Clasament Lideri

Am fost pe “Drumul Mortii” din Bolivia. Unic. Ei bine, în Romania orice drum e un drum al mortii din cauza maimuțoilor cu mușchii umflați. După ce stai mai mult de-o lună acasă, te obișnuiești – așa suntem făcuți, să ne adaptăm la orice mediu – dar de îndată ce pleci din nou observi cum lucrurile se întâmplă total anapoda pe șoselele patriei. Cum e în America de Sud? Să fie clar, în Chile și Argentina se circulă ca-n Europa – ai infrastructură, curățenie, șoferi disciplinați. Nu te simți niciodată în pericol. În Peru și Bolivia, pe de altă parte, nu te-aș sfătui să circuli dacă te prinde noaptea pe drum. Mai ales în Peru. Autobuze ce depășesc camioane în viraj, moto-taxi-uri care-ți întorc în față, faruri care te orbesc. De trei ori am fost scos de pe drum într-o zi de autobuze care depășeau camioane și odată era să mă înfig într-un moto-taxi care mi-a întors brusc în față. Bine că am frâne la motocicletă. Pe-acolo oamenii nu sunt obișnuiți cu motocicletele noastre. Motocicliștii lor au maxim 150-250 cmc și folosesc motoarele ca să care butelii și saci de cartofi. Circulă pe marginea drumului, în regim de bicicletă. Așadar, șoferul peruan când vede un singur far nu mai stă pe gânduri și intră în depășire. Nu poate înțelege că acel far vine 120 km/h. Apoi, infrastructura. În 90% din cazuri e ca-n palmă – asta dacă nu-ți cauți tu de lucru pe drumuri comunale. Singura problemă – pârâul trece prin mijlocul drumului. În funcție de cum ai norocul (dacă plouă mai mult sau mai puțin în munți), poate fi un pârâu liniștit sau un râu în toată regula, cu aluviuni, copaci, pietre. Uneori, pârâul curge direct pe asfalt și poate apărea mătasea broaștei pe fund. Astfel, un firicel de apă lat de un metru și adânc de două degete poate da cu tine de pământ. Fix asta ni s-a întâmplat nouă. Dar să revenim la oameni și trafic. Odată depășeam un autocar, iar în stânga aveam un hău ce dădea în ocean. Deodată văd cum autocarul îmi intră în față, iar șoferul aruncă pe geam o caserolă cu orez și carne – ce-i mai rămăsese de la prânz. Mai aveam puțin și o primeam fix în freză. Intrase pe contrasens ca să dea cu ea în vale – că nu-i tocmai frumos să arunci gunoiul în mijlocul drumului. Gunoaie, ursărie, șoferi needucați – e o aventură să conduci în Peru. Totuși, e ceva în traficul din România ce mă sperie mai tare ca-n Peru: smardoiala – cuvânt din argou care vine de la smardoi, explicat de dex prin bătăuș – acea atitudine de tupeu obraznic, nesimțit, violent. Șoferii peruanii, oricât ar fi ei de ne-educați și de haotici în trafic, nu sunt răi. Dacă fac o prostie, n-o fac din răutate, cu bună-știință. Așa e mersul acolo. În România, în schimb, simți răutatea, șmecheria, impertinența, proasta-creștere la fiecare pas, iar în trafic îți pot fi fatale. Depășiri violente pe linia continuă, flash-uri pe autostradă în timp ce ți se lipește de spatele mașinii, “dă-te mai repede la o parte că eu merg cu 200”, mișcări menite să te intimideze, zig-zag-uri. Toate sunt făcute cu bună știință, cu scopul de-a demonstra ceva, de-a arăta că el e șmecher, se descurcă, că nu stă în rând cu fraierii. De fiecare dată când mă întorc acasă de undeva, simt frica. Am simțit-o când m-am întors din Caucaz. De întoarcerea din nordul Europei nu mai zic, eram transpirat încă de prin Ungaria. Iar acum mi s-a confirmat cu America de Sud. Iar problema e că nu ne vom schimba prea curând. Le trecem cu vederea prea ușor, “că oricum n-ai ce să le faci”, iar astfel de lucruri devin o normalitate. Trec câteva luni, începem să ne obișnuim sau, și mai rău, devenim și noi agresivi. Pentru că trăiești într-o junglă unde numai cel puternic scapă. Sursa