,motiv pt care mergeam f incet si precaut.Am iesit in DN si am intrat in banda a doua de langa axul drumului.Imi aduc aminte perfect ca mergeam cu 60km/ora.Am trecut de complexul Prisma.La 100m in fata mea ,pe partea dreapta ,in intersectia cu drumul care strabate Corbeanca,a aparut o masina care imediat a dat semnal de stanga pt ataia DN'ul si a merge catre ploiesti.Am continuat drumul in banda a doua,fara sa reduc viteza,deoarece intentia soferului era clara.Acesta oprise pt a imi acorda prioritate.Ajung la circa 20m pe diagonala de acea masina,moment in care vad cu coltul ochiului o pata alba ce ulterior am realizat ca era o dacie care fara a opri,fara a acorda prioritate , cu intentia de a traversa DN1 si a continua catre ploiesti , a iesit in DN'u si a intrat fix in laterala dreapta a motocicletei,respectiv in piciorul sotiei mele.Imi aduc aminte perfect zborul ce a parut o eternitate,aterizarea violenta dupa care ceata si........... Sotiei mele intinsa pe DN'u i se spune ca eu am murit.Intra in soc.Eu imi revin ,incerc sa ma ridic,...piciorul rupt.Ma tarasc pana la ea care este inca constienta si ii explic ca din ce vad are mana rupta,piciorul rupt .. Apare ambulanta.Apare tavanul patat din spital.Incep sa strig dupa ea.Aflu ca e in operatie si ca are femurul rupt,cotul zdrobit,plamanul deplasat.Ceata.Ma trezesc cateva ore mai tarziu.Ia ,tot in operatie. Trec 40 de zile de spitalizare,6 luni de reabilitare.Ea nu mai e ce era altcandva.Era vesela,plina de viata,..o femeie frumoasa.Acum marcata,schioapata de la un loc la altul.Cicatricile pe brat si picior nu ii mai ofera satisfactia de a se admira in oglinda.Este marcata tot restul vietii.Eu sunt cel ce am marcat-o.Este vina mea si numai a mea.Eu sunt cel dispus sa risc,dispus sa merg pe motor.Ea este inconstienta,nu realizeaza pericolul.Viata ei a fost in mainile mele.Mi-am batut jos de ea.Timpul trece si se spune ca timpul le rezolva pe toate dar cicatricile raman. Daca tu iubesti acest sport si esti dispus sa risti zi de zi ,asta nu inseamna ca ai dreptul sa risti viata altuia,mai ales a persoane iubite.Daca persoana respectiva este inconstienta si nu realizeaza pericolul,este de datoria ta ca om matur,motociclist cu capul pe umeri,sa ii explici ca nu merita sa riste.Nu accepta ca tu sa devii persoana ce a condamna-to la moarte. Credema, nu te vei ierta niciodata.Cel mai rau lucru care ti se va putea intampla este ca ea sa moara si tu sa traiesti cu constiinta patata ca tu ai omorato. Un an mai tarziu am divortat.Nu a mai fost niciodata la fel.Nu m-am iertat niciodata pt cele intamplate.Nu am cum sa repar ce am stricat.Raman patat pe veci.Nu vei intelege pana nu ti se va intampla.Nu iti doresc sa ajungi ca mine. Frumos R6'le.Am scos surubelnita si i-am desfacut saua de spate si apoi scaritele pasagerului.Atat lucru pot face si eu pt persoana iubita.
    9 points
  5. Pe vremea lui Ceasca cand eram la scoala aveam matricole.Eram un fel de cireada de vaci insemnate,numerotate pentru ca in caz de ceva sa ne poata identifica militia.Asa si cu bulinele. Dupa revolutie cand am prins curaj sa merg cu mobra neinmatriculata pe strazi stiind ca nu ma poate prinde decat vreun politist pe motor aveam sentimentul ala de libertate,sentimentul ala ravnit in comunism.Acum motociclismul nu mai este despre spirit liber ,nu mai face nimanui placere sa se suie in sa si sa plece singur la drum, doar el si gandurile lui. Acum trebuie mers in grupuri ,si cu cat mai mari cu atat mai bine. Grupurile trebuie sa aiba insemne, ca sa nu se rataceasca unii de altii. Motociclismul a devenit un show pe care sa-l aratam celor de pe margine, avem embleme pe spate ca sa stie tot poporul ca nu suntem ai nimanui,ca facem parte din ceva .Ca avem prieteni. Prietenia nu se mai leaga pe pasiuni comune.Toti invocam pasiunea pt motocicleta dar nu la toti e reala.Intreaba doi motociclisti care se cred prieteni daca merg la teatru impreuna,daca se plimba impreuna prin parc cu familiile lor sau daca isi fac concediile impreuna,daca se viziteaza acasa pentru orice altceva decat pasiunea pt motoare.Majoritatea vor spune ca sunt prieteni pentru pasiunea pentru a merge impreuna pe doua roti. Ceea ce e hilar .Un raspuns asemanator din partea unor automobilisti ar parea ciudat.Suntem prieteni pt ca ne place sa conducem masina. Acum daca n-ai prieteni iti cumperi motor si iti cauti ,umil ,un grup care sa te primeasca.Apoi, in clipa cand esti acceptat si ai fost insemnat ca vacile cu fierul inrosit pe spate te transformi din baiatul umil ,timid si linistit intr-un zmeu agresiv .Acum ai spate. Nu mai conteaza ca inainte apreciai muzica clasica sau disco,acum e musai sa spui ca de fapt iti place rockul,tatuajele si bautura pentru ca asa e in filme.Incepi sa-ti modifici personalitatea ca sa te incadrezi in sablonul unanim acceptat. Filmele au creat acest sablon,aceasta reteta cu toate ingredientele necesare ca sa fi vazut drept un motociclist adevarat.Mai trist e ca multi copii incearca sa-si schimbe propriul fel de a fi pentru a se incadra in acest sablon si ca sa fie acceptati de ceilalti. Ne inregimentam singuri in diverse grupuri si ne supunem unor reguli de buna voie. Ne taiem singuri craca spiritului liber de sub fund cazand intr-o lume incalcita plina de oameni care-si dau prea multa importanta,o lume plina de orgolii ,pentru ca au vazut ei in filme cum trebuie sa fie un motociclist.In mintea unora ,odata cu achizitia de motor si geaca devii un fel de zeu la care muritorii de rand fara motoare trebuie sa se inchine si sa cada in genunchi.Exista acea mandrie cand mergi in gasca de motociclisi pe strada ,toti cu aceleasi embleme si tragi cu ochiul in stanga si-n dreapta sa vezi cine ar putea sa te vada si sa se sperie de tine.In mintea ta ai impresia ca pietonii sau automobilistii care te vad se gandesc "uau, motociclisti, ce minunat, ce mi-as dori sa fiu ca ei" cand de fapt sunt injuraturi ori pentru zgomot ori de frustrare din partea soferilor. De ce scriu toate astea? Pentru ca am ajuns la concluzia ca nu voi purta niciodata un pach.Poate sa fie cusut cu fir de aur.Vreau sa fiu liber. Si nu voi merge in grupuri mai mari de 2-3 motoare. Vreau sa ma bucur de peisaj si de satisfactia care ti-o da mersul pe doua roti.Nu vreau sa fiu atent la ce face cel din fata sau din spatele meu. Nu vreau sa incerc sa tin un anumit ritm impus de altul.Vreau sa merg incet sau repede dupa cum simt la momentul respectiv.Vreau sa opresc unde am chef sau sa nu opresc deloc. Vreau sa fiu liber. Imi place sa ma intalnesc cu voi, sa bem un pahar impreuna ,sa cantam, sa dansam ,sa depanam amintiri impreuna pentru ca ne cunoastem de cel putin10 ani .Nu imi plac insa frustrarile,orgoliile unora ,certurile de pe forum fara rost.Si pentru ce? Oare este atat de necesar sa facem parte din vreun club ca sa ne intalnim? La cele una sau doua intalniri pe an la care venim ,o facem din obligatie sau de placere? Daca nu am fi trecuti pe vreo lista a membrilor nu v-ar mai placea sa ne vedem? Voi nu vedeti ca singurul motiv de cearta este clubul in sine? Nu ar fi mai frumos sa dam emblemele jos sa punem lacat pe club si sa ne vedem ca niste prieteni? Cu ce ar fi diferit? Sunt oameni care s-au retras si nu mai vin sa se intalneasca cu ceilalti tocmai pentru ca ceilalti au ramas membri in club. Respect pentru cei care au plecat din club si totusi vin sa ne vedem. Inseamna ca pe ei nu i-a legat un pach care odata pierdut a sters orice prietenie. Inseamna ca ei sunt atasati sufleteste de anumite persoane. Daca maine am desfiinta clubul ,cei care s-au retras ar putea sa se reintoarca ca prieteni printre noi.Sau poate nu ,poate pana s-au retras i-a atras doar apartenenta la un club. Eu recunosc ca din cauza acestui club m-am certat cu multa lume , incercam sa-mi impun un anumit punct de vedere,aveam opinia mea legata de mersul clubului,aveam orgoliile si frustrarile mele. In viata reala nu sunt un certaret dar clubul m-a schimbat. De aici concluzia ca absenta clubului ar fi benefica pentru toti.Nu ar mai fi motive de cearta. Am putea sa organizam intalniri anuale pentru noi ca prieteni.Ar veni toti cei care se simt bine impreuna cu noi.Poate si cei care s-au retras.Nu ar fi nimeni frustrat ca e doar simpatizant si nu membru.Nu ar mai fi doua categorii de oameni in acest grup.Ne-ar lega doar prietenia.Nu ar mai veni cu noi cei care o fac doar de dragul unui pach atasat pe geaca.Am ramane doar intre prieteni si nu vom mai avea motive de cearta . Stati cinci minute si reflectati. Tineti neaparat sa aveti o bulina pe spate? Va face asta mai motociclisti decat sunteti in realitate? Vreti sa va plimbati sau sa faceti impresie pietonilor si soferilor de pe strada? Am sa fac primul pas si o sa spun ca ma retrag din club. Dar am sa vin sa ma vad cu voi indiferent ca va fi la intalnirile anuale sau pe la intrunirile de gen. Vin ca si prieten.
    8 points
  6. poate ca nu postez unde trebuie.in acest caz,rog adminul sa mute unde-i e locul.m-am hotarat sa scriu,in urma unei intalniri avuta azi.fiind o zi frumoasa,am iesit cu sotia la plimbare in madrid.pe grand via(cei care au fost pe meleagurile iberice stiu ca e cel mai important bulevard din madrid)la un moment dat am vazut pe trotuar o motocicleta. Nimic neobisnuit pana acum,tinand cont ca asa se parcheaza motocicletele in madrid.ce mi-a atras insa atentia e faptul ca era foarte incarcata,plina de bagaje,embleme si stegulete..un domn respectabil,in varsta,cu un zambet placut si deschis mi-a facut semn sa ma apropii.atunci am putut vedea ca motocicleta e un bmw 650 gs..am incercat sa intru in vorba cu el,sa il intreb de cat timp e pe drum,daca a trecut prin romania,daca.....in engleza,spaniola.......nu vorbea,,doar facea semne.am inteles ca a ocolit romania,nu am prea inteles eu de ce.....un domn simpatic.nu cerea de la nimeni nimic.avea o casca pe motor unde se puteau lasa donatii.oricine vroia sa faca o poza cu el accepta....din semnele facute de el si din afisele lipite pe motocicleta mi-am dat seama ca face turul lumii,ca a facut 380 000km in 11 ani,ca face asta din donatii. Am facut cateva foto cu el si m-am simtit onorat sa-i las ceva bani in casca....si traiesc cu satisfactia ca urmatorii cativa zeci de km o sa-i faca din donatia mea..m-am grabit sa ajung acasa si sa accesez pe internet adresa care o avea pe unul din afise....si,spre surprinderea mea,si totodata spre marea mea rusine(asta pentru ca nu stiusem pana acum nimic despre el...)am aflat ca............e vorba despre VLADIMIR ALEKSEYEVICH YARETS ( www.yarets.com ),in varsta de 71 ani(impliniti in urma cu putin timp).e surdo mut(mi-am dat seama abia atunci de ce nu vorbea,doar facea semne )a plecat in anul 2000,in 27 mai din orasul minsk in turul lumii pe o motocicleta JAWA 350 TS.dupa 3 ani a ajuns in america(tot pe jawa)unde in orasul peoria a avut un accident care era cat pe ce sa-i fie fatal.a stat un an in spital,pe cheltuiala unui binevoitor.dupa spitalizare,jawa fiind neutilizabila in urma accidentului nu mai putea sa isi urmeze visul de a intra in cartea recordurilor ca fiind primul surdo mut care face turul lumii pe motocicleta. Dar se intampla si minuni.tot binevoitorul acesta ia facut cadou o motocicleta bmw.asa a putut sa isi urmeze drumul.gasiti mai multe informatii,dar mai ales foto pe adresa lui.merita vazute fotografiile si citite articolele aparute despre el in ziare.si daca vreodata ,unul dintre voi il veti intalnii in calatoriile voastre pe doua roti prin lume,lasatii o moneda cat de mica.se va bucura de ea.si strangetii mana ca merita.e un adevarat luptator,care in ciuda handicapului pe care-l are si-a urmat visul.UN ADEVARAT MOTOCICLIST .
    8 points
  7. AnjinSan

    Lumea Noua

    Breitenbush Hot Springs este un loc aparte. Numita si “A retreat” este de fapt o comunitate privata. Niste vechi izvoare termale constituie baza unei mici afaceri turistice. Cabane ce pot fi inchiriate stau imprastiate printre copaci verzi. Iar izvoarele termale sunt amenajate in cateva bazine imbietoare, curate si integrate in mediul inconjurator. Pana aici frumos insa poate nimic special, nimic deosebit fata de alte locatii cu izvoare termale. Insa partea interesanta este adusa de cei cativa oameni ce au ales sa traiasca in acel loc intr-o comunitate cu reguli ceva mai speciale. Casele lor sunt situate intr-o alta parte a locului, trebuind sa treci un pod pentru a ajunge acolo. Nu sunt racordati la reteaua de curent electric. Intreaga comunitate are energie electrica de la o micro-hidrocentrala instalata pe acelasi rau. Nu exista semnal de telefon mobil iar internet exista doar intr-o singura iurta, folosind un calculator obisnuit, fara wirless. Hipioti? Poate, insa hipioti organizati. Primii de acest fel pe care ii cunosc. Regulile vestimentare sunt poate mai libere insa nu acelasi lucru se poate spune si atunci cand vine vorba de munca. Fiecare membru are cate ceva de facut in comunitate. In principal pentru a asigura buna functionare a statiunii cu izboarele termale, de pe partea cealalta a raului. Fiecare face parte dintr-o echipa (cei care se ocupa de mancare, cei care se ocupa de bazinele termale, cei care se ocupa de curatenie si tot asa), fiecare este platit doar salariul minim pe economie (insa primesc gratuit mancare si loc de dormit in “sat”) si fiecare are timp pentru alte lucruri decat munca (nu se face overtime, se incurajeaza doar 35-40 ore de munca pe saptamana si vacantele cat mai dese). Toti membrii permanenti ai comunitatii au posibilitatea sa cumpere “actiuni” si sa devina propietari in tot ceea ce detine comunitatea. Astfel pot sa voteze in chestiunile unde este nevoie de o decizie generala. Altfel, in viata de zi cu zi, exista un board de conducere (echipa executiva), aleasa prin vot pentru o perioada determinata, care se ocupa de buna functionare a comunitatii. (hmm BEST anybody?) Eu recunosc ca nu am vazut serialul Lost in intregime insa cat timp am fost acolo, m-au amuzat anumite asemanari cu “Ceilalti”. Ca oaspete nu ai voie sa te plimbi in satul lor fara insotitor. Copiii au o scoala mica, iar “transportul” se face in general cu bicicletele, mari sau mici. Noi am stat cateva zile acolo, fiind invitati de prietenul nostru Mark, pe care l-am cunoscut in Nakusp. VStrom-ist ca si noi, Mark a fost dragut sa ne “imprumute” rulota lui noi avand astfel de o experienta interesanta in Airstream. Nu pot spune ca modul lor de viata mi s-ar potrivi ca statut permanent. Insa amuzant este ca nici ei, cei de acolo, nu stau “definitiv” in comunitate. Multi pleaca dupa 1-2 ani inapoi in “lumea obisnuita” insa se intorc la Breitenbush de cate ori au nevoie de o gura de “oxigen”. Si pentru ca oamenii sunt oameni, fondatorii acestui loc s-au gandit la un mod ingenios de a impiedica viitoarele generatii sa vanda locatia. Chiar daca viitorul comunitatii este decis doar de membrii actuali, cei cu drep de vot, excesele acestora sunt temperate de faptul ca banii (dividente sau vanzare) sunt impartiti la toti cei care au actiuni (toti cei care au fost membri vreo-data), adica foarte multa lume. Astfel cei de acum, sunt incurajati sa nu priveasca izvoarele termale ca pe o afacere din care sa castige bani, ci ca pe un mod de viata. Plecam de la Breitenbush insotiti de Mark pentru o bucata de vreme. Din nou, doua VStrom-uri la drum. Afara se face cald si ne oprim pe drum pentru a ne racori langa o cascada. Si nu suntem singurii care preferam acel loc. Impartim privelistea cu mici prieteni. Ne continuam drumul spre linistitul Springfield unde avem parte de o ultima zi linistita. Dupa atatea zile linistite este timpul sa facem ceva progrese notabile pe sosea. California ne asteapta. Astazi avem un alt motiv de sarbatoare: Gunnar implineste 40 000 kilometri. Wow, parca mai ieri erau numai 30000. Alternam traseul intre drumuri inguste si autostrazi rapide, unde intalnim masini grabite, masini ciudate sau masini mari. Fiecare cu drumul sau. Dar ne indepartam curand de trafiul arterelor mari si ne gasim din nou pe drumuri inguste… ce ne duc spre marginea statului California, prin paduri de Sequoia. Sentimentul avut pasind printre acesti copaci uriasi este greu de cuprins in cuvinte. Continuam tacuti urmarind drumul ce pare ca isi cere scuze padurii milenare, straduindu-se sa o deranjeze cat mai putin. Aveam sa continuam pe astfel de drumuri in urmatoarele zile. Suntem in California, poate cel mai cunoscut dintre statele Americane si poate cel mai emblematic pentru “visul american”. Suntem in California, si am ajuns aici pe motocicleta! Data viitoare vedem din nou Oceanul Pacific si calatorim pe drumuri “agatate” intre cer si ape. Ramaneti pe frecventa!
    8 points
  8. Parerea mea: La sedinta 2019, dintre cei prezenti la locatie, sa participe strict numai acei membri (autentici) care se regasesc in ultima lista valida (2016) si nimeni altcineva. Usa la sala de sedinte incuiata la 5 minute dupa ora stabilita pentru sedinta si nimeni nu iese, nimeni nu intra pana nu se lamuresc clar problemele legate de viitorul clubului, insemne, patch-uri si dreptul de a le purta, oportunitatea de a restiliza insemnele etc. Pentru a evita genul de discutii in care toti vorbesc si nimeni nu asculta cum a fost de fiecare data pana acum, sa fie ales un moderator de sedinta care sa dea cuvantul pe rand vorbitorilor, rand care sa fie respectat cu strictete, seriozitate, fara comentarii inutile iar jignirile sau insinuarile jignitoare sa fie sub sanctiunea eliminarii din sedinta. Ceea ce se stabileste acolo sa fie litera de lege pentru toata lumea, oengisti sau neoengisti. Sunteti de acord?
    7 points
  9. Seara buna prieteni. Poate că-i bine...poate ca nu-i bine sa-mi dau si eu cu parerea pe aici, dar as vrea sa fac si eu o mica precizare. Eu cand am inceput sa vin pe la ale voastre intruniri/ întâlniri sau cand am mers împreună cu voi la petreceri/ plimbări etc, am observat ca erați toti prieteni extrem de apropiați, ce vă făcea placere si așteptați cu nerăbdare să vă vedeți toti pentru a uita de monotonie, pentru a refula, pentru a va distra. Mai pe scurt, mi-ati arătat si am văzut că sunteți o familie numeroasă si bucuroasă. Eu propun in felul urmator: 1. Sa se respecte codul, care are si el un scop si o vechime. 2. Sa se faca un semn distinctiv pentru noi, simpatizanții. 3. Sa lăsăm certurile d-oparte si sa nu mai afectam imaginea. VA ROG. Haideți să ajungem la un numitor comun, în asa fel încât, aceasta familie sa ierte toate certurile si sa redevină un întreg omogen. Mie unul chiar imi lipesc de la întruniri persoane ce mi-au oferit amintiri frumoase, sfaturi bune, ... imi lipsesc prieteni precum Bogdan Harea, Domnu Rosca, Ducu, Doru, Ivan, Sorin SXN etc. Repet. Rog a fi clemență, Rog a fi intelegere. Seara buna in continuare, si imi cer scuze daca al meu comentariu a supărat pe cineva sau a fost cumva deplasat. Vlăduț
    7 points
  10. Vad ca fiecare are propria varianta de "adevar" distorsionat sau cu mici omisiuni, in functie de interes. 1. Art. 5 din O.G. 26/2000 privind asociatiile si fundatiile spune: "Art. 5. - (1) Asociația dobândește personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociațiilor și fundațiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își are sediul.Modificări (1), Derogări (1), Jurisprudență (4), Reviste (1), Doctrină (2) (2) În temeiul dreptului constituțional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fără a constitui o persoană juridică atunci când realizarea scopului propus permite aceasta." Deci "gruparea" Clubul Motoveteranilor a fost perfect legal infiintata conform cu art. 5 alin. 2 din OG 26/2000 2. La momentul nasterii clubului nu a fost nici o clipa discutia "fara reguli" ci doar "fara sefi" 3.Textul Codului Clubului Motoveteranilor a fost discutat si votat articol cu articol, propozitie cu propozitie timp de aproape 2 ani si este rezultatul vointei majoritatii membrilor de la momentul respectiv si toata lumea a agreeat printre altele: " Cap. 12.Membrii Clubului Motoveteranilor au următoarele obligaţii: a) să respecte Codul, regulamentele de ordine interioară şi hotărârile Adunării Membrilor Clubului Motoveteranilor; b ) să nu întreprindă acţiuni în defavoarea Clubului Motoveteranilor şi/sau a membrilor acestuia; c) să nu aducă atingere imaginii Clubului Motoveteranilor; d) să anunțe Adunarea Membrilor din proprie inițiativă, pe baza onorabilității personale, atunci când ulterior validării ca membru, intervine postura de conflict de interese sau devine incompatibil cu statutul de membru al Clubului Motoveteranilor prin neîndeplinirea condițiilor prevăzute în prezentul document sau prin aderarea la o altă organizație similară." 3. Adevaratul motiv al discordiei provine din faptul ca nici unul din cei care au infiintat asociatia (o.n.g.) nu indeplineste conditia esentiala de vechime pentru a fi membru cu drepturi depline: Valeriu Alexa = permis categora A din 2013 Asandei Simion = 2010 Orlando Gujan = 2010 Plesa Virgil = 2009 Toti patru avand statut de membri simpatizanti in Clubul Motoveteranilor, cu siguranta lucrul asta ii nemultumeste dar acum ar trebui sa isi asume aspectul asta pentru ca a fost numai si numai decizia lor de a-si cheltui banii proprii pentru infiintarea tocmai a acestui o.n.g. 4. Problema izvoraste din faptul ca cei enumerati mai sus, dupa ce au fost primiti cu bratele deschise in randul clubului, nu se stie din ce motive, au decis sa forteze infiintarea o.n.g.-ului nerespectand astfel capitolul 12 lit. a) a Codului deoarece nu au respectat votul negativ al Adunarii Membrilor Clubului referitor la infiintarea o.n.g.-ului, preluand fortat (ca sa nu folosesc alta exprimare pe care am mai folosit-o) denumire, simboluri, insemne, istoric...practic tot. Acum... despre ce vorbim noi aici? Ce reconciliere??? Ce necesitate ca sa lase ambele parti cate putin de la fiecare??? Adica daca cineva iti "ia fortat" banii din buzunar, daca il prinzi, te duci la reconciliere cu el si negociezi sa iti dea inapoi numai jumatate din suma, nu??? Si cealalta jumatate o lasi tu de la tine asa, de dragul reconcilierii. Interesant punct de vedere..... (Rog a se trata aceasta fraza doar ca o exemplificare, fara nici o insinuare ca cineva ar fi bagat mana in buzunarul altcuiva in cazul discutat de noi.) Reconcilierea are o singura si simpla rezolvare: o.n.g.-ul trebuie sa preia oficial textul Codului sub forma de Regulament care trebuie respectat intocmai si sub sanctiunile prevazute in textul respectiv. Concilierea din partea Clubului Motoveteranilor provenind din singurul avantaj pe care il ofera acest o.n.g si anume faptul ca denumirea este protejata mai bine in felul acesta. Deoarece membrii fondatori ai o.n.g.-ului nu indeplinesc conditiile sa aibe statut de membri cu drepturi depline dar totusi pentru a reusi sa continuam in pace, prietenie si armonie, ar trebui sa se dea putin deoparte din functiile de conducere ale ong-ului (asa cum au si afirmat in nenumarate randuri ca vor sa faca) si sa se limiteze la statutul de membru simpatizant asa cum au fost ei primiti in randul Clubului, respectand bineinteles obligatiile si drepturile prevazute in Cod, bineinteles pana in momentul cand vor indeplini conditiile de a deveni membri deplini. Sau in varianta in care vor ramane in functii, atunci sa faca bine si sa ne respecte pe noi toti si chiar pe ei insisi, respectand vointa scrisa negru pe alb a Motoveteranilor. 5. Usoarele ironii la adresa sediului Clubului (in inimile noastre) raman doar niste ironii nesarate. Adresa de e-mail, site-ul, domeniul .ro si altele cu care se lauda ong-ul, sa nu scapam din vedere ca toate au fost insusite fortat si chiar si asa degeaba au fost creeate daca nu sunt absolut deloc utile si mai ales vizibile. editare ulterioara: ca sa nu mai mentionez si faptul ca cei care au infiintat ong-ul sunt acum si in postura de conflict de interese prevazuta in cap.12 lit. d) din Codul Clubului Motoveteranilor si a se vedea in cap. 3 care sunt consecintele... p.s. referitor la eliminarea conditiei de vechime: cum nu poti sa te numesti Veteran de razboi fara sa fi fost la razboi, tot asa nu poti fi Motoveteran fara ca macar sa ai permis de conducere, iar vechimea de 20 ani e una chiar foarte rezonabila avand in vedere greutatea cuvantului veteran; ...ar mai fi si exemplul celor care au hartii de certificat de revolutionar dar ei au vazut revolutia doar la televizor sau nu erau inca nascuti.... refuz sa cred ca vreunul din prietenii nostri motociclisti ar vrea sa se complaca intro situatie asemanatoare.
    7 points
  11. Astazi am ajuns la Calimanesti impreuna cu Bujie si Marius. Am discutat cu seful departamentului marketing si ne-a promis pt inceputul saptamanii viitoare oferta la cererile noastre pt ultimul weekend din mai.
    7 points
  12. Va multumesc tuturor,din partea tatalui meu,pentru gandurile care sigur ajung la el si sigur il linistesc.Era dedicat trup si suflet motocicletei (o iubea aproape ca pe o fiinta). Nu stiu daca sa ma simt vinovat sau nu ca l-am incurajat sa mergem la intrunire. Oricum dorea asta foarte mult. Daca am gresit, sper sa ma ierte. A ales sufletul lui sa zboare in vazduh in loc sa mai calatoresca cu motorul pe pamint.El mi-a pus ghidonul in maini cind aveam doar 7 ani si m-a incurajat si sprijinit permanent in tot timpul de dupa. O sa-mi lipseasca foarte, foarte tare. De asemenea o sa-i lipseasca si fiului meu Mihnea ,care din pacate a vazut accidentul fiind in masina din spatele lui impreuna cu sora si cumnatul meu. Sper ca Mihnea sa nu-mi ceara sa vand motorul, dupa toate astea pentru ca voi fi nevoit sa o fac. Oricum stiu ca de acolo de sus ne vegheaza pe toti impatimitii celor doua roti. Il rog aici in fata voastra, a celor pe care i-a stimat si iubit atit si cu care se mandrea in fata tuturor sa ma ierte ca nu am fost in stare sa-l fac sa mai parcurga cei 20-30 de km care ne desparteau de casa.Tot timpul radea si spuneaca el "MOSUL" va muri pe motor ca un barbat adevarat. Lui i s-a indeplinit visul insa a lasat un gol imens in urma lui. De asemenea, va rog sa ma iertati, daca fiul meu imi va cere sa nu-i duc pasiunea mai departe. Sper sa ma intelegeti si sa ma credeti ca voi ramane in continuare de-al vostru cu sufletul si i-l voi reprezenta cu onoare si pe tatal meu. Maine (04-06-2014) la orele 13 se va intoarce in tarina din care sintem toti facuti. Tata te rog sa ma ierti si sa te odihnesti in pace. Acesta e ultimul salut al tatalui meu catre voi. Sa aveti cu totii asfalt uscat sub roti.
    7 points
  13. Macintosh

