Mergi la conţinut

Clasament Lideri


Continut Popular

Showing most liked content on 07.10.2012 in all areas

  1. 1 point
    niko

    Pozitia Corecta

    Eu am 1,90 si stau comod pe ZX9, dar motoreta mea e mai mare si mai larga decat SV650S. Insa imi amintesc ca la primele plimbari cu ea (trecut de pe un naked unde stateam vertical) m-au durut atat de tare mainile incat am crezut ca o vand. Ideea de baza e sa lasi mainile mai relaxate, doar o mica parte din greutate sa fie preluata de maini, echilibrul corpului trebuie sa fie dat din picioare, spate si apoi maini. E important sa stii sa te relaxezi in sa, mai ales cand viteza creste greutatea preluata de maini scade. Incearca sa faci un exercitiu, stai pe sa, inclina-te inainte fara sa pui mainile pe ghidon. O sa simti cum lucreaza spatele (muschii lombari) si muschii picioarelor care stabilizeaza cel mai mult pozitia pe moto. Eu chiar m-am dus la sala de sport si am facut hiperextensii pentru muschii lombari pentru a putea sa ma tin doar din picioare si spate, mainile sunt acum mult mai relaxate. Intre timp au trecut anii si m-am obisnuit atat de mult cu ea incat mi se pare foarte comoda. Probabil si muschii corpului s-au obisnuit si nu mai am dureri de maini aproape niciodata, doar cand merg foarte mult cu pasagera si se mai lasa pe mine. Deci, picioare si spate, mainile lasa-le mai relaxate. Oricum ai da-o 1,96 e mult, iti trebuie ceva mai mare ca gabarit decat un SV650S, parerea mea...
  2. 1 point
    AnjinSan

    Lumea Noua

    Datorita catorva peripetii, episodul acesta apare cu ceva intarizere. Sper insa sa va placa! Utah si Arizona: 16 – 19 Septembrie Plecam spre Utah (care este la nord de Las Vegas) indreptandu-ne mai intai spre… sud. Un mic ocol pentru a vedea Hoover Dam. Gasim locul de observatie de pe noul pod construit pentru a nu mai lasa masinile sa treaca peste baraj in sine. Ei bine, este intr-adevar mare, impresionant si de cate ori o sa mai vad vreun film de actiune cu Special OPs coborand in rapel pe baraj o sa pot spune “Ah, am fost acolo”. Si cam atat, nu ne-am invartit prea mult pe acolo. O alta fapta notabila a fost ca am trecut in Arizona si am facut-o pe jos (barajul este intre Nevada si Arizona). Revenim in Nevada unde era parcata motocicleta si de data asta chiar ne indreptam spre nord. Utah, here we come. Si pe drum observam nori destul de hotarati. Serios, chiar o sa ne ploua in… Nevada?? Ne indreptam spre un mic orasel numit Ivins, unde ne asteptau prieteni ai prietenilor din Monterey. Nu aveam foarte mult de mers si ne bucuram de fiecare kilometru. Coborand spre apusul din spatele nostru, soarele pacaleste norii si aprinde rosul stancilor. De multe ori in acest ceas al zilei cand lumina este buna pentru fotografii, noi suntem mai preocupati de “unde o sa dormim la noapte”. Insa de data aceasta stiam sigur ca acest aspect este asigurat. Asa ca ne bucuram din plin de linii si de culori. Nu ajungem chiar in Ivins caci Brent si Pam locuiesc intr-un cartier mai aparte, situat in desert, la poalele unui canion. De ce spun ca este mai special cartierul? Pai sa va arat mai bine… Trecand peste fundalul fabulos si pozitionarea pitoreasca, ce au aceste case? Sau mai degraba ce nu au? Ei bine nu au stalpi de curent. De fapt nu e nici un cablu pe sus si nici o canalizare la vedere. Nici una dintre case nu are etaj si toate imprumuta culorile naturale ce se gasesc in jur. Pana si antenele parabolice sunt micute si vopsite la fel. Nici una nu e alba. Acum… odata ce intri intr-una din aceste case gasesti confort si lux dupa gustul si posibilitatile propietarului. Dar in afara lucrurile nu sunt extravagante, nu sunt stridente. Nimeni nu epateaza, nimeni nu isi da in stamba. Seara se lasa peste casele din desert iar de pe veranda casei noastre avem aceasta vedere: Noapte vine tacuta. Nu se aude muzica de la vecinul, nu se vede nici un fum de micareala. Doar cantecul greierilor te ajuta sa iti dai seama ca auzul iti functioneaza bine. Acum sa nu credeti ca la ei se poate pentru ca oamenii de acolo fac lucrurile de la sine asa. Nu. Poate ca au anumite viziuni comune despre cum ar trebui sa stea lucrurile insa, ce se intampla de fapt este ca atunci cand iti cumperi pamant acolo (si costa destul de mult) accepti implicit