    N-Am Titlu

    Astazi am avut ocazia sa vad inchisoarea pentru indezirabilii politic, devenita muzeu, din Sighetul Marmatiei de pe strada Corneliu Coposu. Pentru cei mai slabi de inger si mai pacifisti, va recomand sa nu cititi mai departe. Credeam ca am vazut si amfacut destule ca sa nu am probleme la o asemenea vizita. M-am inselat amarnic. Am vazut holuri intregi tapetate cu pozele celor care nu au mai scapat cu viata. Am citit marturiile celor care au reusit sa iasa pe propriile picioare de acolo. Am citit cu durere in suflet scrisorile detinutilor care cereau rudelor provizii care stiau ca nu vor ajunge niciodata la ei. Martori care au descris decapitari cu sabia, scalpari, mutilari diverse, tratament animalic si atatea grozavii care mi-au umplut sufletul cu durere si ura. In primul rand, nu am fost singur. Am fost cu prietena mea si cu 2 colege ale ei. Toti patru sociabili si vorbareti din fire. Nu cred ca an schimbat 5 cuvinte in 90 de minute cat am ratacit prin acea puscarie. De cum am intrat, am simtit ca o gheara in inima si parca mi se dublase inexplicabil greutatea. La intrare am platit 24 de lei pentru 4 bilete si am mai primit pe o foaie A4 cateva date despre inchisoare, inclusiv munca depusa de Ana Blandiana de a o transforma in muzeu. A urmat un mic hol cu 3 harti mari ale romaniei pline de cruci. Fiecare cruce reprezenta lagarele politice, inchisorile, gropile comune si taberele de munca fortata. Am pierdut numaratoarea dupa prima suta. In acelasi timp, vocea Anei Blandiana imi povestea despre cele peste 2 milioane de victime ale sistemului comunist si despre chinurile la care acestia au fost supusi. Fericiti cei care au fost executati pe loc impreuna cu familiile lor. Nu credeam ca voi spune vreodata asa ceva, dar este adevarul. A urmat vizita parterului. Am vazut 2 holuri interminabile tapetate cu pozele celor care au murit acolo. M-au umplut de o durere combinata cu o ura pe care pentru prima data in viata mea nu mi le pot controla. Oameni, ca mine si ca voi, cu priviri inteligente, cu dorinta de viata in ochi, cu priviri bonome si placute. Bunicul meu si al vostru. Cu sperante si cu vise. Doamne si domnisoare, barbati si baieti, copii. Nimic si nimeni nu a scapat. Au macelarit tot ce au prins. Trebuie sa plec de la wi-fi-ul asta, continui cand ajung la alt net. Imi cer scuze pentru greselile de ortografie, scriu de pe tableta sau de pe telefon, in principiu de pe ce prind semnal. Tot la parter am vizitat cateva camere in care erau expuse "imbracamintea" , "incaltamintea" si "efectele personale" ale detinutilor. O vesta atat de peticita ca nu iti mai dadeai seama din ce era facuta. Niste perechi de sosete care aveau nevoie de eticheta pentru a-ti da seama ce sunt. Un toc de ochelari facut din hartie si carton. O inimioara facuta pentru o fiica din coada unei periute de dinti. O zi de nastere la care autorul stia ca nu va ajunge. Nici la aceea si nici la urmatoarele. Nu suntem singurii vizitatori ai muzeului. Mai sunt oameni. Toti au aceeasi privire consternata, tulburata si indurerata. Parca nimeni nu vorbeste. Singurele cuvinte care sunt rostite sunt strictul necesar si sunt soptite atat de usor, incat te simti ca unul dintre acei detinuti care nu are voie sa comunice cu restul. Dar privirile lor ma intreaba: vezi si tu? Simti si tu? Cum au putut sa faca asa ceva? Nu acum o mie de ani. Cei de aici au fost rudele noastre. Sange din sangele nostru. Dar nimeni nu poate rosti nimic. Unul dintre angajatii muzeului imi face semn sa vin spre el si-mi spune in soapta sa urc la etaj unde sunt celulele. Fiecare celula este curatata si renovata, dar parca simti in tine frica, dezamagirea si disperarea pe care au simtit-o ocupantii. Am incercat sa intru e rand in fiecare, dar nu am reusit. Am fost in celula in care a murit Iuliu Maniu. O camaruta de doi metri patrati si cu un pat de fier. O fereastra mica, cu vedere la cer completeaza decorul. Aici s-a prapadit un mare roman, de mana altor romani. Caut cu disperare ceva in camera aia dar nu gasesc. Nici eu nu stiu ce caut. Parca ar fi trebuit sa ramana ceva, o amintire, o vorba, un cuvant scrijelit pe perete, dar nu exista... O celula mai mare, care astazi ar acomoda 5-6 infractori comuni, era folosita pe post de dormitor pentru 30-40 de detinuti politici, majoritatea intelectuali. Pe pereti sunt scrisorile lor catre familii si fisele lor matricole de penitenciar. Punctau meseria lor, clasa sociala din care faceau parte: burghezi sau tarani ce au refuzat colectivizarea, averea lor si a familiei si cam atat. In urmatoarea celula este un alt vizitator, cam de o varsta cu mine. Nu-l cunosc, dar imi face un semn. Din ochii albastri inlacrimati imi face un semn ca vrea sa citesc ceva. Ma indrept catre acea parte a peretelui si vad poza unui tanar in floarea varstei. Citesc, era un poet. Isi facuse prin multa truda un ziar al lui. Fusese gasit vinovat pentru ajutarea miscarii de rezistenta anti-comuniste. Daduse o plasa cu mancare unor prieteni, care au impartit-o cu cativa membri ai rezistentei. Au urmat de cinci ani de batai zilnice, torturi dintre cele mai sinistre. Pe acelasi perete erau si scrisori post decembriste ale prietenilor acestuia care ramasesera in viata. Un tip naiv, binevoitor si dedicat credintei in libertate, in ciuda torturii suportate in inchisoare, nu divulgase nici un alt nume. A murit la o luna dupa eliberare cand o aschie din coastele sale distruse i-a patruns in inima. Avea 33 de ani. Declaratiile prietenilor imi spun ca erau siguri ca vor fi arestati cand au auzit ca tanarul este in mana comunistilor. Nu le venea sa creada nici acum ca poetul firav le protejase identitatea. Incerc sa inteleg prin ce a trecut omul acesta si ma gandesc ca cel mai probabil nu as fi rezistat atat si nici nu as fi ramas tacut. Vizitatorul asteapta linistit sa citesc tot. Cand termin si ma uit la el imi sopteste: de ce? Dar nu stiu ce sa-i raspund. Bag capul in pamant si ies pe culoar. Nici eu nu inteleg. Cum au putut sa faca asa ceva propriilor semeni? Nu alta rasa, nu alta natie, ci celor ca ei, nascuti si crescuti de aceleasi mame, pe acelasi pamant. Am intrat in alta celula. Aici pe toti peretii sunt marturii ale celor scapati, cu privire la atrocitatile pe care le-au suportat sau le-au vazut. Aparent, paznicilor li se parea amuzant sa-i aseze pe burta, unul peste anul in stilul piramidei ca sa vada care lesina primii, cei de la baza, cei de la mijloc sau cei batuti mar pe care-i aruncau peste ceilalti. O alta tortura era ziua de baie, in care detinutii, indiferent de sex erau inghesuiti intr-o celula de 20 mp cu un lighean. O celula de 60 de detinuti aveau dreptul la 30 de minute la toaleta, o camera de cativa metri patrati cu 2-3 galeti. Asta nu se intampla in 1200 era noastra, ci imediat dupa 1946, pana in 1977. Exista si cateva povesti care te fac sa crezi ca exista macar un happy end. Unul dintre detinuti a evadat, gasind pentru scurt timp adapost in curtea unui taran, care om bun l-a ascultat, i-a dat de mancare si l-a protejat cat a putut. Dar in viata reala nu exista happy end. Paznicii inchisorii au aparut in curtea taranului in timp record. In acelasi timp record, detinutul a fost desconspirat de catre taran, care a trebuit sa vada pe viu cum familia ii este calcata in picioare la propriu de bocancii comunisti. Copiii i-au fost adusi la o masa de carne vie, dupa ce militienii i-au fortat sa se culce cu burta pe pamant si s-au suit pe ei cu picioarele. Probabil nici nu mai trebuie sa mentionez ca nici taranul samaritean si nici familia acestuia nu au scapat. O alta distractie a gardienilor era ca in zilele caniculare de vara sa bata in cuie geamurile celulelor, temperatura in interiorul incaperilor crescand rapid, cauzand stari de lesin si in randul detinutilor. Un gardian nu a fost multumit de munca unuia dintre detinuti asa ca i-a tras un piolet in cap, ce i-a patruns acestuia prin craniu. Uimitor, intelectualul (cam asta era clasa majoritara) nu a murit, dar a fost redus la mintea unui infant de maximum un an, plangand cand ii era foame, facand pe el si nefiind in stare sa mai articuleze vreun cuvant tot restul vietii. Unul dintre superiorii penitenciarului s-a gandit ca ar fi amuzant sa atarne femeile de grinzile din tavan, legandu-le parul de carlige. De cele mai multe ori, scalpul femeilor ramanea agatat de tavan, acesta cazand la pamant. Daca inca mai erau constiente, erau batute cu bestialitatea pana lesinau. Tinerii studenti au fost clasa cea mai defavorizata. Dintre acestia, abia daca au supravietuit 15%. Erau batuti zilnic cu atata sarg si dedicatie, incat unul dintre detinuti spunea: Nu le mai recunosteam fetele. Erau carne vie si sange. Le zdrobeau degetele in usi. Ii bateau cu biciuri, bate si ii calcau cu bocancii. Ii infasurau in sarma ghimpata dupa care trageau de aceasta din doua directii diferite. Asta le rupea direct carnea de pe oase. Unul scrisese cateva cuvinte: "m-am trezit dupa o bataie crunta. Ma uitam in jurul meu si nu distingeam nimic, decat ca era o dimineata insorita. Mi-am dat seama ca loviturile pe care le primisem in cap mi-au afectat vederea. Mi-am vazut in jur toti prietenii, zacand in balti de sange. Stiam ca sunt ei, dar nu-i recunosteam, nu mai aveau nici o trasatura distincta, capetele erau atat de umflate incat mi-era greu sa-i identific." Alt nenorocit de gardian a avut stralucita idee de a capitona toate celulele cu sarma ghimpata, astfel ca detinutii sa nu se poata rezema de pereti. Pe langa aceasta, din cauza numerele sporite pe un spatiu atat de mic, acestia se intindeau pe jos cu randul. Dar asta nu era permis, ei trebuind sa stea in permanenta in picioare, astfel ca orice detinut vazut intins pe jos era supus unui tratament "special". Lasand toate la o parte, detinutii nu aveau voie sa se uite pe geam, sub amenintarea unor pedepse grave. Chiar daca geamurile nu dadeau in afara, ci doar in curtea interioara a penitenciarului. In aceasta idee, au fost montate obloane la toate geamurile. Intru in alta incapere. Acesteia i se spunea "camera neagra". Asta pentru ca nu avea nici o sursa de lumina. Nici o fereastra. In pardoseala este infipt un drug de fier. De acel drug sunt legate niste lanturi cu catuse. Intr-o fractiune de secunda parca mi se deruleaza in cap filmele victimelor ce au stat in acea celula de izolatie. In alta incapere am citit ca procedura era in felul urmator: o bataie crunta, dupa care ti se punea un sac pe cap, dupa care te duceau in acea camera. Erai legat cu lanturi de podeaua rece de piatra. Cand iti dadeai seama unde esti, stiai ca vei sta acolo cateva luni bune si ca cel mai probabil nu vei mai iesi in viata. Deja s-a facut o ora de cand stau aici si simt o apasare pe umeri, pe inima si pe constiinta. Simt ca vreau sa le fac rau animalelor astora, vreau sa-i fac sa sufere. Dar imi dau seama cu regret ca majoritatea lor au murit linistiti in propriul pat. Nu ma pot abtine asa ca ma gandesc ca le-as putea vana familiile. Copiii, ajunsi acum parlamentari si politicieni. Le-as spinteca burtile sa le vad matele cum se scurg spre pamant, iar eu peste ei ranjind calm si linistit. Imi scutur capul si incerc sa ma calmez, pot mai mult de atat. Cobor la parter si incep sa ma uit dupa iesire. Simt nevoia sa fumez o tigara si sa ma uit la cer. Dar nu e sa fie. Acelasi angajat al muzeului, un batranel binevoitor dar deja obisnuit cu ororile acestei inchisori ma ia de brat si imi spune la ureche: "hai sa-ti arat si curtile interioare, sa vezi tot". Cu greu dau din cap aprobator si il urmez. Imi deschide usa si-mi spune: "aici ii lasau sa se plimbe 3 ore pe zi. Cateodata". "Hai in curtea mare mai intai si dupa aia iti arat si capela". Curtea mare nu este nimic special. O curtea de inchisoare, am mai vazut destule. Dar in mijlocul curtii sunt cateva statui in dimensiuni naturale, mutilate in diverse moduri. "Fiecare statuie simbolizeaza unul dintre modurile de tortura sau felul in care au fost omorati. Uite, statuia fara cap simbolizeaza detinutii decapitati de paznicii comunisti." Tine neaparat sa-mi povesteasca si despre restul in timp ce ma impinge usor spre ele. NU! Am vazut destul, nu mai vreau. Ma intorc cu spatele la statui, punandu-mi in acelasi timp gluga in cap, incercand sa scap de ploaie si de imaginea groteasca a statuilor. Din pacate, in asemenea locuri doar prin a-ti muta privirea, tot nu scapi de realitate. Pe peretele din stanga mea observ cu greu printre picaturile de ploaie o serie de nume. Pe o inaltime de 3 metri si o lungime de peste 100 de metri, sunt batute prenume plus nume, cu un simplu spatiu intre ele. Imi ia cateva secunde sa-mi dau seama ca sunt sute de nume. Ba nu, mii. Batranelul se uita la mine, parca imi simte nelamurirea si printre dintii rari imi zambeste si-mi spune: "Aici sunt scrise numele tuturor celor care au murit aici. Mai sunt inca 2 pereti la fel de lungi la capela". Imi aduc aminte de cuvintele Anei Blandiana. 2 milioane de victime. Din auzite, numarul nu pare extraordinar. Dar cand le vezi scrise....doar o mica parte dintre ele.... Imi dau seama ca ceea ce am scris este dezordonat si probabil aleator. Asta este ceea ce mi-a ramas in cap. Asta si un ciudat sentiment de neputinta. Sa vad prin ce au trecut oamenii astia, pentru simplul motiv ca nu le-a placut secera si ciocanul. Pentru ca nu au vrut sa-si dea vaca colectivizarii. Pentru ca nu au vrut sa taca. Pentru ca nu au vrut sa se supuna unui sistem ce-l stiau gresit si corupt. Pentru ca nu au vrut sa renunte la credinta. Pentru ca nu au vrut sa renunte la ceea ce-i facea oameni printre animale. Strabunicul meu a fost unul dintre acesti detinuti. A fost gasit vinovat pentru organizare de jocuri de noroc (in familia mea -strict- se juca si inca se mai joaca poker) si pentru colaborare cu legionarii (la rugamintea acestora, le sfintise o troita). Nu a fost in penitenciarul din Sighet, ci in unul din Dobrogea. Cred ca nici el nu stia cu exactitate in care. El, pentru ca era preot, cand putea, tinea slujbe si recita citate din biblie pentru restul detinutilor. Profesorii tineau ore pe diverse teme, practic fiecare intelectual incerca sa-si tina mintea functionala si ocupata. A fost eliberat dupa opt ani, intr-o stare de sanatate precara. Bunica-mea si acum imi povesteste ca nu l-au recunoscut cand l-au vazut la poarta. Batut in ultimul hal si slab de parca urma sa se curete a doua zi. Dar a fost puternic si a mai trait multi ani, murind in 1989 dupa revolutie. Totusi nu a trait destul cat sa-l intreb: "tataie, tu i-ai iertat? Ca eu nu stiu daca pot. Nici macar nu stiu cum." PS: desi aveam aparat la noi si eram chititi sa facem poze, nici macar nu am scos camera din geanta. Pur si simplu nu am putut.
    7 points
  14. Pentru ca am stat la masa "negocierilor" cand s-au hotarat regulile clubului si pentru ca ma simt cumva legat de aceasta grupare, am sa-mi spun si eu opinia. Membri cu drept de vot si dreptul de a purta sigla clubului = doar cei cu 20 de ani vechime categoria A. Toti cei care nu au 20 de ani vechime = simpatizanti, fara drept de vot si fara dreptul de a purta sigla. Sau, ca sa nu se simta exclusi, o sigla putin diferita de cea a membrilor clubului. Altfel, cadeti in derizoriu si nimeni n-o sa va ia niciodata in serios. Doar vor face bascalie de voi. Cred ca e cazul sa faceti putina curatenie in acest club. Parerea mea.
    6 points
  15. Va salut pe toti fara exceptie Si pentru ca tot am demarat discuțiile pentru organizarea întrunirii 2019, voi propune eu o ordine de zi - Ar trebui inceput cu înscrierea in lista de participare a cat mai multor membrii plini si simpatizanti. In acest mod toti membrii si simpatizanții își pot exprima opinia in plenul ședinței si nu pe forum. - Desemnarea unui comitet de sedinta format dintr-un președinte un vicepreședinte si un secretar - Silvia Iordache, Octav Lica si Valeriu Alexa, au inca timp sa "perie" ultima lista a membrilor din 2016 Cel putin asa si-au luat angajamentul la sedinta de anul trecut. Lista este mult prea lunga si multi nu au participat decât o singura data. Dupa care au intrat in "hibernare". Conform codului la a treia neprezentare consecutiva era atenționat si suspendat. - "Darea de seama" privind activitatea clubului 2018-2019 - Prezentarea noilor colegi care au aderat la club in perioada 2018-2019 si confirmarea lor ca membrii plini sau simpatizanti in funcție de vechimea permisului categoria A. Celor noi veniți si confirmați li se va prezenta statutul si codul de conduita ce trebuie urmat si respectat. Ei vor avea drept de vot începând cu sedinta 2020 dupa actualizarea noii liste a membrilor /simpatizanților 2019 - Propuneri si discutii in legătura cu direcția pe care o va urma clubul Luările de cuvânt se vor face in ordinea înscrieri, in asa fel încât secretarul ședinței sa poată consemna in procesul verbal al ședinței. - Stabilirea datei si eventual a locatiei pentru întrunirea 2020 si propuneri de activități pentru perioada urmatoare Angajament ferm si desemnarea organizatorului/organizatorilor întrunirii 2020 - Lista actualizata a membrilor/simpatizanților propun sa fie protejata, ascunsa si sa poată fi accesata doar de cei înscriși. La fel si discuțiile sa se poarte pe un forum protejat la care avem acces doar noi, fara alți "ochi" străini de club. - Votul trebuie exprimat pentru fiecare problema/propunere in parte, trecându-se apoi la următoarea discuție. Propunerea mea si doar a mea este ca votul sa fie exprimat de către toti membrii plini dar si simpatizanții înscriși in lista din 2016. Aceasta este doar o propunere de ordine de zi ce poate fi completată pana la sedinta. Am rugămintea de a trata sedinta cu seriozitate si hotărârile luate in plen sa fie respectate cu strictețe Discuțiile trebuie sa se faca pe grup si nu la vedere. Sunt sigur ca asa vor participa mai multi colegi "Parerea mea"
    6 points
  16. Eu am atras atentia de multe ori pe aici, inclusiv la unele intruniri celor care au dat patch-urile la gramada, fara discernamant. Nu asa se dau aceste patchuri. Am fost si membru, membru fondator de club. primirea acestui patch stiti bine cum se face. Am ramas uimit sa vad pe vestele unor tineri care n-au nici 25 ani patchul mare. La fel si pe vestele sotiilor unor membri care sunt doar pasagere si n-au nimic cu acest club. Propunerea mea a fost sa se faca ori o deosebire a membrilor veritabili de acestia ori schimbarea patch-urilor si atentionarea pe diferite saituri de profil moto, cu fotografii ca cine poarta patch-ul mare cu aceasta denumire nu este membru al Clubului Motoveteranilor, este doar un fals. Solutii exista. Daca se v-a schimba ceva trebuie facuta o lista cu veritabilii membri si comandate patch-uri nu mai multe decat membrii sunt.
    6 points
  17. Pentru ca avem de muncit daca vrem ca Pro-Bike sa nu ramana devina un forum de vanzari + orgonit si caini comunitari, va trebui sa incepem cu lucruri marunte. M-am inspirat de pe Advrider, acolo unde exista un topic in care membrii forumului isi prezinta unele dintre cele mai frumoase poze moto-related pe care le-au facut prin excursii, intalniri sau iesiri de duminica. Ma gandesc ca ar fi cel putin interesant sa vedem si la noi un astfel de top in care sa aratam experientele memorabile surprinse de aparatul foto. Am sa incep eu cu o poza din luna mai a anului trecut, atunci cand am plecat singur, de nebun, pana in Grecia. Poza a fost facuta undeva la intoarcere, atunci cand am abandonat traseul traditional prin Sofia si m-am abatut spre muntii vecinilor nostri de la sud de Dunare.
    6 points
  18. pedros

    Iesiri De Weekend

    Un pic de joaca. VID_20150103_135751.mp4
    6 points
  19. Aici sunt total de acord, cu singura corectie ca nu trebuie folosit pluralul pentru ca e vorba doar de o singura persoana dintre toti cei prezenti pe aceasta sectiune a forumului. Daca iti citesti cu atentie, print screen-urile pe care ti le-ai facut la propriile mesaje, vei afla raspunsul la aceasta intrebare. Pana acum nu am inchis topicul ci doar am sters de nenumarate ori mesajele cu continut jignitor, numai in speranta ca acest topic poate fi unul interesant si util pentru cei interesati de subiect. De fiecare data cand am sters mesajele cu continut jignitor, ele au reaparut sub forma de fisiere atasate. Am atentionat insistent ca astfel de mesaje nu au ce cauta aici si pentru un moment am crezut ca s-a inteles si ca acest topic a fost creat cu cele mai bune intentii. M-am inselat si iata ca mizeriile au reaparut. In asentimentul majoritatii membrilor C.M. care frecventeaza acest forum, voi inchide acest topic.
    6 points
  20. AnjinSan

    Lumea Noua

    Salut, Eu sunt Alex, si pe aici am avut o prezenta activa meteorica. Duc o viata linistita, relaxata si relaxanta, pe cat poate sa fie ea asa intr-un oras ca Bucuresti. Sunt un corporatist din cei pe care ii vedeti tristi dimineata, la ora de varf, in metrou la Victoriei, indreptandu-se spre o plantatie IT-sta. De ceva timp insa planuiesc o evadare, pe care as vrea sa o impart cu voi. Pe scurt: O calatorie pe motocicleta, din Alaska si pana in Argentina, Cum planuiesc sa fac asta? Un an liber fara plata de la munca, o sotie (pe nume Andreea) care nu numai ca aproba asa ceva dar chiar doreste sa vina cu mine, o motocicleta DL650 VStrom (pe nume Gunnar), un cort, 2 saci de dormit, cativa bani pusi deoparte in ultimii 4 ani si multe multe ganduri bune si sperante. Tot cu ocazia acestei plecari am incercat sa pun la punct si un site/blog: Micadu. De ce Micadu? Mi-a fost greu sa aleg un nume de domeniu si m-am gandit atunci despre ce as vrea eu sa povestesc, cum as vrea sa fie calatoriile mele pe 2 roti. Si atunci a devenit mai simplu: Munti Inalti, Cer Albastru, Drum Unduitor Va invit sa aruncati o privire si sa imi spuneti ce parere aveti, iar daca va place puteti desigur sa dati si Like pe Facebook. Orice feedback este binevenit! Iata, in mare traseul, pe care dorim sa il facem: Multe multe ore de pregatiri se apropie de final. Iata 2 dintre ultimele etape parcurse in pregatiri: - Gunnar la ultima revizie - Pregatirea lazii in care va zbura peste ocean. 6 zile, 9 ore si 10 minute, atat timp a mai ramas pana la plecare. In curand vom pleca la drum. Fara ca macar sa fi inceput, stim deja ca aceasta calatorie va reprezenta probabil cateva extreme pentru noi precum departarea de casa si numarul de zile pe drum. Stim deci ca o sa ne fie mult mai usor daca vom avea si ajutorul vostru. Iata cum ne gandim noi ca functioneaza aceste lucruri
    6 points
  21. Indiferent dacă foloseşti motocicleta zi de zi sau doar pentru plimbări de weekend, la un moment dat vei fi prins de ploaie. În astfel de cazuri e important să ştii cum este afectată motocicleta şi cum să adaptezi stilul de conducere la noile condiţii. Deşi multe articole privitoare la mersul pe ploaie recomandă să nu îţi schimbi stilul de condus, totuşi un pic mai multă grijă nu strică. De obicei, şoferii nu fac decât ajustări minore, cum ar fi aprinderea farurilor şi pornirea ştergătoarelor, continuând rularea cu aceeaşi viteză, chiar dacă pot apărea pericole în plus. Totuşi, în urma consultării statisticilor referitoare la accidentele pe vreme proastă, rezultă că ar trebui luate mai multe măsuri în astfel de condiţii. Ca motociclist, e greu să ignori schimbarea condiţiilor, deoarece şi motociclistul şi motocicleta se vor comporta diferit pe ploaie. Primul semn vine de la anvelope, unde aderenţa scade în medie cu 50%, sau chiar şi mai mult, dacă e vorba de anvelope sport cu compoziţie moale (specifice pentru asfalt uscat). Asta nu înseamnă că anvelopele cu compoziţie tare vor fi mai aderente, dar schimbarea la asfalt ud va fi mai puţin simţită. Toţi motocicliştii ar trebui să ştie deja că distanţele de frânare sunt dublate pe asfalt ud şi că trebuie să compenseze acest lucru printr-un spaţiu de manevră mai larg, dar mulţi uita că este afectat şi comportamentul la accelerare şi în viraje. În timpul mersului pe ploaie, motociclistul trebuie să pună accentul pe controlul motocicletei fără bruscări şi pe anticiparea mişcărilor următoare. Controlul motocicletei fără bruscări Evitarea bruscărilor nu constă doar în acţionarea cât mai fină a frânelor şi a acceleraţiei, dar şi în balansul motociclistului, necesar în viraje. Pe astfalt uscat, ieşirea din viraje e uşuarată de o accelerare continuă. Pe ploaie, folosind aceeaşi tehnică, riscul alunecării creşte, deoarece aderenţa este împărţită între forţa de accelerare şi forţa laterală pe viraj. Dacă se planifică corect viteza la intrarea în viraj, nu va fi nevoie de accelerare sau frânare în timp ce motocicleta e inclinată, iar necesarul de aderenţă va fi redus. Planificarea Reacţiile de ultim moment ar trebui întotdeauna evitate, dai mai ales pe ploaie. O planificare corectă permite anticiparea corectă a frânărilor, accelerărilor sau schimbărilor de poziţie pe motocicletă. Pentru a nu folosi doar frânele, prin anticipare se poate folosi mai eficient frâna de motor, pentru pregătirea intrărilor în viraje sau intersecţii. Frâna de motor reduce riscul derapajelor, iar pericolul blocării roţilor este mai mic. Totuşi, manevra trebuie făcută cu blândeţe, în armonie cu motocicleta, schimbarea vitezei în jos se va face după ce turaţia motorului a scăzut corespunzător. Dacă viteza se schimbă prea repede în jos, roata din spate se poate bloca şi, pe deasupra, pot fi afectate motorul, cutia de viteze şi lanţul. E important de reţinut că cei din spate se aşteaptă ca lampa de la stop să se aprindă înainte de a încetini efectiv. Cum este motociclistul afectat de vremea proastă? Dacă eşti norocos şi ai la îndemână costumul impermeabil, atunci vei putea conduce relativ confortabil. Dacă nu, după aproximativ 10 minute vei fi ud până la piele. Lăsând la o parte sentimentul de disconfort, după o vreme vei fi cuprins de frig şi nu te vei mai mişca cu plăcere pe motocicletă, iar când vei ajunge acasă vei tremura şi vorbi cu greu. Este bine să nu subestimezi aceste aspecte, pentru că în asemenea condiţii e greu să te mai concentrezi la trafic şi la controlul motocicletei – şi aşa delicat. Vizibilitatea este şi ea redusă, dar pentru a te face mai vizibil în trafic, circulă cu farurile aprinse (oricum trebuie să fie în permanenţă aprinse) şi poartă elemente reflectorizante. În conculzie Condusul pe ploaie nu trebuie să fie evitat. Dacă îţi acorzi mai mult spaţiu de manevră, ia în calcul şi ceilalţi participanţi la trafic, care nu păstrează o distanţă mai mare, iar dacă nu faci manevre bruşte şi îţi anticipezi mişcările, vei reduce din riscuri considerabil. De asemenea, urmăreşte cum ploaia îţi afectează capacitatea de concentrare şi reacţie pentru a minimiza greşelile de pilotaj. Un echipament de ploaie bun este de mare ajutor.
    6 points
  22. Oricine poate merge cu o motocicletă în linie dreaptă. Problemele apar însă în viraje. Abordarea corectă a virajelor este una din cele mai mari provocări pe care le întâmpină motociclistul – dacă o faci corect îţi va creşte încrederea în tine şi în capacitatea ta de a controla „bestia”, te vei simţi în siguranţă şi vei avea parte de cele mai plăcute momente, altfel vei avea parte de unele din cele mai înfricoşătoare experienţe din viaţa de motociclist. Se spune că motocicleta nu se conduce, ci se pilotează. Ei bine, în curbe se vor vedea abilităţile tale de pilot. În teorie, un viraj perfect înseamnă a urmări o linie fluidă, cu viteza potrivită şi în treapta de viteză potrivită. Nu e greu, nu? Dar motociclismul înseamnă practică, practică, practică. Uneori îţi iese de minune, alte ori mai puţin bine. De multe ori facem lucrurile instinctiv, fără să ne dăm seama efectiv de fiecare mişcare. Motocicleta ne cere însă, câteodată, să acţionăm exact invers decât ne-ar spune instinctele. Pentru că în viraje totul este important (cum şi unde te uiţi, cum îţi alegi trasa, cum stai pe motocicletă, cum foloseşti acceleraţia şi frâna etc.), merită să stai un pic şi să analizezi lucrurile la rece ca să vezi cum ţi-ai putea îmbunătăţi stilul (dacă nu cumva te cheamă Valentino Rossi, probabil că toată viaţa vei mai avea câte ceva de perfecţionat la acest capitol). La modul sintetic, sunt 4 paşi pe care trebuie să îi urmezi: 1. Pregăteşte-te Pregătirea înseamnă în principiu 2 lucruri – adaptarea vitezei cu care intri în curbă (asta înseamnă în cele mai multe cazuri frânare) şi poziţionarea motocicletei faţă de drum. În curbă nu e deloc indicat să frânezi, aşa că cel mai bine e să o faci înainte de a intra în viraj, când încă motocicleta este dreaptă. Dacă urmează o curbă lină, e suficient să închizi acceleraţia şi să te foloseşti de frâna de motor. Dacă este nevoie de o reducere mai mare a vitezei, aplică ambele frâne. Frâna de motor acţionează numai asupra roţii din spate, aşa că începe cu frâna faţă (care e şi cea mai eficientă) şi după aceea frâna de picior până la limita de control (fără să blochezi roţile). Prea multă frână pe faţă va încărca toată greutatea motocicletei pe furca faţă şi va fi mai greu de virat. Prea multă frână pe spate va bloca roata şi motocicleta va derapa. Cum îţi dai seama până la ce viteză să încetineşti? Asta vine odată cu experienţa – cu cât mai multă practică, cu atât vei putea să apreciezi mai bine. Dacă îţi vine să apeşi frâna în timpul virajului, atunci înseamnă că aveai viteză prea mare şi la fel şi dacă îţi vine să închizi acceleraţia pe timpul virajului. Dacă ţi se face frică şi nu îţi vine să te înclini atât cât ar trebui (pentru acea viteză), înseamnă că viteza este şi în acest caz prea mare, ca şi atunci când devii crispat şi îţi încleştezi mâinile pe ghidon. Dacă ţi se pare că puteai mai mult şi că ai încetinit prea mult… ei bine asta nu e o greşeală neapărat. Pe viitor vei fi mai încrezător şi te vei putea descurca mai bine. În aprecierea vitezei te ajută mult şi semnele de circulaţie (înaintea curbelor mai periculoase sunt impuse în general limite de viteză – limitarea e pentru toată lumea, teoretic ar trebui să poţi să iei curba mai repede decât un camion, dar e o idee bună să începi de la acea limită, iar cu timpul îţi vei da seama dacă poţi să mai adaugi ceva). Foarte important e să urmăreşti traficul – vei putea vedea cam cu ce viteză intră în curbă cei din faţă şi te ajută să „ghiceşti” geometria curbei. Fii atent în ce treaptă de viteză eşti. Dacă intri în curbă într-o viteză prea mare, atunci motocicleta „nu trage” şi pierzi din aderenţă. Dacă intri într-o treaptă de viteze prea mică atunci nu vei mai avea rezervă de putere şi nu vei mai putea accelera. Înaintea virajului poziţionează-te pe bandă în exterior (aproape de bordură dacă urmează o curbă la dreapta şi lângă marginea drumului dacă urmează o curbă la stânga). Astfel vei putea maximiza vizibilitatea (vei putea vedea mai departe pe curbă) şi vei avea o trasă cu o rază mai mare decât raza de curbură a drumului (ceea ce va „înmuia” curba). 2. Priveşte în lungul curbei Eşti foarte aproape să începi virarea. Trebuie să analizezi cu atenţie curba (cel puţin atât cât vezi din ea). Sunt obstacole pe drum? (gropi, denivelări, nisip, pietriş, asfalt ud etc.) Ai viteza potrivită? (încă mai poţi frâna înainte să te apleci). Încearcă să îţi construieşti în minte traiectoria pe care o vei urma. Încearcă să îţi dai seama unde este ieşirea din curbă şi îndreaptă-ţi privirea într-acolo. Întoarce tot capul către punctul unde vrei să ajungi (nu te uita doar cu coada ochiului), nu îţi lăsa privirea atrasă de un copac solitar de pe marginea drumului sau de camionul care se apropie din sens opus, foloseşte „target fixation” în avantajul tău. Nu încerca să urmăreşti linia de demarcaţie a drumului, urmăreşte propriul tău traseu. Dacă îţi pierzi reperele şi nu mai poţi „să vezi” traseul imaginar pe care l-ai plănuit, vei avea o senzaţie de panică şi ţi se va deteriora simţul vitezei deci rămâi concentrat pe direcţia pe care vrei să mergi pe tot timpul virajului. Dacă priveşti departe, vei avea timp să descoperi următoarele curbe şi să începi deja să îţi faci strategia pentru ele. Încearcă să îţi construieşti o trasă fluidă, nu una poligonală (ca si când virajul ar fi format din mai multe viraje mici). Fii atent la geometria drumului. „Punctul de dispariţie” este acea zonă în care cele 2 capete ale şoselei par a se uni (desigur, o iluzie optică datorată perspectivei). Dacă, pe măsură ce înaintezi, punctul de dispariţie se îndepărtează, atunci curba se lărgeşte, ceea ce e bine, dar dacă punctul de dispariţie pare că se apropie atunci fii atent pentru că vei întâlni o curbă care se strânge. Cabrajul drumului (unghiul făcut de şosea cu orizontala) este de asemenea un factor important. Pe un drum cu cabraj pozitiv curba va părea mai uşoară şi va trebui să te înclini mai puţin (faţă de verticala drumului) în schimb, pe un drum cu cabraj negativ (şoseaua e înclinată invers faţă de direcţia de virare) curba va părea mai strânsă şi va trebui să te înclini mai mult. Te poţi aştepta la cabraj negativ în intersecţiile cu sens giratoriu din afara oraşelor (sunt construite aşa pentru ca apa să se scurgă în exterior). Majoritatea drumurilor sunt uşor bombate pe mijloc pentru a permite scurgerea apei deci, în principiu, pe virajele de dreapta beneficiezi de o uşoară cabrare pozitivă, iar pe virajele de stânga ai parte de o cambrare negativă. Pe un drum în pantă va fi nevoie să accelerezi mai mult pentru a menţine aceeaşi viteză, în schimb pe un drum la vale va fi nevoie să accelerezi mai puţin, aşa că fii atent ce treaptă de viteză alegi. 3. Apleacă-te în viraj „A vira” este impropriu folosit pentru motociclete. Nu întorci volanul şi virezi (în limba engleză simbolistica e mai evidentă – „steering wheel”, volanul însemnând roata cu care virezi în traducere mot-a-mot). Singurul mod în care virează motocicleta este prin aplecarea ei, iar ca să virezi trebuie să faci o manevră de contravirare. Odată ce ai obţinut unghiul de înclinare dorit, încearcă să menţii motocicleta într-o poziţie constantă până în momentul în care vezi capătul virajului. Poziţia corpului este foarte importantă! Indiferent cât de mult ne înclinăm, capul ar trebui să rămână în poziţie verticală. Dacă îţi mai aminteşti de la anatomie, în urechea internă sunt 3 canale semicirculare care asigură funcţia echilibrului. Menţinând capul în poziţie verticală scutim creierul de efortul de a face tot felul de ajustări. De asemenea, având linia privirii în acelaşi plan cu linia orizontului, ne va fi mai uşor să ne orientăm în spaţiu, să apreciem distanţele şi vitezele. Braţele trebuie să fie relaxate. Menţine controlul ferm asupra ghidonului, dar nu în mod rigid. Motocicleta are tendinţa să se auto-echilibreze şi pot apărea mişcări uşoare ale ghidonului. De asemenea, la denivelări, în cazul în care mâna este prea rigidă, ai putea trage de acceleraţie în mod accidental. Pentru a evita asta, coatele trebuie să fie mereu uşor îndoite. Poziţia corpului depinde foarte mult atât de tipul de motocicletă, cât şi de tipul virajului. Prin construcţie, cruiserele nu permit un grad aşa de mare de libertate de mişcare în şa (poziţia cu picioarele înainte, forma rezervorului şi forma şeii – de multe ori concavă), în schimb un motor de viteză permite o mai mare lejeritate în mişcare (poziţia ghemuită cu picioarele sub corp, forma rezervorului care ajută să controlezi motocicleta cu genunchii, şaua de formă convexă ce permite o mai uşoară alunecare dintr-o parte în alta). La viteză mare, forţa centrifugă este şi ea mare şi trebuie compensată printr-o înclinare mai mare a motocicletei. Dacă te bagi sub motocicletă (corpul „atârnă” de motocicletă, cu un genunchi rămâi agăţat de rezervor şi cu celălalt mult scos în afară, la nivelul solului) poţi reduce în mod semnificativ unghiul de înclinare al motocicletei. Dimpotrivă, la viteză mică, dacă este nevoie să iei un viraj foarte strâns, forţa centrifugă fiind foarte mică va trebui să scoţi corpul în afara virajului. Atenţie la mişcarea corpului! În momentul în care vei dori să scoţi corpul în afara motocicletei, aceasta se va mişca în direcţie opusă. Rezultatul s-ar putea să fie unul neaşteptat – în loc să înclini mai tare motorul, aşa cum ţi-ai dorit, te trezeşti că motocicleta se îndreaptă. Cel mai bine este să îţi schimbi poziţia corpului în faza de pregătire a virajului – îţi muţi fundul pe jumătate pe şa şi jumătate în afară, scoţi un genunchi în afară iar cu celălalt strângi rezervorul şi rămâi în aceeaşi poziţie pe toată durata virajului. 4. Accelerează Imediat ce poţi face asta, accelerează. Motocicleta este mult mai stabilă când accelerezi decât atunci când gazul este închis. Când accelerezi, muţi greutatea motocicletei mai mult pe roata din spate, suspensiile lucrează corect, motocicleta se echilibrează şi vei obţine o mai bună aderenţă şi tracţiune, şi o mai bună manevrabilitate a roţii faţă (pe perioada de frânare, greutatea se mutase în faţă). Acceleraţia face ca motocicleta să se ridice, dar tu nu vrei aşa ceva încă. Accelerează foarte încet, pas cu pas, la început până în punctul în care simţi că motorul începe să intre în sarcină (venind de pe o perioadă de frânare, motorul acţiona ca o frână – frâna de motor), iar în momentul în care poţi vedea capătul virajului, accelerează din ce în ce mai mult, astfel încât la sfârşitul curbei să ieşi cu viteza cu care doreşti să îţi continui drumul pe linie dreaptă. Dacă accelerezi prea mult şi prea devreme, rişti să ieşi în afara virajului (pe contrasens sau în decor). Când închizi gazul (acelaşi lucru se întâmplă şi dacă frânezi), motocicleta tinde să se ridice şi apare un fenomen în aparenţă ciudat – motocicleta nu pierde din viteză imediat, ci pare că se accelerează. Datorită profilului rotund al cauciucurilor, atunci când motocicleta este înclinată, diametrul roţilor se micşorează (de fapt diametrul cercului format din suprafaţa de contact), iar când motocicleta se îndreaptă diametrul se măreşte, motocicleta câştigă viteză. Dacă ţi se pare că ai intrat cu viteză prea mare în curbă, cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să te înclini mai mult. Cauciucurile moderne au un coeficient de frecare destul de bun (asta dacă nu ai ghinionul să întâlneşti nisip, ulei sau altele asemenea) şi mai mult ca sigur vor sări întâi scântei din scăriţe sau tobele de eşapament, până ce motocicleta să se fi înclinat aşa de mult încât să pierzi aderenţa, aşa că învinge-ţi teama şi apleacă-te mai mult dacă este nevoie de asta. Uneori chiar e nevoie să reduci viteza (ai intrat mult prea tare în viraj, curba începe să se închidă etc.). Nici în aceste situaţii nu închide gazul (de obicei este primul lucru care îţi vine în minte, dar încearcă să te stăpâneşti) . Cel mai bine e să apeşi frâna spate uşor. Uşor înseamnă uşor – aplică doar atât cât e nevoie şi în nici un caz nu bloca roata, pentru că vei derapa. Frâna spate aplicată uşor va face ca motocicleta să vireze mai mult şi fără să se ridice. Există situaţii de urgenţă în care trebuie să frânezi puternic (îţi sare un copil sau un animal în faţă, te trezeşti cu un camion staţionat în curbă etc.). În această situaţie apasă ambreiajul şi aplică frâna faţă (cât de tare poţi, dar fără să blochezi roata); motocicleta va încerca să se ridice (şi în acest fel să te scoată în afara curbei), aşa că apasă cu genunchiul din exterior în rezervor şi cu călcâiul din interior în scăriţă pentru a împiedica asta. Ce ar mai fi de spus? Pe stradă, linia perfectă este un pic diferită de ceea ce ne învaţă Keith Code în The Twist of the Wrist (o carte foarte bună de altfel, ce merită citită) – îţi alegi linia în aşa fel încât, din momentul în care ai început să te înclini, să poţi să accelerezi constant pe tot timpul virajului, pentru că strada nu oferă aceleaşi condiţii ca un circuit. Pe circuit asfaltul este mult mai aderent, nu există gropi sau nisip, curbele au o bună vizibilitate, nu circulă alte vehicule din sens opus. Pe circuit, obiectivul principal este să câştigi cât mai multă viteză (să scoţi un timp cât mai bun) pe fiecare viraj, în schimb pe stradă obiectivul principal este să eviţi orice pericol. Dacă nu te premiază nimeni pentru că ai ajuns mai târziu, atunci te poţi premia singur pentru că eşti teafăr şi motocicleta nu are nici o zgârietură, iar răsplata este o altă călătorie pe două roţi cel puţin la fel de plăcută ca şi celelalte. Dacă nu poţi vedea ce se întâmplă în curbă, este de preferat să întârzii un pic intrarea în viraj (până când poţi să vezi mai bine) şi să intri cu o viteză mai mică decât să alegi linia de viteză.
    6 points
  23. AnjinSan

    Lumea Noua

    Salut Doru. Nu m-am interesat de feribot. Probabil ca exista ceva. Intrebarea mai buna este la ce pret. Oricum, noi am vrut sa mergem pe uscat pentru ca am vrut sa vedem acele locuri si oricum nu ne-am fi permis alta varianta... Acum insa facem o mica pauza de la povestile obisnuite si vreau sa va urez La multi ani pentru 1 Decembrie. Sa avem mereu fruntea sus si sa ne ajute Dumnezeu sa facem ceea ce trebuie. Fiind departe de casa, noi ridicam tricolorul sus, aici unde ne aflam (in Costa Rica acum). Am vorbit oamenilor intalniti pe drum despre Romania si 1 Decembrie si i-am rugat sa transmita un mesaj pentru acasa! Iata ce a iesit: Numai bine!
    6 points
  24. AnjinSan