ca vei juca dupa regulile impuse in acel cartier. E pamantul tau dar nu poti sa faci chiar ce vrei pe el. De exemplu casa nu poate sa ocupe mai mult de 25% din suprafata de teren pe care o ai. Inainte sa incepi sa o construiesti propriu-zis, infigi in pamant pe locul unde urmeaza sa fie casa niste tije de fier inalte cat o sa fie constructia. Apoi vecinii tai au la dispozitie o perioada de timp pentru a da feedback. Daca totul e OK poti incepe sa o construiesti. Daca nu, negocieri si inapoi la faza de design. Perioada petrecuta cu Brent si Pam, a fost o sansa foarte buna sa tragem cu ochiul din nou intr-o alt fel de lume. Apa pare mai albastra in mijlocul desertului, iar geamurile par mai curate atunci cand prin ele se vad stancile rosii. Insa ca de atatea alte ori, am plecat cu amintirea oamenilor mai mult decat cu amintirea locurilor. Si din fiecare astfel de loc simtim ca plecam cu ceva nou invatat. Urmeaza doua parcuri naturale. Zion din Utah si Marele Canion din Arizona. Pe drum ni se pare ca suntem in Capadochia. Insa aventura cu iz oriental este departe de noi acum. Suntem rapid inapoi in America. America aceea pe care o vedeam la televizor in anii ’90 in filmele cu cowboy. Calareti pistolari nu am intalnit. Insa in schimb a trebuit sa ne lasam si noi “calul” la intrarea in Zion si sa luam… autobuzul. Va spuneam intr-unul din episoadele trecute ca ne-a placut Yosemite insa aglomeratia extrema de autoturisme a sters cumva din experienta. Ei bine, aceeasi problema se pare ca exista si in Zion pana in anul 2000, cand administratorii parcului s-au hotarat sa taie cu totul accesul in parc cu masina/motocicleta/rulota sau orice mai are omul in dotare. Vrei sa vizitezi parcul? Foarte bine, iti lasi masina la intrare si iei unul din autobuzele ce fac naveta neincetat pe un traseu bine stabilit prin parc, cu opriri clare in toate locurile de interes. Simplu si eficient. Nu pot spune ca Zion este mai spectaculos decat Yosemite, sunt diferite, insa cu siguranta din Zion am plecat mai linistiti si mai fara… noxe in plamani. Continuam spre sud si observam ca pana si drumul se pastreaza rosiatic in aceste parti. Ah si ce drum! Urcam rapid in altitudine pe spinarea unui sarpe… Mi se pare ca sub aceste stanci se ascunde o istorie de mii de ani. Lumea Noua pentru noi, da, insa o lume foarte veche…. Soseaua se intinde pe nesimtite peste preerii si intalnim din nou bizoni. Iar ceva mai departe vedem, pentru a cata oara, ca important este sa pornesti la drum indiferent de mijlocul de locomotie. Nu putem sa il luam cu noi, caci nu avem spatiu. Dar ii dorim macar sa fie ocolit de… ploile ce isi faceau de cap peste tot in jurul nostru. Pentru ca nimic nu iti bloca vederea, puteai sa urmaresti miscarea norilor cu ploaie peste vastele campii. Parca eram intr-un joc din acela vechi, ATARI, in care trebuia sa te feresti de fantome intr-un labirint. Si iata ca se poate! In spatele RV-ului nu este un SUV urias ci o masina mica mica. Si in culori asortate! Noi am reusit destul de bine sa ocolim ploile, urmand drumul ce duce spre partea nordica a Marelui Canion. Cu noi se plimba si toamna… Si iata-l. Marele Canion. Arhicunoscut, super mediatizat. Noi ramanem fara cuvinte cand ajungem pe margininile sale inalte. Pozele, din pacate, nu pot vorbi nici ele foarte bine. Sa incercam insa cu cateva. Ne place atat de mult acolo incat vrem sa facem extravaganta sa luam o camera de 100 de dolari, la cabana ce se afla chiar pe marginea canionului. Din pacate nu mai sunt (de mult) locuri libere. Plecam deci de langa canion odata cu ultimele raze ale zilei si calatorim 100 de kilometri inapoi pentru a ne gasi un loc de dormit. In noaptea ce se lasa, fulgere lovesc pamantul in jurul nostru, luminand pentru o secunda locurile. Din pacate aparatul de fotografiat este de mult ascuns in tankbag. Lasam in spate si ploile si ne gasim un loc pentru inoptat. In ultimele zile am avut sansa sa calatorim prin adevarate minuni ale naturii, minuni vechi de cand lumea. In noaptea ce s-a lasat, gandurile zboara, intocmai unor umbre, spre ziua ce va sa vina. Maine. Data viitoare, ne continuam drum prin Arizona, dormim pe Route 66 si vedem de ce socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la granita cu Mexicul. Ramaneti pe frecventa!