    Lumea Noua

    @DoruBMW: Doru, eu Iti doresc sincer sa nu renunti la ideea de a calatori prin locurile pe care le visezi. Sper sa reusesti intr-o zi si chiar daca fiecare calatoreste in felul sau, mai departe sau mai aproape, mai repede sau mai incet, cu mai multi sau mai putini bani, eu raman la parerea ca fiecare calatorie este interesanta in felul sau si ca merita povestita pentru cei care au aceleasi pasiuni sau pentru cei ce nu si le-au descoperit inca :) @VN50: am fost intr-adevar puntin ambiguu. Cand am zis ca vreau sa invart roata cat mai mult si cat mai departe ma refeream desigur la faptul ca imi doresc sa continui cu bine calatoria asta si sa ajungem, macar pana unde ne-am propus initial, in Ushuaia. Si cine stie... mai apoi... :) Dar pana atunci... un nou episod de foileton (chiar imi place apelativul asta, este nepretentios): Mexico City si mai departe: 12 – 17 Octombrie Cand esti intr-o astfel de calatorie ajungi sa apreciezi lucruri simple: sa ai asternuturi curate unde dormi, sa ai apa calda atunci cand vrei sa faci un dus. Hotelul unde stateam in Mazatlan depasea cu mult aceste lucruri simple fiind destinat un vacante mult mai… luxuriante. Avea de exemplu un jacuzzi instalat langa fereastra, cu vedere la ocean. Noi… desigur ca am folosit acel loc la potentialul sau maxim: Stiu, probabil ca cei care au facut design-ul camerei aveau in minte cupluri romantice ce isi petrec seara admirand apusul soarelui din cada plina cu apa cu bule, sorbind dintr-un pahar de sampanie. Noi insa a trebuit sa ne adaptam cerintelor mai urgente, de exemplu sa rezolva problema lipsei de tricouri curate. Insa dupa doua zile petrecute acolo, simtim nevoia sa continuam. Din Mazatlan majoritatea celor care merg pe un traseu ca al nostru continua de-a lungul coastei. Noi vroiam sa ocolim zona Acapulco (nu auzisem lucruri prea placute despre aceata) si in plus aveam o invitatie sa vizitam Mexico City. Intoarcem deci ghidonul spre interiorul tarii. si ne indreptam spre Guadalajara. Pe marginea drumului multe locuri de unde poti cumpara creveti la preturi foarte bune Ceva mai departe vedem si cum sunt uscati si pregatiti de vanzare: Sunt pur si simplu descarcati din camioane pe niste plase uriase, chiar pe marginea drumului. Fara prea multa ceremonie si fara prea multe reguli de igiena… Insa ne apropiem de Guadalajara, un oras mare si asta se vede. Pe langa panourile rutiere, iata, vedem cum troneaza si unul dintre simbolurile capitaliste americane. Panoul arata exact ca unul de circulatie ce indica localitati. Hmmm… Decidem sa ocolim orasul in sine (e al doilea ca marime din Mexic) dorind sa evitam traficul de ora 5PM. De cand suntem intrati in Mexic avem o politica destul de stricta in a nu calatori pe intuneric asa ca incercam sa ne gasim cat mai devreme un loc de dormit. Inca din America auzisem ca “in sud” exista “love hoteluri”. Camere cu intrari separate, fiecare cu garaj propriu in care intri, parchezi, tragi usa la garaj si faci… ce vrei tu. In cazul nostru sa dormim peste noapte. Gasim un astfel de hotel si aruncam o privire. Totul pare curat si foarte… discret. Abia gasim pe cineva sa ne spuna cat costa o astfel de camera. Suntem intrebati daca vrem cu jacuzzi sau nu. Hmm fara multumim, ne-am spalat deja rufele, avem toate tricourile curate… Aflam pretul si ni se pare prea mult. Sunt aproape sa descalec de pe Gunnar cand imi mai vine o idee… si intreb ca sa fiu sigur, ca pretul e pentru toata noaptea. “Oooo senior toda la noche? entonces el precio es el doble”. Mda, super, se pare ca in astfel de locatii pretul uzual este pentru 6 ore numai. Eu tot nu inteleg de ce… pentru ca un om trebuie sa doarma macar 7 ore pe zi… Plecam sa ne gasim un alt loc si decidem sa incercam intr-una dintre localitatile de pe malul lacului Chapala. Sunt numai 50 de kilometri pana acolo insa ne simtim putin presati de lumina soarelui ce dispare incet incet. Reusim totusi sa gasim un hotel, negociem un pret si imi parchez motocicleta in holul din curtea interioara. Prima parcare de acest fel… Cu loc sigur pentru motocicleta si pentru noi, ne relaxam iesind la o plimbare pe malul lacului. Promenada este intesata de turisti, majoritatea straini. Se aude muzica tare, se mananca tot felul de chestii, se aude zarva de peste tot. Ne dam seama ca este inceput de wekend si lumea petrece. Noi ne simtim cumva putin in afara acestui tambalau. Pentru noi nu e weekend. E doar o alta zi din calatorie cu surprize cu lucruri noi vazute, cu oboseala, cu grija gasirii unui loc sigur de dormit. Ne bucuram acum in liniste de venirea noptii peste lac. Sunt destul de multe motociclete in Mexic (cu mult mai putine decat in Guatemala aveam sa aflam mai tarziu). Si majoritatea sunt de capacitate mica. 125, 150, 180 hai uneori si 250. Pe ele, pot merge 1 2 3 sau chiar mai multi oameni. De regula mai toti fara echipament. Aici motocicletele mici sunt, ca si in Asia, doar un mijloc la indemana de a merge din punctul A in punctul B. Iar daca ai o familie de 3, ii urci pe toti pe moto si mergi unde ai de mers. De aceea, nu mica ne-a fost mirarea a doua zi cand vedem pe marginea drumului un BMW GS1200. Iar pe el 2 oameni (numai doi???) care poarta si echipament. Hmm asta e ciudat. Ne gasim prin trafic si ne intrebam, din mers, cine suntem si ce e cu noi pe aici. Cum toata discutia avea potential, ii propun lui Uli sa traga pe dreapta si sa vorbim in voie. Si uite asa ii cunoastem pe Uli, un german stabilit in Mexic de ani buni si pe Alejandra, prietena sa. Ei iesisera numai la o plimbare de weekend, sa testeze noul GS1200 pe care tocmai il cumparasera. Frumoasa motocicleta. Ne strangem mainile bucurosi de intalnire si povestim de una si de alta. Ma gandesc ca in Europa proabil ca nici nu ne-am fi oprit. La fel poate si in State. Aici insa lucrurile acestea sunt posibile. Photo credit to Alejandra and Uli Facem schimb de email-uri si ne uram multa bafta cu planurile noastre actuale si viitoare. Astfel cu ajutorul lor am stim si noi cum arata 2 romani calatorind prin Mexic pe un VStrom, vazuti de la bordul unui GS1200. Photo credit to Alejandra and Uli Photo courtesy of Alejandra and Uli Ziua asta este amestecata. Avem parte de intalniri frumoase precum cea de mai sus apoi ratam cat se poate de clar cazarea din Morelia si in loc sa avem parte de centrul istoric, patrimoniu UNESCO, de o periferie anosta. Little boxes, little boxes… O priveliste pe care aveam sa o reintalnim in Mexico City, insa la o scara mult mai larga. Ne intreptam spre capitala unde aveam sa stam impreuna cu Alex si Dagmar doi germani ce locuiesc (si ei) in Mexic din 1995. Din fericire acestia ne asteapta la 100 de kilometri in afara orasului si ne ajuta apoi sa navigam in nebunia de pe strazile din Mexico City. Imi aduc aminte cu nostalgie de lane splitting-ul facut in California cu Doug! Aici e un alt nivel. Nici nu prea exista “lane”-uri pe care sa le “slit”-uiesti. Fiecare merge pe unde stie si pe unde poate. Dagmar si Alex au multa rabdare cu niste incepatori ca noi si ajungem astfel cu totii in siguranta acasa. Urmeaza 3 zile de relaxare totala, in care Dagmar si Alex ne fac sa ne simtim excelent la ei acasa iar noi avem ocazia sa devenim turisti din aceia clasici, vizitand Mexico City. Facem chiar extravaganta sa ne luam bilete de city tour bus, dar asta mai ales pentru ca e cea mai ieftina metoda sa te plimbi prin oras, putand sa te urci si sa cobori din tour-bus-uri de cate ori vrei. Avem deci ocazia sa vedem fragmente, mici fragmente din uriasul puzzle reprezentat de capitala Mexciului. O imbinare de cladiri moderne si aerisite si case inghesuite si cu facilitati limitate Am vazut oameni eleganti,la costum si cravata (chiar daca unii dintre ei vorbind la telefon iesiti cu totul pe fereastra) si oameni dansand in costume aztece in piata centrala. Cand am plecat din tara am urmat sfatul gasit pe website-ul Ministerul Afacerilor Externe si am trimis cate un email ambasadelor Romaniei din tarile prin care urma sa intram. In Canada am primit sfaturi si am fost pusi in contact cu diferite comunitati de romani. Iar acum, in Mexic nu mica ne-a fost surpiza sa fim invitati la o intalnire cu doamna ambasador Ana Voicu. Am ajuns la ambasada fara sa stim la ce sa ne asteptam si recunosc ca ne-am emotionat tare cand am auzit vorbindu-se roamneste de partea cealalta a portii. Intalnirea s-a dovedit una foarte relaxata si placuta. Am discutat putin despre romanii ce traiesc in Mexic (se pare ca sunt in jur de 400 in toata tara) despre viata in Mexic dar si despre calatoria noastra. Doamna ambasador a trecut peste abordarea tipic-oficiala si ne-a dat sfaturi pertinente despre continuarea calatoriei in Mexic. Recunosc ca a fost mai bine decat ma asteptam sa fie si probabil ca este primul politician ce mi-a lasat o impresie placuta. Dar calatorului ii sade bine cu drumul asa ca a doua zi ne pregatim de plecare. Ne luam la revedere de la Alex si Dagmar si le uram numai bine in aventura lor mexicana. O dimineata ce se anunta usoara se transforma intr-o veritabila incercare de a scapa din Mexico City. Aveam de la Alex indicatii foarte clare despre cum si pe unde sa o luam ca sa iesim. Aveam si un GPS cu o harta a orasului functionala. Navigarea deci prin hatisul de strazi si masini ar fi trebuit deci sa fie facila. Si totusi, cumva ratam amandoi o iesire pe care trebuia sa o luam si cam aia a fost… ajungem sa facem manevre hmmm aproape ilegale pe spatiul verde in incercarea de a ne redresa… … si sfarsim prin a iesi din oras prin cu totul alta parte, 2 ore mai tarziu. Ei bine, nu conteaza asa tare. Avem ocazia sa vedem cartiere ce probabil sunt mai putin vizitate de turisti si care, pentru a folosi o exprimare diplomata, sunt foarte departe de cum arata cartierele centrale… No ce bine… imbulzeala ca in Obor, gropi si lume care circula care cum pofteste. In fata noastra, un domn pare ca e hotarat sa care tot pamantul in camioneta sa. Vazand cum se inclina masina la fiecare schimbare de banda decidem ca e mai intelept sa incetinim. Andreea reuseste sa il surpdinda in momentul cand acesta se avanta pe autostrada. Roata din stanga spate era ridicata de pe sosea… Si intr-un final ne avantam pe drumul spre Oaxaca bucurosi ca am scapat de trafic. E tarziu si avem multi kilometri inaintea noastra. Asa ca salutam doar de la distanta Vulcanul Popocateptl. Poate ca e mai bine asa caci acesta pufaia mofturos. Drumul deschis de munte ne face bine. Gunnar se simte bine pe curbe si recuperam din timpul pierdut. Si iata ca pe acest drum avem parte si de prima oprire de tipul “uite o multime de oameni cu pancarde si afise ce blocheaza strada si scandeaza ceva”. Nu am inteles exact de ce protestau si pe cine erau suparati. Insa cert este ca toata lumea trebuia sa se opreasca. Faptul ca nu eram singuri pe acolo m-a facut sa ma simt putin mai bine caci altfel, senzatia nu este deloc una placuta… Pe noi ne-au lasat sa trecem aproape imediat. Erau foarte bine organizati. Zidul uman se deschidea la comanda unui conducator, doar pe un singur sens de mers. Iar imediat ce acei fericiti care erau lasati sa treaca isi vedeau de drum, zidul se punea imediat inapoi. Ramanem putin ingandurati putin de aceasta intamplare. Ultimele zile petrecute in Mexico City fusesera relaxante si cumva neglijasem faptul ca nu suntem acasa si ca aici lucrurile nu sunt mereu simple. Insa doar la cateva minunte dupa ce trecem de zona unde protesta multimea de oameni, drumul devine din nou linistit, pasnic si imbietor In Oaxaca, reincepem dansul cautarii unei cazari ieftine, curate si sigure (cele 3 fete morgane) si apoi, schimbati in haine “civile” vizitam centrul istoric (si el patrimoniu UNESCO). Nimerim iarasi bine, adica in mijlocul unei petreceri. Un fel de 1 mai muncitoresc se pare caci toti angajatii aveau liber, existau orchestre si costume traditionale, lumea canta, arunca cu bomboane in privitori si se strigau lucruri de bine (din cate am inteles noi) despre provincia Oaxaca. Vazand noi cum sta treaba, ne imbracam si noi iile si ne alaturam fiestei! Suntem opriti pe strada si ni se ofera de baut. S-ar putea ca in acele paharele de bambus sa nu fi fost doar bauturi fara alcool insa asta nu se va putea sti niciodata cu sigranta… Primim intrebari despre Romania, nu multa lume stie cu exactitate unde se afla tara noastra insa intalnim si oameni care au auzit despre noi. Toti insa zambesc si ne primesc cu veselie. Este sarbatoare pentru toata lumea. Harta traseului din acest episod: View Larger Map Data viitoare ajungem, la propriu, in jungla si aflam cat de tare ii plac Andreei maimutele. Ramaneti pe frecventa!
    6 points
  25. AnjinSan

    Lumea Noua

    Datorita catorva peripetii, episodul acesta apare cu ceva intarizere. Sper insa sa va placa! Utah si Arizona: 16 – 19 Septembrie Plecam spre Utah (care este la nord de Las Vegas) indreptandu-ne mai intai spre… sud. Un mic ocol pentru a vedea Hoover Dam. Gasim locul de observatie de pe noul pod construit pentru a nu mai lasa masinile sa treaca peste baraj in sine. Ei bine, este intr-adevar mare, impresionant si de cate ori o sa mai vad vreun film de actiune cu Special OPs coborand in rapel pe baraj o sa pot spune “Ah, am fost acolo”. Si cam atat, nu ne-am invartit prea mult pe acolo. O alta fapta notabila a fost ca am trecut in Arizona si am facut-o pe jos (barajul este intre Nevada si Arizona). Revenim in Nevada unde era parcata motocicleta si de data asta chiar ne indreptam spre nord. Utah, here we come. Si pe drum observam nori destul de hotarati. Serios, chiar o sa ne ploua in… Nevada?? Ne indreptam spre un mic orasel numit Ivins, unde ne asteptau prieteni ai prietenilor din Monterey. Nu aveam foarte mult de mers si ne bucuram de fiecare kilometru. Coborand spre apusul din spatele nostru, soarele pacaleste norii si aprinde rosul stancilor. De multe ori in acest ceas al zilei cand lumina este buna pentru fotografii, noi suntem mai preocupati de “unde o sa dormim la noapte”. Insa de data aceasta stiam sigur ca acest aspect este asigurat. Asa ca ne bucuram din plin de linii si de culori. Nu ajungem chiar in Ivins caci Brent si Pam locuiesc intr-un cartier mai aparte, situat in desert, la poalele unui canion. De ce spun ca este mai special cartierul? Pai sa va arat mai bine… Trecand peste fundalul fabulos si pozitionarea pitoreasca, ce au aceste case? Sau mai degraba ce nu au? Ei bine nu au stalpi de curent. De fapt nu e nici un cablu pe sus si nici o canalizare la vedere. Nici una dintre case nu are etaj si toate imprumuta culorile naturale ce se gasesc in jur. Pana si antenele parabolice sunt micute si vopsite la fel. Nici una nu e alba. Acum… odata ce intri intr-una din aceste case gasesti confort si lux dupa gustul si posibilitatile propietarului. Dar in afara lucrurile nu sunt extravagante, nu sunt stridente. Nimeni nu epateaza, nimeni nu isi da in stamba. Seara se lasa peste casele din desert iar de pe veranda casei noastre avem aceasta vedere: Noapte vine tacuta. Nu se aude muzica de la vecinul, nu se vede nici un fum de micareala. Doar cantecul greierilor te ajuta sa iti dai seama ca auzul iti functioneaza bine. Acum sa nu credeti ca la ei se poate pentru ca oamenii de acolo fac lucrurile de la sine asa. Nu. Poate ca au anumite viziuni comune despre cum ar trebui sa stea lucrurile insa, ce se intampla de fapt este ca atunci cand iti cumperi pamant acolo (si costa destul de mult) accepti implicit ca vei juca dupa regulile impuse in acel cartier. E pamantul tau dar nu poti sa faci chiar ce vrei pe el. De exemplu casa nu poate sa ocupe mai mult de 25% din suprafata de teren pe care o ai. Inainte sa incepi sa o construiesti propriu-zis, infigi in pamant pe locul unde urmeaza sa fie casa niste tije de fier inalte cat o sa fie constructia. Apoi vecinii tai au la dispozitie o perioada de timp pentru a da feedback. Daca totul e OK poti incepe sa o construiesti. Daca nu, negocieri si inapoi la faza de design. Perioada petrecuta cu Brent si Pam, a fost o sansa foarte buna sa tragem cu ochiul din nou intr-o alt fel de lume. Apa pare mai albastra in mijlocul desertului, iar geamurile par mai curate atunci cand prin ele se vad stancile rosii. Insa ca de atatea alte ori, am plecat cu amintirea oamenilor mai mult decat cu amintirea locurilor. Si din fiecare astfel de loc simtim ca plecam cu ceva nou invatat. Urmeaza doua parcuri naturale. Zion din Utah si Marele Canion din Arizona. Pe drum ni se pare ca suntem in Capadochia. Insa aventura cu iz oriental este departe de noi acum. Suntem rapid inapoi in America. America aceea pe care o vedeam la televizor in anii ’90 in filmele cu cowboy. Calareti pistolari nu am intalnit. Insa in schimb a trebuit sa ne lasam si noi “calul” la intrarea in Zion si sa luam… autobuzul. Va spuneam intr-unul din episoadele trecute ca ne-a placut Yosemite insa aglomeratia extrema de autoturisme a sters cumva din experienta. Ei bine, aceeasi problema se pare ca exista si in Zion pana in anul 2000, cand administratorii parcului s-au hotarat sa taie cu totul accesul in parc cu masina/motocicleta/rulota sau orice mai are omul in dotare. Vrei sa vizitezi parcul? Foarte bine, iti lasi masina la intrare si iei unul din autobuzele ce fac naveta neincetat pe un traseu bine stabilit prin parc, cu opriri clare in toate locurile de interes. Simplu si eficient. Nu pot spune ca Zion este mai spectaculos decat Yosemite, sunt diferite, insa cu siguranta din Zion am plecat mai linistiti si mai fara… noxe in plamani. Continuam spre sud si observam ca pana si drumul se pastreaza rosiatic in aceste parti. Ah si ce drum! Urcam rapid in altitudine pe spinarea unui sarpe… Mi se pare ca sub aceste stanci se ascunde o istorie de mii de ani. Lumea Noua pentru noi, da, insa o lume foarte veche…. Soseaua se intinde pe nesimtite peste preerii si intalnim din nou bizoni. Iar ceva mai departe vedem, pentru a cata oara, ca important este sa pornesti la drum indiferent de mijlocul de locomotie. Nu putem sa il luam cu noi, caci nu avem spatiu. Dar ii dorim macar sa fie ocolit de… ploile ce isi faceau de cap peste tot in jurul nostru. Pentru ca nimic nu iti bloca vederea, puteai sa urmaresti miscarea norilor cu ploaie peste vastele campii. Parca eram intr-un joc din acela vechi, ATARI, in care trebuia sa te feresti de fantome intr-un labirint. Si iata ca se poate! In spatele RV-ului nu este un SUV urias ci o masina mica mica. Si in culori asortate! Noi am reusit destul de bine sa ocolim ploile, urmand drumul ce duce spre partea nordica a Marelui Canion. Cu noi se plimba si toamna… Si iata-l. Marele Canion. Arhicunoscut, super mediatizat. Noi ramanem fara cuvinte cand ajungem pe margininile sale inalte. Pozele, din pacate, nu pot vorbi nici ele foarte bine. Sa incercam insa cu cateva. Ne place atat de mult acolo incat vrem sa facem extravaganta sa luam o camera de 100 de dolari, la cabana ce se afla chiar pe marginea canionului. Din pacate nu mai sunt (de mult) locuri libere. Plecam deci de langa canion odata cu ultimele raze ale zilei si calatorim 100 de kilometri inapoi pentru a ne gasi un loc de dormit. In noaptea ce se lasa, fulgere lovesc pamantul in jurul nostru, luminand pentru o secunda locurile. Din pacate aparatul de fotografiat este de mult ascuns in tankbag. Lasam in spate si ploile si ne gasim un loc pentru inoptat. In ultimele zile am avut sansa sa calatorim prin adevarate minuni ale naturii, minuni vechi de cand lumea. In noaptea ce s-a lasat, gandurile zboara, intocmai unor umbre, spre ziua ce va sa vina. Maine. Data viitoare, ne continuam drum prin Arizona, dormim pe Route 66 si vedem de ce socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la granita cu Mexicul. Ramaneti pe frecventa!
    6 points
  26. AnjinSan

    Lumea Noua

    Stiu ca am promis ca va povestesc despre Statele Unite insa nu pot trece mai departe fara scrie cateva randuri despre cum am vizitat noi Vancouver-ul. Initial vroiam sa scriu despre asta in povestea trecuta insa m-am gandit ca totusi intamplarea merita un spatiu separat. Asadar facem 2 pasi inapoi, sarim cu gandul inapoi in Vancouver si ne gasim din nou la Traian acasa. Avand o zi libera la dispozitie, decid sa schimb uleiul. Dupa ceva “cumparaturi” tipice (3 litri de ulei, un filtru), toate luate la supra-pret, ma pun pe treaba. Imi sare in ajutor si Bill, vecinul lui Traian cu o palnie si ceva sfaturi. Mai stam la o vorba despre una si alta si ma invita la el in garaj sa ii vad motocicletele. Are vreo 3 sau 4. Toate Harley- Davidson. Eu le admir si ii spun intr-o doara ca nu am condus niciodata asa ceva. El raspunde putin revoltat “cum, nu ai condus niciodata un Harley? Nu sepoate. Uite daca vrei, poti sa o iei pe asta la o tura” . Bill, multumesc frumos, esti dragut, dar e OK, nu vreau neaparat. Omul mai insista de cateva ori si eu il refuz de fiecare data. Apoi, in timp ce ma indreptam inapoi spre casa lui Traian ma gandesc “mah dar de ce nu vrei? Omul era sincer cand ti-a propus. Tu ai terminat cu schimbul de ulei si ai restul zilei libere. Ce ai mai bun de facut acum, in momentul asta?” O intreb pe Andreea daca vrea sa mearga la o plimbare cu un Harley Davidson si ne intoarcem la Bill sa ii spunem ca vrem sa incercam. Ne amuzam teribil pe seama faptului ca noi, purtand costumele de touring si castile “full face”, nu prea ne potrivim deloc cu imaginea HD. Nu conteaza, hai sa mergem la plimbare. Destinatia: un munte la 10 mile distanta, de unde se poate vedea frumos orasul. Zis si facut. Bestia de sub noi are un motor in V de vreo 1800 cc asa ca lucrurile stau total diferit decat pe molcomul Gunnar. Pe drum Andreea incearca din rasputeri sa se tina pe saua din spate. Asa ca sotia ma imbratiseaza cu mare convingere (imi aduc aminte de prima iesire a noastra pe motocicleta). Poze, nu mai vorbesc sunt putine, atunci cand a indraznit sa isi desprinda o mana din jurul meu. Eu chicotesc rautacios in casca “e acum sa te vad dormind…” Ajungem pe varful dealului si aruncam o privire in jur. Ne invartim vreo jumatate de ora, stam pe iarba, ne relaxam… ce sa mai totul merge struna. Deja mai acomodat cu Harley-ul ma intrept spre moto si o incalec hotarat, pregatit pentru drumul de intoarcere. Ce sa mai… nimeni nu imi va sta in cale. Phuai ce o sa ne mai distram. Dar stai asa, de ce se misca asa greoi cand incerc sa o scot din parcare? Ma lamureste Andreea de pe margine: “Avem pana”! Stop joc! Asta nu era in brosura. Ce facem acum? Eu am fost destul de cascat incat sa plec la plimbarea asta fara kit-ul de pana (ca deh, in 10 mile ce ti se poate intampla?) Eh, se poate intampla ca ne aflam pe varful unui munte intr-o parcare cu ceva masini si cam atat. Pur intamplator, m-am gandit sa ii cer numarul de telefon lui Bill inainte sa plecam de acasa. Deci avem numarul propietarului. Il sun si desigur ca… nu raspunde la telefon. Intra casuta vocala. Incep mesajul cu “Hi Bill, please do not worry, we are OK and the bike is OK” ii spun omului ca intarziem din cauza ca avem o pana. Apoi, cum nu prea avea rost sa stau cu mainile in san imi fac un calcul: nu e departe pana acasa. Daca reusesc sa umflu roata cumva, poate tine pana acolo. Ma uit insistent la moto, ii dau ocol de mai multe ori, degeaba. Nu rasare nici o pompa miraculos. Mbine, ma duc sa intreb poate gasesc pe la cineva si am parte de cateva ratari lamentabile (imchipuiti-va ca ati iesit cu fata sa admirati privelistea de pe munte si stati in masina ascultand muzica romantica iar in acest timp un motociclist vorbind o engleza cu accent, se apropie de voi si va intreaba daca aceti o pompa sau un compresor in portbagaj) Se pare ca norocul ne surade. Cineva ne imprumuta un compresor. Ma intorc triumfator la motocicleta. Super, avem un compresor. Hai sa il folosim. Hmmm stai asa, motocicleta asta are o priza pe aici pe undeva, nu? Si iar ne invartim in jurul ei, iar cautam pe toate partile. Nimic. Nu exista nici o priza. Gasim comutatorul pentru suspensia hidraulica reglabila, admiram de aproape toate detaliile cromate toate modificarile aduse, insa degeaba, o priza nu reusim sa gasim. OK, nu ne lasam. Urmeaza momentul amuzant numarul doi cand, mut motocicleta la intrarea parcarii si astept rabdator sa vina cate o masina in parcare (din nou, imaginati-va ca ati iesti cu prietena sau sotia la o plimbare de seara romantica, pana pe deal si un tip imbracat amuzant da din maini si va face semn sa opriti masina si sa dati geamul jos). Gasim o pereche asiatica suficient de curajoasa incat sa ne asculte si ii convingem sa opreasca langa motocicleta si sa ne dea curent de la bricheta lor.Umflu roata cat pot de bine, duc repede pompa inapoi la propietar, mai dau un telefon lui Bill (iar casuta vocala) si ii spun ca am umflat roata si venim. Perfect. Now we are in business cum ar spune englezul. Plecam pe drumul ce cobora lent prin padure. Destul de repede ne gasim pe o strada cu 2 benzi pe sens si nimic in afara de padure in jur. Masinile vajaie pe langa noi. Ma uit la roata si nici macar nu trebuie sa ma uit prea bine. O simt greoaie. E clar, aerul iese mai repede decat as fi sperat eu. Nu cred ca am facut nici 2 mile si trebuie sa ne oprim. Ne gasim cu o roata dezumflata pe marginea unui drum dintr-o padure, fara kit de pana, fara compresor si incepe sa se intunece. Frica nu ne este, suntem totusi intr-o padure dintr-un oras. Pe langa noi vajaie masini in viteza. Desigur oameni ce se grabesc sa ajunga acasa. Ei nu au pana… Ca sa avem imaginea completa niste biciclisti ce trec rapid pe langa Andreea ii spun in gluma (sau in serios?) “That’s what you get for riding a Harley!” … ce pot sa zic mai biciclistilor “That is not ours, bu still, it is not nice…” Incercam timid sa oprim vreo masina dintre cele care trec pe langa noi. Nu se opreste nici una. E de inteles poate. Incepuse sa se lase si noaptea iar ca sa fie si mai sigura treaba, o ploaie rara ne-a amintit ca totusi suntem in Vancouver iar in Vancouver ploua des. Noi ramanem insa optimisti. Situatia oricum nu e deloc “rea”. Cei de acasa ar trebui sa stie de noi. Apa avem, la o adica putem sa si mergem pe jos restul distantei pana acasa. In 2 ore probabil ca ajungem. Doar ca nu ne vine sa lasam motocicleta acolo in padure. Iata ca se oprese un taxi. Mirosul unui profit neasteptat invinge frica intunericului cred… Decidem sa plece Andreea acasa pentru a-l gasi pe Bill sau un kit de pana si un compresor. Iar eu raman cu motocicleta. Intre timp in mai bine de 2 ore cat am stat acolo, dintre toate masinile, motocicletele si bicicletele care au trecut (si au fost foarte multe) doar 2 motociclisti s-au oprit sa ma intrebe ce s-a intamplat. Nici ei nu aveau un kit de pana insa unul dintre ei imi spune ca sta la 5 minute de locul acela si ca daca vreau, se poate duce acasa sa imi aduca un kit de pana. Pai… eu as vrea multumesc. Baietii pleaca spre casa in timp ce eu incerc sa imi gasesc un loc sub un copac mai stufos unde sa nu ma ajunga ploaia (desigur, nu aveam nici costumul de ploaie la mine ca deh, noi iesisem la o plimbare de 10 mile iar cand plecasem de acasa nu era nici un pericol de ploaie) Dupa ceva timp, ajutoarele vin din mai multe parti. Cei doi motociclisti ajung inapoi in acelasi timp cu Bill. Acum avem 2 kituri de reparare a penei si un compresor in spatele masinii lui Bill. Le multumesc din suflet motociclistilor si mai ales, ii rog sa se mai opreasca si daca or vedea in viitor alti motociclisti pe marginea drumului. Apoi, vine vremea sa repar pana folosind kit-ul de la Bill si cele invatate in timpul intalnirii din Nakusp. Plecam si in scurt timp ajungem acasa. Andreea trage o ultima poza cu Harley Davidson-ul ajungand triumfator acasa. In ciuda micului incident, trebuie sa recunoastem ca ne-am distrat de minune in aceasta mica calatorie. Harley-ul este o motocicleta serioasa. Insa nu una pe care as lua-o la un drum lung. Cel putin nu cea condusa de mine. Ne bucuram deci ca de maine revenim pe saua lui Gunnar.
    6 points
  27. AnjinSan