  3. 1 point
    Toreto

    Incepatoare

    Sincer la 1.58 m cred ca toate motoarele cross sunt mari.Singurele motoareabordabile pentru tine sunt chopere-le a caror inaltime la sa nu depaseste 70 de cm.Restul .... sunt mari.
  4. 1 point
    Cel mai probabil la sfarsitul lui septembrie! Pentru locatie suntem inca in discutii. Revenim cu detalii! Intre timp finalul primei runde Africa 420 – Romania 1 Turcia – Bulgaria - Romania 30/07 - 02/08 Ca de obicei cand ne-a placut un loc, am stat la taclale pana tarziu, desi a doua zi aveam de taiat Turcia de-a lungul, din Cappadocia pana la tarmul marii Egee. Dimineata a fost panica. Intra in scena Ceaiul Turcesc, solutia lichida anti-somnorosi. Intre Nevsehir si Kayseri se merge pe fostul Drum al Matasii, dar nici drumul, nici hanurile nu mai sunt ce-au fost, asa ca am tras tare pana in Konya. A fost o zi lunga. Cum am reinceput sa urcam pe podisul central, peisajul a devenit mai dulce, dealurile mai rotunde si albinele din florile soarelui mai zumzaitoare. In Romania ne-am saturat de legumele ‘turcesti’ fara nici un gust care umplu pietele. Dar asculta la mine, mancatorule de salata, rosia pe care o cumperi in Bucuresti sau Cluj, nu e rosia la care a plivit taranul turc, si nici cea pe care turcul o mananca. Am vazut taranii trudind la camp, asa cum se cuvine. Iar in Afyon le-am incercat roadele. O gustare modesta de rosii, masline si smochine proaspete. Toata lumea din oras era la coada sa-si ia painea pentru cina de Ramadan. O paine traditionala, plata, formata cu mana. In Afyon lipia asta are vreo 80 de cm, la fix pentru o masa si jumatate. Pentru ca si climatul variaza semnificativ, fiecare regiune agricola din Turcia este faimoasa pentru anumite legume si fructe. In curand ne-am trezit in patria visinelor, dar cum le trecuse sezonul, am luat visine deshidratate la soare de la o taranca cu ochi verzi si naframa alba. Uneori experimentele noastre culinare ne duc catre si mai interesantele povesti care se afla uneori in spatele celor de-ale gurii. De data asta nu am investigat, ne grabeam sa ne gasim culcus pentru la noapte. Punct ochit, punct lovit. Putin fler si ceva indrazneala, si am nimerit cum nu se putea mai frumos, intre doua culmi care bateau direct in vale, un fel de saua Dichiului, dar a lor. Am inhalat briza domoala, am strans soarele urias sub pleoape, am stiut ca era din nou o clipa dintre acelea curate, pe bune, cu care natura ne rasfata de atata timp. Odata nomazi, am devenit liberi. Sa ne alegem unde punem capul pentru o noapte, sa SIMTIM energia care misca totul, sa fim cu ploaia, vantul si cu soarele. Nu ne-am simtit nicicand mai vii, mai prezenti! Pe dealul acela, cu iarba aceea aurie mirosind a vara, cu nevazute lighioane nocturne scotocind fara ragaz in jurul cortului, nu mai aveam nevoie de nimic pentru a fi pe deplin fericiti. Apoi au venit zorii, si a inceput numaratoarea inversa. Planul era sa facem ultima etapa – Turcia, Bulgaria, Bucuresti – in intervalul pisca-ma-ca-nu-cred de o zi. Asta ne mai ingaduia o ultima zi in Asia, deci ‚hai sa gasim ceva interesant de facut’, am propus, stiind cat tine Ana la asta. Uneori insa, lucrurile interesante te cauta ele pe tine. Mai intai ma ajuns in Izmir, cu gand sa dam o raita prin Çesme, dar pentru ca infrastructura turceasca e ultra-moderna si noi ne orientam pe o harta rupta dintr-o agenda, pana i-am dat de cap ne-am decis ca nu are rost sa batem atata drum pentru un oras. Orazul Izmir ne-a placut: curat, modern, aerisit, un