    Lumea Noua

    Hehe, baieti e foarte OK sa deturnati topicul cu astfel de subiecte interesante. Daca nu reusiti sa ajungeti la intalnirea de la Bulgari, nu e nimic, poate reusim sa facem impreuna una la anul. Sunt sigur ca am gasi destui oameni interesati sa participe. Intre timp, iata urmatorul episod din calatoria noastra: Dupa 4 zile de cort ne strangem cu greu calabalcul. Este uimitor cat de repede te dezveti de eficienta impachetarii. Totusi, azi aveam in fata un drum foarte interesant. “Man, take the road to Kaslo. It’s number 2 in Canada for driving”. Nu stiu cum arata numarul 1, insa pe drumul asta, numarul 2, nu cred ca au stat rotile drepte mai mult de 100 de metri. Curba dupa curba dupa curba. Si nu eram singurii care stiau de acest drum. O privire in olginzi… Situatia se aglomereaza rapid. Putinele masini intalnite in cale sunt conduse de oameni draguti care la un moment dat trag pe dreapta lasandu-ne sa trecem. (imaginati-va sa se intample asta pe DN1A spre Cheia). Vitezanele ma depasesc rapid. Insa imi gasesc parteneri de drum cateva choppere. Cateva vreo 20. Suntem “adoptati” rapid si intram in pluton. Ne despartim in Nelson. Ei isi cauta un camping, noi ne indreptam spre Colleen, gazda noastra din Rock Creek. Peisajul se schimba rapid si verdele padurilor lasa locul galbenului dealurilor. Suntem foarte tentati sa ramanem mai mult la Collen insa suntem deja in urma cu timpul. Ne luam ramas bun si continuam spre vest. Ferme, cai si vaci. Ne simtim in Montana. Si avem si de ce, suntem doar la cativa kilometri deasupra granitei cu Statele Unite. Dar inca nu o vom trece, mergem mai intai in Vancouver. Plecam tarziu si ajungem, logic si mai tarziu. Soarele se juca intre firele de inalta tensiune cand ne apropiem de oras. Este ciudat cum initial nici macar nu aveam in plan sa mergem in zona Vancouver-ului si am sfarsit prin a fi invitati si a cunoaste asa multi oameni frumosi acolo. Asa ca de aceasta data nu ne facem probleme ca se lasa noaptea. Traian si Mihaela ne gazduiesc pentru cateva zile ne odihnim si impartasim planurile de a calatori spre America de Sud. Daca totul va merge bine Traian urmeaza sa plece la inceputului lui Octombrie insa cu 4 roti, bine pregatite. Doua masini facute pentru caltoriile lungi, acelasi vis! Pe Kev il cunoatem in Nakusp. Desi ne stim doar de 2 zile, omul ne invita la el si apoi isi petrece o buna parte din zi surubarind impreuna cu mine la Gunnar. Curatam filtre, intarim sistemul de prindere a bagajelor laterale si cel mai important, reusim sa dam de capul catorva probleme pe care le aveam la motocicleta (toate survenite din “erori umane”, motorul in sine nu are nici o problema). Invat foarte multe trucuri de la Kevan despre cum sa faci sa “nu impingi motocicleta”. In traducere libera ce poti sa faci daca te lasa pe marginea drumului. Sper sa nu fiu nevoit sa pun in practica sfaturile sale, dar e mai bine sa fii pregatit. Mark, care tocmai a trecut de la un Vstrom la un GS1200 (fiecare cu nebunia lui:P) ne face cadou o grila de protectie pentru faruri. El a primit-o cadou la randul sau si cand ne vom termina calatoria vom face si noi la fel. Multumim Mark, nu stiu cat o sa ne protejeze dar acum Gunnar arata foarte “bad ass”! Plecam de la familia Ibotsen ca de la niste vechi prieteni Am mai fi stat cu drag, mai ales ca ne-am fi dorit sa ne mai intalnim si cu alti oameni de pe insula (Dan ne pare tare rau ca nu ne-am sincronizat) insa trebuia sa ne grabim… la o nunta. In tara, prieteni foarte buni se casatoreau pe 1 septembrie si din pacate noi nu puteam participa din cauza departarii. Casa de piatra Miha si Mihai! Ne pare rau ca nu am putut ajunge la nunta voastra. Insa anumite lucruri au un mod de a se aranja frumos in viata. Asa aflam ca Ana si Chif, doi bucovineni din Radauti ce ne-au gazduit in prima seara in Vancouver urmau sa se casatoreasca numai peste 4 zile. Consideram vestea asta ca un semn clar ca trebuie sa ramanem si noi pentru nunta. Ceea ce si facem avand ocazia sa vorbim romaneste din nou, departe de casa. Casa de piatra Ana si Chif! Ceremonia se sfarseste si odata cu ea si timpul nostru in Canada. Ne indreptam spre punctul vamal aflat numai la cativa kilometri distanta urmand sa trecem pentru ultima data din Canada in aceasta calatorie. La revedere Canada! Bine ati venit in Statele Unite ale Americii! Data viitoare "reusim" sa ne pierdem in statul Washington si in cele din urma ne gasim drumul spre niste izvoare termale.
    6 points
  28. AnjinSan

    Lumea Noua

    Cum va spuneam data trecuta, povestea aceasta o sa fie una putin mai altfel. Patru zile in care nu am calatorit pe motocicleta mai deloc insa am calatorit, prin povestile si pozele altora foarte foarte departe. Nu suntem singurii care nu aveam de gand sa ne miscam motocicleta din loc pentru o vreme… OK, va trebui sa marturisesc ceva ce probabil va face ca jumatatea masculina din audienta sa inchida subit browser-ul (asta dupa ce probabil ca am pierdut deja jumatatea feminina din audienta chiar la inceput, cand am spus ca acest episod o sa fie despre o intalnire moto…). Intalnirea asta moto la care am fost nu a presupus nici fete aproape dezbracate pe scaunul pasagerului, nici concursuri de tricouri ude, nici concerte rock cu muulta bere. Sperand ca nu am pierdut totusi chiar pe toata lumea, continui spunandu-va ca Horizons Unlimited Meeting este un bun pretext pentru oameni ce calatoresc in locuri in departate cu motocicletele sa se adune si sa impartaseasca pareri si povesti. Sunt prezentari despre drumurile, locurile si oamenii intalniti. Sunt sesiuni in care cei mai noi, asa ca mine, pot invata cum sa repari o pana. Sau cum sa impachetezi lucrurile mai eficient. “Viata cu doar 12 kilograme de bagaj” asta chiar e ceva. Noi inca nu suntem acolo… Insa dincolo de toate prezentarile, cel mai util este ca te intalnesti cu oameni care sunt ca si tine. Spui vecinului de camping ca te gandesti sa mergi pana in Argentina pe motocicleta si nu te considera nebun. Ba mai mult, e foarte probabil sa iti dea ceva ponturi pe unde sa treci granita spre Mexic caci probabil a fost si el pe acolo. In “parcare” se organizeaza concursuri. Cine conduce cel mai incet motocicleta pe o distanta data…. Este o atmosfera relaxata si practic te poti plimba in voie printre motociclete, poti intra in vorba cu propietarii, vezi pe unde au fost sau unde mai planuiesc sa mearga, ce modificari au mai adus la motoare si tot asa. Si poti face multe poze. Ceea ce am si facut. Un monstru e in apropiere: Trecut si prezent: Un german si o italianca, impart locul de campare: Multumim Susan si Grant pentru organizare. Ne bucuram ca am putut ajuta si noi! Gata, dupa scurta pauza plecam mai departe spre Vancouver. In episodul urmator aflam cum informatii despre “repararea penei de cauciuc” ne vor trebui mai devreme decat ne asteptam. Tot data viitoare ii cunoastem pe mai noii si mai vechii prieteni din zona Vancouver si aflam daca Gunnar este pregatit sau nu sa isi continue drumul spre Sud. Ramaneti pe frecventa! Scris dintr-o cafenea unde am fost lasati sa stam cateva ore, desi am comandat doar o cafea!
    6 points
  29. AnjinSan

    Lumea Noua

    Odata cu aceasta poveste, incepem un nou capitol in calatoria noastra. Prima parte, traversarea Americii de Nord de la est la vest este practic incheiata. Urmeaza partea a doua, drumul spre sud, prin Canada, Statele Unite si Mexic. —————————— Ne trezim cu un sentiment ciudat. Toamna de ajunge din urma. Nu este inca vazuta. Insa o simti. Intre marea de copaci verzi, gasesti cate unul ingalbenit. Si fireweed-ul este aproape de sfarsit. Povestea acestei plante este foarte frumoasa. Numele si-l trage de la faptul ca apare mai ales in zonele unde au fost incendii si au ars paduri. Dar vantul Alaskai ii poarta semintele in locuri indepartate asa ca o zaresti mai peste tot. Este de un violet aprins si incepe sa infloreasca din spre tulpina, aratand ca in poza de mai sus. Pe masura ce se scurge vara florile se muta spre varf. Iar cand au ajuns la capat inseamna ca s-a scurs vremea verii si se apropie toamna. Iesim din sudul Alaskai deci cu toamna in spate lundu-ne la revedere de la oamenii frumosi cunoscut in Hyder. La revedere Alaska, pe data viitoare! De acum nu mai stiam exact ce vom face. Peste 3 zile doream sa fim in sudul provinciei British Columbia pentru a participa la Horizons Unlimited meeting. Dar pana acolo nu mai stim pe nimeni, nu mai avem nici un punct in care trebuie sa fim. Ne lasam pur si simplu dusi de… drum. Nu stim exact prin ce orase vom trece. Insa ne bucuram de vremea ce continua sa fie buna si de locurile pe care le vedem. Pranzul ni-l luam langa sinele de tren. Alti calatori, pe alte drumuri de fier. Timpul trece repede, dormim o noapte in orasul Prince George unde gasim cel mai rapid internet de pana acum in aceasta calatorie. Continuam si vedem cum atunci cand ai prea mult lemn iti permiti sa arzi copaci intregi, pe marginea drumului. Se pare ca acolo sus, nu renteaza sa care lemnul rezultat prin taiarea copacilor unde se fac lucrari (cam orice lucrare vrei sa faci, o sa ai de taiat copaci caci e padure peste tot). Si cum vietile noastre de astazi sunt conduse de… economie, daca nu este “economic” sa cari lemnul undeva unde sa fie folosit la ceva (incalzit, gatit, nu mai zic de altceva mai serios) il aduni in gramezi si ii dai foc. Chiar acolo pe marginea drumului. Busteni intregi… Acum eu sunt doar un inginer calator, nu ma pricep asa bine la economie, insa parca totusi te doare sufletul cand te gandesti la cat costa lemnul de foc in alte parti… Dar nu e bine sa avem astfel de ganduri. Mai bine schimbam drumul. Cum tot mergem noi asa bine, parca nu ne-ar strica un alt “ocol”. Pana acum faptul ca nu am apucat pe drumul cel mai scurt sau cel mai drept ne-a dus mereu in locuri foarte frumoase. Valdez, Haines, Hyder si atatea altele. Drumul direct spre Nakusp, locul intalnirii H.U. era drept spre sud. Insa noi mai mergem spre est o vreme pentru a vizita parcurile nationale Jasper si Banff. Renumite in Canada, aceste parcuri stau la granita dintre Alberta si British Columbia. Stau acolo si iti cer si o taxa cand vrei sa le vizitezi. Hmm bine mai, hai, da-mi si mie un bilet pentru o zi. Continuam pe un drum ce se numeste Glaciers Parkway. Initial credeam ca e doar un alt nume pompos insa realizam ca intr-adevar calatorim printr-o vale adanca modelata de ghetari. Acum acestia se mai gasesc doar pe culmile inalte. Insa ce privelisti! Andreea observa ca scarita ei stanga este cam “libera”. Hmm asta nu e chiar bine. Mai ales ca unul dintre cele doua suruburi tine si cutia de bagaje din partea stanga. Ne oprim si intr-adevar surubul a cedat. Din fericire nu e blocat si reusesc sa il scot. Schimb suruburile intre ele pentru a-l pune pe cel intreg in punctul mai delicat unde sunt sustinue si bagajele. Cat de mosmondim noi pe acolo Andreea face si niste poze prin tufisurile din margine iar eu gasesc o “toaleta” in natura. Plecam numai pentru a gasi niste masini oprite doar cateva sute de metri mai incolo. Pe marginea drumului era un urs. Nu ii mai facem nici o poza fiind mai degraba fericiti ca a cedat surubul intr-un loc fara ursi. Din cate stim noi. Eh, dar mai bine sa revenim la imagini si ganduri mai bune. Pauza de masa o luam pe marginea drumului. Cu priveliste la ghetari …si la ploaie… In Banff facem cea mai mare extravaganta legata de cazare din aceasta calatorie. Suntem fortati de ora tarzie si de intunericul de afara sa alegem una dintre putinele camere ramase libere din asezarea ce s-ar putea foarte bine numi si “Tourist trap”. Insa desigur ca vina ne-a apartinut in totalitate. Trebuia sa ne planificam mai bine timpul astfel incat sa ne prinda seara pe acolo. Muntii se intuneca si ei avand soarele in spate. Decidem sa ajungem mai devreme cu o zi in Nakusp, unde avea sa aiba loc intalnirea H.U. Ruta pe care o alegem (oarecum la intamplare) se doveste un fel de DN1 pe ruta Brasov-Bucuresti intr-un sfarsit de weekend. Inghesuiala mare, tiruri, portiuni in constructie, trenuri, ceva ploaie. Intr-un cuvand distractie. Inca o experienta interesanta avem la un Visitor Center unde intrebam daca putem sa folosim pentru 2 minute wifi-ul caci vrem sa verificam o informatie. Ni se raspunde scurt. Nu, wifi-ul e doar pentru angajati. Aham… OK, nici o problema, atunci stii undeva aici in oras la voi, un loc cu wifi disponibil si liber, eventual o cafenea unde sa puem naviga putin in timp ce bem un ceai? Nu, insa, poti sa folosesti netul de la calculatoarele astea (si imi arata un rand de pc-uri ponosite). Te costa 1,5 dolari pentru 10 minute. Wow… multumesc! 1,5 dolari sa dau un search pe google maps… Nu era mai frumos daca imi spuneai ca aveti un McDonald’s in oras (loc pe care il si descoperim in timp ce ieseam din localitate)? Deja ne este doar de Alaska sau Yukon. Dar ne pastram deschisi si incercam sa ne spunem ca oricine poate avea o zi mai proasta.Ne Iesim din acel oras fara alte menajamente si ne indreptam spre Nakusp. Aveau sa urmeze 4 zile in care nu am miscat motocicleta din loc. Peste 200 de motociclisti au participat la aceasta intalnire. Si nu s-a lasat nici cu muzica super tare in boxe (nici macar nu a existat o scena pentru concerte) nici cu petreceri despre care nu se poate scrie a doua zi. Patru zile pline de activitati, prezentari, povesti si fotografii din lumea intreaga. Am descoperit calatoriile si experientele altor oameni ce fac ceea ce incercam si noi sa facem. Dar mai multe detalii despre aceasta intalnire aflam in episodul urmator. Pana atunci, va uram noapte buna! Scris din padurile Oregonului. Mai ramane sa gasim si internet pentru publicare…
    6 points
  30. AnjinSan

    Lumea Noua

    Lumea Noua I.4 - Din Montreal spre Toronto Ne vine greu sa ne despartim de prietenii din Montreal. Dar calatorului ii sade bine cu drumul iar noua ne este dor sa calatorim pe Gunnar. Incarcam bagajele. Cum in tara nu avuseseram timp sa facem un test cu toate bagajele puse pe motocicleta, nici macar nu eram sigur ca o sa incapa. Dar de incaput, au incaput (multumesc nea’ Vasile pentru grilajul de bagaje de exceptie), insa acuma cu ea incarcata asa parca nu prea inteleg eu cum o sa fac sa ma descurc si sa merg cu ea asa grea. “Iar am luat prea multe cu noi”. Tin minte exact gandul asta pe care il am inainte de fiecare plecare lunga si de care nu scap nici acum. Si asa, demaram incet si… nesigur. Eu, mai mult concentrat la felul cum raspunde motocicleta acum. Andreea concentrata sa ma scoata pe drumul spre Toronto (ea fiind navigatorul). “Dreapta pe aici!” … pe aici se lucreaza (chiar asa, canadienii astia parca au o pasiune sa repare drumurile). Mai bajbaim putin prin Montreal dar in cele din urma iesim din oras. Intre Montreal si Toronto sunt cam 500 si ceva de kilometri. Noi, propunandu-ne sa ii facem intr-o singura zi, nu prea avem de ales si ramanem pe autostrada. Ceea ce nu e chiar asa de rau, caci de abia avem timp sa ne reacomodam. Eu am timp sa ma obisnuiesc cu felul in care se manevreaza un gansac incarcat, Andreea isi gaseste locul pe scaun (configuratia bagajelor din spate este alta decat a fost anul trecut). Si amandoi ne regasim, din nou, la drum lung pe motocicleta. Bun. We rock! Da, sigur ca “we rock” dar altii o fac mai tare ca noi. Pentru ca nu sunt inca obisnuit cu viteza “de autostrada” si am doar un “ezitant” 90 km/h, suntem luati imediat in “primire” de tiruri care, ne depasesc civilizat dar promt, fara discutii. Nu e chiar un 18 wheeler american insa senzatia cand te depaseste asa ceva (duduie rau hardughia) este… interesanta. Dar nu ne lasam intimidati si continuam. Gunnar, toarce linistit, drumul e liber, lat si fara curbe, ziua e frumoasa. Avem deci timp sa devenim mai atenti la detaliile din jur. De exemplu, ca tot vorbeam de viteza, ma uit mai atent la semne sa vad care e treaba cu limitele de viteza. La canadieni, pe autostrada ai voie cu 100 la ora. Kilometri, nu mile. Da, 100 km/h si aia e. Daca esti tentat sa depasesti viteza ei sunt draguti si iti reamintesc cam ce costuri ar putea sa apara pentru tine: Si daca combini informatia din imaginea de mai sus cu cea din imaginea de mai jos… … parca esti mai atent cand si cum apesi acceleratia (sau tragi acceleratia, dupa caz) De la George si Luiza, prietenii la care aveam sa tragem in Toronto, am mai aflat cateva detalii. De exemplu ca daca depasesti viteza cu pana in 10% nu te opreste nimeni. Si, mai interesant, daca o coloana de masini merge cu o viteza peste limita, politia nu o sa opreasca de obicei pe nimeni. Motivul? Nu ar putea sa ii opreasca pe toti si nu este corect sa opreasca numai pe cativa . Haha… si totusi nimeni, se pare, nu profita de asta. Ne continuam drumul si gasim si alte particularitati tipice, se pare, continentului nord American. La noi de exemplu, sunt sigur ca ati vazut un SUV tragand o rulota (da stiu, ii iubiti pe oamenii aia). Sau un camper ce are in spate agatata o bicicleta. Sau, prin Europa, ceva mai extreme, un camper ce are in spate o motocicleta. Ei bine, noi aici am vazut asta: Imi pare rau ca nu a incaput in imagine tot camperul. Dar era o namila comparabila cu un mini-autobuz. Iar in spate, (noi ne-am frecat la ochi cand am vazut) tragea un… SUV. Aveam sa aflam ca asta e un obicei destul de raspandit pe aici. Si el, obiceiul, are desigur si o explicatie: Cand pleci in vacanta in “the great outdoors”, iti iei camperul. Dar ala fiind o mare namila, nu are voie chiar pe toate drumurile. Si atunci ce faci? Pai simplu, iti iei o masina “mai mica” si o tragi dupa tine – da, ati ghicit, masina mai mica este SUV-ul. Solutia este una foarte buna, recunosc, rezolva problema. Insa numai cand ma gandesc ca doar camperul singur, fara sa traga nimic dupa el, consuma cam 30l/100 km. Si da, e vorba de benzina. Diesel pe aici nu prea se foloseste. Nici nu se gaseste la toate benzinariile. Si ca tot am adus vorba de asta, aici benzina “regular” este destul de ieftina. Cam 1,25-1,30 dolari. Canadieni. Deci hai sa spunem 4.5 RON/litru. Surpriza vine insa cand vrei sa alimentezi, te uiti mai atent la benzina asta “regular” si observe ca este de 87. Iar cea “super” este de 91. Doar la cateva benzinarii am vazut de 95 si era vanduta cu o denumire atent aleasa de marketing de parca iti vindeau combustibil de racheta. Am citit curios in cartea motocicletei sa vad ce benzina e recomandata. Scria minim 91. Si apoi era un paragraf pentru Canada este acceptata si cea de 87. Ah, super. Eu o sa incerc totusi sa pun de 91 minim ori de cate ori o sa pot, chiar daca e putin mai scumpa. Si tot vorbind noi despre toate aceste particularitati ale “Lumii Noi” am ajuns pe nesimtite si in Toronto, unde aveau sa ne fie gazde George si Luiza. Data viitoare, calatorim impreuna pana la Niagara. Ramaneti pe frecventa! Scris din Silver Maple Campground, undeva pe TransCanadian Highway 17. Toata povestea aici: Micadu.ro
    6 points
  31. AnjinSan

    Lumea Noua

    Dupa mult prea multe ore petrecute in aerul conditionat dat la maxim din Airbus-ul A330 Lufthansa, aterizam in Montreal, putini ametiti si datorita schimbarii fusului orar. Bine ati venit in Canada! Hmm hai sa vedem cat de “bine am venit”. Avem de aratat niste pasapoarte cu ceva vize mai intai. Vamesul: Buna ziua, care e scopul calatoriei dumneavoastra in Canada si pentru cat timp vreti sa stati?(cu accent de mandrie cand pronunta numele “Canada”) Eu: Suntem turisti si am vrea sa vizitam, pe motocicleta tara dumneavoastra, cam pentru 2 luni. Tipului i se maresc putin ochii (cum, astia nu au venit in vizite la rude?). Rasfoieste mai cu atentie inapoi la pagina de viza din pasaport. Se mai uita o data. Ne intreaba “Da voi cu ce va ocupati?” Eu ii raspund: sunt consultant IT, la Accenture (traiasca firma multi-nationala, recunoscuta, probabil, si in Canada). Era cat pe ce sa raspund si pentru Andreea da’ mi-am dat seama ca asta ar fi putu sa para dubios. Asa ca ma uit spre Andreea si “o incurajez” din priviri. Cu avant Andreea mea ii spune vamesului “yeah… and I am working at some company in Romania”. Super! Deja vedeam sirul de intrebari clarificatoare. Din fericire insa vamesu’ a fost multumit de raspunsul vag. Doua stampile si gata, bine am intrat in Canada. La aeroport ne asteapta Catalin, cu un tricou cu Romania. Si da, in tot timpul cat am stat in Montreal ne-am simtit ca acasa datorita romanilor minunati intalniti acolo. E adevarat, “acasa” avea cladiri neobisnuit de inalte pentru noi… A doua zi, o alta distractie, vine timpul sa scoatem motocicleta din vama. Asta s-a tradus prin cateva ore de zig-zag-uri pe la diferite birouri. Si ai zice ca cei de la vama de exemplu ar trebui sa aiba biroul care se ocupa cu verificarea coletelor ce vin in tara cu avionul well… in incinta aeroportului sau macar langa aerport, nu? Ei bine nu! Il au la vreo 40 de minute de mers cu autobuzul 209. Dupa care cobori la o interectie anonima intre camioane si mai mergi pe jos vreo 15 minute. Eh, partea buna cu asezarea asta este ca, fiind atat de departe de colet in sine (care e inca in aeroport blocat pana isi dau ei avizul), baietii de la vama sunt niste draguti si nu prea mai au chef sa vina cu tine inapoi “all the way” ca sa iti verifice pachetul. Asa ca nici cu mine nu au avut chef. M-au intrebat ce e cu mine pe acolo, ce am in “colet”, au facut ochii putin mari cand am zis “o motocicleta”. Au mai intrebat 2-3 chestii si mi-au dat mult ravnita stampila albastra. A fost amuzant, ca dupa ce am terminat cu vama, am zis sa intreb si eu, poate exista o varianta mai simpla sa ajung inapoi care sa evite mersul prin soare ca prostu. Si imi zice aia de acolo: “desigur, mergi pana la capatul strazii si apoi faci stanga, si o sa ai aeroportul in fata”. Eu cam raman blocat, cum pana mea sa fie asa aproape icnat sa se poata merge pe jos? Ce nebunie mai e si asta? Si o intreb ” you mean I can walk to the airport”? la care aia rade si zice : “ooo you don’t have your car with you? ah ah, no, of course you cannot walk, you need to take a taxi then” Sa fii sanatoasa cucoana! Back to 15 minuts walking and 40 minutes busing for me… Gata de drum! Sau aproape… imi lipsesc oglinzile! La sfarsitul zilei insa, am avut ocazia sa fac primii kilometri pe motocicleta in Canada, plecand de la aeroport. Trebuie sa spunem ca in cele 3 zile cat am stat in Montreal, nu ne-am simtit deloc departe de casa si asta datorita gazdelor noastre, Catalin si Catalina si Mihai si Cami. De a doua zi, aveam sa plecam la drum. Toronto, venim! Ramaneti pe frecventa!
    6 points
  32. Avedaria

    Jurnalul Unei Incepatoare

    Buna seara! Pentru ca am procedat cumva nefiresc in ceea ce priveste domeniul asta, m-am apucat de treaba si abia apoi am inceput sa caut solutii, m-am gandit sa postez cam ce am experimentat pana acum. Daca nu e ok, rog administratorul sa se ocupe de acest aspect. Nu am (inca) carnet, dar sunt in plin proces de clarificare al acestui aspect. Multora le vine ideea, sau li se naste pasiunea din diverse motive. In mod clar ideea si pasiunea sunt doua lucruri distincte, pe care le-am experimentat. Mi-a venit ideea de a imblanzi un motor in momentul in care am mers pentru prima oara ca pasager. A fost pe cat de neasteptat, pe atat de impresionant.....mi s-a tatuat pe suflet senzatia..... Dupa multe discutii cu prietenii (mai ales cu cel care m-a plimbat) si cu rudele, discutii al caror lait-motiv era: Esti neeeeebuuuuunaaaaa.....ai un copil de crescut.....esti egoista!, si dupa multe spaime desfiintate cu argumente, am primit cadou de la colegii de serviciu biletul catre permis, aka orele de scoala. Pasiunea a aparut in momentul in care am incalecat singura pe motor. Atunci am constientizat ceea ce stiam deja, ca vreau si sunt pregatita pentru etapa asta, dar ca trebuie sa iau in serios si sa invat, daca nu din greselile celorlati, macar din ale mele. Nu stiu cat de util este ceea ce voi scrie in continuare, pentru ceilalti care sunt in situatia mea, sau isi doresc sa mearga pe drumul asta, dar pe mine m-a ajutat sa ajung pana aici, si sunt sigura ca ma va ajuta sa progresez si sa ajung acolo unde imi doresc. Adica, sa raman aceasi persoana responsabila, dar cu o atentie mai mare pentru detalii care pot face diferenta, sa ajung sa imi cunosc limitele, si mai ales sa mi le accept, si in niciun caz sa nu imi doresc sa le depasesc, daca asta inseamna fie si numai un procent de inconstienta. Dupa prima sedinta nu mi-a fost tocmai roz, imi puneam intrebari serioase daca nu cumva entuziasmul este cel care ma impinge. A fost momentul in care am purtat o discutie serioasa cu mine insumi, ca sa ma clarfic. Este foarte important sa fii crud de sincer cu tine in momentul in care faci pasul asta. Mi-am raspuns pe rand la urmatoarele intrebari: 1. Vreau sa fac asta pentru ca ma plictisesc? 2. Vreau sa fac asta pentru imagine? (Pe principiul: Femeie la volan=combinatie distructiva; Femeie pe motor=combinatie exploziva) 3. Am ceva de demonstrat cuiva, sau chiar mie insami? Ma frustreaza, jobul, pozitia, fizicul, intelectul, fosta relatie? Vreau sa impresionez prietenii, viitorul iubit, toti necunoscutii care intorc capul cand aud un motor torcand? Ce am invatat pana acum, pe pielea mea, pentru ca auzind de la ceilalti, si suprapunand spusele lor peste imaginatia mea, mi-a dat cu minus. 1.Prima incalecare - Urcat pe un YBR. La 1.58 m inaltime, orice motor devine un pic inalt, asta daca stii despre motoare atat cat stiam eu atunci, adica fix NIMIC CARE SA CONTEZE! Asa ca, prima problema aparuta a fost sa incerc sa imi gasesc pozitia care sa imi ofere nu confort, ci siguranta. Logica mea a fost sa stau fix in punctul in care ajungeam jos cat mai usor. Gresit! In momentul in care incercam sa ridic picioarele, pe langa faptul ca scaritele erau mult in spate, singurele puncte de sprijin deveneau schimbatorul de viteze si pedala de frana. Ideal! Asa am invatat ca poti sta un picut aplecata fara sa patesti nimic. 2. Mersul pe bicicleta si avantajele lui. Toti motociclistii m-au intrebat daca stiu sa merg pe bicicleta. Raspunsul meu a fost afirmativ. Nu m-a intrebat nimeni cand am mers ultima oara, si mai ales cat am mers si pe unde. Nu am crezut ca va conta atat. Esential in datul cu motorul, in cazul meu, a fost faptul ca a trebuit sa recuperez din mers lipsa de dat cu bicileta. Aveam probleme cu echilibrul. Este nu esential, ci vital sa ai un echilibru bun. Pe langa incredere, de care ai nevoie, ca sa te poti concentra sa inveti rapid si corect, iti ofera si siguranta faptului ca reactiile devin mult mai rapide. Esti prezent 100% si creierul nu mai este solicitat si de alte sarcini suplimentare. Instructorul, un om extraordinar, mi-a spus foarte sincer si foarte deschis: Hotaraste-te cum crezi ca ti-e mai bine. Mergi in continuare asa, si avansezi mai gre, sau iti iei o bicicleta si mergi cu ea pana iti rezolvi problema! Mie mi-e usor sa-ti iau banii si sa inveti practic sa mergi pe bicicleta, nu sa conduci motoare. Eu am fost un caz fericit. Am folosit o sedinta ca sa imi rezolv problema cu echilibrul. 3.Mersul cu picioarele pe jos Te urci, gasesti pozitia, tragi ambreiajul, pornesti motorul, prima viteza.....si din momentul ala esti tu cu tine si cu motorul. E primul moment in care devii constienta de ceea ce esti pe cale sa faci. Nu te gandesti la nimic de genul: trebuie sa fii relaxata, ca sa te poti concentra, nu strange palmele pana ti se albesc incheieturile, nu brusca comenzile, fie ca e vorba de ambreiaj sau frana (nu te va ajuta, ba din contra!). Te gandesti doar la faptul ca esti acolo, ca vrei sa faci asta, dar nu stii exact cum. Cel mai important lucru: observa-te, constientizeaza ce simti, nu te judeca! Te va ajuta ulterior sa intelegi de ce ai gresit! Prima miscare: mers drept, cu picioarele pe langa. Aici pot aparea doua situatii: - iti iese si prinzi incredere; - nu iti iese (daca ai probleme de echilibru), incepi sa te intrebi ce nu e in regula, nu te mai concentrezi, simti cum pierzi controlul, te sperii, tragi frana fata brusc, si da, cazi. Si da, nu stii cum sa cazi, si cazi sub motor. Si atunci ai revelatie dupa revelatie: Multumesc Domnului ca s-au inventat protectiile, si multumesc instructorilor care nu te lasa sa urci pe motor fara casca, ghete, protectii picioare si vesta cu protectii peste tot. Si mai afli care este rolul carenelor! Cand te ridici si realizezi ca n-ai patit nimic nici fizic si nici psihic, vine momentul sa ridici motorul. Esti femeie, te-ai bagat in asta singura, e de bun-simt sa gasesti si o solutie. Ai sub 50 de kilograme, iar motorul de vreo 3 ori pe atat. Te poti repezi in el si sa iti produci o hernie de disc, sau poti sa astepti sa ti se explice cum sa faci miscarea asta indiferent de raportul de greutate. Am ales cea de-a doua varianta. 4. Frana fata versus acceleratie. In momentul in care ti se pune cuiul pe acceleratie nu prea stii ce sa crezi. Daca esti interesata intrebi, daca nu, se presupune ca o sa afli pe parcurs. Eu am aflat pe parcurs. Daca in viata ta nu ai pus mana pe un motor, treaba se complica. Esti in mers, nu esti inca obisnuita cu motorul, te incanta la maxim ideea ca tu esti cea care conduce. WOW. Tii in continuare mainile stranse pe ghidon, eventual te proptesti in el, de deasupra, sperand ca ai mai mult control (poza mea de profil spune tot), te concentrezi pe maini, si pe pozitia capului: capul sus, privirea inainte cat mai departe, nu in jos, ca-i nasol. Ajungi la momentul altei revelatii: vrei sa franezi. Tragi frana, si din cauza faptului ca tii ghidonul de deasupra si strans, e normal ca incheietura mainii sa se miste catre in jos, asta insemnand ca palma se roteste pe acceleratie. Atunci realizezi ce s-ar fi putut intampla daca nu ai aveai cuiul pus pe acceleratie. E decizia ta daca sa te bucuri sau sa te sperii. 5.Cand nu te simt am chinuri, si cand o fac lesinuri....sau ce faci cu picioarele! Oricat ti s-ar explica, pana nu esti direct implicata si nu simti, nu ai de unde sa stii. Pozitia picioarelor nu conteaza, ci fac diferenta intre a conduce un motor si a nu o face. Motorul, si din punctul meu de vedere, chiar se conduce cu picioarele, la propriu. Prinsa in febra echilibrului, pozitiei mainilor si a capului, dracu’ s-a mai gandit ca picioarele mele au o viata a lor proprie si personala. Drept pentru care, m-am trezit ca eu vreau sa controlez motorul din maini si el se impotriveste. Ma gandeam ca picioarele stau pe scarite astfel incat sa pot ajunge la frana si la viteze, deci e ok. Da, talpile erau ok, dar picioarele nu inseamna doar talpi, mai sunt si genunchii pe acolo. Genunchi care stateau departe de motor. Asa ca, am facut cea mai desteapta miscare de pana atunci. Am strans genunchii pe rezervor, mi-am modificat pozitia pe scarite (sprijin pe varfuri), si mi-am relaxat mainile. Alta viata! Incheieturile mainilor au ajuns in pozitia naturala, in jos, umerii un pic in fata, controlul mult mai bun, iar motorul mult mai docil. A fost practic momentul in care chiar am inceput sa ma concentrez la condus. Castigasem batalia cu mine. 6.Ramai in picioare, dar ridici motorul....sau legea gravitatiei functioneaza. Mi-a scapat motorul de 5 ori, si de fiecare data, chiar daca situatia era asemanatoare, factorii erau altii. 1. Am vrut sa fac pe desteapta. Am vrut sa plec de pe loc cu picioarele ridicate. Nu se poate, garantat, sau cel putin nu cand nu stii nimic! 2. La primul viraj mi s-a parut ca trebuie sa strang ghidonul de gat. Asa ca am stat teapana. Nu am apucat sa virez pe motor. 3. La al doilea viraj m-am relaxat, dar nu am privit catre iesirea din viraj, ci drept si un pic in jos, catre bord. Normal ca nu am ajuns unde vroiam. M-am speriat, am franat brusc. 4. La urmatorul viraj m-am relaxat, am privit unde trebuie, dar mi s-a parut ca nu ma duc chiar cum vroiam, asa ca ambreiaj si pus un picior jos, DAR, nu piciorul care trebuia. Virajul era pe stanga, eu am pus jos piciorul drept! 5. Exersat intoarcere cu a 2-a, fara sa iau in calcul ca nu sunt singura in poligon si ca si ceilalti experimenteaza cate ceva, si mai ales ca logica lor nu are nicio treaba cu logica mea. Intoarcere pe dreapta. Undeva in fundal se auzea un motor turat. Cand sa ies din viraj, am realizat ca celalalt motor era atat de aproape incat am putut sa-i vad ochii albastri prin viziera de la casca, celui care il conducea. Panica si la mine si la el. El testa franarea la viteza mare. Eu, in loc sa testez intoarcerea cu a doua, am testat franarea de urgenta, si nu mi-a iesit. Motorul meu jos, motorul lui oprit pe roata fata. Chiar daca nu a fost vina mea, el a venit din spate, se presupune ca mi-a vazut manevra, trebuia sa vina in spatele meu, si nu in fata, nu e o situatie cu care sa ma mandresc. Am descoperit cu ocazia asta ca fiecare detaliu conteaza. Trebuia sa inteleg ca motorul ala turat poate fi langa mine in orice clipa, daca intorceam macar o secunda capul, as fi vazut! 7.In ce viteza sunt? Relaxare totala! Ambreiaj si impingi cat de jos poti si sigur e prima. Da, daca chiar apesi, cu forta! Daca nu e prima, iti moare motorul, si ai prezenta de spirit sa mentii motorul in pozitia de echilibru. Sau o scoti la neutru, ca vezi becul. Da, daca nu iti bate soarele in bord! Daca iti bate, dai drumul la ambreiaj usssoor si daca e prima te misti, daca e neutru stai, daca e > 1, iti moare motorul din nou! 8. O privire face cat o mie de cuvinte! Face si mai mult uneori. Acolo unde privesti, acolo te duci. Vrei sa fac jaloane? Vrei sa le eviti, misca capul si uita-te exact pe unde vrei sa mergi. Te concentrezi la ele, le privesti cu atentie? Ok, nu vei rata niciunul, le vei lua la rand! 9. From hero to zero. Incepi sa te prinzi ce si cum, capeti incredre, incepe sa-ti iasa. Esti acolo in continuare, incepi sa crezi ca reflexele incep sa se manifeste. Gresit! Nu te baza pe reflexe, atata vreme cat esti intr-un proces continuu de invatare. Bazaeaza-te pe realitate, pe ceea ce se intampla. Testeaza-ti reflexele doar pe ceea ce stii, nu si pe ceea ce inveti. Nu poti sa prevezi 100% ce se va intampla exact si cum vei reactiona. Viraje, intors lejer, poezie. A fost suficienta o rafala considerabila de vant ca sa inteleg ca daca te bazezi pe reflexe si atat, nu iesi tocmai onorabil din viraj, daca iesirea din viraj se suprapune peste incetarea brusca a rafalei de vant. 10. Sa conduci e usor, mai greu e sa ii feresti/ sa te feresti de ceilalti. Pornire, viteza a 2-a, acceleratie, franare combinata si tot asa. Toate bune si frumoase, spatiu rezervat pentru asa ceva. Ce te faci cand cel din spate nu se uita in fata? Inveti ca dupa ce ai franat si te-ai oprit, se poate sa mai inaintezi un pic contrar vointei tale sau a motorului. Pentru ca nimeni nu te invata ca asta se poate intampla, e bine sa poti sa te concentrezi doar la cum sa-ti mentii motorul pe doua roti, nu la ce s-a intamplat. Asta poti verifica dupa ce esti ok atat tu cat si motorul. Daca doar pentru o fractiune de secunda ti-a trecut prin cap ca o situatie poate sa apara, atunci comporta-te ca si cum ea s-a intamplat deja. Stiu ca am scris pana in bezna mintii, nu stiu cat de folositor poate fi, dar pentru mine a contat tot cea am insirat aici. Vreau sa-mi iau motor ca sa ma bucur de el. Asa ca o sa imi iau o Honda CBR 125 r.
    6 points
  33. salut noni dupa o saptamana mai mult decat incarcata in care in afara de munca am avut si de lucru ca sa imi repar prostiile, uite aici cateva posturi. (voi pune poturile in forma originala, nu voi traduce tot) http://en.wikipedia.org/wiki/Beer_in_Belgium#Abbey_beers uite si o lista cu beri si berarii http://beer.made.in/Belgium/breweries.htm si daca iesi de pe autostrada sa nu faci asa pentru ca sunt aglomerate drumurile asa cum ti am mai spus, as vizita Gent, Bruge, pe indelete, o pauza mica in oostende si pe urma pe coasta spre franta (calais). practic marea este la 20km bruges, deci mult nu este de mers. fiind aproape de mare ai si multe restaurante cu meniu specific si ai avantajul ca intalnesti un melanj intre bucatarie belgiana, frantuzeasca, olandeza. Ai de unde alege. daca treci prin bruxelles si nu vrei sa stai, vezi si tu piata centrala, iarasi in zona , pe stradute pitoresti poti sa manaci (ce iti trece prin cap) , vezi putin din arhitectura locului si la iesirea din bruxelles, in nord vezi si tu atomiumul. In timpul zilei poti urca pana sus savezi panorama orasului. Fiind totusi ''in drum''te poti abate si pe la spa, fie pentru circuit fie pentru bai cam asta ar fi intereant pe drumul tau si fara a pierde mult timp revin in seara asta , sau maine cu franta numai bie noni, legat de vreme , poti sa ai aproape 20 de grade ziua, soare si frumos, e e chiar frumos, dar poti sa ai si 5 grade sau mai putin nopatea sau seara si dimineata bruma si temperaturi chiar joase, deci echipament cum crezi tu mai bine. pune si ploaia in ecuatie ca aproape de coasta se mai intampla bafta multa
    6 points
  34. In atasamentul acestui mesaj, gasiti informatii despre cine suntem, dupa ce reguli si criterii ne calauzim si cum poate, oricine doreste, sa ni se alature. Pentru orice alte informatii si/sau discutii, aveti la dispozitie celelalte topicuri ale acestei sectiuni. Va rugam sa luati la cunostinta ca oricine doreste sa posteze in oricare topic din aceasta sectiune (Clubul Motoveteranilor) a forumului, este rugat sa tina cont de faptul ca pe aceasta sectiune, nu sunt permise sub nici o forma si nici intr-un context, jignirile directe sau insinuate, cuvintele jignitoare, injuraturile, amenintarile si alte fapte similare la adresa niciunui user, indiferent daca face parte sau nu din Clubul Motoveteranilor. De asemenea, va rugam sa luati la cunostinta, de la bun inceput, de faptul ca aceasta sectiune este moderata de catre un membru al Clubului Motoveteranilor si astfel de postari vor fi sterse imediat, fara nici o explicatie. Multumim pentru intelegere! Codul Clubului Motoveteranilor 2019.pdf Regulamentul Asociatiei Clubul Motoveteranilor (2019).pdf
    6 points
  35. Mai jos e o lista cu sugestii folositoare gasite intr-o revista moto mai veche. Lucrurile sunt si vor fi mereu valabile! Daca aveti completari, feel free sa faceti adaugari... 1. Intrarea in viraj - multi accelereaza in timpul virajului. Normal, trebuie sa apleci motorul in viraj cu gazul inchis, accelerezi doar cand ai atins axul curbei si vezi iesirea. Motorul se apleaca/schimba directia mult mai usor cu gazul inchis! 2. Umbre si reflectii - In oras, verifica umbrele care apar dintre masini si foloseste reflectiile din vitrinele magazinelor ca sa eviti pietonii care pot sa-ti iasa in fata. 3. Depasiri - majoritatea accidentelor au loc cand biker-ul loveste in lateral o masina care vireaza spre stanga. Niciodata sa nu depasesti in intersectii! 4. Soarele - Daca ai soarele in spate soferii de pe acelasi sens s-ar putea sa fie orbiti de razele care reflecta in propriile lor oglinzi si nu te vor vedea cand depasesti. Ajusteaza felul in care mergi, mareste siguranta. 5. No limit - Mergi in masura limitelor tale. Mareste treptat viteza si experienta pe motor si dupa aceea poti ridica nivelul. 6. Suprafete de drum - Invata sa recunosti tipurile diferite de asfalt. Unele au mai multa aderenta decat altele, mai ales cand sunt ude. 7. Fixarea privirii - Cand te uiti la un pericol ai mai multe sanse sa-l lovesti. Observa tot ce e in jur fara sa-ti fixezi privirea pe un anumit lucru. Daca iti fixezi privirea pe un anumit obiect in mijlocul drumului, sigur o sa dai peste el. 8. Experienta - mergi cu motorul cat se poate de des. Nimic nu inlocuieste experienta. Mergi in zone diferite si conditii de vreme cat mai variate. 9. Ritm - Cheia este sa-ti intrii in ritm si sa mergi cat mai "smooth". Poti merge rapid fara sa bruschezi manevrele. 10. Uita-te in fata - Niciodata sa nu urmezi o masina si sa te uiti la stopurile ei, la bara de protectie, etc. Uita-te inaintea masinii, pe deasupra sau pe lateral. Daca te uiti la masina o sa o lovesti daca franeaza. Concentreaza-te la ce se intampla in fata masinii si la nevoie vei urma automat calea libera in jurul ei. Daca trebuie sa te gandesti e prea tarziu! 11. Drumuri ude - Cand strazile sunt unde, foloseste frana de motor ca sa incetinesti inainte de viraje.Te face sa devii "smoother" si poti mentine o viteza mai mare. 12. Acopera frana - In oras, tine doua degete pe frana. Reduce timpul de reactie in caz ca trebuie sa franezi brusc. 13. Unghi inchis - Daca un viraj se inchide dintr-o data nu te panica! Uita-te spre iesire, si lasa motorul sa te duca acolo. In cele mai multe cazuri nu esti nici macar aproape de limita unghiului de inclinare si aderenta. Mai ai mult pana acolo! Daca te panichezi cazi anyway, macar incearca sa scapi. Invinge-ti frica, poti lua virajul! 14. Mergi defensiv - Fereste-te de tot ce e in jurul tau. Formeaza-ti o bariera invizibila in jurul tau si nu lasa nimic sa intre in zona ta de siguranta. 15. Cunoaste-ti motorul - Cand ai incredere in motor ai incredere sa folosesti tot ce poate cand e nevoie. 16. Wremea - Dace esti ud si ti-e frig nu te concentrezi la drum lung. Verifica vremea intainte de plecare si pregateste-te in functie de ea. 17. Verificare - In general, motorul sa fie in conditie buna de functionare, presiunea corecta la cauciucuri si ulei pe lant. Cinci minute iti pot scuti 5 saptamani pe pat de spital! 18. Neprevazut - Asteapta-te la neprevazut. Cand esti pe motor sa nu ai incredere in nimeni. (Ex. Doi prieteni care se cunosteau de ani de zile au iesit la plimbare. In oras, cel din fata vede un amic pe trotuar si imediat, face "stoppie". Crash! Bikerul din spate intra in el! Morala: Oamenii sunt imprevizibili! Trust no one!)
    6 points
  36. dantudor100

    Motociclist

    Va salut ! Pot fi si eu categorisit ca motoveteran......../permis categoria A din 09.1985. vreau sa pornesc chesita asta : "MOTOCICLIST", si atat! Sunt de mult pe ambele forumuri, mai mult cu cititul. Eu vreau sa ma plimb cu motorul, fara insigne, embleme, fara statut, apartenente, organizatii si ce se mai poate inventa.......... mai pot ? "motoveteran"-oare ! fara apartenenta . Pana acum in drumurile mele m-am simtit bine si cu cei de 20 de ani si cu cei de aici.........voi continua tot asa. "socializare" se poate face si fara embleme, doar sa vrem sa ne intalnim. Am lasat doar "capete " de idei....daca mai sunt si alti pe aceiasi lungime de unda se vor da ceva raspunsuri...de nu, va muri de la sine acest topic.
    6 points
  37. Ok cif! Hai sa extindem... Noi toti facem parte dintr-o societate, muncim 8-12 ore pe zi si platim contributii la stat ( pensie, sanatate, somaj etc) pentru ca avem acest drept ( mai nou un privilegiu). Respectam legea (nu rutiera) ne supunem regulilor societatii pentru a putea avea drepturi. Astea sunt doar 2 chestii. Tiganul ce face? Nu munceste, deci nu aduce nici o contributie la binele comunitatii, daca e nu mare lautar de succes talentat si unikat nu taie factura pe cantarile sale deci nu plateste nici un fel de taxe. Nu respecta legea, tot pe mine ma fura care muncesc, tot de familia mea se ia pe strada, tot pe mine ma tine treaz cu manele pana la 2 noaptea, tot pe noi cei care muncim ne jefuiesc. Bun ! Acum tiganul e prins de politie, judecat si condamnat. Puscarie, in care el sta binemerci cu mana pe p... cat e ziua de lunga, cu 3 mese calde pe zi, plimbare in curte, televizor, caldurica iarna, fara nici un cost din partea lui TOT PE BANII NOSTRI ! Acum vin eu si va intreb, ce sens are sa urasc eu orice alta natie de pe planeta asta cat timp ei nu ma deranjeaza si nu imi dauneaza. Cinste zonelor din tara unde tiganii nu sufla in fata Romanilor sau a Ungurilor ! Ca tot ati fost in stare sa-mi dati exemple de minti luminate de tigani care, saracii, acu au coborat din pom si au cazut in bemveu. Deci intrebarea mea ramane pentru voi cei sustinatori ? La ce sunt buni ? Cu ce ma ajuta pe mine ca individ rasa asta?
    6 points
  38. Si Io am insemnul "Clubului Motoveteranilor (nu "patch", ca suntem romani ce naiba) pe motoreta, pe vesta de piele, pe niste tricouri si pe alte diverse obiecte si nu-l dau jos si nici nu-l acopar cu altceva, sa vedem ce se intampla...si il tin in primul rand in memoria lui Stefan, care l-a pus in practica pentru prima data... Cred in "Clubul Motoveteranilor" asa cum a fost de la inceput, un grup de prieteni cu o pasiune comuna, ajunsi sau trecuti de o anumita varsta si care se intalneau unde, cum si cand puteau pentru a-si sustine si impartasi impresii despre aceasta pasiune...fara pretentii de a se erija in conducatori, sau a beneficia de diferite avantaje de la acest club... Chiar nu se mai poate asa ceva ??!!
    5 points
  39. Dupa cum decurg discutiile .... nu cred ca voi participa la sedinta. Asa am facut la ultimile doua participari ale mele la Întrunirea anuală a Clubului Motoveteranilor (anul trecut consider ca am "cheltuit" mai bine timpul in apa decat la sedinta). Locatia ...indiferenta, atata timp cat ma face sa imi "sfaraie" calcaiele sa fug de acasa. Calimanestiul e placut, imi place mult apa, dar.... si de gratare te saturi dupa o saptamana! Observ ca se agita lumea dupa nu stiu ce standarde de confort...dar cu unii dintre voi m-am intalnit si la locatii fara mofturi , chiar si cu cortul. Consider ca pana pot sa stau in saua motorului cu scopul de a ma revedea cu prietenii, pot suporta si "doar o camera aerisita si un pat curat", sau chiar cort. Tin minte Tismana- am fost cu cortul, unde seara tarziu "Bucurestiul" a plecat la camera, iar "provincia" a depanat povesti, a golit sticle, a legat prietenii langa foc...pana dimineata. La Sacelu am luat camera ...cam degeaba, acelasi motiv- fara foc. Dupa intrunirea de la Sighisoara a cam disparut entuziasmul ala... povestile mai "subtiri" , la fel si grupurile, seara destul de devreme se retrage fiecare la barlogul lui.... Unde vreau sa ajung? Confortul la care tindem toti, a racit grupul. Sa nu imi spuneti de varsta! Saua motorului si ploile au tabacit doar pielea si fundul pantalonilor, mintea e blocata undeva devreme. Poate si chestiile astea au racit, divizat, micsorat grupul.... a, si orgoliile alea gratuite de genul "masculul alfa" care apar in orice grup. In concluzie, ca tot am zis ca raman doar simpatizant al ideii de club, nu si a felului cum merge clubul... daca felul in care se desfasoara clubul se suprapune cu felul meu de a fi, voi spune si eu prezent. na, ca mult am batut din gura.... sper sa aiba si inteles ( nu am rabdare nici macar eu, sa citesc ce am scris!)
    5 points
  40. Cum ma numar printre cei care s a bucurat de la primele intalniri de fiecare moment petrecut in compania domniilor voastre , mai vechi sau mai noi , care inca mai participa sau care au abandonat , consider ca imi pot exprima parerea personala cu privire la starea de facto. Cred ca este o mare dilema aici. Toata lumea vorbeste de " Club moto " cand face referire la Clubul Motoveteranilor . Dar cum cei mai multi stim , CLUB este o entitate ce presupune reguli mai mult sau mai putin stricte . Reguli scrise si nescrise , dar acceptate direct sau tacit. Dar Clubul Motoveteranilor nu este CLUB ci o Asociere de AMICI si PRIETENI pasionati de motoare , de persoane mai in varsta cu precadere , cu pasiune pentru mersul pe 2 roti.Iar in jurul unui nucleu si a efortului depus de catre IVAN PEDALA s au organizat cateva intruniri , ocazie la care au participat din ce in ce mai multi. Toate pana la un moment dat , acum cativa ani , cand din cauza unor disensiuni intre unii membrii si a unor contre din acest GRUP au inceput sa dispara incet incet membrii. Faza cu Tresele s a nascut din dorinta de a diferentia unii membrii de alti membri. Si nimeni nu s a opus. Ulterior s a abandonat. Devenise perimata. Apoi au inceput sa apara Emblemele si Patch urile. Sa ne cunoasca lumea motociclistica. Sa stie ca existam.S a nascut idea de a ne evidentia ca un CLUB , dar NIMENI nu a dorit sa fie un CLUB. FARA REGULI s a spus si chiar atunci cand s a incercat sa se puna bazele unui CLUB s a votat impotriva. Asa a si ramas - NO CLUB. Iar in zilele noastre s a nascut un ONG care a preluat denumirea de CLUBUL MOTOVETERANILOR din dorinta de a securiza aceasta denumire si de a putea da o forma de LEGALITATE in eventualitatea unor discutii la nivel de autoritati. Au aparut acuzatii , s a aruncat cu vorbe grele , etc. OAMENI BUNI ... cred ca e o MARE DILEMA ! Ori aceast GRUP devine constient de sine si Clubul Motociclistilor devine CLUB - cu reguli si tot tacamul Ori acest GRUP ramane la stadiul de ADUNARE tacita si benevola a unor pasionati de motociclism , mai varstnici sau mai tineri fara nici un fel de discriminare sau diferentiere, Alegerea va apartine DOMNILOR. Cu respect si consideratiune ! Eternul simpatizant . PS. Astept comentariile voastre .
    5 points
  41. Sanate multa tuturor.Grijile ,problemele ,stresul ne macina putin cate putin in fiecare zi.Ar trebui sa fim mai calmi ,mai veseli ,mai toleranti ca sa nu ne mai enervam din orice.E greu totusi. Degeaba iti spune doctorul "nu te mai enerva" ca nu prea ai cum. Mediul in care traim e nociv. Nesiguranta zilei de maine afecteaza multa lume. La unii le cedeaza inima,la altii cate un vas la cap si uite-asa ne curatam inainte de vreme. O sansa mare sa nu li se intample ceva rau o au cei care au in jurul lor multi prieteni. Cei care au multi prieteni se simt mai in siguranta fata de cei singuri. Suntem la varsta la care nu ne mai protejeaza mama si tata,care-i mai au,ci noi suntem cei pe umerii carora stau toate problemele.Daca suntem uniti ,daca ne apreciem unii pe altii,asa cum suntem fiecare,cu bune cu rele,vom avea mult de castigat.Nu trebuie sa lasam sa se intample vreo nenorocire printre noi ca sa ne dam seama de asta.
    5 points
  42. AnjinSan