loc fain pentru un popas de soare pe promenada. Cu mintea la cine stie ce, trebuie sa fi aratat cam pierduti in trafic. Ceea ce i-a facut pe doi baieti pe un scuter sa ne intrebe daca suntem ok. Bafta noastra. Pentru ca nu aveam nevoie de ajutor, dar nu puteam refuza invitatia lor la Adana kebap. No, kebap stie mai toata lumea ce este, dar varietatea asta, care vine din sud-estul Turciei, e speciala. Carnea se toaca manual, se modeleaza manual. Jumatate de ora mai tarziu verificam cele de mai sus pe un esantion de patru bucati, in biroul lui Mehmet, impreuna, desigur, cu amicul lui, Tümer. Am aflat ca Mehmet e mecanic si pasionat de enduro. Candva speram sa-l incurajam in Romaniacs. Sau macar sa-l avem aici la o bere. Am petrecut cateva ore in atelierul lui: si el si Tümer sunt oameni de miloane, dintr-o bucata; ne-am descoperit multe in comun. Mai multe poze aici. Turcii ne-au intrebat cum m-am schimbat ca motociclist si cum ne-am schimbat ca oameni. La prima intrebare e usor de raspuns, pentru ca indiferent de ce motoare am avut si cate wheelie-uri am facut, azi drumul pe care vreau sa ma dau nu e de asfalt. A doua intrebare imi place la nebunie: am putea scrie o carte pe tema asta. Dar nu o sa incerc sa fac asta aici. Acum doi ani jumate strada de langa casa era murdara de benzina din motorul meu, iar eu eram in ambulanta. Acum paisprezece luni ne aflam im mijlocul unei autostrazi din Italia, cu o masina fara distributie, dar incarcata cu Yamaha noastra si prea multe bagaje. Viata se intampla repede. Suntem fericiti si recunoscatori ca am putut duce la bun sfarsit acest trip. Nu m-am putut gandi la nimic altceva multa vreme, chiar daca uneori ne indoiam amandoi ca il vom face. Daca visezi la aventura, fa-o, nu va fi niciodata un moment mai bun ca acum. ‚Gata masa. Hai sa mergem’. ‚Dar n-ai nimic de mesterit la mobra?’ si-a dat o palma peste frunte Mehmet. Ba bine ca nu, Heidenaul spate e praf. Am asudat siroaie pana l-am dat jos de pe janta: caldurile din desert l-au facut una cu metalul. Alti motoristi, amici sau clienti, unii doar in trecere, s-au bucurat de ocazie ca sa intre in vorba si sa dea o mana de ajutor. Cu parere de rau insa, era cazul sa ne vedem de drum. Multumim din inima, prieteni! Pe data viitoare! Foça e un orasel linistit asezat in capul unei peninsule. Din cauza ca e la Marea Egee, albastrul incepe chiar de la pontoanele pe care localnicii o ard la o baie sau o barfa. Multe dintre insulitele care se vad in golfuri sunt de fapt extensii ale muntilor de pe uscat. In aparenta cuvantul ‚arhipelag’ desemna initial chiar aceste insule si Marea Egee!? Zona e chipurile protejata, dar plajele si toata coasta sunt pline de gunoaie, asa ca pentru spectacolul apusului ne-am intors in orasul vechi. Soarele si marea ne-au amintit, ciudat, de desertica Namibie. ‚Oare ce-or face acum amicii nostri Himba? Cu cine bea Jagermeister Vital? O fi tare frig in Sossusvlei?’ Pentru cina ne-am indreptat catre portul pescaresc. Care noaptea parea si mai romantic. Tavernele pline de oameni, multi turisti, meniul simplu, dar bun: calamar pane si midii umplute cu pilaf, ca deh, asta mananca ei in fiecare zi. Pescarii isi gatisera si ei un peste si il mancau tot pe barca, si zau daca nu arata mai bine decat ce aveam noi in farfurie. Un nene a tras langa noi o toneta cu ceva de rontait neidentificabil. Am gustat si ne-am edificat: migdale crude, cu gheata. Imediat dupa asta am mers sa ne intindem cortul pe o plaja plina de