    Lumea Noua

    Lumea Noua IV.20 – Rio Gallegos De catre: AlexMD On March 15, 2013 in Blog, Etapa IV, Lumea Noua Revizie: 31 ianuarie – 2 februarie 2013 Privim in oglinzile retrovizoare spre motocicleta lui Phill ce devine in curand doar un punct galben. El se indreapta spre Chile, noi ne intoarceam huruind (lantul…) spre Rio Gallegos cu sperante mari. Era o zi de joi, era inainte de pranz si eram optimisti, poate chiar azi o sa gasim ceea ce ne trebuie. Ajungem in oras. Aveam numele magazinului si ne gandim sa intrebam ce si cum. Oprim la o benzinarie si ne lamurim rapid: azi (da’ fix azi) e zi libera in regiune, asa ca totul e inchis. Aha, ce bucurie… Trecem prin fata magazinului (poate poate) insa ne salutam doar cu gratiile de la usile ferecate. Bun, maine. Atunci sa ne cautam cazare. Sa campam in afara orasului nu prea ne venea. Batea si vantul foarte tare si nu aveai adapost si in plus parca am fi vrut putin net, sa fim la curent cu email-urile pentru piese. Atunci cautam ceva in oras. Toate hotelurile super scumpe. Si nu intelegeam de ce. Rio Gallegos nu e nici chiar asa oras turistic, nu e nici intr-o locatie centrala… de ce sunt preturile duble? Ne tot invartim si cat o astept langa moto pe Andreea sa se intoarca de la un (al catelea?) hotel, opreste langa mine o masina. Un nene ne intreaba ce facem si daca totul e in regula. Ii spun ca suntem in regula, cautam un loc unde sa punem capul pe perna si sa dormim, ca doar altceva mai bun intr-o zi de sarbatoare nu e de facut. Omul zice ca el isi savura cafeaua la o statie Esso si ne-a vazut cum treceam incolo si incoace cu motocicleta (de la hotel la hotel) si s-a gandit sa vada daca ne poate ajuta cu ceva. Si ca exact langa casa lui e un hotel care este mai ieftin. Daca vrem ne duce acolo. Hmm, bine, vrem. Si ajungem. E hotel intr-adevar. O dovedeste firma de deasupra usii pe care scrie H-O-T-E-L. Dar nu ne raspunde nimeni. Sunam, batem in geam. Nimic. Ne uitam si la noul nostru prieten (se numeste Oscar) care incearca si el sa bata un usa (noi se pare ca batusem prea timid…). Dar nici abordarea lui mai energica nu da roade. Ii multumim si ne pregatim sa ne continuam cautarea, gandindu-ne ca revenim mai tarziu si la hotelul asta daca nu gasim altceva. Oscar ne zice… mai prieteni, da’ de ce sa mai umblati voi hai hui? Ne intreaba direct: cautati super confort si lux? Ca daca nu, eu am o mansarda goala. Nu are nimic, nici o mobila dar e cald si e o mocheta pe care va puteti pune sacii de dormit. Noi ne uitam unii la altii si nu ne venea sa credem. Din nou. Oameni care nu numai ca isi lasa cafeaua ca sa ne ajute dar sfarsesc si prin a ne invita in mica lor casa. Bine, Oscar, daca nu te deranjeaza, pentru noi mocheta din mansarda o sa fie lux. Si moto… vedem unde o parcam. Oscar zice… pai o parcam in casa. Acuma… sa va explic. In casa lui Oscar se intra direct de pe trotuarul de afara, intr-o mica incapere, ce serveste ca sufragerie-bucatarie, un hol care da in fund spre dormitorul sau si spre baie si o scara de lemn ce urca spre mansarda. Asta e tot. Si cu toate asta, pentru omul asta era absolut firesc sa ne primeasca pe noi in mansarda si pe Gunnar… in sufragerie (a trebuit sa mutam lucruri ca sa ii facem loc). Si uite asa, am aflat ca daca ma straduiesc putin, intra Gunnar si pe o usa normala de apartament. Oscar ne arata orasul si ne dam seama rapid ca este un om destul de cunoscut. Multa lume il saluta si il intreaba cine suntem. El le raspunde simplu “Sunt din Europa si au calatorit cu motocicleta din Alaska pana aici” . Apoi adauga, putin mai incet insa cu vadita mandrie in glas: “Vor sta la mine. Suntem argentinieni si trebuie sa cunoasca ospitalitatea argentiniana”. A doua zi mergem la magazin. Da, avem lant, chiar DID (super) dar… non o-ring (hmm). Este si pinion fata. Pentru spate nu. OK, cumpar ce gasesc caci oricum alta optiune nu aveam. Preturile nu le mai discut. Sunt cele sunt si ma gandesc ca cine are magazin intr-o zona atat de izolata poate sa ceara cat vrea el. Insa schimbarea transmisiei nu era ceva ce puteam sa fac singur. Nu aveam unealta speciala cu care sa tai lantul vechi, sa il ajustez pe cel nou si nici cheia de marimea potrivita pentru a schimba pinionul. Deci aveam nevoie de ajutorul lor. Ii intreb si… sigur se poate face o programare la service (din nou, la preturi “speciale”) si vine si surpriza: programarea abia dupa 3 seara. Si era ora 10 dimineata… Le explic ca uite, sunt pe drum, ca nu ar dura mult, ca mi-ar prinde tare bine daca s-ar putea mai repede ca sa nu raman blocat aici. Nu, nu se poate. Trec pe la service si ma uit inauntru: 3 mecanici erau acolo dar nici o motocicleta pe stand. Nu era nimic de lucru. Ridic din umeri si ce pot sa fac, plec urmand sa ma intorc la 3. Oameni si oameni… Ma intorc la 2:30. Nu ma baga nimeni in seama. Trece de 3 si tot nimic. Ma duc la mecanic si il intreb daca ne putem apuca de munca si pentru programarea asta amarata. Ce programare? Mie nu mi-a zis nimic sefu’ de schimbat un lant. Ii arat hartia cu munca deja platita (normal) de la 10. Zice pai si de ce nu ai venit la 10? Ca am fost liber azi. Ah… asta ma intreb si eu, dar hai sa zicem ca a fost vorba doar de o lipsa de comunicare… In timp ce asteptam pentru schimbarea lantului se opresc si doi brazilieni la magazin. Unul pe un BMW altul pe un VStrom. Vor sa isi schimbe uleiul. Surpriza… le trebuie si lor programare (din nou, in service nu era nici o aglomeratie, singurul client “extern” eram eu si erau 3-4 mecanici ) si – surpriza oare?- ii programeaza “maine dimineata”. Mi se parea incredibila situatia. Acuma eu nu zic, fiecare isi conduce afacerea dupa cum crede de cuviinta si probabil ca la magazine mari, cu aere elevate, trebuie musai sa ai o abordare din asta “profesionista” si cu taxare de n ore pentru un schimb de ulei, desi in spatele gardului sufla vantul. Dar mi se pare asa rupta de realitate abordarea asta… Oamenii aia doi sunt din alta tara, era clar ca veneau de departe si erau batuti tare de vant si de drumuri. Ajunsesera intr-un loc “pentru moticiclisti” avand si ei nevoie de un amarat de schimb de ulei, ca sa poata continua. Era asa greu sa ii ajute un nene de acolo intr-un colt? Nu stiu cat de greu se schimba uleiul la un BMW 12000 GS dar la VStrom e treaba de jumatate de ora. Eu eram dispus sa astept mai mult caci oricum ziua mea era compromisa. Dar nu, programare maine dimineata altfel nu se poate. Oamenii pleaca incet capul, ridica din umeri si se intorc la motociclete. Nu stiu daca a doua zi, o zi frumoasa frumoasa de vara, au revenit. Noi am plecat dimineata din Rio Gallegos tragand dupa noi toate gandurile astea. Am fi putut ramane cu amintirile de la magazinul moto. Insa ar fi fost pacat. Singura parte buna din interactiunea cu ei a fost ca au avut, macar partial, ceea ce ne trebuia noua. Si asta era cel mai important.Restul conteaza mai putin. In schimb zambeam fiind din nou lasati fara cuvinte de catre gazda noastra. Oascar, inainte sa plecam dimineata, a stabilit scurt: “Cand va intoarceti o sa treceti pe aici, nu aveti cum pe alt drum.” Am recunoscut ca asa e, o sa trecem. “In acest caz e musai sa va opriti tot la mine. Nu stiu daca o sa fiu acasa sau la munca iar voi nu stiti in ce zi sau la ce ora o sa fiti inapoi. De aceea, uite, asta e cheia de rezerva de la casa. Daca atunci cand veniti nu sunt acasa, intrati si va faceti comozi, ca la voi acasa. Drum bun”. Perioada petrecuta aici ne-a fost foarte utila. Am luat aminte inca o data cum sa fim si cum sa nu fim daca vom avea vreo-data un magazin sau o afacere intr-un colt indepartat de lume. Iata-ne indreptandu-ne spre Punta Arenas, intrand pentru inca o data in Chile. De data aceasta coada mare la granita, pana hat afara. Si frig. Si vant. Dar hei, macar nu ploua. In Punta Arenas schimbam cauciucul spate si ne invartim prin oras putin. Ne place. Radem, ne plimbam in sandale (felul in care poti recunoaste se pare un turist european in America de Sud) glumim despre tot felul de lucruri. Suntem doar noi si ne este foarte bine. Interesant este ca nici aici, atat de aproape de “capatul pamantului”, scena politica este in lumina reflectoarelor. Se pare ca Punta Arenas isi are artistii sai, cu vederi destul de clare… Intorsi la hostel descoperim ca avem parte de o inspectie inopinata. A doua zi avea s fie 3 februarie. Si 30 de ani pentru mine, intr-o poveste pe care o stiti deja.
    5 points
  43. f_zoltan

    Lumea Noua

    Sunt oameni care strang pentru ei, altii care daruiesc tuturor. Unii stiu sa povesteasca, altii nu. Si mai sunt cei care asculta povestile altora. Voi tineti-o tot asa, aveti harul de a ne aduce o lume altfel decat ceea ce cunoastem. Va sta bine asa, multumesc! Cred ca povestea voastra a strans cele mai multe aprecieri (de tip Like) de cand exista posibilitatea de a da asa ceva.
    5 points
  44. AnjinSan

    Lumea Noua

    In nordul Mexicului: 4-6 Septembrie Ei si cum dupa doua zile petrecute la Tom ne mai trecuse nodul din gat legat de trecerea in Mexic, era timpul sa ne avantam cu incredere spre urmatoarea destinatie. Barranca del Cobre (sau Copper Canyon) un loc care, conform celor citite, este mai mare chiar si decat “Marele Canion” din SUA. Insa Barranca del Cobre era inca departe de noi asa ca pana una alta exploram drumurile sugerate de Tom, drumuri ce ne duc prin muntii Sierra Madre Occidental. Nu prea late, nu prea umblate si foarte serpuitoare, aceste cai se dovedesc pline de surprize. Prima dintre ele este ca suntem avertizati: “Acest drum este fara ursi. Atentie maxima!” Desigur, o gluma facuta de vreun mexican, folosindu-se de jocul de cuvinte “SINUOSO” (sinuos) -> “SIN OSO” (fara urs). Trebuie mentionat totusi ca tipul a fost perseverent, mai toate semnele de pe ruta 20 fiind modificate in acest fel. Gluma, gluma insa partea cu “atentie extrema” se dovedeste a fi foarte adevarata caci fiecare curba se dovedeste a fi un fel de “surprize surprize” (fara Andreea Marin). Niste vulturii par ca vor sa joace leapsa cu noi, decoland in ultimul moment posibil si facandu-ma sa ma sui pe frane pentru a evita o coliziune Scapam de pradatori (Andreea ii numeste “curcani” si nu ii simpatizeaza deloc) si dam peste un alt personaj, o legenda a copilariei noastre: Road Runner! Este atat de mic si agil incat Andreea abia apuca sa il prinda in poza de mai sus, inainte ca Road Runner-ul sa dispara in tufisuri. Chicotim la ideea ca ar trebui sa descoperim prin apropiere si capcana intinsa de coiot. Insa nu avem prea mult timp pentru melancoliile copilariei caci conditiile se schimba rapid si dupa ceva vreme ne dam seama ca suntem complet singuri, inconjurati de verde si albastru. Sentiment ciudat, singura dovada ca si alti oameni au trecut pe aici, este fasia asta de asfalt cu dungile galbene pe mijloc. Si uite… nici ea nu este in cea mai buna stare. Mai intai pietre… Apoi soseaua parca nu prea mai este nici ea convinsa ca vrea sa continue, parand ca se va transforma cat de curand intr-o poteca. Iar pe marginea drumului zarim urmele timpului, ce aduc hrana pamantului. Ne oprim ceva mai departe, pe marginea unei prapastii de unde privirile pot calatori pana departe. In jur este liniste deplina. Este cald. Si nici vantul nu mai bate. Langa noi poposeste sentimentul ca suntem singuri. Suntem in Mexic si suntem singuri pe un drum ce nu stim exact unde duce si nu stim unde avem sa ajungem in aceasta seara. Ciudat poate, aceste ganduri nu ne sperie. Sunt mai degraba o trezire a simturilor, o realizare ca aceasta calatorie se intampla cu adevarat, ca aceasta zi este foarte reala. Intorc cheia in contact si huruitul motorului lui Gunnar vine ca o izbavire. Plecam din acel loc, lasand gandurile apasatoare in urma, pe marginea prapastiei. Cat timp suntem functionali (noi si Gunnar), avem benzina si avem apa totul e OK. Curbele se scurg lin, ca intr-un film vechi si mut. Si nu dupa mult timp dam peste primul semn de “umanitate”. Si inca ce semn… un tir! Ce o fi cautat omul asta pe drumeagul de munte cu tirul acela mare nu stiu. Insa noi ne-am bucurat ca am mai gasit un semn de viata. Si ne-am ingrijorat putin legat de cum am putea sa il depasim. Drumul nici nu prea avea 2 benzi (in adevaratul sens al cuvantului) ce sa mai vorbim de vizibilitate. Reusim, totusi sa ne strecuram in fata, asta si cu ajutorul soferului care ne-a semnalizat ca putem trece. Si interesant este ca Adam mi-a spus, cand inca eram in SUA ca tiristii sunt de obicei baieti de treaba in Mexic si iti fac semn cand poti sa ii depasesti. “Aaa ce tare, ca si in Romania” i-am zis eu. “Serios? Si in Romania pun camionagii semnal stanga cand poti sa ii depasesti?” “Aaa nu! semnalul stanga este cand NU poti sa depasesti la noi in Romania si dreapta cand poti sa depasesti ” Se pare ca in Mexic este exact INVERS! Aici se pune semnal stanga cand vrei sa ii spui celui din spate ca poate sa treaca. Ah, ce bine ca am stiut asta de la Adam. Desigur, ati putea sa va intrebati cum iti dai seama daca semnalul stanga pus de tirist este pentru ca poti tu sa il depasesti sau pentru ca vrea el sa depaseasca pe cineva. Hmm mexicanii au rezolvat-o si pe asta: ca sa nu apara confuzii de acest fel, atunci cand vor sa depaseasca ei nu prea mai pun semnal deloc. Ca sa nu cumva sa crezi ca e OK sa ii depasesti. hmmm fiecare bordei cu obiceiul sau. Noi lasam tirul in urma si dam peste trafic. Din cel mioritic. Pare cunoscut? Si daca suntem obisnuiti cu vacile pe sosea, nu acelasi lucru se poate spune si despre… calareti pe sosea. Intr-un mic sat din munti era foarte multa lume adunata. Se pare ca erau curse de cai si fiecare venise cu ce avea mai bun in… uhmm grajd. Iar cei care nu participau la cursa, se plimbau agale cu mandrele Din pacate nu am ramas prea mult prin preajma pentru ca locul nu ne atragea foarte tare. Am continuat deci si, pe ruta nationala 16 dam peste trafic mult mai serios. Multe camioane, ce la deal urcau cu fenomenala viteza de 10-15 km/h iar la vale incercau probabil sa recupereze, avantandu-se foarte optimist in curbe si calcand serios dunga galbena continua. Poate de aceea am vazut foarte multe semne de acest fel: Pentru binele dumneavoastra, stati cat mai pe dreapta. Mda, bun sfat, dar ce bine ar fi daca si camioanele ar ramane tot numai pe dreapta. Pacat de drumul asta care este excelent pentru motociclete. Nu prea te poti bucura insa de el foarte tare. Peste cateva zile aveam insa sa intelegem ca ceea ce ni se intampla acum era doar o joaca de copil. Suntem deci fericiti cand ne desaprtim de ruta 16, intrand din nou pe un drum de munte nu foarte folosit insa intr-o stare perfecta. Asfalt curat, marcaje bune si curbe frumoase. O placere. In curnad altimetrul ne spune ca suntem la 2500 de m altitudine. Si… ceva nu e in regula. Roata din spate se simte ciudat. Trag pe dreapta si Andreea imi confirma temerea: “Da, avem pana”. Caut si gasesc cu greu un loc cat de cat plat (drumul continua sa urce serpuind). Asta este, fara prea multe ceremonii scot trusa de pana, compresorul si caut “vinovatul” din roata. Cand il scot ma sperii. Ohooo asta nu e bine. O bucata de metal de la Dumnezeu stie ce piesa. Cum a ajuns asta in roata noastra nu stiu. Insa gaura lasata in urma este ca o taietura de cutit. Incerc sa o peticesc cu snururile din kitul de pana. Unul clar nu este de ajuns. Incerc cu doua. Nu tine. Aerul gaseste o fisura si continua sa iasa. Oprim o masina. O camioneta rosie cu un mexican la volan. Ii aratam problema. Se scarpina si el in cap ca si noi. Ne spune ca el se duce in varful dealului sa dea un telefon, ca aici unde suntem nu e semnal. O rog pe Andreea sa mearga cu el, poate reuseste sa afle ceva de vreo masina cu care sa caram motocicleta. Ei pleaca si eu raman sa mai incerc o peticire. In timp ce ma caznesc sa aranjez mai bine snurul imi dau seama ca Andreea tocmai ce a plecat cu un mexican necunoscut in masina, in creierii muntilor, iar eu nu am retinut nici macar numarul masinii. Hmm…. nu mai am nevoie si de alte ganduri rele. Am suficiente cu pana asta. O sa fie bine. Si intr-adevar Andreea e bine. Se intoarce si mexicanul se dovedeste a fi un om super de treaba. Cu telefonul nu au rezolvat nimic. Cea mai apropiata asezare e la 50 de kilometri de aici, vulcanizari se gasesc in urbe, insa cum vom ajunge acolo nu stim. Mexicanul sugereaza sa incercam sa urcam motocicleta in camioneta lui. Nu ar merge nici asta pentru ca nu incape, camioneta e prea mica. Ii multumim frumos omului pentru tot ajutorul si bunele intentii si il lasam sa se duca sa dea telefoanele. Noua nu ne ramane decat sa continua msa incercam sa peticim roata. Cu rugaminti fierbinti si doua snururi unul langa altul, pare ca avem bafta si ca aerul ramane in cauciuc. Plecam si ne salutam cativa metri mai incolo cu mexicanul nostru. Kilometrii se scurg greu si parca mult prea repede simt din nou spatele fleasca. Iar nu mai avem presiune. Oprim si vedem roata moale. Peticul nu a tinut. Problema este ca taietura este destul de lunga, de vreo 3 centimetri. Este foarte greu sa aranjez 2 snururi in asa fel incat sa fie etans peticul. Insa nu am alta varianta decat sa incerc din nou. O noua incercare. Peticim, punem compresorul in functiune si incercam sa umflam roata. Acul urca greoi spre 30 PSI. Opresc compresorul si in linistea ce se lasa se aude clar… “sssssssss”. Tot nu e bine. Pe undeva scapa aer. Soarele cobora deja vertiginos spre apus. Ii spun Andreei ca nu are rost sa ramanem amandoi aici. Oprim urmatoarea masina care o sa treaca (si asa nu trec multe pe aici) si ii rugam pe oameni sa o duca pe Andreea pana in San Juanito, oraselul ce se gasea la 50 de kilometri. Cat timp eu continui sa incerc sa repar roata, ea urma sa caute o platforma cu care sa il ducem pe Gunnar in orasel. Deja incepeam sa contemplez la ideea camparii pe marginea drumului in timp ce priveam acul compresorului ce abia se desprindea de cifra 0. O noua incercare. ajung la 34 de PSI si opresc compresorul. Liniste. Nu se aude nici un fasait. Pare ca de data asta, peticul tine. Strangem repede tot calabalacul si plecam spre San Juanito. Cu un ochi la drum si cu unul la odometru. Kilometrii par ca se tarasc incet incet. 40, 35, 30. Spatele nu pare moale. Opresc totusi sa verific presiune. 37 PSI. Asta inseamna ca e putin aer in cauciuc iar acesta se incalzeste, marind presiunea. Dar totusi e bine, inseamna in acelasi timp ca aerul nu scapa. Hai, poate ajungem! 20, 10 si… gata… uite, intram in San Juanito odata cu ultimele raze ale soarelui din aceasta zi. Nu mai e timp sa ne ocupam acum de roata. Cautam un motel si suntem fericiti. Da, am facut pana in creierii muntilor si am plecat cu greu de acolo. Dar uite ca Dumnezeu ne-a ajutat si am ajuns in oras. Am fi putut sa fim acum inca sus in munte, intinzand cortul pe marginea drumului. Sa ne bucuram deci ca suntem in siguranta, avem parcare pentru motocicleta si pat si un dus fierbinte pentru noi. A doua zi dimineata eu plec cu motocicleta in cautarea unei vulcanizari iar Andreea ramane la Motel, cautand magazine ce ar putea sa aiba cauciucuri moto in orasul mai mare din apropiere (Chiuhuahua, la 200 kilometri). Si de aceasta data, mexicanii la care stateam se dovedesc super de treaba. Propietarul hotelului si fiul acestuia, afland situatia in care ne aflam, nu au stat pe ganduri si au pus mana pe telefon, sunand ei in locul Andreei la numerele pe care le gasisem online. Din pacate nici un magazin dintre cele contactate nu aveau un cauciuc cu dimensiunea cautate de noi. In tot acest timp, eu gasesc o vulcanizare unde, dupa o discutie purtata in spaniola-italiana si muuulta gesticulatie, reusesc sa il conving pe baiatul de acolo sa se ocupe de cauciuc. Se aplica o vulcanizare pe interior (da, la cauciuc fara camera) si omul ma asigura ca pot sa mearg asa mult si bine. Hmm el ma asigura pe mine, dar eu parca tot nu sunt asa linistit. Ma intorc la Andreea cu roata peticita si ne sfatuim ce sa facem mai departe. In ciuda tuturor acestor probleme, suntem totusi optimisti. Suntem OK, suntem in civilizatie si roata este vulcanizata. Mai mult, toti oamenii intalniti pana acum s-au dovedit a fi foarte de treaba si saritori. E mai complicat putin decat speram insa suntem in Mexic si ne place! Data viitoare aflam cum se termina “povestea penei” si facem cunostinta cu un canion mai mare decat… Marele Canion. Ramaneti pe frecventa! Harta rutei din aceasta poveste:
    5 points
  45. AnjinSan

    Lumea Noua

    Urmatorul episod: Aproape Mexic, dar nu chiar acolo inca!: 20 septembrie – 2 octombrie Dimineata ne prinde fredonand “In Arizona m-am nascut pe saua unui cal/ Din brate mama m-a pierdut cand se ducea la ball”. Si stiti cum e, cand incepi ziua cu o melodie e greeu sa o mai scoti din cap. Indreptandu-ne spre sud, trecem pe langa Page si gasim un mesaj imbietor: Cica sa detinem o vedere de 1 milion de dolari. Hmmm daca de cumparat nu cumparam, ne uitam in jur macar sa intrezarim si noi acea vedere de milioane. Oare despre asta e vorba? Termocentrala valoreaza probabil mai mult de i milion de dolari insa nu cred ca asta e vederea pe care o cautam… Sa mai incercam. Asa e mai bine. Si deja sunt 2 propietari care detin vederea de un milion. Ce frumos… Multumiti ca am am vazut si noi despre ce e vorba, ne avantam in rezervatia inidienilor Navajo. Acum eu nu stiu exact detaliile actuale legate de indieni si viata lor in rezervatie. Presupun ca au parte de anumite beneficii din partea statului american. Insa trecearea noastra pe acolo ne-a lasat ganduri triste. Plecand chiar si de la termenul de “rezervatie” ce mie mi se pare injositor. Iar aceasta “zona” data indienilor este pur si simplu un… pustiu unde din loc in loc sunt niste case mici si saracacioase, insa mai toate avand antena satelit pentru TV… ah, lucrurile importante in viata. Poate, mai departe de drumul principal lucrurile stau mai bine. Poate. Si apoi, notiunea de a “separa” oamenii poate duce la situatii nefericite. Desigur ca problema e mult mai complexa dar eu chiar ma intreb, de ce au nevoie indenii de o rezervatie, de ce nu ar putea sa se integreze in natiunea americana, cu toate ale sale, bune si rele. Admiram canionul sapat de “Micul Colorado” inainte de a se uni cu raul Colorado. Mic mic, dar si el este pus pe treaba. Pentru ca ne-a placut atat de mult pe marginea de nord a Marelui Canion, decidem sa aruncam o privire rapida si pe marginea de sud. Ocolim cu grija zona turistica si gasim linistea necesara pentru a admira in voie aceasta minune a naturii. Urmatoarea tinta pentru noi era Flagstaff si o alta bucata de legenda americana: Route 66. Faimosul drum construit la inceputul secolului 20, Unea orasul Chicago de vestul statelor unite, in California, fiind denumit “Mother Road”. Aproape 100 de ani mai tarziu, ruta a disparut oficial, fiind inlocuita de sisteum de autostrazi “interstatale”. Insa portiuni din vechea ruta au fost pastrate in scopuri turistice. Din Flagstaff ne avantam printr-o Arizona torida, spre Phoenix, unde Julio, un coleg de pe Advrider ne-a oferit cu generozitate gazduire. Din Phoenix aproape ca simti granita cu Mexicul. Este acolo, la o aruncatura de bat, dincolo de desert. Petrecem deci aici 1 zi pentru cateva pregatiri. Schimb uleiul si filtrul la Gunnar, facem niste copii la acte (permis conducere, pasapoarte, carti de identitate etc) in vederea pregatirii pentru trecerea granitei. Timpul trece atat de repede incat nici nu avem timp sa vedem orasul Phoenix in sine. Ne invartim din magasin in magazin asa ca iata, singurele poze legate de Phoenix sunt de pe… autostrada. Abia astept sa avem si noi in Romania ceva similar… Insa nu ne pare rau ca ratam aglomeratia orasului. Mai ales ca Julio sta intr-un loc atat de linistit si frumos. Gasim in apropiere tot ce avem nevoie iar Julio are un garaj foarte bine dotat si ne ajuta cu ce avem nevoie si ne face sa ne simtim foarte bine alaturi de familia sa. Le multumim lui Julio, Kim si Antonio si ne pregatim de plecare. Nici nu banuiam atunci ca aveam sa ne revedem mai repede decat ne asteptam. Plecam spre Bisbee, un mic orasel (fost minier actualmente artistic-boem) aflat chair langa granita cu Mexicul. Pe traseu facem un ocol pentru a vedea o mina “deschisa”, similara cu se doreste a se implementa la Rosia Montana. Aici nu este locul pentru debate-uri ecologiste insa imi permit cateva pareri pur personale. Prima dintre ele este ca oamenii de acolo nu doar ca sunt in regula cu metoda de exploatare (cianura) dar chiar au amenajat si un loc pentru vizitatori, de unde se poate vedea o parte din mina deschisa. Apoi, indiferent daca sustin sau nu o astfel de activitate miniera, trebuie sa recunosc ca tehnologiile folosite sunt impresionante. Iata de exemplu cat de mare este o singura roata de la masinile din imaginea de mai sus. Iar un singur cauciuc costa 20 000 de dolari. Hmm asta inseamna ca masinile acelea produc mult mai mult de vreme ce renteaza sa fie folosite. Oricum, dincolo de costuri si venituri, locul arata dezolant dupa exploatare. Nu este decat o mare groapa in pamant. Poate ca asta intr-un desert ca cel din Arizona conteaza mai putin (desi totusi si acolo ar trebui sa conteze) insa chiar cred ca la noi in tara ar trebui sa ne gandim foarte bine daca vrem asa ceva. Plecam ingandurati de acolo si ne bucuram sa regasim vegetatia din desert. In Bisbee ne asteapta Adam si Karen, si ei prieteni cunoscuti cu ajutorul advrider. Gasim loc pentru Gunnar in garajul lui Adam langa cele 2 motociclete ale sale. Are un Moto Guzzi (pentru cunoscatori) si un KTM LC4 pe care il pregateste pentru o calatorie in Alaska. Cum Bisbee este foarte aproape de granita cu Mexic, Adam sugereaza sa dam o fuga cu masina pana la granita (doar 10 mile) si sa pregatim formaliatile vamale astfel incat a doua zi sa trec mult mai usor. Excelent plan. Ajungem la granita in punctul de frontiera Naco. Lasam masina in partea americana si trecem granita in mexic… pe jos, la ora 9 seara (noapte afara). Acolo practic trebuie sa faci 2 lucruri: 1. sa iti iei o viza pentru tine 2. sa iei un permis temporar de circulatie in Mexic pentru masina/moto. La punctul 1 ne intampina vamesul care nu stie deloc engleza (deh, doar e punct de trecere cu Statele Unite ale Americii…) si ne cere bani pentru viza. Eu ii spun ca suntem romani si ca romanii nu au nevoie de viza (platita) pentru a vizita Mexicul. Cel putin asa reiese de pe website-ul MAE. Omul ramane blocat. Asta nu i sa mai intamplat. Imi zice ca pe acolo nu trec decat americani si canadieni si ca ei au nevoie de viza. Romani nu a mai avut. Dar cum sa nu dam bani? Mai omule, eu iti spun numai ce stiu, verifica te rog daca poti. Scotoceste omul dupa o cartulie groasa… cauta cauta… isi pune ochelarii si mai cauta putin. Nu e multumit de ce gaseste. (nu stiu daca nu a gasit Romania deloc sau a gasit Romania si scria ca nu trebuie sa dam bani si de aceea era nemultumit). Da un telefon la alt punct vamal. Nu prea inteleg ce vorbeste insa cand inchide spune ca tot nu s-a lamurit. Si mai zice ca daca vreau poate sa mai cerceteze dar o sa inchida la celalat ghiseu, cel cu permisele temporare pentru vehicule. Si ca ar fi pacat… Mda bine… hai ia banii de cazare pe vreo 2-3 nopti in Mexic si da-mi viza. Primesc totusi chitanta. Deci omul chiar era bine intentionat, doar ca era convins ca trebuie sa platesc. Poate ca nu mai este site-ul MAE actualizat… Trecem la punctul 2, la un ghiseu dintr-o alta cladire. Acolo o domnisoara draguta care stie si putina engleza. Simplu: trebuie sa dam viza proaspat obtinuta, un act de identiate, permisul de conducere si talonul moto. Se fac copii dupa toate astea, se pastreaza un depozit de 400$ pe care il primesc inapoi cand o sa scot motocicleta din Mexic si aia e. Dau eu toate actele. Sau aproape toate. Cand ajung la permisul auto, nu il gasesc in portofel. Imi cade cerul in cap. Unde poate sa fie? Intorc portofelul pe toate partile. Nu e acolo. Imi strang rusinat toate actele de pe tejghea si promit sa revin maine… Pe drumul spre casa lor, Adam si Karen incearca sa ma inveseleasca dar eu nu ma pot gandi decat la unde poate sa fie permisul. Ajungem si scotocim prin toate bagajele. Nu e. Dar cred ca stiu. Singura data cand am scos permisul din portofel a fost in Phoenix cand am facut copiile xerox pentru Mexic. Si in toata vanzoleala aceea am reusit sa il uit in copiator probabil. Ironic nu e asa? Sunam a doua zi la centrul de copiere. Si dupa o lunga asteptare aud o voce care imi spune “yes, I have your driver license. I tried to call the Romanian embassy but they didn’t answer”. Ce bine ca nu au raspuns aia de la ambasada! Iti multumesc frumos! Vin acum sa il iau. Ah… si cand zic acum…. inseamna de fapt putin mai tarziu… cam 300 de kilometri inapoi pana in Phoenix mai tarziu. Dar ce mai conta? Imi gasisem permisul de conducere. Eram pregatit sa merg 600 de km de autostrada cu motocicleta. Insa Adam zice ca vine cu mine. Si mai mult, ca mergem cu masina lui, ca sa nu fiu singur pe drum si sa treaca timpul mai usor vorbind de una de alta. Omul acesta renunta la ce o fi avut el planuit pentru acea zi de duminica si alege sa isi petreaca ziua libera cu mine, un amarat de roman uituc facand 600 de kilometri pe autostrada pana in Phoenix si inapoi. Mai Adam… cum pot eu sa iti multumesc pentru asta?Datorita lui, o zi ce ar fi fost total plictisitoare s-a transformat intr-o calatorie chiar placuta, cu glume si povesti despre tarile noastre, cu opriri pentru masa la diferite localuri de pe marginea autostrazii… un road trip veritabil ca in filmele americane. Iar masina noastra a fost un Fiat 500 galben aprins, varianta sport, cu jante de aluminiu si frane vopsite in rosu Who’s cool, who’s cool? Fotografie este facuta de Adam Ajungem la Julio in Phoenix care intre timp fusese la magazin si luase permisul. Avem astfel ocazia sa ne revedem si sa ne mai strangem o data mainile. Gata, ne intoarcem la granita si de data asta nimic nu ne mai poate opri. Parcam in partea americana, ne salutam cu vamesii, trecem pe jos la mexicani, mergem la ghiseul numarul 2 unde o intalnim pe aceeasi domnisoara de ieri seara. Astazi cu o mica durere de cap… O intrebam ce are. Ne raspunde ca “grande fiesta anoche”… hmmm mda, OK, OK, cred ca o sa ne placa in Mexic. Uite aici toate actele de ieri plus permisul auto. Da-ne unda verde la fiesta te rog! Sigur…dar stati asa, ca nu puteti sa intrati inca in Mexic. De ce nu? Pai calculatorul nostru nu recunoaste numarul de identificare al motocicletei. Ah, ce bine… Pai si ce facem? Pai nu puteti sa intrati pe aici.Trebuie sa mergeti la alt punct vamal. Aici nu pot sa va fac actele. Oh, bine. Se pare ca punctul vamal Naco nu este locul pe unde vom intra in Mexic. Ne reintoarcem acasa la Adam si petrecem o seara linistita impreuna. A doua zi le multimim pentru tot ajutorul si le uram “che te vaya bien”. Plecam spre celalat punct de frontiera sugerat, cu speranta ca acolo o sa fie recunoscut VIN-ul motocicletei si ca o sa putem intra in Mexic. Oare cum o sa fie? O sa ne descurcam? Data viitoare aflam cum intram in Mexic si cum ne descurcam intr-o lume cu totul schimbata. Ramaneti pe frecventa!
    5 points
  46. AnjinSan

    Lumea Noua

    Calatoria asta e in America, corect? Corect. Lumea noua, Canada, Alaska si America Latina. Atunci ce ma apuca sa va scriu de rusi, care cu siguranta nici “noi” formati nu sunt pe lumea asta, nici Domane iarta-ma latini nu sunt. Ei bine in ziua cand am vizitat Kenai aveam sa fim surprinsi din nou. Ideea pentru urmatoarele 2 zile era sa “dam o fuga” pana in Homer, un port pescaresc (si turistic) din capatul peninsulei Kenai. Ziua a inceput absolut firesc in Anchorage cu invartelile obisnuite. Sa nu uitam sa punem benzina. Verifica presiunea in roti. Uleiul e OK. Esti gata? “Hai sa mergem”. Ah, mda, era sa uit, sa punem benzina. Iesim din oras pe un drum al carui final este un terminal de feribot in capatul peninsulei cateva sute de kilometri mai la vale. Mai toate zonele prin care urma sa trecem azi fac parte dintr-un parc national, sau dintr-o zona protejata. Iar vremea ne ajuta sa ne placa drumul. Peisajele sunt absolut superbe si ne duc cu gandul la Insulele Lofoten ale Norvegiei. Cum era o zi frumoasa unii alaskani o ardeau la ocean, fiecare cum stia si cum putea. Aproape ca ne-au convins si pe noi ca apa e calda si vremea buna de plaja. Aproape… Continuam si pentru prima data vedem in realitate, ghetari. Pana acum doar o imagine la televizor. Acum, le simt raceala abrupta ce vine, ca si apa ce se scurge din ei, din zapezi de acum milioane de ani. Este incredibil. Desi pana atunci fusese soare si cald, acolo in munti, langa ei era cu adevarat frig. Andreea ramane fara ocazia unei balaceli si de aceasta data. Ne indepartam de ghetari insa ramanem cu gandul la ei. Continuam spre Sud-Vest. Ni se face foame si oprim, pur intamplator pe propietatea unor oameni. Aveau cateva cabanute in care te puteai caza. Noi cerem voie numai sa mancam pe iarba lor frumos taiata si primim invoire. Ne apropiem de margine si ni se taie rasuflarea din nou. Suntem undeva sus, pe o stanca, iar sub noi, nori albi se misca intre mare si cer. Iar pe fundal, muntii inzapeziti sunt martori incremeniti ai acestui peisaj. Va mai spun ca Andreea a fost atat de impresionata de priveliste incat a uitat pentru cateva minute ca ii era foame. Si cine o stie pe Andreea… intelege cat de mare e lucrul acesta Munti inalti, cer albastru, iarba verde, soare cald, unde sa ne grabim? mai stam putin pe acolo. Totusi Homer e doar la o aruncatura de bat si ne indreptam spre acest punct final. Sau cel putin asa credeam noi. Planul era sa ajungem la capatul drumului, sa ne uitam in jur, sa gasim un loc de campat si sa terminam ziua apoteotic cu o mancare luata din supermarket. De gasit captul drumului, l-am gasit. Acesta se afla pe o limba de pamant aruncata in mare, numita foarte romantic “the spit”. Ai apa in stanga si in dreapta, iar in fata muntii. Vedem pe plaja si locuri de campat si deja stim ca unul e al nostru! Mergem totusi mai intai pana in capat. Yeah “Land’s end” si un motel tras chiar acolo! Turismul sa traiasca! In timp ce trageam poza de mai sus, vedem un nene cu un pick-up rosu. Ne gandim sa mergem sa il intrebam daca stie vreun loc ieftin de mancat. Ne ducem, intrebam si hopa, ceva e in neregula. Comunicarea intalneste ceva obstacole. Verificare rapida mentala, da, e OK, am pus intrebarea corect in engleza. Si totusi… da… domnul nostru nu este chiar american. Este rus. Aaa hai sa traiesti. Stai asa ca rezolvam, nu stii tu prea bine engleza da’ stiu eu 3 boabe rusa. Panimaiu panimaiu, gavarite pa ruski! Pac i se lumineaza fata. Incepe sa vorbeasca mult si cu spor despre cam pe unde s-ar gasi un loc bun de mancat. UHmm mai nene, stai putin. Eu inteleg rusa cam cum intelegi tu engleza. Deci mai usor, rar, ca pentru unu’ ca mine, mai incet asa. Hai sa o luam cu inceputul. Io’s Sasha ( varianta ruseasca pentru Alex). Ea-i Andreea. Venim din Romania si ne plimbam pe aici. No bun, tu esti Feodor, esti rus si stai pe aproape. Apoi mai zici alte chestii multe si entuziaste. Si iar nu prea mai inteleg. Of tata, unde esti sa imi traduci? Imi vine sa il sun pe tata chiar acolo si sa i-l dau pe rus la telefon sa se inteleaga ei. Imi dau seama apoi ca in Romania e noapte, ca un minut la telefon costa cat o noapte la hotel in Mexic (din cate am auzit) si apoi… hai ca suntem oameni destepti. Ne descurcam cumva. Inteleg din ce spune ca ar fi un loc de mancat. Insa Feodor zice dupa ce ne cantareste asa din ochi, ca mai bine am face daca am veni sa stam la el. Are el o camera pentru noi. Si ceva mancare s-o gasi. Plus ca are “steam house” si ne putem si spala. Hmm mai Feodor. Ce sa spunem noi acum? Ma sfatuiesc cu Andreea. Loc de dormit avem ieftin nu e bai ca avem cortul cu noi si plaja e mare. Insa uite, am intalnit omul asta care ne invita la el. Nu vorbeste bine engleza si ne intelegem greu dar e pare sincer si… parca ar fi pacat sa spunem nu. Calatoria asta era parca despre oameni, nu? Mai Feodeor, multimim pentru invitatie. Venim. Mai ramanem putin prin Homer sa ne invartim si apoi venim. Spune-ne unde. Intelegem un nume de sat. Si o harta desenata pe nisip. 20 kilometri inapoi pe drum si apoi dreapta spre satul respectiv. Si mergeti. La biserica facei stanga si vedeti casa mea. Omu’ ne mai spune: “sigur veniti da? ca sa pun lemne pentru sauna”. Venim! Ramanem singuri pe “the spit” si ne gandim la ce tocmai s-a intamplat. Sigur, planul era sa ramanem in Homer pana maine, sa dormim pe plaja, sa vedem ce ma ie pe aici. Dar planurile se pot schimba. Ne intrebam cum o sa fie? Plecam spre satul respectiv si ne bazam pe harta desenata in nisip (si transcrisa intre timp pe un colt de hartie). GPS-ul nu ne ajuta, satul cu numele aproximativ nu exista. Sau nu am inteles noi bine numele. La cata rusa pricep…. Ne luam dupa harta desenata de Feodor si cum o vrea Dumnezeu. Ajungem bine. Nu ajungem, om gasi noi un loc de pus cortul. Insa nu e nevoie de cort. Gasim satul, si ne simtim ca acasa. Tipic rusesc sat, cu biserica ortodoxa, ulita pietruita, case ca pe la noi si oameni care te saluta pe strada. Casa omului nostru este cotropita de flori. Iar ultia satului este cotropita de apus. Adormim cu povesti rusesti despre femei frumoase, copii multi si despartiri aprige. Dormim bine. Soarele apune la numai cateva sute de kilometri mai la vest, in Siberia. Spasiba gaspadin Feodor! Scris dintr-un loc ud si inconjurat de ploaie. In Alaska era mai cald! Data viitoare vedem cum reusim sa ne adaptam la viata de oras pentru cateva zile. Ramaneti pe frecventa! Toata povestea pe micadu Update-uri (mai) frecvente pe Facebook
    5 points
  47. Unul dintre primele posturi de pe Pro-Bike pe care le-am citit a fost acesta. Timp de 3 ani mi-a bantuit gandurile facandu-ma sa ma intreb daca nu cumva am gresit cand am facut scoala pentru A si mi-am cumparat motocicleta. La inceput il citeam cam o data pe saptamana si ma gandeam la el in orice clipa libera pe care o aveam. Pe langa simplitatea naratiunii, sfaturile dintre randuri sunt fantastice. Am reusit sa "supravietuiesc" in oras 3 sezoane si cateva mii de km. La fiecare demaraj mai sportiv de la semafor, la fiecare curba atacata mai in forta din greseala cand frica de contactul cu asfaltul ma facea sa strang motorul fierbinte intre genunchi pana la durere, imi aminteam de vorbele lui "daddy". La fel cum zicea si K01LuN9 dupa fiecare "greseala" ma autoanalizez si incerc sa vad unde am gresit, ce pot sa fac sa nu mai repet aceleasi greseli. Si se pare ca a functionat. Sper ca va functiona si pe viitor. Vinerea trecuta am fost prima data intr-un drum mai lung de 100 de km si anume la mare. 440 km mai exact. Au fost 440 de km fantastici. Sunt convins ca multi isi amintesc emotia primei calatorii mai lungi. M-am pregatit psihic vreo 3 saptamani inainte. Cu o seara inainte mi-am pregatit si echipamentul - bocanci inalti, pantaloni de piele groasa (peste o pereche de blugi care sa-mi ofere protectie suplimentara si sa absoarba eventuala transpiratie), geaca de piele, casca si manusi. Multi dintre cunoscutii mei au ras de cele doua perechi de pantaloni (la aproape 40 grade). Vreau sa va spun ca nu mi-a fost cald decat la opriri iar asta nu mi-a cauzat disccomfort. Din contra am avut un confort psihic. Nu am priceperea de a povesti a Viesparului si nici nu este locul potrivit pentru o asemenea poveste, ideea este ca datorita "pregatirilor" am avut un singur moment de ezitare intr-un viraj la stanga cand m-a furat peisajul si era sa ratez curba. Am reactionat, zic eu, foarte bine - nu m-am infipt in frane ci am facut frana de motor (mai ales ca in curba era criblura pe margine) am incetinit rapid, mi-am indreptat privirea catre iesirea din viraj si atunci s-a intamplat ceva grozav: motorul m-a ascultat, s-a inclinat parca singur si am scapat cu fata (si nu numai cu fata....) curata. Nu am oprit, am continuat sa merg ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Simteam doar inima batand puternic si gustul adrenalinei... Le-am multumit in gand tuturor celor care au scris despre siguranta, counter-stearing, reactie potrivita si viteza redusa de pe acest forum. Duminica m-am intors acasa la sotie si doi copii si am ajuns la concluzia ca nu. Nu am facut o greseala cand am facut scoala de motociclisti. Nu am facut o greseala cand mi-am luat motocicleta. Nu as fi fost complet fara. Multumesc Daddy Jeep. Mutlumesc tuturor.
    5 points
  48. AnjinSan

    Lumea Noua

    #un mesaj cu destul de putine poze. Voi avea grija sa remediez asta in viitor. Cand erati mici, voi puteati sa dormiti in noaptea premergatoare unei plecari in excursie? Sau intr-o tabara? Eu nu prea. Ma tot foiam in pat. Pana la urma adormeam insa cu greu si cu ganduri. Acum, desi sunt mai mare, se pare ca vechiul obicei a revenit in forta. E drept ca si “excursia” care nu imi da somn este una ceva mai… mare. Si totusi. Ce e cu toata agitatia asta? De fapt nu e agitatie, sunt multe ganduri, aliniate unul dupa altul care trebuie musai sa iasa la iveala tocmai acum. Ganduri despre cum o sa fie acolo, daca o sa ne descurcam, ce o sa facem si multe altele. Si astea inca sunt ganduri asa, “mai generale”. Exista si unele concrete: Bun, in primul rand, actele le-ai pus? Le-am pus. Cablaraia, incarcatoare, camera? si inca prea mult, o sa mai renunt la o parte din cabluri. Haine? Daaa si nu mai deschid geanta pentru nici un motiv. Daca am uitat ceva, cumpar de acolo. GPS? Este, fara harti de America. Lasa ca vedem noi cum rezolvam… Ma, toate bune si frumoase, da’ actele, actlele le-ai pus. Le-am pus, am mai trecut o data prin punctul asta. Nu e nimic, trecem de cate ori e nevoie. (la ora scrierii acestor randuri, inca nu stiu daca am toate actele de care am nevoie cu mine. Probabil, ca voi putea spune asta cu siguranta… la drumul de intoarcere in tara). … Este ora 1:10 AM. In 2 ore si putin trebuie sa ma trezesc si eu nici nu am adormit inca. Andreea a decis ca nu se mai duce la somn deloc. Se invarte prin casa si mai “aranjeaza” unele amanunte de ultim moment. Somnul vine pe nesimtite… Nici nu e nevoie sa mai sune alarma. Ma trezeste Andreea. Hai ca e 3:40. (mda, Ante Meridian chiar). Hai! Imi trag buimac picioarele din pat si imi vine sa rad. Baaa, asta este ZIUA! Asta e MOMENTUL ala, pentru care te pregatesti de mai bine de un an. Si, in secunda aia, nu pare maret deloc. “Filmul” asta cu plecatul de dimineata la aeroport, ca sa prind “bus-ul” (da, airbus-ul A321) de Munchen il cunosc. Mai bine de 1 an am facut acelasi drum, la aceeasi ora, cu o valiza corporatista dupa mine. Da, numa’ ca vezi tu, acuma ai o casca moto in loc de laptop, ai o geanta de voiaj in loc de troller si in loc sa te gandesti daca o sa ajungi la biroul din Napoli pana in ora 10, te gandesti daca o sa fie greu sa scoti motocicleta din vama la canadieni. … Deci nu e chiar filmul pe care il stiam. Este altceva. Ceva ce inca nu pot cuprinde exact. Si nici nu pot explica. Dar acum nici nu imi sta mintea concentrata pe necunscuta asta din viitor. Ci inisistent imi revin in minte ultimele zile. Nu stiu exact cand si cat am dormit. Insa stiu ca au fost intense. Eu nu sunt deloc lacrimogen de fel. Chiar mi s-a spus ca sunt cam “de piatra”. Insa nu pot sa nu ma gandesc iara si iara la toate mesajele, la toate zambetele,la toate gesturile. La intalnirea din Gradina O’ar, la tortul mancat cu bagajele nefacute la numai cateva ore inainte de plecare, la ajutorul neasteptat si dezinteresat primit din atatea parti, La parintii, prietenii, colegii de munca, la… tot. … Suntem in masina si Andreea sta tacuta. Ii este si somn. Insa mai este ceva. Are si ea emotii. Dupa atatea drumuri facute doar ca sa ma duca pe mine la aeroport, de aceasta data nu ne vom desparti la securitate. Continuam impreuna. … Suntem pe culoarul ce duce la portile de imbarcare. Parintii ce ne-au condus la aeroport au ramas in urma. Dupa luni de pregatiri, pasim, parca timid spre realitate. Doi oameni, putin somnorosi, dar tinand cu incredere in mana castile moto. Singurul lucru ce ii diferentiaza de oamenii ce pleaca in Antalia. Nu stiu daca ne vom descurca in aceasta calatorie! Nu stiu daca vom ajunge unde ne-am propus. E chiar mai putin important. Banuim ca o sa ne placa drumul, indiferent de numele destinatiei. Si mai ales stiu ca ne vom bucura sa ne reintoarcem acasa, atunci cand o sa vina momentul! Si asta datorita voua. Multumim pentru tot! Continuam, impreuna! //scris in Aeroportul din Munchen, dupa cateva nopti cam nedormite, asteptand sa ne imbarcam in zborul catre Montreal.
    5 points
  49. mciaulih

    Colegu'

    Ok. Pregatiti esafodul si executati-ma. Daca vrei inapoi combinezonul eu ti-l dau.Mi-a fost de ajutor. Momentan nu mai am cum sa merg cu motorul si nici bani sa il repar. Da e adevarat ce vedeti acolo pe net si nu voi nega. Lui Dark Rider i-am explicat pe privat care e treaba. O sa o zic si public. Nu am mai avut relatii intime cu o femeie de 8 ani de zile. Asta e purul adevar. Multumiti? P.S. Nu am nici o reputatie si nici nu m-am straduit sa imi cladesc una.
    5 points
×
×
  • Creează O Nouă...