cioburi si capace de bere. Ai vazut ‚Cosmarul de pe strada Elm’ cand erai pusti? Intr-unul dintre filmele seriei e o scena in care mana lui Freddy Kruger sfasaie cu lamele ei de cutit tapetul, si odata cu el granita dintre real si imaginar. Dormeam bustean cand vantoasa a devenit cosmarul nostru, iar un bat de cort mana lui Freddy. Supra-tensionat, batul s-a rupt, a perforat foaia de cort, si ne-a trezit. Vantul a reorganizat instant calabalacul dinauntru. In prima faza eram prea somnambuli ca sa gandim limpede, si ne-am amagit ca tine sa proptim cortul cu pietre. Normal ca s-a rupt in alta parte imediat. A doua miscare a fost sa scoatem toate betele si sa incercam sa dormim cu cortul peste noi, ca un pled. Dar nu fluturatul panzei la un milimetru de fata a fost insuportabil, ci fasaitul. Asa ca ne-am tras saltelele afara, si am dormit pe plaja, ca in adolescenta in Vama Veche si Costinesti. In plan secund sunt trei rulote imense, in fiecare dintre ele locuind cate un pensionar italian. Dimineata a fost minunata, doar eram pe plaja, nu? Pacat ca a trebuit sa dau un sut unui scutec de sugar folosit ca sa imi eliberez papucul! Am facut o baie in apa limpede ca cristalul si asta a fost tot. Mai aveam numai cativa kilometri de Asia pana in Çanakkale, al doilea oras asezat pe doua continente dupa Istanbul. La intrarea in oras e o macheta a legendarului cal troian. Conform Iliadei lui Homer, asta a pus capat asediului de zece ani al Troiei (pe care cercetatorii de azi au decis sa o accepte ca fiind in catunul pe langa care trecusem mai devreme). Calul de lemn din filmul ‚Troia’ se afla tot in Çanakkale. Chiar langa portul de unde ferry-urile trec stramtoarea Dardanele din ora in ora. Ca sa economisim timp a doua zi, am luat o gustare rapida si am prins bacul de zece seara: orasul era plin de energie, noaptea calda, dar gandurile noastre departe. Calatoria noastra a schimbat felul in care ne vedem pe noi insine. Mi-am inchipuit intotdeauna ca sa merg cu iubita mea in Africa va fi grozav, dar habar nu aveam cat ma va implini pe plan personal. Din prima luna in Maroc, si pana in ultimele zile petrecute in desert, cu momente transformatore si o munca de ‚echipa’ care ne-a intrecut asteptarile, Africa ne-a oferit paisprezece dintre cele mai intense luni din viata. Incercarea cea mai mare va fi de fapt sa mentinem ritmul. Alea Jacta Est. Eram in peninsula Galipoli, inapoi in Europa. Ne-a fost imposibil sa petrecem ultima noapte in cort, asa cum ne-am dorit. Pentru noi asta a fost si simbolic, si trist. Cortul nostru in care traisem atatea, avea, in sfarsit, el nevoie de noi. Intotdeauna exista si mai bine, si o sa avem ocazia sa o dovedim. Traisem ultimul nostru apus de nomazi, dar vor mai fi si altele, daca vom face ceea ce trebuie. Dardanelele arata mai degraba ca un rau linistit, decat ca una dintre cele mai dificile cai maritime din lume. In zona cea mai ingusta nu are cu mult peste un kilometru latime! Am rams la micul dejun pe terasa, sa admiram privelistea si entuziasmul chelnerului, care nu contenea sa aduca pe masa cantitati impresionante de mancare. Oua moi, telemea si cascaval, salata, masline, covrigi turcesti cu susan, ceai, gem, iar oua (sub forma unei omlete cu legume care se numeste menemen), suc de portocale, si chiar pepene. Nu imi imaginez ca cineva poate da gata toate astea, si oricum nu a mai fost cazul sa mancam nimic toata ziua. Ultima oprire inainte de granita a fost in Edirne (Adrianopol), fosta capitala a Imperiului Otoman inainte de Constantinopol. Dupa ce trecusem pe langa de multe ori in trecut, era momentul sa vizitam capodopera arhitecturii clasice otomane, moscheea Selimiye. Cladirea domina orasul, iar minaretele de 83 de metri sunt cele mai inalte din lumea araba. Dar geniul arhitectului ai carui ucenici vor proiecta la tarziu Taj Mahalul straluceste nu in monumentalitatea exteriorului, ci in simplitatea interiorului. Moscheea (si complexul de curti interioare si scoli coranice) este sit protejat UNESCO. Selimiye a fost proiectata sa doboare recordul detinut la acea vreme de Sfanta Sofia, care avea cea mai inalta cupola din lume. Spatiul interior este nesegmentat, simetric, fluid, asftel ca nisa sacra care indica directia catre Mecca (mihrab) este vizibila din orice punct. Lumina inunda interiorul calm, perfect echilibrat. Dupa aceasta pauza de tocilari, am trecut prima granita la care nu a fost cazul sa ne scoatem nici macar castile. Dintr-o data eram inconjurati de familiar. In afara de limba si de alfabet, totul ne era cunosct. Traversasem Bulgaria de multe ori, dar pe fuga si noaptea, si nu aveam idee ca e atat de asemanatoare cu Romania. Am cumparat o harta dintr-o benzinarie si ne-am propus sa ne grabim cat vom putea. Orase prafuite, asfalt ieftin, o statiune simpatica de ski cocotata de un munte, si cafea intr-o bezinarie ca cele pe care le proiectam acum un car de ani. A fost o amiaza stranie, in care ne indreptam care ceva ce ceva ce ne era cunoscut, dar in-strainat. Noi nu mai eram aceiasi, era limpede, dar speram oare ca si destinatia noastra sa se fi schimbat? Era o singura cale sa aflam: Pe acei ultimi kilometri pana in Bucuresti am avut mult de cugetat. Calatorind, vagabondand, razbisem pana departe si devenisem liberi. In loc sa ne imaginam lumea, o vazusem asa cum e. Natura ne-a demonstrat ca suntem niste pitici, iar oamenii, majoritatea niste straini, ne-au primit cu altruism si infinita generozitate. Intrebarea este cum vom valifica aceste experiente exceptionale. O sa traim din amintiri sau vom continua sa crestem? Apusul peste Romania a fost la fel de frumos ca in oricare alt colt al lumii, si am intrat in capitala. Mama ne astepta in apartamentul gol in care o camera e plica cu viata noastra ambalata in cutii de carton. Ana a deschis garajul, am parcat motorul si am scos aparatul foto, totul pe pilot automat. Eram epuizat. Chiar si azi imi amintesc cu dificultate detaliile din acea seara de august. Fiecare molecula din ce ma inconjura atunci imi era familiara, dar nu si cataclismul mut dinlauntru. Parintii Anei au sosit cu trenul abia dupa ce ne dezbracasem de echipamentul soios si facusem dus, cand aratam din nou ca odinioara. Am vazut posterul pe care mi-l dedicase Ana in 2010, cand soseam din Germania, ud la piele si bocna, dar calare pe primul meu Tenere pe care urma sa il conduc pana in Africa. Am observat ca mama Anei ne facuse un afis de bun-venit! O ora mai tarziu continuam sa imbratisam si sa ne emotionam. Ne fusese dor de toti, si lor le fusese dor de noi. Dar dragostea care ne leaga a supravietuit despartirii. Asa ca nu ai de ce te teme, visatorule, de drumul lung la care tanjesti. Noi ne-am riscat ‚sensul’, si am crescut, am devenit mai buni. Am acceptat provocarea, si asta ne-a ajutat sa ne depasim limitele. Nu avem regrete, nici macar pentru ca aventura s-a sfarsit pentru moment, pentru ca, asa cum scrie pe simpaticul ‚trofeu’ primit in dar de la prieteni, urmatoarea aventura depinde numai de noi.
×